I. PREZENTARE GENERALĂ

Prin multiplele lui valori peisajistice, care culminează cu impresionantele chei ale Bicazului, masivul Hășmașu Mare alcătuiește una dintre cele mai remarcabile regiuni turistice din Carpații României și totodată, o zonă de interes tehnic-alpin de prim ordin, constituită în principal din marii pereți ce formează cheile sus amintite. În Carpații Moldo-Transilvani, însemnată subdiviziune a Carpaților Orientali, masivul Hășmaș ocupă o poziție centrală. Masivul Hășmaș, denumit uneori și Hăghimaș, și-a luat numele de la cel mai înalt vârf al său, dar care în hărțile oficiale figurează sub numele de Hăghimașu Mare (1792 de metri altitudine). Vechea denumire a masivului, cunoscută și astăzi de mulți localnici, este Curmătura. Cu toate acestea în lucrările de specialitate, atât masivul, cât și vârful său cel mai înalt sunt numite Hăghimaș, numele de Curmătura fiind atribuit doar culmii principale.

Din punct de vedere al așezării și a limitelor către nord Hășmașul se învecinează cu masivul Budacului de care este despărțit prin râul Bistricioara, ale cărui ape scaldă ambele masive, de la confluența sa cu Putna până la gura pârâului Pintic. La est, limita munților Hășmaș este mai lungă și se desfășoară tot pe cursuri de ape. Din valea Bistricioarei, către sud-est, pârâul Pintic formează pe întregul său parcurs limita dintre Hășmaș și Ceahlău, limită care, trecând apoi peste șaua Tabla, se continuă spre sud, în lungul văii Bistra, până la confluența sa cu pârâul Capra Jidanului.; de aici înainte, limita masivului o formează firul acestei ultime văi, până la vărsarea sa în Bicaz.

În continuare spre sud, până la confluența văii Iavardi cu valea Rece, Hășmașul se învecinează la est cu munții Tarcău de care este despărțit prin pârâiele Damuc și Fagului. Pe acest aliniament, linia despărțitoare urcă de la 580 de metri altitudine, pe râul Bicaz la 610 metri la Gura Dămucului și la 1300 de metri pe cumpăna de ape dintre Dămuc și Valea Rece.

Limita sudică a Hășmașului este determinată  de valea Iavardi, iar de la obârșia acesteia către vest de cumpăna muntelui Săcădat, prelungită cu albia văii Nașcalat-Patac-cursul inferior ce desparte masivul de munții Ciucului până la vărsarea sa în Olt.

În sfârșit la vest, vecinii Hășmașului sunt munții Giurgeu cu cele două grupe întinse și de înălțimi medii, constituite din munții Voșlobenilor și cei ai Ditrăului. De cei dintâi sunt despărțiți, în porțiunea superioară, de obârșia văii Oltului, până la confluența cu pârâul Nașcalat, iar de munții Ditrăului printr-o linie care, depășind trecătoarea Oltului, străbate văile Modoroș, Belchia și Gheorghe Mic până în șaua Deșelatului. Din acest punct Putna Întunecoasă delimitează masivul de la izvoare până la vărsarea ei în Bistricioara.

În ceea ce privește relieful masivul Hășmaș este constituit în principal din două culmi, și anume: Culmea Curmătura și Culmea Tulgheș-Valea Rece, aceasta din urmă fiind întreruptă în zona sa centrală de defileul adânc al râului Bicaz. Culmea Curmătura formează rama vestică a masivului și poate fi împărțită turistic în două porțiuni: prima cuprinsă între vârful Medieș și Pasul Pângărați, iar cea de a doua, între această șa și limita sudică a masivului, Muntele Săcădat.  Versantul vestic al primei porțiuni coboară către firele sale de obârșie ale văilor Putna și Belchia; spre est, Culmea Curmăturii lasă la o parte o serie de ramificații, care alcătuiesc în ansamblu partea nordică a cununii de munți din jurul stațiunii Lacul Roșu și sunt constituie din muntele Lapoșul, între pârâul Șugău (nord) și pârâul Lapoș (sud); muntele Cupaș, între pârâul Lapoș (nord) și pârâul Cupaș; Muntele Suhard, care se desprinde din punctul culminant (vârful Licaș-1675 metri) al părții de nord al Culmii Curmătura, între pârâul Cupaș ( nord) și pârâul Licaș (sud) și care lasă în zona inferioară două ramuri între care curge pârâul  pârâul Suhard.; muntele Dănțurașul între pârâul Licaș (nord) și pârâul Dănțurașul (sud), una dintre ramificațiile acestui munte coborând spre sud-est, către punctul de confluență al pâraielor ce alimentează dinspre sud Lacul Roșu și Muntele Ciutacul între pârâul Dănțurașul (nord) și Piatra Roșie (sud).

A doua porțiune a culmii Curmătura se înalță spre sud, între valea de obârșie a Oltului la vest și pârâul Bicăjel la est. Ea de desfășoară începând din pasul Pângărați, trecând spre sud prin vârfurile Calul, Ciofronca, Telecul Mare și culminează cu vârful Hăghimașu Mare (1792 metri), punct culminant al masivului.

Din acest vârf culmea se continuă în direcția inițială spre vârful Fratele, coborând în Stâna Curmătura, șa adâncă în cuprinsul căreia se înalță și Piatra Singuratică, martor de eroziune, format dintr-un mănunchi stâncos de o deosebită frumusețe sculpturală. De-a lungul celei de a doua porțiuni a Culmii Curmătura mai precis din șaua Secu- Ciofronca, se desprind spre nord-est și nord o serie de ramificații, dintre care cea mai importantă, din punct de vedere turistic, este culmea Hăghimașu Negru-Ucigașul, puternică zonă calcaroasă, delimitată la este de pârâul Bicăjel, iar la vest de pârâul Oii și râul Bicaz.  Din vârful Ucigașului acestă culme se continuă spre nord, formând cu versantul vestic, peretele din dreapta al Cheilor Bicazului.

Începând din șaua Secu-Roșu (Varașcău), culmea despre care vorbim este orientată ușor către nord-est, formând două sectoare delimitate de șaua lui Țifrea  (960 de metri alt.) și punctate de câte o culminație: Surducul (1256 metri) în prima porțiune și Piatra Poienii (1128 metri) în a doua.  Deasupra confluenței Bicazului cu Bicăjelul culmea se întrerupe, lăsând către albia pârâielor amintite un perete vertical, parțial acoperit cu vegetație.

Spre deosebire de culmea Curmătura, a cărei linie de cumpănă, exceptând ușoara denivelare a șeii Pângăraților se desfășoară neîntrerupt de la nord la sud, Culmea Tulgheș- Valea Rece este fragmentată adânc în zona centrală de spintecătura Cheilor Bicazului. Porțiunea sudică a acestei culmi, denumită culmea Dămuc, se desfășoară între vârful Iavardi (sud) și vârful Ciuha sau Surduc (nord). Ea este delimitată la vest de Bicăjel și la este de Dămuc, care formează limita dintre munții Hășmaș și Tarcău. Versanții culmii, în general dezgoliți sau presărați de rariști, reprezintă o bogată zonă pastorală sau de pajiști frumoase valorificate din plin de localnici. Linia de cumpănă, ridicată între cele două pâraie, este punctată de numeroase proeminențe, unele împădurite, altele nu.  Dintre acestea menționăm vârfurile Tarvez, Trei Fântâni, Piciorul Lung, Dealul Stânjeni, Bâtca Neagră, Surduc (Piatra Luciului).

