Patrulaterul Meridionalilor -Împărăția Făgărașului

• Făgăraș prietene drag
• Iți transmit un gând duios
• Doamne cât ești de frumos
• Toamna blândă se așterne
• Peste plaiuri sibiene
• Razele încet coboară
• Crestele iți înconjoară
• Dar tu mândru vei rămâne
• Peste a timpului chemare

Imensa culme a Făgărașului cu o lungime în linie dreptă de cca.70 km și o lățime de cca.40 km, este alcătuită dintr-o mulțime de piscuri și creste aliniate într-un front alpin cuprinzând opt din cele 14 vârfuri ale munților României care depășesc 2500 m.  Aici se înalță semețul Moldoveanu (2544m.), stihiile Negoiului (2535m.), imensitatea vârfului Viștea Mare (2527m.), Lespezi (2522m)., Cornu Călțunului (2510m.), Vânătoarea lui Buteanu (2507m)., Hârtopu (2506m.) și Dara (2500m.), și încă 42 de vârfuri cuprinse între 2400 și 2500m.

Continuând lista extremelor, aici este cea mai densă rețea hidrografică din țară (peste 0.8 km/kmp). Aici, în căldarea glaciară Hărtopul Leaotei se află lacul situat la cea mai mare altitudine din țară: Lacul Mioarelor la 2282m!  Cel mai întins lac glaciar din Făgăraș este Bâlea, cu o suprafață de 4,65 ha. Cel mai adânc lac glaciar cu 15,5m este Lacul Podragu.

Masivul are o climă aspră, cu caracteristici subpolare. Temperatura scade cu creșterea altitudinii. Valoarea medie anuală a crestei atinge -2 grade Celsius. Temperatura variază între +20 și -38 grade Celsius. Sunt rare zilele când deasupra Făgărașului cerul este complet senin. Masivul își formează și nori proprii! Aici sunt înregistrate cele mai mari valori ale precipitației, ajungând la 1400 mm/an. Iarna se produc multe avalanșe, care fac imposibilă inclusiv circulația pe drumul alpin, Transfăgărășan, care din 1974 traversează masivul. Dar tot aici, și numai aici poți avea parte de un spectacol fascinant al vâltorii cețurilor, care amplifică la dimensiuni fantastice abisurile, acordând contururi mirifice crestelor, și printr-o nișă formată în ceață îți arată verdele pajiștilor care se scaldă în lumina de aur a soarelui. De-a lungul anilor cabanele și refugiile apar și dispar, dar toate sunt repere pentru traseele marcate. Legendare sunt însă și vor rămâne pretutindeni în sufletul și inima montaniarzilor făgărășeni cabanele Suru, Bârcaciu, Negoiu, Bâlea, Podragu și  Sâmbăta locul atâtor amintiri frumoase și trăiri intense.

La planificarea unei drumeții în Făgăraș nu poți evita o mare dilemă: să mergi din cabană în cabană, sau să cari totul în spinare. Cabanele sunt la 1500 m, iar rucsacurile sunt grele…deci fiecare trebuie să își  aleagă varianta cea mai potrivită, fiindcă Făgărașul așteaptă orice turist dornic să îi exploreze semețiile , cu amintiri care garantat nu se uită o viață întreagă.  Ca și localizare Munții Făgăraș se află în Carpații Meridionali, spre E-V, având o lungime de 70 km și o lățime de 40 km, întinzându-se pe o suprafață de 2000 kmp, reprezentând astfel cel mai puternic masiv alpin din munții României. La vest se învecinează cu defileul Oltului, la est cu Piatra Craiului, la sud-est cu Munții Iezer-Păpusa, la nord-est cu Masivul Taga și Perșanii sudici, la nord cu șesul Țării Oltului, iar la sud se învecinează cu Culoarul Loviștei. Din punct de vedere al reliefului Munții Făgăraș sunt formați dintr-o mulțime de piscuri și creste aliniate, care coboară către extremități sub 2000 m.,  către defileul Oltului și depresiunea Dâmboviței. Peste 20 de vârfuri cu înălțimi mai mari de 2000 m se află între Suru si Ludișor, dintre care unele depășesc 2500 m: Moldoveanu – cel mai înalt, Negoiu, Vânătoarea lui Buteanu, Lespezi, Dara.
Muchiile dinspre nord sunt scurte, puternic înclinate și se pierd în șesul Țării Oltului, iar muchiile dinspre sud coboară în ulucul depresionar al Loviștei. Relieful glaciar (impresionant, înalt, cu ghețuri, zăpezi și geruri) și relieful fluvio-torențial (monoton, moderat, domol) se găsesc în plan vertical. Relieful glaciar al Munților Făgăraș, datorită înălțimilor mari, are o largă varietate de forme glaciare foarte bine conservate. Văile dintre Suru și Berivoiu sunt lărgite, în formă de U si adâncite de ghețari, de-o parte si de alta a crestei principale. Crestele ascuțite ale Făgarașilor și abrupturile stâncoase sunt rezultatul activității ghețarilor. Într-un contrast izbitor cu relieful glaciar, apare cel fluvio-torential, în care văile se îngustează brusc, versanții sunt tot mai puțin stâncoși, iar custurile dispar, relieful continuându-se cu pajiști largi și păduri.
Pe plan transversal, din vârful muntelui până în șesul Țării Oltului povârnișul coboară cu peste 2000 metro pe mai puțin de 10 km., pe orizontală. De exemplu Colțul Viștei Mari are 2527 m. iar în Vistisoara altitudinea coboară până la 600 m. Prin acest relief Făgărașul este unic și inegalabil în România dezvăluind ferestre de o neasemuită frumusețe, punți de legătură inefabile cu văile ce  pătrund adânc înspre creasta lor: Fereastra Avrigului, Fereastra spre Porumbacu, Fereastra Bâlei și spre Cârțișoara, Portița Arpașului, Fereastra Ucei, Portița Viștei, Fereastra Mică și Mare a Sâmbetei.

Străbătând crestele munților Făgăraș împărtășești sentimentul că  răsfoieşti  parcă pagini  din vâltoarea neamului; că ești în măsură să  cunoști sufletul și energia poporului român. Te recreezi dar și înveți în același timp. Nu e pisc mai răsărit de unde privirea să nu se rotească peste zarea întinsă, de unde răsar amintirile zbuciumului neamului nostru și prin ele speranța biruinței din viitor, cum am biruit și în trecut. Potecile care ne duc prin Făgăraș nu ne urcă numai spre seninul cerului curat, spre îngenunchierea în fața ademenirilor naturii. Prin locul, unde sunt aşezați, adaugă acestei ideale preocupări de satisfacerea frumosului și gândul la noi, la soarta noastră ca popor, aşezat în zeliştea vânturilor. Munţii Făgăraș au fost și vor rămâne ai noştri, toți, în lungul și latul lor, oricare au fost granițele trecătoare trase peste ei de nefericita istorie. În tot cuprinsul lor nu se aude decât vorbă și cântec românesc. Făptura lor, sufletul lor oglindesc viața sufletească a neamului în mijlocul cărora se înalță, drept zid de susţinere al întregului pământ românesc. Stâncile nu par mute în frumusețea lor sălbatică; şuierul crestelor cântă doina, aleanul sufletului românesc; şopotul izvorului răcoritor îi ţine isonul.

• Din vârfuri unde-s regine furtuna şi cremenea
• Din codrii cu feciorelnice poieni
• V-aţi înălţat năpraznic şi aspri, asemenea
• Uraganului, carpatini făgărăşeni.
• Adânc în morminte străbunii se zbat şi ne cheamă,
• N-au linişte morţii acestui popor.
• Chemarea dreptăţii răsună din tulnic de-aramă
• Şi-o poartă şi muntii cu freamătul lor. (Fragment din imnul Carpatinilor Făgărășeni)
  

Pășind pe potecile Făgărașului merită să ne amintim și să aducem un pios omagiu Grupului Carpatin Făgărașan  care a opus o  memorabila rezistență în anii comunismului, o rezistență dârză ancorată în tradițiile spirituale ale neamului românesc, poate o ultimă lecție de extraordinar curaj încununat cu sacrificiul suprem predat nouă românilor în plin regim totalitar.  Ca urmare a arestărilor masive din 1947, care au afectat în mod special sute de studenți, militari și țărani din regiunea Făgăraș, toți cei care au scăpat cu viață au format Grupul Carpatin Făgărășan. Longevitatea grupului de circa  9 ani s-a explicat prin organizarea sa de tip militar și prin tactica utilizată. Nu exista o centralizare geografică sau un cartier general, zona de intervenție fiind foarte largă, mobilitatea fiind sporită iar totul era făcut în așa fel încât să surprindă inamicul și să facă cercetările cât mai dificile. Folosind tactici de gherilă și despărțindu-se în mod regulat în grupuri mici, pentru a-și crește șansele de supraviețuire, Grupul Carpatin de Rezistență Națională Armată era cunoscut în special datorită supraviețuirii șefului său, Ion Gavrilă Ogoranu. Dintre cei douăzeci de tineri care vor alege să își sacrifice tinerețea și viața socială pentru a lupta pentru libertate, doar doi vor supraviețui în fața Securității. Majoritatea vor fi împușcați în timpul ciocnirilor cu Securitatea, sau vor fi trădați de apropiați ori de agenți infiltrați. „Pe potecile munților, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria și conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și crezul nostru am purtat ca o povară scumpă visuri, doruri și gânduri izvorâte și călite în dragostea pentru neamul nostru, pentru vremurile ce vor să vie.” (Testamentul Grupului Carpatin Făgărășan întocmit pe muntele Buzdugan, în Săptămâna Mare a anului 1954).  „Dacă azi ar fi iar începutul luptei, am proceda la fel. Nu ne-am făcut nici o iluzie în intervenţie străină şi de aceea moralul îl avem acum ca şi la început. Orice soartă ne va da Dumnezeu, suntem siguri că din jertfa şi truda noastră va ieşi un viitor mai bun al acestui neam. Am simţit puterea lui Dumnezeu de atâtea ori, în ocazii unde slabele noastre puteri pământeşti ne-ar fi dus la moarte sigură. Cîteva gânduri pentru cei ce vor supravieţui. Nu uitaţi că rădăcinile neamului şi speranţa lui e tineretul din şcoli, din fabrici şi din sate. Sunt atâtea suflete mari între aceşti tineri. Nu vă închinaţi materiei. Nu se poate sluji la doi domni. Nu vă încurcaţi, camarazi, sufletul în mărăcinii avuţiei. Îl veţi pierde.  Ce nu zideşte sufleteşte, nu e artă. De-am fi avut în țară o altă artă şi cultură, nu putregai, astăzi ar fi munţii plini de tineret. Dragi camarazi care veţi supravieţui, am fi dorit atît de mulţ să lucrăm împreună pentru acest neam. Dar căutaţi-ne în cîntecele şi sufletul vostru. Vom fi cu voi. Trăiască neamul românesc veşnic biruitor”  (Extras din testamentul lui Ion Gavrilă Ogoranul – liderul rezistenței armate din munții Făgărașului). Poate că ar trebui să reflectăm la aceste cuvinte și sfaturi ce au fost și rămân încă de actualitate. Eroismul lor poate fi un mesaj pentru noi generațiile viitoare, sunt mărturii vii a unei rezistențe născute cu mult înainte de Revoluția maghiară sau Primăvara de la Praga dar peste care am lăsat cu nepăsare să se aștearnă praful gros al uitării.