Porțiunea nordică a culmii Tulgheș-Valea Rece, de forma unui arc ce se încovoaie spre sud-est, este delimitată la nord-est de pârâiele Pintic, Bistra și Capra (Jidanul), care o despart de masivul Ceahlău, iar la sud sud-vest de pârâul Șugău. Între aceste limite, două pâraie Balaj și Capra compartimentează culmea în două grupe de munți ce-și au culmile orientate est-vest.  Cei mai nordici sunt Higheșu, Chicera și Bâtca Rotundă. La sud de ei, dincolo de albia pârâielor Balaj și Capra se înalță a doua grupă de munți din porțiunea nordică a culmii Tulgheș-Valea Rece. Dintre aceștia munții Toșorocului alcătuiesc și adăpostesc în cuprinsul lor Peștera Toșoroc sau Jgheabul cu Gaură, situată la 9 km distanță, socotiți din gura văii Capra. Peștera, puțin vizitată, se află la aproximativ 500 de metri depărtare de malul drept al văii Capra.; tot prin aceste locuri, dar pe malul opus se deschide valea Borvizului, în preajma căreia sunt numeroase izvoare minerale.  Din zona centrală a munților Toșoroc, punctată de vârful Danciului (1482 de metri), se desprinde către est muntele Criminiș cu cele două vârfuri ale sale, Gherman și Munticel, cu dantelăria de calcare ce se etalează călătorului aflat în trecere prin Cheile Bicazului.

Din punct de vedere geologic, masivul Hășmaș face parte din zona cristalino-mezozoică a Carpaților Orientali. Fundamentul lor este alcătuit din roci cristaline mai mult sau mai puțin metamorforzate prin temperatură și presiune, care au schimbat profund caracterul rocilor primare, cristalizându-le. Acestor roci, înălțate ca munți puternici, li s-au adăugat apoi altele sedimentare, formate în era secundară (mezozoică) și care n-au mai fost supuse transformărilor suferite de primele. În fâșia centrală a masivului Hășmaș, orientată în general nord-sud, cristalinul este acoperit aproape peste tot de depozitele mezozoice.  Vârful Hăghimașu Mare, ca și culmea care, trecând prin vârful Hăghimașu Mare se leagă de muntele Ucigașul are la bază un sâmbure de șisturi cristaline, foarte mult metamorfozat. Pe acest miez cristalin s-au depus roci sedimentare (jurasic). Ici și colo apar calcare (albe sau roșii), dolomite și arareori jaspuri (roci de duritate mare, verzui sau cafeniu negre), conglomerate și gresii.

Către vest se succed o serie de culmi dezvoltate pe șisturi cristaline. Începând din valea Oltului, culmea Hășmaș este îmbrăcată în calcare cretacice și marne.  Ea apare ca tăiată de paloș, cu pereți înalți din care curg către Olt grohotișuri dispuse pe suprafețe întinse. Astfel de grohotișuri coboară și pe versantul vestic al vârfului Hăghimașul Negru către pârâul Oii. Fața răsăriteană a culmii Hășmașului este alcătuită din conglomerate, iar muntele Ucigașul (piscul nordic al culmii) din calcare jurasice.

Ramificația nord-vestică al culmii Hășmaș, cu piciorul muntelui Calului, prezintă în alcătuirea ei multe formațiuni dolomitice. În alcătuirea culmii Curmătura, de pe stânga Bicazului, întâlnim puternice masive de dolomite de triasică: muntele Suhard, Bâtca Cupașului, Piatra Roșie sau zone largi de conglomerate cretacice și formațiuni cristaline, ca muntele Lapoș. Dolomitelor din Suhardul Mare li s-au alipit gresii și conglomerate, roci mai dure.

Spectaculoasele chei ale Bicazului și cele, mai mici, ale Șugăului spintecă, primele, gigantice mase de calcare jurasice, iar ultimele calcare de vârstă cretacică. Asocierile de jaspuri, cenuși vulcanice, conglomerate, marne și gresii, roci diferit colorate și variate ca formă și alcătuire, care se întâlnesc pe traseul Lacu Roșu-Bicazu Ardelean, fac ca imensa spintecătură a Bicazului, pe axa căruia se desfășoară majoritatea punctelor de atracție din regiune, să constituie unul dintre cele mai remarcabile intinerare turistice din Carpații Românești.

În ceea ce privește vegetația în munții Hășmaș aceasta este variată și se etajează în înălțime, în funcție de condițiile impuse de climă, relief, soluri. Se disting astfel etajul pădurilor și etajul pajiștilor. În Hășmaș limita superioară a pădurii acoperă muntele până la 1600 de metri. Unele zone cum sunt versantul vestic al culmii Curmătura, cuprins între vârfurile Fratele și Săcădat, versantul vestic al Culmii Tulgheș-Valea Rece, porțiunea vârful Iavardi-Surduc, o bună parte a munților din zona nordică a masivului (Lapoș, Ciurgău, Toșoroc, Crimiș) sunt mai dezgoliți, reprezentând o vastă zonă pastorală.  Zona împădurită a Hășmașului este dominată de rășinoase, predominant fiind molidul și mai rar fagul, teiul, brad alb, larița, zada, pinul.

Pe alocuri se întâlnesc specii de mesteacăn pitic și tisă, arbore ocrotit, scorușul de munte, jneapăn, ienupărul și altele. Întâlnim, de asemenea vegetația ierboasă de pășune și fânețe montane, secundare instalate în locul pădurilor de molid, în care predomină păiușul și țăpoșica.

Dintre fructele de pădure întâlnim fragii, zmeura, murele, afinul, merișorul și coacăza.  Pășunile sunt acoperite de un covor floral multicolor, din care nu lipsesc specii ierboase ca: spânzul, mierea ursului, vioreaua, crinul de pădure, anemona, gălbinele de munte, caprifoiul, horști, măcrișul iepurelui, gențianele, floare de nu mă uita, busuiocul sălbatic, trifoiul sălbatic,  mușchi și ferigi.

Din punct de vedere floristic, teritoriul Cheilor Bicazului decretat monument al naturii este o adevărată arhivă botanică, prezentând o mulțime de specii rare și endemice. Cele mai interesante plante se găsesc în flora ierboasă a stâncilor și văilor prăpăstioase și umede din jurul Lacului Roșu cum ar fi ovăsciorul carpatic, firuța-specie endemică pentru Carpații Orientali, cosașii bicăzeni din crăpăturile stâncilor și grohotișuri, o specie endemică, cosașii lui Romer, opaița lui Zawadzki.

Văile, pârâiele și locurile umede din jurul lacului Roșu sunt un adevărat paradis pentru diferite neamuri de omag, cinci subspecii endemice și varietate ghilcoșeană au fost descoperite până în prezent în zonă. Pe culmea înaltă a masivului, mai ales pe golurile din jurul vârfului Hăghimașu Mare, cresc frumoase și abundente colonii de sângele voinicului, iar pe versantul acestuia, ca și în zona Surduc, gingașele flori de colț, plante ocrotite. Primăvara pășunile sunt smălțuite de covoare de ghiocei, brândușe de primăvară, tulichină, iar la începutul verii apar campanulele.

În ceea ce privește fauna în munții Hășmaș aceasta cunoaște o o bogăție deosebită mai ales în specii de vânat mare. Remarcăm astfel prezența ursului brun, a cerbului carpatin, căprioara, lupul, vulpea, mistrețul. Printre speciile de vânat mic enumerăm pisica sălbatică, veverița. Se remarcă prezența în masiv și a numeroase specii de păsări cum ar fi: cocoșul de munte, cocoșul de mesteacăn, uliul păsărar, mierla și multe altele, precum și diferite specii de rozătoare, dintre care iepurele este foarte răspândit. În apele limpezi se întâlnește curent și păstrăvul.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

În natură, totul este gândit și alcătuit cu înțelepciune, fiecare trebuie să-și vadă de treaba lui, și-n această înțelepciune stă suprema justiție a vieții – Leonardo da Vinci (1452-1519) – pictor italian, sculptor, arhitect, inginer, om de știință, matematician, anatomist, botanist, muzician, filozof al epocii Renașterii.

În Carpații Moldo-Transilvani masivul Hășmaș  exercită întotdeauna o magnifică atracție. Pierdut în marea de munți păduroși ai Harghitei, Hăghimașul își dezvăluie maiestuos creasta sa calcaroasă cu  albul său de sidef dominând de la mari distanțe șesul depresiunii Ciucului. Aici la cumpăna Transilvaniei cu plaiurile Moldovei el reprezintă un liant o punte de legătură înspre creasta la fel de monumentală și plină de farmec a Ceahlăului. Am admirat în mai multe rânduri Hășmașul prin diversele mele peregrinări prin secuime, prima dată în septembrie 2018 în aceea călătorie legendară la izvoarele Oltului și Mureșului în munții Giurgeului precum și în septembrie 2019 într-un alt episod derulat pe culmile împădurite ale  munților Harghita Mădăraș la muntele sacru al secuilor. De fiecare dată legământul făcut a rămas același că odată și o dată vom putea călca și pe cărările Hășmașului. Iar șansa amestecată cu voința neîmblânzită numaidecât ne-a călăuzit pașii în acel memorabil început de iulie 2020 pentru a nu știu câta oară pe plaiurile Harghitei tărâm binecuvântat al apelor minerale și al falnicelor păduri de molid, în regăsirea vechiului nostru prieten Olt surprins din nou în etapa zămislirii sale în aceeași poiană a fericiților de la Covaci Peter.  Drumul de la Brașov la Gheorgheni s-a derulat parcă ca un vis admirând pentru a nu știu câta oară larga depresiune a Ciucului cu care deja ne-am familiarizat pe deplin. Ne-am reîntâlnit cu bătrânul Gheorgheni într-o frumoasă seară de vară. Părea mai vesel lăsând la o parte încărunțeala și negura toamnei cu care ne-a întâmpinat în urmă cu un an când am pornit de aici spre Harghita Mădăraș.  Merită să evocăm în treacăt câteva cuvinte și despre orașul Gheorgheni vestită răscruce de drumuri amplasat aici în inima depresiunii Giurgeului. De aici pornește șoseaua ce șerpuiește printre poziții svițeriene către sălbaticele chei ale Bicazului, fără seamăn de frumoase. De aici începe drumul printre conurile vulcanice ale Gurghiului scoborând la ocnele vestite de la Praid, legătura dintre Târnave și Olt și tot de aici se pornește spre culmile Giurgeului și Hășmașului la izvorul Oltului prin pitorescul cătun Covaci-Peter. Centrul fostului Scaun Gheorgheni situat la poalele Munților Giurgeu, la o altitudine de 800 metri, Gheorgheni este cea mai mare și cea mai populată localitate din Depresiunea Giurgeului.  În ceea ce privește originea numelui orașului, există mai multe teorii. Una dintre acestea provine din exclamarea celor dintâi strămoși secui care s-au așezat în teritoriu: „Jer! Jó!”(Haide, că e bine!), o altă explicație este că așezarea și-ar fi obținut numele după biserica sa sfințită în numele Sfântului Nicolae. Se prezumă că formarea localității a fost un proces mai îndelungat, care ar fi început încă în secolul 12, fiind menționată pentru prima oară în lista de zeciuială papală din 1332-1334. La începutul anilor 1600, așezarea a obținut dreptul de a ține târguri de la principele Sigismund Rákóczi, devenind deja un centru comercial până în secolul 19. Centrul orașului s-a format la sfârșitul secolului, iar la începutul anilor 1900, localitatea a primit drepturi de oraș.

Municipiul Gheorgheni este o localitate unică și diversă, datorită oamenilor cu naționalități, religii și culturi diferite care trăiesc în oraș, precum și diverselor atracții care pot fi vizitate. Municipiul se poate mândri cu numeroase locații superbe: „inima” orașului, fosta piață centrală; monumentele istorice, lăsate în urmă de comunitatea armeană care s-a așezat în localitate; bisericile, precum și muzeul cu o colecție bogată de obiecte arheologice, etnografice și mineralogice. Parcul dendrologic de 16 hectare denumit Grădina Csíky, este unic în regiune, menționat de anumite surse ca unul dintre cele 7 minuni ale Ținutului Secuiesc. Arboretul a fost creat de avocatul dr. Csiky Dénes între anii 1884 și 1910, care a plantat 185 de specii de arbori și arbuști indigeni și alogeni pe teritoriu.

Zorii unei frumoase zi de vară la început de iulie mângâiau la propriu meleagurile depresiunii Giurgeului iar noi temerarii ne avântăm numaidecât în explorarea cărărilor magice ale Hășmașului. Părăsim orașul Gheorgheni în baia soarelui domolit de răcoreala ce se ridică din văi pășind asemenea fericiților din poveste pe covorul de iarbă tunsă. Ne îndreptam spre aceeași cale străbătută în urmă cu doi ani când sub spectrul negurilor nemiloase și a ploii necruțătoare coboram de la Covaci Peter în aceea mohorâtă după amiază de septembrie când trufașul Hășmaș a refuzat să își dezvăluie silueta sa dezinvoltă camuflat fiind de catapeteasma norilor grei și neprimitori. Dar natura în sinea ei e fascinantă prin contrastul formelor și trăirilor sale.  Acum cerul părea limpede și albastru întruchipând parcă icoana naturii blânde, împodobită cu ceea ce omul poate căpăta de la ea. Traseul propriu-zis începe din șoseaua Gheorgheni-Lacul Roșu urmând pentru început pârâul Belcina. Pentru început la intersecția cu str. Grădina Csiky – Csiky-Kert utca ne despărțim de traseul marcat cu cruce roșie ce duce spre culmile principale ale Giurgeului respectiv Vârful Prișca 1544 de metri și vârful Tătar 1422 de metri cele mai înalte ale masivului. 