Vremea luptelor amare a trecut iar astăzi ca și ieri Făgărașul a rămas același.  Cu vârfurile ascuțite scărmănând cânepa norilor cenușii, crestele Făgărașului se semețesc spre ceruri cu mândria celor mai înalte culmi ale Carpaților noștri. Făgărașul are un magnetism anume,  nu există împătimit al muntelui care să nu-și fi dorit să-i străbată potecile și să-i calce pășunile înalte, de dincolo de nori. Și chiar dacă ai merge pe drumul muncit al Transfăgărășanului, pe serpentinele lui întortochiate, și tot ai rămâne impresionat de măreția și grandoarea sa.

Însă dacă îl străbați cu pasul, cunoașterea e alta. Îți vei aminti de fiecare urcuș, de fiecare șa mai domoală sau mai abruptă, de fiecare colț de stâncă de care te-ai agățat anevoios, de pădurile de fagi, molizi sau brazi albi pe care le-ai străbătut, de lacurile în care se oglindesc vârfurile golașe, de izvoarele de la care ai luat apă ori de pârâurile săltărețe peste care ai sărit cu agilitatea caprelor negre. Căci Făgărașul înseamnă aventură. O aventură carpatică pe care cu greu o poți uita. Venind aici deschizi o poartă. Și e mai ademenitoare ca poarta ce se deschidea spre tărâmul tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte. Fiindcă atât de fascinat e totul, încât parcă n-ai mai vrea să cobori jos, printre oameni. Pe partea sudică a crestei rămâi uimit de imensitatea ținutului muntos: numai munți cât vezi cu ochii. Din punct de vedere longitudinal Masivul Făgaraș se vede ca un zid imens de piatră care coboară către extremități, sub 2000 m altitudine. Aici întâlnim vârfuri cu altitudini peste 2400 – 2500 m.
Sectorul central al Făgarașilor se împarte în sectorul glaciar de est (între Fereastra Mare a Sâmbetei și Muntele Buzduganu) și sectorul glaciar de vest (între Șaua Scării și  Tarnița Apei Cumpănite). Aici doar Dara ajunge la 2500 m, iar peste 2400 m vârfurile: Ciortea si Boiu (către vest), Urlea, Iezerul, Fundul Bandei și Mușetescu (către est). Suprafața totală acoperită de munții Făgăraș este peste 2.400 km², fiind, spre comparație, de circa 7,5 ori mai mare decât a munților Bucegi. Pe cuprinsul întinderii masivului Făgăraș se găsesc 8 vârfuri de peste 2.500 de metri: Moldoveanu cu 2.544 m, Negoiu cu 2.535 m, Viștea Mare cu 2.527 m, Călțun-Lespezi cu 2.522 m, Vânătoarea lui Buteanu cu 2.507 m, Cornul Călțunului 2.510 m, Hârtopu cu 2.506 m,  Dara  cu 2.501 m. Există, de asemenea, 42 de vârfuri având peste 2.400 m și mai mult de 150 de vârfuri de peste 2.300 m. Aceste vârfuri sunt separate între ele prin șei adânci, unele coborând până sub 2000 m altitudine (Curmătura Zârnei: 1.932 m). Această densitate de culmi, abrupturi, vârfuri și înălțimi, i-au atras masivului și denumirea de Alpii Transilvaniei, expresie atribuită savantului francez Emmanuel de Martonne. Din creasta masivului se desprind către nord și sud, ca niște puternice contraforturi de piatră, un mare număr de spinări prelungi (picioare de munte) dispuse aproape perpendicular pe creastă. Ele au lungimi și mai ales înfățișări diferite, după cum sunt orientate spre nord sau spre sud. Ramificațiile nordice sunt în mare parte abrupte și stâncoase în apropierea crestei, domolindu-se numai sub mantia pădurilor de conifere, care apar imediat ce înălțimea scade sub 1.700 m. O altă caracteristică a acestor ramificații constă în aspectul lor de muchie foarte îngustă și pe alocuri zimțată (de exemplu Muchia Albota). În contrast izbitor cu ramificațiile nordice, spinările ce se desfac din creastă spre sud (Muntenia) sunt mai lungi și mai domoale, în parte acoperite de pășuni întinse. Creasta principală și ramificațiile nordice ale Munților Făgăraș sunt supuse acțiunii curenților, precum și dezagregărilor produse de îngheț și dezgheț, formează în unele locuri custuri foarte înguste, șei crenelate, cum sunt: Portița Arpașului cu Fereastra Zmeilor, șeile dintre văile Șerbotei (nord), izvoarele Scara și Negoiu (sud). O altă caracteristică a acestor munți o constituie numeroasele circuri glaciare, precum și lacurile alpine situate la mari altitudini. Unele din aceste lacuri sunt alimentate de izvoare subterane. Văile care coboară către nord (Transilvania), urmează în marea lor majoritate o direcție aproape perpendiculară față de linia crestei, iar apele lor sunt silite – din cauza pantei foarte înclinate – să coboare în salturi, formând numeroase cascade. Printre văile cele mai pitorești se numără: văile Moașei, Șerbotei, Bâlei, Brezcioarei, Ucei Mari și Ucișoarei, Sâmbetei. Rezervațiile naturale din masivul Făgăraș sunt puține față de bogăția de plante endemice și de arii peisagistice splendide. Printre acestea enumerăm:

• Golul alpin și lacul Bâlea. Având o suprafață de 120,45 ha, rezervația cuprinde un teritoriu străjuit la sud de vârfurile Vânătoarea lui Buteanu (2.508 m), Capra (2.450 m) și Paltinu (2.480 m), pe flancul vestic de Muchia Buteanu, iar pe cel estic de Muchia Bâlea. Rezervația include în circul glaciar Bâlea, lacul glaciar cu același nume, cel mai mare lac glaciar al Munților Făgăraș.

• Rezervația Arpășel. Având o suprafață de 736 ha, rezervația Arpășel este situată pe versantul nordic al Munților Făgăraș, cuprinzând etajul alpin, subalpin și montan superior, de la 2.500 m la 1.000 m altitudine.
• Calcarele de la Turnu Roșu. Aflată în apropierea localității Turnu Roșu, cuprinde o fâșie de calcare suprapuse pe șisturi cristaline. În aceste calcare sunt incluse bogate depozite de fosile, interesante din punct de vedere științific.

Din punct de vedere geologic Munții Făgăraș sunt constituiți în totalitatea lor din roci metamorfice, denumite șișturi cristaline. Distribuția generală a diferitelor varietăți de roci este în fâșii orientate de la est la vest.Cea mai sudică este formată din gnaisuri: roci de culoare deschisă, dure, în care benzi albe de cuarț  și feldspat alternează cu benzi întunecate de mică neagră. Aceste gnaisuri se pot urmări din Valea Oltului, la Robești, prin localitatea Cumpăna pe Argeș (de unde își trag și numele de „gnaisuri de Cumpăna”), ajungând apoi să taie Creasta Muntelui Oticu (care unește Vârful Brătilei cu Muntele Iezer), în locul numit Colții Cremenii. Mai departe, spre est, ele urmează versantul sudic al Dâmboviței, apoi o traversează și, prin Muntele Lerescu, ajung în Valea Bârsei la Rudărița, de unde se îndreaptă spre nord-est, către localitatea Holbav. La nord de această fâșie a gnaisurilor de Cumpăna-Holbav urmează o a doua, formată din roci puternic șistoase și lucioase, ce se găsesc alături de cuarț: sunt micașisturile, în constituția cărora intră uneori și nodule roșcate-închis de granați. Alternând cu aceste micașisturi, care ocupă toată creasta principală, apar, în special, în partea de vest a Munții Făgăraș, amfibolite (roci de culoare închisă datorită predominanței unui mineral negru-verzui din grupa amfibolilor și calcare cristaline albe (de exemplu: marmurele din Fereastra Zmeilor, din Valea Moașa Sebeșului, Piatra Albă, Muntele Albota, Valea Brezcioarei. Ultima zonă, cea mai dinspre nord, formează o parte din versantul nordic al masivului muntos. Sunt roci mai slab metamorfozate decât cele amintite și anume șisturi argintii sau verzui, cu luciu mai puțin pronunțat. Intercalațiile de calcare sunt în această zonă mai rare. Toate rocile enumerate, care formează Munții Făgăraș, nu apar la lumină decât în anumite puncte, acolo unde ele nu sunt ascunse de solul vegetal. Blocul cristalin al Munțiilor Făgăraș a început să se ridice față de relieful înconjurător la începutul erei terțiare. Ca și întregul lanț al Carpaților Meridionali, ridicarea a avut loc în trei etape succesive (în Eocen, în Miocen și în Pliocen). În fiecare din aceste etape s-au creat platforme de eroziune, ce se mai recunosc astăzi pe creste sub forma unor suprafețe aproape plane, fracționate de văi (de exemplu: creasta principală în Vârful Brătilei și în Vârful Comisul).