Ieșim propriu-zis și din Gheorgheni și din dreptul pensiunii Șapte Flori facem cunoștință într-un mod mai condescendent și plăcut cu culmile Giurgeului cu spațiul larg, molcomitor al muncelelor ce îl înconjoară conferind locului o linişte de rai, ce-ţi captivă sufletul, prinzându-l în mrejele locurilor de nori pe cerul limpede şi albastru, cât şi a umbrelor lor, cu forme fantastice şi schimbătoare, de pe netezişul înverzit.

Mai străbatem circa un kilometru și numaidecât ajungem la punctul de intrare pe traseul marcat cu cruce albastră semnalat de o săgeată cu text asupra timpului de mers. Din șosea traversăm apa Belcinei pe pod, urmând pe mai departe să străbatem drumul conturat pe valea Mogoșului spre campingul situat mai sus.

Ajungem și în dreptul campingului unde ne permitem un binemeritat popas. Scurtul repaus petrecut aici ne-a permis preț de câteva clipe să facem legătura între peisajul blând, rodnic și liniștitor și campingul Mogoș din apropiere. Aici din dreptul căsuțelor de lemn presărate-n mijlocul semeților molizi ai șansa de admira peisajul odihnitor din lungul văii Mogoșului.

Ne continuăm periplul urcând pe panta domoală pe malul văii Mogoșului, a cărui apă curge în dreapta noastră. E suiş de munte, cu plăceri variate de la loc la loc, ceea ce dă noutate chiar aceluiaşi drum făcut în anotimpuri diferite, îţi procură privelişti şi senzaţii felurite, îţi apare mereu nou. Natura prin aceasta e veşnic alta. În urcuşul urmat nu sunt sate; rar chiar câteva cabane răzlețite. E natura singură cu florile ei, cu arborii ei, îmbinate după bogata ei imaginație. În stânga se ridică vârful Fagul Înalt (1417 metri), important punct de răscruce al traseelor turistice marcate ce fac legătura între Munții Voșlobeni din Giurgeu și Hășmaș. Pe dreapta închide orizontul Dealul Ciserului, pinten viguros străbătut de traseul turistic care începe din Gheorgheni.

Ajungem și în dreptul clădirii Ocolului silvic Gheorgheni părăsind valea Mogoș și abătându-ne la stânga pătrundem pe Valea lui Cari chiar din punctul ei de confluență. Asemenea confluențe vom întâlnim și mai sus dar orientându-ne întotdeauna către stânga, rămânem pe traseul nostru, marcat cu semnul cruce albastră.

Facem un scurt popas la un izvor binecuvântat și numaidecât abordăm ultima porțiune de urcuș spre Poiana CovaciPeter. De aici și până în poiană am mai făcut circa o jumătate de oră însă odată ajunși acolo simțim cât de mare e  contrastul între ce am lăsat în urmă şi ce ni se desfăşura înainte, brusc ca de după o cortină ridicată.  Rar se află în calea drumețului hăituit un peisaj mai atractiv, mai impunător, prin trăsăturile simple, cu care natura ştie să te subjuge, ca aici în Poiana CovaciPeter.  Aici muntele, apa, pajiştea înflorită, se îmbină într-un tablou minunat. Redescopeream din nou această Poiană a Fericiților aș putea spune, scăldată de astă dată sub bolta azurie a cerului senin presărată ici colo de nori mult mai primitori și mai blânzi decât cei din septembrie 2018. 

Pășind în această poiană de o feerică frumusețe, acoperită cu un covor de iarbă deasă și fragedă simți cum brădetul întunecat de pe culmi se retrage mai la o parte făcând loc doar la câteva tufe de afin și ienupăr ca niște mici chiparoși. Câte un molid răzleț își desfășoară în voie mândra înfățișare cu coama cetenilor bogate. Aici soarele dă strălucire pajiștei, ca și micilor ogoare de secară pârguită, poleindu-le fața.

 

În fundal de departe domină peisajul impresionant oferit de asprele prăvălișuri ale Hășmașului cu sălbatica lui frumusețe, cu ceaţa străvezie lăsată spre fundul adânc, cu jocul umbrelor de nori proiectate pe largul careu al munţilor de la Hăghimașu Negru, Hăghimașu Mare până spre Piatra Ascuțită-Ecem.  Câtă frumusețe, câtă liniște, câtă mulțumire este aici. Este prefacerea sufletească trezită în noi de bagheta magică a naturii, orășeni închiși aproape toată viața în spațiul restrâns al biroului. Dinspre marginea poienii de după o dungă de molizi tineri, auzim șopotul lin, ca un cântec ademenitor de zâne. E un pârâiaș vioi, fără să fie prea săltăreț. Glasul lui ca un cântec în surdină mărește farmecul locului. Privindu-l de aproape, în drăgălășenia lui, printre campanulele albastre ce-i surâd, îți aduce aminte de fața rumenă a unui copil vesel și zburdalnic. Nu ai putea zice că e același Olt, lat și mânios de la Călimănești, după ce și-a încordat puterile ca să taie-n curmeziș Carpații, ce aici își începe drumul cu o șuviță de apă, limpede ca lacrima. Izvorul lui e numai la doi pași de cel al Mureșului. Dumnezeu știe dacă în pragul de deal, nici un kilometru mai lat, apele de ploaie nu apucă nehotărâte, când spre unul când spre altul. Pe valea cu fundul neted, verde peste tot, râușorul numai la cotituri sclipește. E scurta parte din lungu-i drum în care Oltul cunoaște voiciunea gingașă a copilăriei.

Aici la marginea izvorului ne permitem un binemeritat popas și o alimentare cu apă proaspătă. Am redescoperit filigoria și cabana unde ne-am adăpostit în urmă cu doi ani precum și drumul ce o apucă spre dreapta peste vârfurile Șipoș și Arama Neagră la stațiunea Izvorul Mureșului.

Cu forțe proaspete, reînzdrăveniți la propriu revenim în mijlocul poienii pentru a admira în detaliu culmile Hăghimașului.  Și astfel mozaicul de stânci ale muntelui ni se dezvăluie piesă cu piesă începând înspre Culmea Curmătura, Hăghimașu Mare și vârful Ascuțit-Ecem.

În continuare drumul nostru are o țintă precisă respectiv străpungerea crestei Hășmașului dinspre Poiana Medieșul de Sus. Din trecătoarea Oltului traseul nostru este comun pe o mică distanță cu marcajul cruce albastră, fără să coboare, neglijând ramificația spre valea Oltului, înaintând de-a coasta pe lângă împrejurimile poienilor.  La mică distanță, marcajul cruce roșie ne conduce spre stânga, despărțindu-se aici de marcajul cruce albastră reprezentând traseul ce duce spre Poiana Albă prin Valea Fierului.

De la ramificație traseul nostru urcă susținut o culme și numaidecât pătrundem în pădure. Pe această porțiune ocolim pe la est vârful Fagul Înalt urmând să ieșim la gol în Poiana Medieșului. Răzlețit ici și colo printre pâlcuri de molizi reperam din nou ceea ce am lăsat în urmă,  Poiana CovaciPeter și trecătoarea Oltului. 

A urmat apoi o zonă cu o deschidere mai largă unde am putut admira în voie pentru ultima dată tabloul panoramic sublim cu Trecătoarea Oltului și deschiderea largă spre Poiana CovaciPeter ca un ultim mesaj de la revedere. Scufundați într-o beatitudine bucolică simțeam cum gândurile și ele adorm sau sunt prea împrăștiate de varietatea farmecului din față. În zări pierdute în ceață  admirăm și  crestele  Călimaniului ale căror valuri lungi se pierd până spre culmile Ditrăului și ale Topliței.