Lunga epopee a traversării crestei Făgăraşului nu poate începe decât de aici din şesurile Ţării Oltului, ţinut de o mare frumuseţe,  bogăţie istorică şi culturală cu salba sa de sate şi oraşe care mai de care felurite prin tradiţii şi obiceiuri, cele mai importante fiind Turnu Roşu, Racoviţa,  Sebeşul de Sus ,  Sebeşul de Jos, Avrig, Scoreiu, Porumbacu de Jos, Porumbacu de Sus, Săcădate, Cârţa, Cârţişoara, Arpaşul de Sus, Arpaşul de Jos, Victoria, Ucea, Sâmbăta de Sus, Sâmbăta de Jos, Viştea de jos, Viştişoara, Lisa, Făgăraş, Berivoi, Ileni, Breaza, Şercaia şi Şercăiţa. Ţara Făgăraşului sau Ţara Oltului, o depresiune întinsă pe direcţia est-vest pe cursul mijlociu al râului Olt sub forma unei fâşii de 83 km lungime şi lăţimi de 12-19 km, îşi întâmpină vizitatorii cu nenumărate locuri demne de popasuri îndelungate. Din sud, de la crestele celor mai înalţi munţi din ţară, şi până în nord, relieful variat, cu păduri de foioase şi pajişti pline de verdeaţă scăldate de numeroase ape, a oferit dintotdeauna cadrul natural propice pentru condiţii bune de viaţă.

Deloc de mirare aşadar că zona a fost locuită din vremuri preistorice, după cum o dovedesc descoperirile arheologice, care confirmă continuitatea vieţii pe aceste meleaguri şi sub ocupaţia romană şi în perioada marilor migraţii. Totuşi, Ţara Făgăraşului este atestată documentar abia în prima jumătate a secolului al XIII-lea, mai precis în 1223, printr-un act al cancelariei regale maghiare a lui Andrei II referitor la dotarea mănăstirii cisterciene Cârţa cu un domeniu în perioada 1205-1206. Din acelaşi înscris aflăm de instaurarea de taxe vamale pentru cavalerii teutoni ce treceau munţii, precum şi că populaţia românească era organizată într-un voievodat numit Terra Blacorum (Ţara Românilor). În fine, o legendă a cărei realitate istorică se plasează undeva în jurul anului 1290 povesteşte despre voievodul făgărăşean Negru Vodă sau Radu Negru care a descălecat la Câmpulung, Râmnicu Vâlcea, Târgovişte sau Curtea de Argeş. Legenda despre Negru-Vodă, „întemeietor” al Țării Românești, este similară cu cea a voievodului Dragoș, „descălecătorul” Moldovei. Potrivit tradiției populare, păstrată în Muscel, trăia pe vremea tătarilor, peste munți, în Țara Făgărașului, un român viteaz, frumos și înțelept. El a strâns în jurul lui mai mulți voinici, cărora le-a vorbit despre suferințele îndurate de pe urma tătarilor de frații lor de dincolo de munți. După ce au chibzuit îndelung, ei au hotărât într-un glas să vină în sprijinul acestora; au trecut munții și au ajuns la Câmpulung. Era într-o zi de sărbătoare. Lume multă era adunată aici. Sosirea lor a produs o mare bucurie și ei nu s-au mai îndurat să-și părăsească frații. S-au așezat la Câmpulung și s-au pregătit de luptă cu tătarii. Cu prilejul târgului de Sfânt Ilie, în timp ce, încărcați de prăzi, tătarii se veseleau, au fost atacați de Negru-Vodă; mulți tătari au fost uciși, iar cei rămași în viață, alungați din țară. „Pe urmă, Negru-Vodă a început să așeze lucrurile în țară; a făcut cetăți, mănăstiri, sate și orașe pe la toate poalele munților și pe văile râurilor”.  Poate că legenda se împleteşte cu adevărul însă cu certitudine în  secolele XIV-XV multe sate făgărăşene româneşti sunt menţionate pentru întâia oară în actele unor domnitori munteni precum Mircea cel Bătrân, fapt ce demonstrează autonomia lor pronunţată. Din veacul al XVI-lea ţinutul va trece însă în posesia voievozilor şi principilor Transilvaniei şi va deveni cel mai mare domeniu feudal al acestora, fortificat prin zidurile masive de apărare ale cetăţii de la Făgăraş.  La sfârşitul veacului al XVI-lea Mihai Viteazul, conştient de poziţia strategică a domeniului, îl va folosi ca reşedinţă temporară şi loc de refugiu. Odată cu intrarea Transilvaniei sub dominaţia Habsburgilor, situaţia populaţiei româneşti ortodoxe din zonă s-a înrăutăţit. Graţie  domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu care  a cumpărat sau moştenit în zonă mai multe sate şi a sprijinit activ ortodoxia românească împotriva calvinismului şi mai ales a catolicismului agresiv practicat de autorităţile imperiale austriece s-au putut  ridica patru biserici emblematice pentru  ţinutul Făgăraşului, la Sâmbăta de Sus, Făgăraş, Poiana Mărului şi Ocna Sibiului. De altfel, în toată perioada secolelor XVII-XVIII între românii din Ţara Făgăraşului şi cei de peste munţi s-au păstrat legături strânse, încurajate şi de proprietăţile deţinute în Transilvania de mulţi boieri munteni. În jurul anului 1750, nu mai puţin de 37 de mănăstiri şi schituri ortodoxe existau în Ţara Făgăraşului şi toate au fost distruse din ordinul împăraţilor habsburgi începând din 1761-1762, odată cu acţiunile întreprinse de Adolf Nikolaus von Buccow, comandant militar şi guvernator al Transilvaniei. O perioadă grea faţă de care însă spiritul dârz şi luptător al carpatinului făgăraşan nu a cedat păstrând în adîncul sufletului credinţa şi spiritualitatea ortodoxă dobândită din moşi strămoşi. Adolf Nikolaus von Buccow este un nume de tristă amintire, un personaj sinistru care a lovit în tradiţiile spirituale româneşti.  De atâta jale şi prăpăd cât a făcut în nordul Moldovei lacrimile locuitorilor de acolo nu s-au stins iar această regiune ruptă mişeleşte de către austrieci din trupul Moldovei istorică a fost aureolată cu tristul său renume de Bucovina.

• Cine a făcut hora în deal?
• Slugile lui Brukenthal.
• Cine a făcut hora în vale?
• Slugile măriei sale.
• Noi, țăranii de la munte
• N-avem nici găini prin curte.
• Noi țăranii de la sate
• Ziua, noaptea noi muncim
• Numai birtul să plătim.
• Vai de noi ce am ajuns
• N-avem nici mălai de-ajuns
• De-om mânca frunză de fag
• Nu mai vrem să fim iobagi!
• A sosit ziua măi frate,
• Să ne facem noi dreptate!
• Decât slugă la ciocoi,
• Mai bine ciobani la oi.
• Decât slugă la pământ
• Mai bine toți în mormânt!

Cred că Samuel von Brukenthal se întoarce în mormânt auzind această poezie care încă se mai rosteşte pe plaiurile localităţilor din Sebeş-Olt, dar atât Samuel cât și poezia fac parte din istoria acestor locuri. Sebeșul de Jos și Sebeșul de Sus sunt două sate aflate la poalele munților Făgăraş în zona de confluenţă a depresiunii Sibiului cu depresiunea Făgăraşului. Marea aventură spre creasta Făgăraşului poate  începe şi  de aici din locul în care Oltul neclintit în hotărârea sa de milenii încoace îşi întoarnă calea cu 90 de grade avântându-se năvalnic spre plaiurile Olteniei.

Sebeșul de Sus este satul cu mai mulți locuitori decât Sebeșul de Jos, 738 persoane arată un recensământ mai vechi. Satul aparține de comuna Racovița care nu se află departe de Avrig. Istoria satului începe în secolul XVI, iar biserica istorică Sfinții Apostoli Petru și Pavel construită în stil bizantin în 1760 este bijuteria satului și în prezent.

Satul este mai lung decât lat cam așa sunt satele de munte construite în văi. În trecut drumul era pietruit iar în  prezent este  asfaltat. La ieșirea din sat direcția spre munte se observă după  pensiunile turistice dar și traversând o  mulțime de cabane private. După părăsirea zonei de pensiuni și cabane,  traseul te îndrumă înspre Valea Moașei Sebeșului (există și Valea Moașei Avrigului, valea vecină în direcția Bâlea) iar peisajul  devine tot mai sălbatic și frumos. Din când în când se observă marcajul bulină roșie care ne duce până la cabana Suru situată la o altitudine de 1450 m dar nu înainte de a vizita Cascada Moașei superbă din două părți adică sunt două cascade una lângă alta estimând o înălțime de cca 16-18m.

În afară de calea de acces din vale spre Cabana Suru (bulină roșie) mai există poteca marcată cu triunghi roșu.  După ieșirea din satul Sebeșul de Sus imediat la stânga se urmează indicatorul iar după un urcuș susținut suntem pe Muchia Moașei (din stânga văii) iar de acolo până la Cabana Suru nu te mai desparte decât o potecă ce trebuie parcursă temeinic circa 3-4  ore.

Urmând poteca tot pe culmea Moașei încet, încet ne afundăm în  umbra pădurii, cu arbori voinici care nu  mor decât de bătrâneţe ori în luptă cu furtunile. Securea încă nu-i doboară,  apărându-i drumurile rele. În schimb, la tot pasul simți cum parcă îți  apare ritmică legătura dintre viaţă și moarte. Trunchiul putrezit, de se înfundă bățul în el, e îmbrăcat cu mușchi ori cu delicatele frunze ca de trifoi ale măcrişului-iepurelui. Nu rar un tânăr brăduţ a prins rădăcini în ciotul putrezit al unui molift, în rest întunericul tainic al  pădurii te învăluie.

Într-un mic popas parcă am vrut să adresăm o rugă acestui panteon desăvârșit al naturii. Simți cum aici destinul omului e parcă o fărâmă mică de nisip pierdută în oceanul milenar al creației.

Urcând temeinic pe potecă  după o trudă prelungită simți cum la un moment dat  pădurile se trag la o parte din drum iar silueta cabanei Suru parcă înveselește locul uitând pe moment de  piedica asprimii urcușului. Cabanierul ne întâmpină primitor şi bucuros că vede o față străină.  Alăturea de caşul frământat de dimineaţă, poposim parcă  la masa împărătească din dreptul cabanei.

Lângă ruinele vechii cabane Suru locul atâtor amintiri plăcute pentru drumeții Făgărașului am întins cortul nemaisăturându-ne parcă de farmecul măreţ al naturii impunătoare. Într-adevăr peisajul din jurul cabanei este superb și parcă îți împărtășește sentimentul că trăiești o  dragoste la prima vedere.