Ne apropiam cu pași repezi de Poiana Medieș iar hărmălaia câinilor, două case locuite și stâna constituiau repere în întărirea convingerii că am ajuns în dreptul poienii.

Am ajuns și la intersecția cu marcajul bulină roșie ce străbate în circuit Muntele Fagul Înalt de la Gheorgheni trecând prin pasul CovaciPeter. În rest nu ne mai rămâne decât să admirăm farmecul poienii și puținele semne de civilizație ce animă zonă. Însă decorul lărgit al zonei este completat de formele sculpturale ale Hășmașului care devin mai îndrăznețe, răsărind din învelișul mohorât al pădurii, ca niște fantastice chipuri, care au izbit și imaginația poporului. Apele de ploaie le dărâmă, sculptând fel și fel de chipuri. Relieful devine zbuciumat. Masivele albe răsar ici și colo. Ruini de stânci încununează vârfuri iar îmbrăcămintea naturii se schimbă cu colorit și forme variate.

Lăsăm stâna în dreapta, coborâm prin pădure, ieșim la gol și după ce facem un ocol către dreapta intrăm din nou în pădure. A urmat apoi urcușul lung și prelung ocolind vârful Medieș pe partea stângă ocazie cu care în depărtări observăm nostalgici muntele Arama Neagră cu ale sale vârfuri Fekete Rez în stânga și Șipoș-Hedieș în partea dreapta pe unde am drumețit în urmă cu doi ani. Noi și noi peisaje înspre Hășmaș ne avertizau că până la linia de creastă părea a fi o aruncătură de băț. Și eforturile noastre sunt încununate de succes deîndată ce poposim în Poiana Medieșul de Sus la confluența cu marcajul bandă roșie traseul de creastă al Hășmașului.

Aici în ținutul de graniță al masivelor Giurgeu și Hășmaș dăm de o răscruce de drumuri și marcaje. Marcajul bandă roșie vine din Pasul Pângărați  situat la 16,2 kilometri est de Gheorgheni și 9,6 kilometri vest de stațiunea Lacul Roșu. Intram cu acte în regulă cum s-ar spune în masivul Hășmașu Mare după lungul preambul petrecut pe culmile Giurgeului. Ne permitem un mic popas admirând pajiștea grasă, plină, în sănătoasa ei desfăşurare, ce se aşterne peste tot, între  stâncile din apropiere şi pădure. Totul te încântă. Simţi însă că e numai preludiul unui fenomen mai măreț când urmează să descoperi pe mai departe nestematele Hășmașului. Ne cuprind emoțiile așteptării, ca și înaintea unui spectacol dorit. 

Continuând traseul din Poiana Medieșul de Sus pe marcaj bandă roșie ne orientăm către stânga și urmând atent conturul drumului înierbat, intrăm din nou în pădure. Din această porțiune ieșim în poiana de sub vârful Calu Mare, unde se află o stână.

De la stână distingem pe versantul vestic cele două culminații ale vârfului Calu Mare, după care drumul nostru traversează prin pădure versantul nordic al vârfului Ciofronca (1607 metri) ridicat în dreapta. Urmează Poiana Ciofronca (1520 metri) în care găsim un izvor cu apa prinsă în căuc și jgeaburi de lemn și o stână. Din Poiana Medieșul de Sus  și până aici la Poiana Ciofronca în continuare natura ne dezvăluie alte secrete din cufărul ei magic dornică de a ne împărtăși noi frumuseți. Ruinele de calcar al Hășmașului se năruie stăvilite de apele repezi ale Bicazului al cărui afluenți șuroiesc din toate părțile. Farmecul noului peisaj este astfel îndeplinit: munte, apă, brazi, pocladă verde de pășune, s-au adunat aici într-un cadru restrâns, născând un tablou unic, în fața căruia, de piatră să-ți fie inima și tot nu te poți opri să nu-i admiri frumusețea. De departe muntele proaspăt surpat al Ceahlăului își înalță către nord vârfui-i ascuțit. Pieptul lui e numai rană. Din apropiere doar Piatra Ciofronca cu marmura sa albă bătută în soarele de apus se îmbujorează zâmbindu-ne atrăgător. Cei câțiva molizi ce au crescut pe năruituri, se profilează cu dungi întunecate. Pe această scenă deschisă Piatra Ciofronca pare un monument măreț, un obelisc stâncos răsărit din desișul pădurii de brad ce o înconjoară.

În continuare spectacolul naturii divine domină deschizând noi și noi perspective pe care cu nesațul privirii continuăm să le absoarbem cu o sete nepotolită. Din Poiana Ciofronca pe o distanță de circa 700 de metri urcăm și coborâm prin rariști până la Tunzeria Voslăbenilor, poiană punctată de albul lapiezurilor.

Din cuprinsul poienii schimbăm direcția de mers către stânga în coborâre. Străbatem o pășune și apoi coasta defrișată a muntelui care sfârșește în Poiana Tunzeria Ciocanu cu stâna ei aflată către stânga la marginea pădurii. Prin aceste locuri creasta muntelui prezintă o curmătură, pe sub care se deschid Obârșiile Oltului, supravegheată sever de vârful Hăghimașu Mare. Începând din Tunzeria Ciocanu poienile se țin lanț ele fiind despărțite de mici perdele de pădure sau împrejmuiri. Întâlnim aici frecvent, zone mlăștinoase, din cuprinsul cărora se înfiripă pârâie firave, îndreptate unele spre Olt (dreapta) și altele spre pârâul Oii (stânga). Zona mlăștinoasă ia sfârșit în Poiana Albă, străjuită în aval de peretele cu roca cărămizie, Pietrele Potcoavei, prăvălit din culmea secundară a Hăghimașului Negru.

Acolo în Poiana Albă întâlnim din nou aceeași  pajişte grasă, plină, în sănătoasa ei desfăşurare, ce se aşterne peste tot între stâncă şi pădure. Multitudinea de stâne din zonă sunt singurele semne vizibile că omul a început să adauge și el ceva la înfrumusețarea naturii în acest decor ce seamănă cu Tirolul austriac. Totul te încântă. Natura atrage tocmai prin contraste, ca şi într-o simfonie beethoveniană. Surle şi țimbale îţi răscolesc sufletul, după ce un andante te leagănă în visări. Aşa e şi viaţa. Aici Pietrele Potcoavei monolit de stâncă de peste 1000 de metri ni se dezvăluie în rigiditatea ei de piatră goală  Printre năruituri natura a azvârlit poclăzi de arbori, de muşchi, de poieni bucolice într-un amestec cum numai ea ştie să-l facă atractiv.  Ajungem și la refugiul Poiana Albă binemeritat loc de popas după lunga peregrinare pe culmile Giurgeului și Hășmașului. Amurgul serii se instala cu pași repezi iar noi poposim pe treptele refugiului. Sub farmecul măreţ al naturii impunătoare ne pregăteam să înfruntăm noaptea ce va să vie. Pierduți în imensitatea bucolică a zonei depănăm amintiri și creionăm viitorul mers al drumeției când vom păși pe treptele cele mai înalte ale Hăghimașului. Doar Pietrele Potcoavei inerte și neclintite în statornicia lor milenară continuau să ne privegheze somnul și visurile. O nouă etapă a vieții se scurgea lin sub cerul de un senin impresionant cu rare stele printre umbrele clar conturate ale coastelor din jur, totul definindu-se într-un grandios scenariu.