Dimineața a venit cu o zi senină dezvăluind cu ea înăltimea Surului, ivită după vârfurile brazilor din poiana cabanei. Urcușul urmează prin pădure  pe poteca cu stânci multe și apoi pe plaiul însorit. Soarele începea aproape sa dogorească încă de dimineață în acel început de iulie. În curând se face pătrunderea în golul alpin iar peisajul din jur devine copleșitor.

De aici și  până la  monumentul ridicat în memoria salvamontistului în misiune, doborât prin aceste locuri de o avalanșă năprasnică nu te mai desparte decât un urcuș pe serpentine de circa un sfert de oră. Aici te afli la o răscruce de poteci însă sentimentul poate cu siguranță este mai profund. Peretele modelat în stâncă din dreptul vârfului Suru îți dă impresia zugrăvirii unei fresce desăvârșite a naturii. Sub el asemenea venelor unui bătrân gârbovit curg izvoare de apă,  e apa mînioasă, cu vîjîit de valuri învolburate. Aici simți cum te cuprind treptat fiorii unei bucurii lăuntrice iar privirea simți parcă cum alunecă ca o nălucă spre catapeteasma acestui templu parcă decorat cu tot ceea ce natura a putut clădi prin volbura nesfârșită a timpului. Faptul de a fi aici nu poate fi interpretat decât ca un prilej de a adresa o rugăciune tainică, de a mulțumii divinității care prin forța sa demiurgică e capabilă de a sădi viață chiar și într-o lume ce aparent pare amorfă.

Monumentul salvamontistului (1710m) se află pe Fruntea Moaşei la mai putin de 1 oră de urcat de la Cabana Suru spre Vârful Suru. Aici Robert Ungureanu Baltres, salvamontist sibian, are un mic monument din piatră. El avea 33 de ani, era căsătorit şi tată, când a murit la datorie, pe 13 martie 1980, în­tr-o mică avalanşă declanşată de zecile de oameni care cărau trupul altui alpinist decedat – Gigi Pascu, din Zărneşti, a cărui cruce se află tot lângă monument, ucis la rândul lui de o avalanşă mare, împreună cu un coechipier, sub Vârful Moaşa, cu două zile înainte. Muntele te primește la sânul său te dezmiardă cu peisaje dar în același timp e și nemilos, necruțător. Asprimea și duritatea crestelor Făgărașului au curmat și  multe vieți, destine rupte și risipite prin vâltoarea cețurilor ce îi învăluie crestele.  De aici din dreptul Monumentului salvamontistului și până la Șaua Surului punct de intersecție cu creasta principală a masivului poteca urcă sistematic culmea din dreptul Căldării Găvanelor. După o accesiune destul de solicitantă și sâcâitoare am ajuns în sfârșit la Șaua Suru dornici în sfârșit să defilăm parcă din nou pe cea mai semeață creastă a Carpaților Românești.

De aici începe sublimul și simți cum parcă toate se adună astfel pentru ca urcuşul Făgărașului să reprezinte scara raiului, timp preţuit pentru trup, pentru minte, dar mai ales pentru suflet. Drept în față ca și prim obiectiv ne-a întâmpinat vârful Suru cu forma sa rotunjită.  Poteca de creastă îl ocolește însă într-un aer blând și descoperit  de eternele valuri de ceață ce îl înconjoară ne-a adresat parcă un cald salut nouă drumeților făgărășeni.

Aici suntem la limita județelor Sibiu cu Vâlcea.  Ne stau în față  privelisti către înălțimile Budislavului următoarea țintă a drumeției. Poteca își urmează pe curbă de nivel cursul până în curmătura Roșiilor sau Șaua Budislavu. Parelel cu noi se creionează izvoarele repezi ale văii Surului și Căldarea Surului. Lăsându-ți privirea să alunece până în adâncile depărtări, observi cum pârâul parcă se pierde în hăul verde al pădurilor din vale până spre Greblești și Câinenii Mici definind valea Boia ținutul de graniță al Loviștei. Peste tot reperezi izvoare și simți cum parcă aici muntele are viață cum pulsează sub masca de granit dur al stâncilor ce te înconjoară de jur împrejur.

Părăsind șaua Budislavu urcușul devine mai abrupt. Pe serpentine și printre grohotiș urcăm până aproape de baza Vârfului Budislavu cu cei 2343 de metri ai săi. Peisajul modelat în stâncă devine mai abrupt mai spectaculos constituind parcă un prolog o introducere în universul crestelor Făgărașului ce se definesc prin șei, culmi și vârfuri ce depășesc razant altitudinea de  2000 de metri.

Dinspre culmea Budislavului sclipește parcă tainic ascuns între stânci Lacul Budislavu amplasat aici parcă strategic la granița dintre depresiunea Făgărașului și ținutul Loviștei.

De aici și până la Porțita Avrigului nu te mai desparte decât un traseu de creastă de aproximativ 30 de minute.  Ca un tablou feeric privind de pe culme se dezvăluie ținutul Avrigului pierdut în zarea largă a ținutului Țării Oltului. Printre brazi se definește o poiană din care poate fi reperată și Cabana Bârcaciu.

Înspre Portița Avrigului privirea îți este din nou desfătată  într-un  mod sublim. Privind în jos faci cunoștință cu Lacul Avrig  primul ochi de diamant al Făgărașului. Cum poate fi definit mai bine aici Lacul Avrig decât  ca un ciob de oglindă aproape unghiular. Farmecul lui stă în grandioasa panoramă ce-l înconjoară, un amfiteatru măreţ, lângă care alte blocuri de stâncă ce îl mărginesc măresc impresionanta panoramă glaciară. În depărtare creasta Făgărașului își definește profilele sale zimțate înspre vârfurile Gârbova și Scara prefigurând parcă apropierea din ce în ce mai mult de semeția Negoiului.

Am coborât spre valea Avrigului și Cabana Bârcaciu dominat de un simțământ profund al unei despărțiri de un ținut în care parcă dragostea de frumos te îndeamnă să ții pasul pe loc. Pe moment nu poți decât să reflectezi că masivul impozant  ascunde în cuprinsul lui atâtea taine, asprime şi mîngîiere, frumuseţi şi clocotiş, ca şi în sufletul omului.

Străbătând această porțiune a crestei Făgărașului concluzia nu poate fi decât una singură, pe deplin argumentată raportat la sentimentele împărtășite și obiectivele vizitate. Creasta Surului reprezintă poarta de acces în masivul Făgăraș, creastă compactă învăluită de vântul îmbrobodit în miros de brad, de oglinda lacurilor, simfonia cascadelor și grandoarea coloșilor de piatră, unde albeața norilor trecând peste ascuțitele creste transformă aventura într-o adevărată sagă unde tinerețea pare fără bătrânețe. Însă creasta Făgărașului prin natura sa pare o poveste parcă fără de sfârșit iar un nou episod merită împărtășit fiind parcă dominat din nou de tainica chemare a muntelui. Firul poveștii se derulează din nou de la poale,  din ținutul istoric al Avrigului.

• „ La noi aici pe la Avrig e cald, la noi e primăvară
• Au înflorit măceșii sus pe coaste.
• E-atâta farmec și-i atâta floare
• Și atâta cânt în preajma casei noastre.
• Nu mi te-apucă așa vreun dor de casă?
• De Oltul nost, de mica ta moșie?
• Cum te-așteptau să vii și tu odată,
• Va fi destul atâta pribegie.”

Vasile Stoica (diplomat, publicist, analist politic și asistent apropiat al lui Tomáš Masaryk și Ionel I.C. Brătianu).