Dimineața ne întâmpină cu neguri dese semn că pe tot parcursul zilei vremea va fi instabilă. Ne luăm la revedere de la Piatra Potcoavei acoperită de o plocadă de nori, urcând prelung printre stânci și rariști spre zona înaltă a Poienii Albe. În poiană întâlnim izvoare prinse în căuc, colibe temporare și stâne într-o împletită armonie a omului cu natura. Mai înaintăm câțiva pași și dintr-o dată simțim un ropot și o hărmălaie mare. O haită de 15 câini ciobănești de la o stână din apropiere ne-au dat cum s-ar zice salutul de dimineață. Acești cerberi cu inimă de leu adevărați stăpâni ai pășunilor carpatine știu să îți răspundă uneori cu o altă față mai conciliantă. După experiența canină nu prea plăcută din Baraolt prietenia de aici din Hășmaș cu aceste dihănii gata să își dea și viața în înfruntarea cu sălbăticiunile pădurilor a deșteptat în noi bucuria reală. Schimbăm câteva vorbe cu ciobanul turmei și ne continuăm nestingheriți aventura prin această lungă și nepieritoare Poiană Albă o adevărată grădină a Versailles-ului unde tufe de jnepeni în ronduri frumos rânduite întregesc covorul vegetal presărat ici colo cu vreun molid răzlețit.

Ajungem și la limita de sus a poienii și din dreptul ultimelor colibe se conturează către dreapta obârșia pârâului Fagul Oltului. Ajungem și la intersecția cu marcajul cruce albastră care urmând valea acestui pârâu duce spre Gheorgheni prin poiana CovaciPeter pe unde am venit. Neglijând ramificația amintită, urcăm susținut, călăuziți de drumul jalonat cu stâlpi indicatori. În apropierea celui mai înalt vârf al masivului, Hăghimașul Mare, facem un scurt repaus. Traseul indicator cu marcaj bulină roșie ne indica că până la vârf ar mai fii 20/30 de minute. În ciuda negurilor și a picăturilor de ploaie ce păreau a își exercita suveranitatea pe o lungă perioadă de timp pornim nestingheriți spre vârf.  Pe măsură ce urcam simțeam cum natura era în măsură să ne copleșească prin puterea zămislirii de viață și forme. Ne venea să exclamăm țipete de bucurie ca formă de manifestare a farmecului simțit. Așa ne-am trezit noi, călători pribegi, când am rămas țintuiți locului, în măreția scenei la întâlnirea cu avenul stâncos din dreptul Hăghimașului Mare fascinați de uimitorul tablou ce ne-a apărut în cale chiar dacă eram învăluiți de umbra negurilor și bătuți de ploaia stropilor ce ne răcoreau fața.

Din treaptă în treaptă atingem și culmile vârfului Hăghimașu Mare 1792 metri unul din vârfurile emblemă ale Harghitei. De pe promotoriul vârfului acoperit de neguri supărătoare împărtășim gustul amar al unei victorii muncite. Așa a fost să fie, o frumusețe adânc tăinută și innacesibilă nouă în acele clipe. Într-o zi senină de aici s-ar fi dezvăluit o priveliște de o excepțională întindere ce cuprinde către stânga munții Călimaniului și Tarcăului, iar în partea cealaltă a crestei se dezvăluie munții Nemirei, Gurghiu și Harghita. Mai jos la picioarele tale, către est s-ar fi dezvăluit valea Bicăjelului înspre casele bicăjenilor.  Cu alte cuvinte vârful în sine reprezintă o piatră de hotar între Moldova și Ardeal.

Un pic mai spre stânga reperăm și crucea de la vârf ce pare a fi o cruce în munți luată de pe pânzele vechilor corăbii spaniole ale lui Columb ce s-au abătut spre ținutul necunoscut al Americilor. O cruce prin care frumusețea divină coboară jertfindu-se în clipele trecătoare spre bucuria muritorilor rătăcitori ce caută, nici ei nu știu prea bine ce anume.

Coborâm de la vârf cu sentimentul datoriei împlinite însă un pic dezamăgiți de șansa ce ne-a lipsit de astă dată. Însă o vorbă înțeleaptă spune că norocul ține cu cei îndrăzneți. Așa că merită o încercare. Așezați în dreptul promotoriului stâncos al vârfului așteptăm clipe prelungi amestecate cu emoții intense. Hai negură, ridică-te măcar pentru o clipă. În umbra negurilor așteptările par eterne însă ruga noastră pătimașă începea să dea roade. Deodată se face lumină iar cortina cețurilor hâdoase se deschide discret dezvelind pereții de piatră de var, proaspăt ciopliți ai Hăghimașului ce te privesc mlădios ca niște ochi de sirene risipind fiorii neprevăzutului. De jur împrejur coastele văii se lasă prelung până în huluzul pădurii iar de acolo până spre malurile vijelioase ale Oltului dezvăluind silueta caselor din dreptul localității Bălan. Contemplarea acestor bijuterii ne-a făcut să uităm pe deplin noțiunea timpului. Și de această dată natura a ținut să ni se arate sub toate fețele. Au fost clipe de un farmec intens deşteptat de orânduirea minunată a decorului natural.

Revenim la traseul nostru de culme care până la cabana Piatra Singuratică, nu mai prezintă urcușuri obositoare. În general el ocolește denivelările crestei, încingând muntele de la o șa la alta pe versanți, străbate zone împădurite sau poieni punctate cu stâne. Însă cărarea largă desenează parcă linii spre cer fără să faci abstracție sprijinită pe muchea zidurilor înalte ca de meterez ale Hăghimașului. În profil grohotișul de la Moara Dracului te face să împărtășești tremurul deliciului ce continuă să te întovărășească.  Pe cealaltă parte a văii Oltului am putut admira în voie crestele Giurgeului cu deschidere spre vârful Grețes și Izvorul Mureșului unde în urmă cu doi ani am admirat în oglindă crestele Hășmașului cufundate în lumina blândă a unei după amiezi de septembrie. Mult mai în spate s-ar fi văzut și crestele munților Harghita-Mădăraș în rememorarea altor amintiri frumoase.

În mai puțin de 30 de minute ajungem în apropierea mănunchiului de ace care formează în ansamblu Piatra Singuratică. De aici și până la cabană pe la poalele împădurite ale acestui bloc de calcare nu ne mai rămânea decât să parcurgem un urcuș susținut de circa 10 minute. Scurta fericire de moment încetează din nou brusc când dinspre munții Tarcăului rotocoale de nori negri se înalţă din nou ameninţători. Un nou val de pâclă, emisarul vestitor al ploii, ne învăluie, silindu-ne să grăbim pasul spre cabană.  Acum proverbul trebuie schimbat: „Graba drege treaba”, căci dacă nu ne grăbeam să ajungem din vreme la cabană, nu scăpam de potopul care a prins a se revărsa de cum am pășit în pridvorul cabanei.

Cabana Piatra Singuratică prin locul în care este amplasată este mai la adăpost într-o mică poieniță tăinuită. O străjuiesc brazii înalți, vânjoși, înălțați aici ca niște stâlpi masivi sobri. Situată la o înălţime de 1504 metri și reconstruită în 2010 la cabana Piatra Singuratică se întâlnesc numeroase trasee de drumeţie, de aceea aceasta are un rol turistic important. Cabana aşteaptă turiştii cu două camere la parter, care pot fi încălzite şi cu cazare şi la mansardă. Decorul din jurul cabanei este minunat mai ales când pereții strălucitori, cei patru colți ai Pietrei Singuratice se înalță ca fantastice întruchipări, în contrast cu spinarea rotunjită a culmilor înconjurătoare, cu pășuni întinse, la marginea pădurilor tot mai rărite. Șlefuită de natură în roci sedimentare marcate de dolomite calcaroase, Piatra Singuratică se aseamănă cu o sculptură artistică – un bibelou de porțelan. Piatra Singuratică este numită în ungureşte Egyeskő, de unde şi denumirea alternativă de Piatra Unică.

Escaladarea hornului Pietrei Singuratice, echipată în vara anului 2008 cu cabluri de oțel, impune îndemânare, forţă fizică şi multă atenţie pentru un turist obișnuit. Urcând până la înălţimea de 1608 metri drumeții vor avea parte de o privelişte minunată, putând admira Depresiunea Ciucului şi stâncile din jur acoperite cu păduri de pin. Turistul care vizitează Piatra Singuratică poate să se întoarcă acasă cu mii de experienţe, fiind fermecat nu numai de peisajul de o frumuseţe pitorească, ci şi de miile de flori alpine frumoase, printre care sunt şi câteva specii endemice, care apar doar în această zonă. În timpul drumeţiilor făcute dis-de-dimineaţă se pot zări pe colții stâncilor acoperite cu pajişti alpine, capra neagră, care a fost adusă aici în anii 1970, dar totodată se pot observa şi multe specii de păsări caracteristice zonelor montane şi alpine. Iar dacă urci pe Piatra Singuratică numai pentru relaxare, aerul proaspăt şi conversaţiile cu turiștii care trec pe aici prin aceste lucruri te fac să iubești cu mai multă sete ținutul fermecat al Hășmașului.

S-a oprit și ploaia pe moment și profitând de un scurt răgaz înaintăm un pic printr-un deșis de molizi pe un promotoriu unde am putut admira mai în profunzime decorul fascinant și plin de farmec al acestei perle stâncoase a Hășmașului. Transpus parcă jos la umbra stâncii ca un monolit, stai și privești. Nu te mai saturi să privești. Liniștea e desăvârșită, căci nici murmurul vântului și a ploilor acum nu o întrerupe. Ești ispitit să trăiești parcă la baza ei cu formă de obelisc, să îi admiri amănuntele, să dai zbor imaginației printre formele mult asemănătoare celor din jurul Ceahlăului, roci de aceeași natură opunând aceeași rezistență dăltițelor nevăzute ale timpului cu care sunt mereu cioplite. Învăluit în hlamida norilor cenușii reperăm spre dreapta și spectaculosul grohotiș de la Moara Dracului ce se definește înspre vârful Ascuțit -Ecem. Înspre stânga s-ar fi dezvăluit profilul dantelat în stângă al Hăghimașului Mare însă negura groasă a pus capac de-a dreptul  dorinței noastre  de admira și acest bloc stâncos.

Vremea nefavorabilă și timpul scurt ne-au răpit dorința de a escalada vârful Piatra Singuratică. În contextul ceții și a ploii ce nu dădea semne a ceda, un asemenea demers ar fi fost lipsit de utilitate. Dar munții nu se mută din loc. De la Bălan și până aici pe traseu bandă albastră cale de 3 ore/3 ore jumătate oricând drumețul nerăbdător dornic să se înfrupte cu frumusețile Hășmașului poate urca la cabana Piatra Singuratică pentru a urca la vârf dar și pentru a admira priveliștile panoramice de pe Hăghimașu Mare și Vârful Ascuțit (Ecem).

Printre stropii deși de ploaie ne continuăm aventura pe culmile Hășmașului. Părăsim Cabana Piatra Singuratică urmând pe mai departe marcajul bandă roșie spre platoul muntelui Fratele-Piatra Ascuțită care pentru început trece pe sub sculpturale turnuri de calcare ale Pietrei Singuratice și a fenomenelor de alunecare de la baza lor.

Pe măsură ce înaintam ploaia nu pregeta a se opri, efortul demoralizant simțindu-se întrutotul. A urmat apoi o accesiune de toată frumusețea prin pădure până spre zona de platou a vârfului Piatra Ascuțită-Ecem. De aici și până la pasul Tarcău nu îți mai rămâne altceva de făcut decât să te  cufunzi în decorul pastoral al Hășmașului păzit ștrașnic de cerberii cu inimă de leu cu care defel te poți împrieteni doar dacă iubești cu adevărat farmecul potecilor de munte. Mai înaintăm câțiva pași pe platou și numaidecât reperăm o turmă de oi și urmează clasicele lătrături ale oștenilor din avangarda ordiilor mioritice. Schimbăm câteva vorbe cu ei, nu afișăm o atitudine ostilă și numaidecât noi,  solii nepoftiți suntem întâmpinați ca niște adevărați prieteni.  Există o vorbă între ciobani – lupul știe care-s câini de seamă după lătrătură. Adică un câine bun, selecționat pentru un caracter de pază de apărare, nu are frică. Este un alfa în teritoriul lui și iese la luptă. Caracter de pază înseamnă că acel câine semnalizează pericolul, însă cel de apărare îl face să meargă în întâmpinare, să se expună acelui pericol. Ce am mai putea spune despre acești semeți străjeri ai pășunilor carpatine. Aicea în Hășmaș am făcut un legământ de prietenie cu aceste nobile animale, vajnici soldați ai turmelor, ne-am jucat cu ei împărtășind una dintre cele mai frumoase experiențe pe munte. E greu de descris în cuvinte bucuria exuberantă a 10 câini ciobănești ce ne-au invadat la propriu într-o dragoste și duioșenie fără margini. Așadar reversul medaliei după experiența mai puțin plăcută din urmă cu o lună de pe plaiurile Baraoltului.

Dar minunea frumuseţilor fermecătoare nu s-a isprăvit. Poteca şerpuieşte mai departe printre pajişti ca zmaraldul. Se zbenguiesc mieii în vremea primăverii. Peste culmi  zăreşti prin ceaţa uşoară a depărtării netezişul depresiunii Ciucului, ca peste faţa mării. Iarăşi te opreşti. Te-ai opri de altfel la tot pasul, atât de multe ademeniri prezintă poteca. Dacă te încumeți să părăsești poteca marcată urcând pe platoul muntelului Fratele-Piatra Ascuțită Ecem ai șansa de a descoperi o interesantă zonă carstică, fiind răsplătit totodată și de panorama surprinzătoare asupra văii Oltului. Printre neguri răzlețite din când în când reperăm salba de sate Sândominic, Izvorul Oltului, Racu,  Mădăraș ce se pierd în culoarul desenat spre Olt mai departe spre Miercurea Ciuc. Pe partea cealaltă negurosul masiv Tarcău definește în contururi line presărate cu imense pășuni calea spre Moldova aici la confluența cu munții Ciucului creionând altă trecătoare de legendă Ghimeș-Palanca.