Situat spre extremitatea vestică a Țării Oltului – Țara Făgărașului, la poalele Munților Făgăraș, sub Muntele Suru, Avrigul este o localitate românească cu adânci rădăcini în timp. Prima atestare documentară a localității este relativ târzie – 1364, septembrie – dar la acea dată exista deja aici o comunitate bine structurată de oameni liberi. Locuirea în acest areal, privită în lumina descoperirilor arheologice, este atestată încă din epoca pietrei cioplite (cultura oldowiană), apoi a pietrei șlefuite cu continuitate prin toate epocile istoriei. Chiar dacă unele scrieri săsești dau Avrigul ca fiind localitate fondată de sași cercetările dovedesc existența cu mult înainte de așezarea sașilor în Transilvania a unei comunități bine conturate aici, a unei obști cu vechi sate, organizate după vechiul drept cutumiar, asemeni tuturor obștilor sătești românești din Țara Oltului-Țara Făgărașului. Prima atestare documentară pomenește localitatea cu numele de Afrikka, nume pe care îl păstrează până la jumătatea secolului următor când apare sub numele săsesc de Frek sau Frich iar în ungurește Ebreg sau Ebrek. Privilegiile acordate sașilor prin diploma andreiană au folosit, în mare măsură și românilor, cel puțin la Avrig și acestea au împiedicat constituirea aici a unui mare domeniu nobiliar și implicit a exploatării prin iobăgie a locuitorilor. Au rămas liberi avrigenii având doar obligațiile fiscale administrative față de Scaunul săsesc din Sibiu sub a cărui jurisdicție intră din 1383. Lipsa exploatării nobiliare a dat un mai mare impuls dezvoltării localității astfel că Avrigul ajunge cea mai răsărită localitate între Făgăraș și Sibiu. Avrigul apare prima dată pe o hartă a Transilvaniei în 1534, pe harta tipărită de Johannes Honterus. Documentele vremii amintesc trecerea oștilor lui Mihai Viteazul în drumul spre Alba Iulia venind dinspre Făgăraș au străbătut Avrigul. O mare importanță în istoria locală o are proprietatea asupra Muntelui Suru și tenacitatea cu care avrigenii au luptat pentru păstrarea acestei proprietăți atât cu localitatea vecină cât chiar și cu Arhiepiscopia de la Alba Iulia. Însuși regele Vladislav al II lea semnează o rezoluție în 1501 în favoarea avrigenilor reconfirmându-le dreptul asupra muntelui Suru printr-un document emis de cancelaria sa, document prin care refuză cererea Episcopiei de la Alba pentru că „ar nemulțumi populația avrigeană care îl folosește din vremuri imemoriale”. Disputa pentru munte a durat secole, dar întotdeauna câștig de cauză au avut avrigenii care-și susțineau dreptul de proprietate prin înscrisuri vechi de la primii voievozi. În 1751 a avut loc la Avrig o adevărată revoltă pe același subiect și oricâte presiuni s-au făcut asupra sătenilor verdictul final a fost în favoarea comunității avrigene. Una din ocupațiile vechi ale avrigenilor, în afara agriculturii și creșterii animalelor a fost cărăușia prin care ajungeau în depărtate locuri din Europa. Lipsa iobăgiei la Avrig a permis o astfel de ocupație, dar a dat și impuls dezvoltării satului. Un alt moment important al istoriei locale a fost rezistența avrigenilor la presiunile făcute pentru unirea bisericilor ortodoxe cu cea catolică. Avrigenii nu au acceptat „uniația”, ba chiar l-au alungat din sat pe protopopul care semnase în numele lor. Prosperitatea comunității s-a reflectat și în biserica ridicată în cel mai înalt punct al satului, pe locul uneia mai vechi, din lemn probabil, biserică a cărei construcție a început prin anii 1565-1566, dar a fost tencuită abia prin anii 1700 – 1705 și care a fost pictată în frescă, atât în interior cât și în exterior, de meșterii Ionașcu și Pană în 1762 și Nicolae Stan 1772. Iconostasul sculptat în lemn și aurit, cu valoroase icoane pictate pe lemn, parte din ele de aceiași meșteri care au pictat biserica, a fost cumpărat de comunitate – fiind lucrat pentru o altă biserică – și adaptat. Bogăția iconostasului pictura bisericii atât la interior cât și la exterior arată efortul comunității pentru asemenea valori în vremuri în care bisericile din piatră erau prohibite pentru românii ortodocși. Avrigul, ca sat ortodox cu oameni liberi, a fost și loc de refugiu și adăpost pentru cei alungați sau plecați de bună voie din alte sate fiindcă nu au acceptat trecerea la Biserica unită, avrigenii le-au oferit loc de casă și terenuri în câmpuri din proprietatea comunei. Unul din toponimele străzilor „Veștemeni” arată originea celor care s-au așezat în locul spre care ducea strada. În 1773 generalul Bukow, cel care răsese de pe fața pământului biserici și mânăstiri, își construiește la Avrig un conac pe care-l va dărui în 1776 baronului von Brukenthal. Construit în stilul barocului târziu, conacul, devenit apoi reședință de vară, a avut amenajat un parc în terase cu grădini după modelul celor vieneze, dar și pivnițe sigure cu funcție de închisoare pentru țăranii din zonă refractari „poruncilor domnești”. După moartea lui Samuel von Brukenthal comunitatea din Avrig cumpără o parte din terenul aferent reședinței – Țelinile Morii. În 1779 se naște la Avrig, într-o familie de țărani înstăriți, liberi, Gheorghe Lazăr, cel care, școlit cu sprijinul familiei și cu bursă din fondul sidoxial al Bisericii Ortodoxe, va deveni întemeietorul învățământului superior în limba română.
Revoluția industrială aduce schimbări și la Avrig și în secolul al XIX – lea apare aici o glăjărie care se dezvoltă în ritm rapid, iar pe râul Avrig morile, pivele, vâltorile se înmulțesc. O făbricuță de hârtie, una de ulei, alte ateliere de producție, s-au înmulțit prăvăliile, atelierele meșteșugarilor: tâmplari, cizmari, croitori, etc. Primul război mondial găsește aici un sat în care apăruse, la instituțiile importante și câteva case, curentul electric, care avea deja două gări, o școală mare, o școală de agricultură amenajată și susținută de comunitatea locală și una din primele grădinițe din spațiul românesc amenajată într-un spațiu din școală. Perioada interbelică aduce în spațiul economic uzinele Mârșa, în timp ce fabrica de sticlărie era în plină dezvoltare.
Al doilea război mondial a frânat și la Avrig dezvoltarea iar perioada de după război marcată de frământările instalării comunismului nu a ocolit localitatea mai ales că avrigenii au fost refractari acestor noi „prefaceri” fiind de orientare liberală, țărănistă și regalistă. Alegerile din 1946 au fost marcate de intervenția armatei, partizanii din Munții Făgăraș au primit sprijin și de la câțiva avrigeni, iar colectivizarea s-a făcut la Avrig abia în februarie 1962, Avrigul fiind printre ultimele localități colectivizate.

Valea Avrigului este locul în care poate fi împărtășit pe deplin visul de ajunge în inima munţilor, de a te  reîntoarce la origini, un  loc cu peisaje parcă desprinse din pitoreasca Românie a lui Vlahuţă. Valea Avrigului îţi oferă liniştea sufletească după care tânjeşti cu atâta patimă. Aici te bucuri de natură în starea ei pură, nealterată, aşa cum ne-a fost lăsată şi aşa cum ar trebui să o lăsăm şi noi generaţiilor viitoare.  Tainica aventură spre crestele Făgărașului poate începe și de aici din dreptul Cabanei Poiana Neamțului situată pe valea Avrigului la circa 14 km de orașul Avrig admirând crestele Muntelui Budislavu în toată splendoarea lui.

Merită să evocăm în treacăt și ceva despre Cabana Poiana Neamțului o cabană cu un farmec și cu o istorie deosebită. Povestea locului începe undeva în anul 1906, când armata austro-ungară a construit aici o clădire în care erau cazați soldații care păzeau pe vârful munților granița dintre Imperiul Austro-Ungar și Regatul României. După destrămarea imperiului, clădirea a rămas cu destinație de adăpost pentru locuitorii din Avrig. Înainte de al doilea război mondial, a avut mai mulți proprietari și a fost folosită în circuit închis. Tot aici a funcționat și un gater pe apă unde erau prelucrate lemnele de la poalele muntelui. De prin anii 55’-56’ i s-a dat destinația de cabana turistică. În perioada anilor 75’-90’ în fiecare zi existau mijloace de transport care transportau iubitorii de munte din Sibiu la Poiana Neamțului.  Din  anul 2013 a fost reconstruită și modernizată fiind proprietate privată  în felul în care se vede și  astăzi. Se pot vedea pe malul râului încă unele elemente din construcția veche. Foarte multă lume se întreabă de unde vine numele,  de “Poiana Neamtului” și dacă există vreo legătură între etnia germană și denumirea locației. După destrămarea imperiului austro-ungar, de construcția rămasă s-a ocupat un cetățean pe nume “Neamțu Ion” care nu era cetățean german, iar avrigenii o numeau Poiana lui Neamțu iar de aici până la denumirea “Poiana Neamțului” nu a fost decât un pas.

De aici din dreptul cabanei începem evocarea unei noi aventuri legendare spre creasta Făgărașului cuprinși din nou de fiorul frumosului de natură, mai vibrant decât al oricărei opere de artă omenească. Cine nu a simțit revărsându-se în suflet vraja simfoniei de culori, care dau mlădiere trupurilor rigide, acela nu poate să-și explice nici seninul din sufletul celui care trăiește mereu în farmecul naturii, influențat chiar fără voia lui. Sunt forțe tainice, mute, care nasc vibrații cu urme trainice decât orice adâncă înțelepciune rostită sau scrisă. Aventura debutează dis-de-dimineaţă când încă codrii şi munţii parcă dorm în giulgiul des al negurilor. Necunoscutul uneşte cer cu pămînt, încetul cu încetul brazii  încep să se desluşească, ca mişte umbre fantastice; suliţele lor apar pe fondul cenuşiu, apoi câte o ramură grea sub povara umezelii de noapte, ca nişte braţe care se întind.  Negurile tot se depărtează fără să se rupă. Cărarea urcă din nou în domnia bradului. Cu cât suim, cu atât lumina se întăreşte. Prima rază de soare aruncă pete vesele în întunerecul pădurii; se aud numai glasuri de pâraie limpezi, în scoborâşul lor pripit. Suntem în urcuș spre cabana Bârcaciu urmând Piciorul Bârcaciului.

Traseul este unul mediu spre ușor foarte practicabil și iarna. Datorită celor care nu iubesc pădurile din România și defrișează masiv undeva pe la jumătatea traseului se întâlnește un drum forestier suficient de lățit pentru utilajele trăgătoare de bușteni dar prea abrupt pentru orice alt vehicul în afară de motoare biciclete de munte sau ATV uri. După circa trei ore pădurea ia sfârşit iar un  plai întins se deschide înaintea cabanei. De aici  farmecul e numai al muntelui. Tabloul măreţiei muntoase se desfăşură larg. E răsplata ostenelii. Ridici braţele fără voie, în contemplarea farmecului întins. În faţă muntele Suru straja Avrigului, se înalţă impunător; dominând peisajul din jur. Aici deasupra pădurii pătrunzi în împărăţia luminii şi a liniştii.

Rotindu-ți privirea spre dreapta reperezi și celelalte culmi dominante din zonă Budislavu și Vârtopul Roșu iar în vale panorama impresionantă cu comunele Porumbacu de Sus și Porumbacu Jos ultimul mărginit de cursul Oltului.

Pășim pragul cabanei Bârcaciu loc de popas încununat de atâtea dragi amintiri pentru cei care străbat creasta Făgărașului. Cabana ca și aspect și formă pare a fi rămas încremenită în timp. Generațiile mai în vârstă și-o amintesc la fel cum arată și în prezent. Cabana se află la o altitudine de 1550 m este construită din lemn și este acoperită cu tablă. Culoarea cabanei este tipică negru cu mult roșu întrucât după cum se știe iarna în condiții de ceață pot fi  reperate mai bine culorile mai țipătoare.

În curând se intră într-o rariște având în față avalanșele apei Auriștei iar după 10 minute coborâm printre ienuperi pe firul apei până la confluența cu Râul Mare al Avrigului. Privind mai în depărtare reperăm cu uimire silueta stâncoasă a Gârbovei precum și conturul văii Avrigelului ce urmează a o urma în urcuș.