Pe mai departe pierduți în vâltoarea negurilor și sub ropotul ploii nemiloase a urmat o coborâre prelungă de pe fața înierbată a muntelui pe un drum adâncit de șleaul căruțelor până la Pasul Tarcău la intersecția cu drumul venind din stânga care traversează muntele de la Bălan în valea Bicăjelului la cătunul Trei Fântâni. Întinsă între șaua Sacadat și vârful Stâncilor din Tarcău, Poiana Tarcău sau Pasul Tarcău constituie un important nod orografic montan la intersecția a trei masive: Hășmaș, Tarcău și Ciuc. Cu ploaia în oase la propriu aș putea spune că ne-am luat la revedere de la creasta Hășmașului care ne-a oferit atâtea și atâtea bucurii nebănuite. Pe mai departe urmând linia crestei prin poieni presărate cu rariști, prin care uneori întâlnești câte o stână se desenează profilul domol al culmilor Ciucului ce dirijează pașii drumețului spre vârfurile Săcădat 1341 metri, Nașcalat 1491 metri și Sălămaș 1551 metri cele mai înalte vârfuri ale masivului până în localitatea Lunca de Jos din pasul Ghimeș-Palanca.

Lăsam acest episod cu Ciucul pentru altă dată în prefigurarea unei alte noi drumeții pe aceste plaiuri și ne continuăm periplul pe drumul forestier ce duce la Bălan. La umbra brazilor măiaștri cum s-ar spune într-o mică poieniță sub pasul Tarcău am întins cortul. Ploaia prelungă și efortul depus și-au spus cuvântul. La lumina frontalei și printre cănile aburinde umplute cu ceai cald amestecat cu un pic de coniac am pus capăt unei zile trăite cu intensitate aici pe culmile Hășmașului unde natura din jur nu a rămas impasibilă ci și-a făcut din nou datoria cu dărnicie dăruindu-ne nouă drumețiilor prilejul de admira acest altar neprețuit săpat în calcar pierdut în marea de pășuni și păduri nețărmuite ale Harghitei.

There was in a July Morning, vorba unei celebre balade a legendarei trupe britanice Uriah Heep. Ultima zi a drumeției ne-a surprins coborând pe drumul forestier ce duce la intersecția cu drumul județean ce vine de la Bălan și duce la Sândominic destinația finală a drumeției noastre. Preț de două ore am traversat pădurea cu arbori ce acopereau munții, ca niște nori lăsați pe ei. Eram cu adevărat fericiți, transplantați în minunăția naturii, în labirintul coniferelor, în aerul curat, limpede. Singura umbră de tristeţe s-a lăsat un pic mai jos la priveliştea coastelor mai apropiate, unde brazii descojiţi și răsturnați zăceau ca nişte chibrituri împrăştiate dintr-o cutie pradă unui nefericit accident forestier. Dar semnele renașterii erau la tot pasul ca și cum pădurea asta nu vroia să moară să ne slujească drept pildă a unei continuități firești în care natura se guvernează după propriile reguli ale echilibrului și cumpătării. 

Ajungem și la intersecția cu drumul județean ce vine de la Bălan fără însă a uita să salutăm din nou un prieten drag. Aici Oltul mai voinic ca cel de la izvor mai vânjos și iute cântă într-una, ademenindu-te să-l asculți, încântat de mulțumirea-i adresată. Măi Oltule, măi băiatule măi,  multe avem a învăța de la tine, să fim dârji și să nu șovăim la provocări asemeni ție ce cu curaj nebun ai tăiat de-a valma atâtea semețe masive până ce ți-ai regăsit liniștea eternă în apele Dunării celei mari.

Până  în satul  Sândominic, destinația finală am fost conduși cu mașina grație unui localnic depănând amintiri despre exploatația minieră de altă dată din orașul Bălan în care populația majoritară este românească făcând abstracție față de celelalte localități din zonă cu populație majoritar maghiară. Am ajuns și la capăt de drum. Văzut în plin de la Sândominic, în contrast cu întunecimea pădurilor, muntele Hășmașu Mare, paza văii Oltului, izolat ca și Ceahlăul, apare din nou ca un tablou măreț și gingaș totodată.

De pe terasa drumului de fier care urcă spre Izvorul Mureșului peisajul de la Sândominic e măreț. Jos, valea largă, cu pășunea fragedă; în fund lucirea variată, după bătaia soarelui a Hășmașului; în față satul satul Sândominic, cu casele strânse grămadă, vestit odată prin industria olăritului. Au fost clipe de emoționantă frumusețe, care te face să-ți fie dragă natura ca motiv de mulțumire și răscolire de gânduri.  Ascunzișul acesta din țară are și o atracție mai adâncă. E inima geografică a României, de unde izvorăsc cele trei mari râuri -Mureșul, Oltul, Bicazul -Bistriței, răsfirate  apoi în trei direcții deosebite: Moldova, Muntenia și Ardeal. Și astfel povestea născocită de popor pentru a lămuri apropierea izvoarelor Oltului și ale Mureșului poate căpăta, prin dispoziția geografică a celor trei cursuri de apă, o semnificație simbolică.  Hășmașul domină regiunea. Cu înfățișarea munților Dolomitici îți aduce aminte de Monte Cristalo, e farul de orientare al regiunii, văzut până ce treci de Miercurea Ciuc.  De la Sândominic, Oltul curge tulbure, în albia largă.  A devenit în scurt timp matur, domol, dar impunător, cu largi cotituri pe fondul Ciucului de Sus, derulând pe mai departe povestea într-o sagă ce pare parcă fără de sfârșit.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Cine-i cu muntele pătimaș. Face o tură și-n Hășmaș. Traversând creasta Hășmașului împărtășești sentimente unice și ai ocazia să calci pe un tărâm magic al stâncilor maiestoase săpate în calcar completate cu poieni bucolice presărate cu păduri de brazi impozanți cum numai pe tărâmul Harghitei ai ocazia să le întâlnești. Traseul de poveste începe de la CovaciPeter acolo unde Oltul își începe lungul peregrinaj, continuă cu peisajul spectaculos al Hăghimașului Negru ce desenează tabloul spectaculos al Cheilor Bicazului, trece pe lângă pietre de legendă, Piatra Ciofronca,Piatra Potcoavei, traversează tărâmul bucolic al Poienii Albe iar în continuare vârful Hăsmașu Mare își desăvârșește sublim avenul stâncos spectaculos până spre Piatra Singuratică un adevărat templu al naturii ce ne-a zâmbit maiestuos printre neguri. Admirând Moara Dracului un grohotiș stâncos
spectaculos ai impresia că pășești întru-un tărâm de basm în care parcă natura s-a jucat cu noi modelând în calcar forme spectaculoase.
Mulțumesc Hășmașului că mi-a dat ocazia să trăiesc una dintre cele mai frumoase experiențe din Carpații României, la obârșia Oltului și Trotușului la granița județelor Harghita și Neamț.