Traversăm pârâul  pe lespezi și găsim o poieniță cu o stână numită Dintre Izvoare, marcată cu un stâlp. Urcăm spre sud pe pragul glaciar inferior cu multe cascade în dreapta, apoi trecem dincolo de firul apei aproape de Stâna Bună – un loc de refugiu pe vreme rea.  Aici în dreptul stânei simți cu un val de mîndrie cuprinde sufletul: tot ce vezi, pierdut în zarea infinitului, e pământul românesc, chiar când sălbăticia forţei desparte frate de frate, prin suliţi de baionete. Sufletul rămâne acelasi peste tot, dar şi nădejdea unor vremuri când dreptatea iarăşi se va întrona, peste locuri şi oameni, de astădată veşnic. Aici vârful Gârbova se dezvăluie în toată splendoarea lui mărginit de ceilalți confrați  ai săi Budislavul și Vârtopu Roșu iar sus acolo prins în ghiocul muntelui se ascunde ca o nestemată apele vii ale Lacului Avrig. Orice urcuș oricât de greu ar fi merită și o răsplată. Sudoarea ce te copleșește aici în Făgăraș încheieturile ce parcă simți că îți cedează sunt parcă prin minune vindecate de acel aer al temerarului ce se avântă spre cărările frumosului.

Continuăm de pe prag la dreapta printre blocuri de piatră, sub versantul nordic al Vârtopului Roșu 40 de minute, când un perete ne barează calea. Îl ocolim la stânga și urcăm până la un pârâu ce face o cascadă la 3 ore distanță, îl traversăm, apoi la stânga încă 30 de minute până la stâlpul de marcaj de la Lacul Avrig pe bandă roșie.  Tehnic acesta ar fi urcușul până la Lacul Avrig însă nu am nici gîndul, nici putinţa să dau mai în amănunt frumuseţile drumului făcut până aici la confluența cu  traseul de creastă. N-ar avea nici un rost, căci numai văzută se prinde de farmecul realităţii, lumea piscurilor, fiecare cu individualitatea lui. Cărarea  trece printre pâlcuri de jnepeni și tufe de afin, izvoarele plesnesc din inima muntelui ca un simbol a vieții răvășite iar privirea îți este cucerită și se pierde vag  peste întinsul vîrfurilor, care golaşe, care cu mantie mohorâtă. Aici simți cum parcă totul este o simfonie cum șuierul vântului și șopotul izvoarelor dau tonul unei orchestre desăvârșite a naturii. Ca o cunună și parcă ca un dar al divinității aici în pântecele muntelui după a scurtă ploicică a răsărit curcubeul semn că în genere culoriile vieții, amintirile pot pătrunde adânc, lăsa amprente vii pentru cel care își deschide sufletul și inima către natură.

Când reperezi lacul Avrig simți cum în sfîrşit, ajungi la locul visului urmărit. Realitatea e mai frumoasă  chiar decît visurile, mai ales cînd se nimereşte ca cerul să mărească podoaba pămîntului. În singurătatea desăvîrşită în care te afli, în liniştea deplină a după-amiezii, domolită prin răcoreala înălţimii, trăieşti în lumi vrăjite. Osteneala ţi-e răsplătită. Ai vrea să ţii timpul în loc. În faţă se întinde pânza ce pare fără margini a lacului cristalin. Drept decor stîncile din fund a păreţilor povârniţi, îmbujoraţi uşor de razele piezişe ale soarelui. Se oglindesc în marginea lacului, clădind în taina lui fantastice podoabe. Lacul Avrig este un lac glaciar din Munții Făgăraș. Se află la altitudinea de 2011 m. Suprafața lacului este de 1,47 ha. Adâncimea maximă este de 4,5 m. Lacul are o formă oarecum trapezoidală, cu lungimea maximă de 180 m, pe direcția est-vest. Lățimea sa, pe direcția nord-sud, este de circa 100 m.

Spre dimineață simți cum ceața nopții  se topeşte în văzduhul strălucitor de lumină. Stelele de pe cer s-au mutat pe pămînt. Pe fiecare fir de iarbă străluceşte un strop de rouă, pânză ţesută cu diamante iar noi cu o sete nepotolită ne avântăm spre crestele zimțate ce ni se deschid în zare. Spre Vârful Ciortea suişul e destul de anevoios traseul fiind pe alocuri expus și dificil mai ales în condiții meteo nefavorabile. Năruiturile de piatră, colţuroase, proaspăt surpate se pun la tot pasul în cale iar  coastele munţilor sunt şi mai prăpăstioase. Într-un ochi se dezvăluie panorama impresionantă cu valea Avrigelului cum firul ei de apă creionează printre stânci cărări spre treptele nesfârșite ale vieții.

Poteca ne îndeamnă în continuare pașii traversând șaua Gârbovei pe sub vârful Gârbova pe versantul sudic.  Aici în șaua largă putem repera în voie ce urmează să întreprindem în continuare respectiv o urcare lungă și în trepte către vârful Scara. Oriunde ai întoarce privirea aici peisajul este copleșitor. Spre nord totul pare abrupt, te întâmpină temutele creste ce se definesc până spre semeția Negoiului iar spre latura sudică se definesc pădurile și văile ce se pierd în conturul zării până spre depărtata Loviște aici la limita topografică a județelor Sibiu, Vâlcea și Argeș.  Privind înapoi îți vine să îți iei la revedere de la lacul Avrig și Portița Avrigului aducând un ultim omagiu  acelui licăr de apă, o oază de viață ascunsă tainic printre scobiturile muntelui.

A urmat apoi un lung popas de câteva ore cum rar am făcut când ne-am avântat pe crestele montane ale Carpaților. Pentru cei care în viaţa lor n-au putut înfrunta greutăţile urcuşului de munte şi n-au putut să simtă farmecul peisajului muntos le este greu să înțeleagă asemenea popasuri îndelungate spre inima muntelui ce îți pot  procura clipe de adîncă mulţumire învăluit fiind de decorul nebănuit al înălţimilor. Ca şi florilor, ca şi pădurilor, soarele dă adevărata splendoare a munţilor. În bătaia luminii apare fiecare vîrf cu particularităţile lui, unul îndărătul altuia, unul mai sălbatic decît altul, creste ce se lasă în toate părţile, născând labirint de forme, unite în câte un pisc mai răsărit.  Aceste clipe ale rătăcirii, ale unei meditații profunde merită a fi savurate din plin măcar o dată când te afunzi pierdut și absorbit de miracolul curiozității aici în Făgăraș, pe crestele Bucegiului, Parângului sau Retezatului.  După această lungă meditație am pornit spre vârful Scara atingând această cotă în jurul amiezii. Vârful Scara (2306 m) este unul dintre vârfurile impresionante ale Crestei Făgărasului, deoarece pe fata lui estică par a curge, spre vale, cascade de grohotisuri. E doar o iluzie creată de imaginea peretelui descompus, din cauza condițiilor meteorologice aspre din zonă si a compoziției rocilor. De pe Vârful Scara, se coboară în șaua cu acelasi nume, timp de 20 de minute, pe marcajul principal, ajungându-se la Refugiul Scara.

Am ajuns și la Șaua Scara. De aici traseele de coborâre sunt multiple atât înspre latura nordică cât și înspre latura sudică a crestei. Spre cabana Bârcaciu se poate coborî prin căldarea Puha, spre cabana Negoiu prin căldarea Șerbotei iar spre satul Sălătrucu prin valea Topogului.

În continuare avântându-ne pe traseul de creastă urcăm și traversăm cele două vârfuri Mâzgavu și coborâm într-un platou larg pregătindu-ne pentru urcușul spre vârful Șerbota.

De pe vârful Șerbota tabloul panoramic devine impresionant și îți taie respirația. Spre est se deschide un peisaj impresionant cu una dintre cele accidentate și sălbatice porțiuni de creastă a Făgărașului,  Custura Sărății și vârful Negoiu. Aici în apropiere de stihiile Negoiului simți cum parcă cerul se unește cu pâmântul. În jurul tău reperezi blocuri de stânci cu greutăţi de neînchipuit;  este viaţa alpină în toiul manifestării ei; este frumuseţea sălbatică şi plăcerea unei osteneli înviorătoare.  Până la vârful Negoiu nu te mai desparte decât creasta îngustă și abruptă a Custurii Sărății.

Custura Sărății  începe de la Vârful Serbota (2331 m) și se termină în Șaua Cleopatrei și are reputatia de a fi cel mai dificil traseu marcat din munții nostri. Deși portiunea măsoară aproximativ 1 km, imediat ce-i privesti poteca, care coboară și urcă pe o creastă foarte stâncoasă și aeriană, în minte iți apar tot felul de variante ocolitoare ale traseului, doar, doar să nu ai de înfruntat necunoscutul înspăimăntător. Totuși, deși pare dificilă, Custura Sărății este amenajată cu lanțuri ajutătoare iar, pentru a o parcurge în siguranță, este necesară atenție sporită și un minim de pricepere la cățărare. Aici drumeții pasionați pot să străbată porțiuni stâncoase și expuse, vor simti că prind aripi pe acest traseu, asemeni unor vulturi, putând să “zboare” cu privirea de pe lespezile asprite de vânturi, până în adâncul văilor acoperite de grohotisuri și bolovani, ori chiar mai departe de acestea, printre păduri dese, spre poalele muntelui, până ce vor intalni în departare linia orizontului. Oricât ar fi de spectaculoasă Custura Sărății, nu este indicată parcurgerea ei pe vreme nefavorabilă.

Dupămasa se apropia cu pași reperezi iar abordarea acestei porțiuni tehnice care ar fi necesitat un timp îndelungat și care ne-ar fi zădărnicit planurile de a ajunge spre seară la refugiul Călțun bucurându-ne în același timp și de spectaculosul tabloul al Negoiului, ne-au silit să coborâm în jos spre valea Sărății în zona de obârșie a izvoarelor Topologului în apropiere de micul lac glaciar Negoiu. Coborârea nu a fost defel ușoară pe un jgeab cu aspectul unui horn plin de grohotiș. Dar aici în acest colț de munte neprofanat parcă de ființa omească aveam să descoperim  năzuinţa de viaţă a plantelor delicate. E cazul bujorului de munte (Rhododendron) sau smârdarul poate cea mai gingaşă plantă de munte amestecată cu iarba și stânca, pe margini cu mărunte fire de mătasă. E delicată floarea, dar minunea dorului de viaţă e neînchipuită. Un petecuţ de zăpadă s-a mai păstrat în acest colț de stâncă uitat parcă de viață și de timp. Simți cum aici aceste flori sunt capabile să învingă scutul morţii, prin căldura trupului lor gingaş, care a topit zăpada, atât ca să-i facă loc spre soare. E contrastul cel mai evocator între viaţă şi piedica morţii, aceasta din urmă făcând loc vieţii. În faţa unor asemenea delicate fiinţe, simţi în suflet un val de simpatie pentru ele, dar şi evocarea biruinţei de a trăi. E o întărire sufletească ce-ţi dă acest unic tablou al făgăduinței.

Dimineața cu forțe proaspete pornim spre ascensiunea măreață a Negoiului. Continuăm spre nord prin estul Lacului Negoiu (1963m) în urcus prin căldare până în Șaua Cleopatrei, unde urma să  întâlnim poteca marcată cu bandă rosie. Văzute printre scamele de nori și negurile ceții, stâncăriile din jur cu formele lor fantastice, păreau bastioanele unui palat zidit de făpturi din basme.

Atrași de frumusețea acelor stânci, suiam din greu poteca strâmtă, căutându-ne mereu loc unde să punem piciorul mai bine. În fața noastră poteca parca urca spre cer, părând să-l sprijine zidul de granit al muntelui iar în jos se adâncea valea pe fundul căreia își mâna grăbite apele pârâul Negoiu.

Cu cât urcam cu atât drumul devenea mai obositor. Rămăsese mult în urmă valea  și nu se mai auzea nici susurul apelor Negoiului licărind undeva jos. Urcam de vreo circa două ore și ne aflam acum la o altitudine ce depășea din nou 2000 de metri. Poteca se pierdea prin stânci pleșuve și grohotiș, lăsându-ne apoi s-o regăsim în cine știe ce ogaș adâncit de torentele născute de ploaie. Aerul tare al înălțimilor carpatice, chiar înțepător, ne răcorea fețele nădușite de efort. Risipa de lumină solară, prea puțin absorbită de vegetația săracă, ca și pârâitul ușor al timpanelor datorită scăderii presiunii ne creau senzația aceea de năuceală în lumea steiurilor de piatră a înălțimilor, poate și din cauza oboselii.  În ultima porțiune a urcușului până spre șa mai întoarcem odată privirea spre valea Negoiului ale cărei conturi se defineau și mai pronunțat într-o oază a frumosului.

Am ajuns și în șaua Cleopatrei ocazie bună să ne tragem sufletul, să admirăm priveliștea superbă de aici. Întorcând privirea, aceasta îți este cucerită pe loc recapitulând parcă în gând imensitatea traseului de creastă străbătut. În linie se dezvăluie profilul vârfului Șerbota iar mai în depărtare Scara, Gârbova și Portița Avrigului risipită parcă printre nori. Dintr-un unghi mai apropiat reperezi linia colțuroasă ce definește Custura Sărății adevărată punte de stânci ale cărei contururi se definesc până în dreptul vârfului Șerbota.

De acolo ultima porțiune de urcuș spre vârful Negoiu capătă accente apoteotice.  Poteca ce acuma a intrat pe traseul de creastă te conduce fix spre vârf  pe un ditamai peretele de stâncă ce din depărtare părea vertical. În curând ajungem la baza acelui perete de stâncă ce părea impenetrabil. Ai nevoie și de mâini ca să urci fiindcă este foarte, foarte abrupt, dar chiar nu e periculos.

Dar în final efortul depus îți este răsplătit fără precupețire. De la altitudinea de peste 2500 de metri totul ni se dezvăluie ca și cum ar fi la picioarele noastre. Am cucerit vârful  Negoiu și parcă ne aflam cu fruntea în cer vrăjiți de panorama fără pereche ce urma să ni se dezvăluie privirii. Dintr-o dată o mare de nori acoperă totul, afară de piscul întunecat pe care ne aflam. Nimic din rest. Unde şi cînd o insulă neagră, vreun vîrf mai semeţ, ce răsare din scamă deasă a norilor învăluraţi, luminaţi până la strălucire de soarele de deasupra lor. Valurile de nori se mişcă, bătute de vânt, ca şi valurile de apă.. Cînd însă e vreun intermezzo de linişte, capătă aspectul mării îngheţate, pe faţa căreia s-a aşternut zăpada de noapte. Izolarea e completă. Eşti deasupra norilor. E închisoare eternă ! E împărăţia cerului ! Vîntul suflă. Marea de nori se agită. Soarele îi măreşte neastâmpărul. Din ceaţa uniformă se rup rotocoale. Devin nori ameninţători, cu forme mereu schimbătoare. Insula, pe care ne găsim, ajunge peninsulă. Creste noi se arată, norii se rostogolesc. Aspectul potopului în retragere, după ce a acoperit munţii, nu putea fi altfel. Cascade de nori se scurg, albe, spumă învolburată, în lungul văii, spre adâncul ei, mistuindu-se de la o vreme. Scene măreţe, de sublim şi groază.

După clipele de extaz oferite de cucerirea vârfului pentru un scurt timp se așterne deprimarea. Negurile încă ne împiedică să surprindem peisajele panoramice de pe vârf. Soarele parcă se încăpățâna să iasă din aceea ceață lăptoasă.  Cu toate acestea parcă chemarea lui fusese  de data  asta  hotărâtoare. Soarele a dat curs rugăminților noastre fierbinți acolo de pe Negoiu iar în curând atmosfera limpezită ne-a lăsat să-i observăm contraforturile ce-l susțineau. Privind retrospectiv de o parte și de alta a vârfului am putut repera valea Laiței ale cărei contururi se pierd până jos în vale spre Porumbacu, valea Negoiu pe latura sudică a crestei precum și Portița Călțunului cu traseul de creastă ce aveea să îl parcurgem în continuare.

Varful Negoiu (2535 m). este al doilea vârf ca înalțime din Carpații românești și are forma unei piramide stâncoase impunătoare. De la înaltimea lui se poate admira, în   toată splendoarea ei, Creasta Făgărașului.  Însă sunt puține zilele în care Vârful Negoiu nu este înconjurat de nori și de vânturi puternice, iar urmele iernii se pot vedea până târziu, în august, sub forma limbilor netopite de zăpadă. În lunile iulie, august si septembrie, mulți drumeți îl urcă, unii în forță, alții gâfâind, cu ultimele puteri, deoarece ascensiunea pe Negoiu este destul de solicitantă pentru începători. Cum aș putea descrie mai pitoresc și mai alegoric Negoiu decât ca fiind acel  munte cel mai inalt dintre nesfarșita mulțime de munți, în ale căror văi locuiește neamul românesc. El intregește parcă Bucegii  si Ceahlăul și cu negurosul său pisc, stă ca un uriaș, care s-a ridicat în picioare și se uită de-a lungul tuturor meleagurilor locuite de români, ca să vadă roată pe lângă sine neamul românesc de pretutindeni. La picioarele lui se întinde țara lui Negru-Vodă și strâmtul șes al Făgărașului, pe care Oltul îl incinge ca un brâu și care parcă-l ține lipit de picioarele puternicului munte. Legendele spun că aici de pe vârful Negoiului, când e vremea limpede și nu e prea mult soare, ca să-și joace căldura prin zări, ochii netruditi ai omului străbat îndepărtările spre miazănoapte, peste văile Ardealului, mai până la marginile lui,  iar spre răsărit, vezi până și plaiurile Buzăului și mai departe, spre adânc, până unde bănuiesti că în ceața albăstruie, se ascunde liniștita întindere a Mării Negre. Spre apus, vezi țara care a fost cuib a Dacilor celor războinici, Hațegul cel plin de ruini de cetăți de-ale strămoșilor noștri, pământul pe care a stat Sarmisegetuza lui Decebal. Daca îți întorci ochii spre miazăzi, vezi departe, departe, o dungă albă ca de oțel, parca e un fulger care, căzând acolo, vezi munții, cum coboară și se fac dealuri și se fac coline și se fac în urmă una cu nesfarșitul șes al Țării Românești. Acolo e Dunărea și pământul până la ea e țara Basarabilor, al căror cuib a fost dincolo de Olt, până în muntii Severinului. De aici, de pe Negoiu, când te uiți roată, până unde poate străbate puterea ochiului, se văd păduroșii munți, ce se țin unii de alți, si-n dreapta si-n stânga, sate ascunse prin văi, iar la poalele lor, câmpii udate de râuri și lanuri de grâu pe câmpii ca aurul topit și revărsat.

Părăsind acest Olimp al Carpaților Românești ne-am îndreptat spre Portița Călțunului urmând a străbate Strunga Doamnei. Lăsând vârful Negoiu în urmă, poteca de creastă străbate un univers al stâncilor sălbatice. Blocuri de granit compact definesc profilul neasemuit al Lespezilor. Sus acolo în negura norilor vârfurile Lespezi și Cornul Călțunului ne zâmbesc întregind decorul de splendoare al Negoiului. Privind mai în depărtare linia crestei observăm cum aceasta se definește pierdută în zare având în prim plan vârfurile Lăițel și Laița.

Practic de la vârful Negoiu poteca  coboară pe lângă creastă până la o bifurcație, de unde se poate coborî spre sud ocolind Vârful din Strungi și abrupturile lui prin Șaua Doamnei. Spre nord se află Strunga Dracului, un horn abrupt și dificil, echipat cu lanțuri. Varianta prin Strunga Dracului este închisă datorită pericolului mare de prăbușiri de pietre și a faptului că protecțiile cu care era echipat traseul au fost distruse de căderile masive de pietre din zonă.

Urmând traseul bandă galbenă spre sud la început ne așteaptă o coborâre accentuată traversând versantul spre est până în căldarea Berbecilor. De aici începe urcușul înapoi spre creastă până în dreptul Strungii Doamnei.

Parcurgerea Strungii nu prezinta dificultati deosebite, fiind vorba de un horn destul de strâmt, asigurat cu cablu pe partea stângă la coborâre.

După traversarea acestui obstacol în față se deschide parcă ca un evantai panorama din dreptul Portiței Călțunului. Din portița Călțunului se poate admira, mai ales în lumina caldă a după-amiezii, priveliștea deosebită a Lacului Călțun, a vârfului Lăițel și a Crestei Estice a Făgărașului. De aici se coboară spre lac printre bolovani, pe lespezi imense, traseul nefiind dificil. Lacul glaciar Călțun face parte din Parcul Național Golul Alpin al Munților Făgăraș. Este situat la baza vârfului nemilos al Lespezilor, un bloc impracticabil de șisturi cristaline străbătut numai de capre negre. Peretele parcă atrage toată năsprasna, tot vântul și tot frigul. Când bate soarele e bine, când nu, te înfioară suflarea rece și umedă a stâncii.

Peretele Lespezilor a transformat Căldarea Călțun într-un tărâm al bolovanilor și al stâncilor pe care le prăvălește la tot pasul. Tot coborâșul șerpuiește printre astfel de obstacole de piatră. Aici simți cum parcă toată splendoarea Făgărașului îți taie respirația.

Aici din portița Călțunului ne apare parcă în toată măreția seducătoare și semeață, piramida zimțată a Negoiului. Aici observi dintr-o altă perspectivă brâna stâncoasă a crestei dăltuită de ape și ghețari a vârfului.

Tot aici din Căldarea Călțunului se deschide pentru prima dată o superbă perspectivă asupra crestei estice a Făgărașului cu vârfurile Podragu, Arpașu Mic și Arpașu Mare toate aproape de 2500 de metri.  La orizont în zi senină se poate observa și silueta semeață a suveranului, vârful Moldoveanu, stăpânul absolut, cel mai înalt loc din România.

Lacul glaciar Călțun este situat la limita dintre județele Argeș și Sibiu. Altitudinea la care este situat lacul este de 2135 metri, iar acesta se întinde pe o suprafață de 7751 metri pătrați și are o adâncime de circa 12 metri. Era în jurul amiezii  când am atins pentru prima dată cu vârfurile degetelor apa cea rece a Lacului Călțun (2135 m). A fost suficient de rece încât să mă trezească și să mă facă să simt din nou acele sentimente atât de dragi mie: libertate și victorie. Ajunsesem la unul din cele mai frumoase lacuri din Făgăraș, iar muntele ne-a acceptat și ne-a lăsat să ne apropiem pentru o clipă de infinit, cerând în schimb doar respect.

Aici lângă vechiul refugiu Călțun ridicat în urmă cu 40 de ani am făcut parcă o fotografie pentru eternitate mulțumind în gând acelora care în condiții vitrege au ridicat acest edificiu ce dăinuiește parcă semeț aici la poalele vârfului Negoiu. Nu peste mult timp în în toamna anului 2014, grație unei echipe de șapte profesioniști și 48 de voluntari implicați, împătimiți ai muntelui, printre care și arhitectul Marius Miclăuș s-a ridicat un nou refugiu asemenea celor din Alpi, a cărui arhitectură ușor futuristă se suprapune natural contextului.

De aici din Căldarea Călțunului am început să urcăm prelung și susținut către vârful Lăițel îndreptându-ne pașii grăbiți spre Bâlea.

Urcând tot mai sus reperăm parcă mai magnific și mai spectaculos tabloul stâncos al Negoiului precum și ochiul de diamant al Călțunului. Privit de aici Negoiu este dragoste la prima vedere. Iarna înghețat și viscolit ne apare hipnotic, magnific, distant și trufaș însă vara devine cald, prietenos, concesiv și afectuos.  Cât despre lacul Călțun acesta este precum o picătură în palma muntelui, adăpostit de mulțimea lespezilor uriașe, un lac de cleștar dăltuit în piatra nestemată a Lespezilor.

Am ajuns și pe vârful Lăițel după un urcuș susținut aruncând parcă pe masa de joc ultimele forțe.

De aici coborâm  în șaua Lăițel traversând o zonă dificilă, echipată cu lanțuri și cabluri.

Urmează ocolișul la sud de vârful Laița după care se intră scurt pe versantul nordic pe unde se ocolește o scurtă porțiune accidentată.  De aici urmează o traversarea expusă prin sud, pe sub custura Turnului Paltinului.

Urcând într-o zonă pietroasă în curând ajungem într-un platou înalt la sud de vârful Paltinu. Spre latura nordică a crestei reperâm magnifica Vale a Doamnei ce se pierde în vale până la Bâlea Cascadă iar în final Căldarea Bâlei.

Coborâm la malul lacului Bâlea. O nouă aventură pe creasta Făgărașului se apropia de  sfârșit.  Din Avrig, Negoiu, Călțun și Bâlea amintiri noi adunăm cu drag.  Mai privim ca un la revedere sau mai degrabă cu un mesaj –Plec dar nu te părăsesc- semețele creste ce se definesc spre est cu vârfurile Iezerul Caprei, Văiuga, Capra și Vânătoarea lui Buteanu.

Lacul Bâlea își trage numele dintr-o legendă ce mai dăinuiește și astăzi în gura poporului din satele de la poalele munților Făgăraș. Se povestește că în timpuri străvechi, viețuia prin părțile locului un cioban cu numele de Bâlea. Era chipeș la statură drept, ca un trunchi de brad, voinic și frumos fiind al cincelea copil al unei femei sărace, rămasă tânără văduvă. Toți ceilalți frați mai mari își rostuiseră viața, numai el, Bâlea stătea necăpătuit slugă la un bogătan care era stăpânul unei târle frumoasee, sub vârful Muntelui Negoiu.  Feciorul se împlinise ca un brăduleț de toată minunea și-și întărise puterile de a fost în stare să lupte cu o namilă de urs ce dăduse iama în cioporul de oi. Acest fapt de bărbăție făcu să i se ducă vestea ca despre un viteaz adevărat, care poartă lupte grele, până la curtea împăratului.  Se întâmplase ca tocmai în acea vreme oștile vrăjmașe ale unui vecin hrăpăreț să cotropească împărăția. Cum împărătul era bătrân, nu avea nădejde în căpetenia de oști, cară să-i ducă povara războiului și hotărâse să aleagă căpitan pe unul dintre supușii săi, cel mai destoinic. Și auzind împăratul de Bâlea ciobanul se înfățișă numaidecât înaintea împăratului. Propunerea fu acceptată iar Bâlea un cioban oarecare, neștiut până la isprava cu ursul ajunsese căpitan în oștirea împăratului. Prin istețimea lui, Bâlea reuși degrabă să se dea cu meșteșugul armelor, astfel încât în scurtă vreme, ajunsese unul dintre cei mai pricepuți oșteni, iar vitejia lui, cu mult mai presus de a altora, îl ridică în ochii tuturor. Într-un iureș ce surprinsese pe dușmanii care călcaseră împărăția, Bâlea curăță iute pământul strămoșesc de cotropitori, înfățișându-se împăratului ca biruitor. Împăratul vru să îl răsplătească însă pe Bâlea îl apucă dorul de turmele sale lăsate vraiște atâta vreme. Ceru dezlegare de la împărat pe care acesta o acceptă în cele din urmă cu mâhnire în suflet.  Văzându-l și fetele împăratului câtu-i de chipeș Bâlea, îndată se și gândiră, fiecare în ale ei, cum să-l ia de bărbat. Și fiecare se hotărâ să i-o înainte celorlalte ca să-l înduplece.  Bâlea însă păru că nu le vede și se întoarse la stâna lui. Într-o după amiază aproape de seară sosi la stâna lui Bâlea o urâțenie de babă care ceru adăpost pentru o noapte.  Bâlea omenos din fire o primi și-i dădu un sălaș pe un cojoc întins lângă focul din mijlocul stânei, ba o și ospătă, așa cum se ospatează cei care trec pe la stână.  Baba care nu era alta decât fata cea mare a împăratului, preschimbată, nu știa cum să facă să își mărturisească dragostea. A doua zi dimineață, își scoase din desagi hainele ei scumpe, țesute din fir de aur. Așa iarăși preschimbată, se înfățișă înaintea ciobanului, tocmai sus, în vârful Paltinului. Bâlea se uită la aceea frumusețe de fată înveșmântată în straie împărătești și nu-i venea să creadă. Fata îi mărturisi că fusese baba de aseară preschimbată. Fermecat de minunea din fața ochilor ciobanul o ceru de soție și de îndată se gândiră la pregătiri de nuntă. Numai că vremea frumoasă cu soare se schimbă în câteva cesuri. Lumea se pomeni cu un vânt năprasnic și rece de-ți îngheța inima. O săptămână întreagă bătu crivățul, iar gerul adus de el prinsese a îngheța apa scursă din zăpada ce se topise, astfel că nemărginitul plai se prefăcu într-o nemărginită față de sticlă. Pe alocuri, zăpada ce căzuse în clipele de odihnă ale vântului se îngrămădise în troiene ca și cum s-ar fi întors iarna în lege. Și ca și cum n-ar fi fost destul, se porni o viforniță cu zăpadă de nu se mai vedea lumea. Turmele erau luate de furia vântului și purtate în neștire prin văgăuni ori înecate în lac. Satele și adăposturile de tot felul fuseseră făcute una cu pământul. Minte de om nu mai pomenise o vreme așa de dușmănoasă. Bâlea o cuprinsese pe domniță binișor de subsuori și se avântă cu ea spre un adăpost. Dar unde s-ar fi putut găsi un adăpost în pustietatea aceea măturată de viforniță. În deznădejdea lor, alergau încoace și încolo, doar vor scăpa de pierzanie. Tot rătăcind și ferindu-se de jgheaburile unde se adună zăpadă, s-au pomenit spre vârful muntelui. Deoadată însă, pe povârniș, se porni la vale o mare încărcătură de zăpadă care-i izbi și purtă în neștire, trăgându-i pe amândoi, Bâlea și domnița în străfundurile apelor. De atunci lacul acela a prins a se numi Bâlea și tot așa i-a rămas numele până astăzi.   (Emil Bejan -Călător pe valea Cibinului -Legende și povestiri sibiene).

Căldarea Glaciară Bâlea care adăpostește emblematicul lac (4,6 ha, altitudine 2034 m) cu cea mai frumoasă cabană semilacustră, este pe departe cel mai important centru al sporturilor de altitudine din Carpații României.  Situată în inima masivului Fagaras – el însusi cel mai grandios complex montan al Carpatilor noștri – zona Bâlea Lac, parte a rezervatiei naturale omonime (180 ha suprafață) prezintă un relief glaciar tipic cu morene, terase, vale in forma „U” dominat de creste adânc crenelate din care se înalță dinspre nord-est spre sud-vest vârfurile Văiuga 2443 m, despărțit de Iezerul Caprei 2417 metri,  de Șaua Caprei 2315 metri și Paltinul 2398 metri. De aici coboară muchia Bâlii spre nord până dincolo de Cascada în Vârful Mierea la 1500 m. Peisajul de o frumusețe austera unică este copleșitor atât vara cât mai ales în anotimpul alb. Atunci se mută aici fascinanta lume a nordului înghetat cu zăpezi înalte, sclipitoare atârnate parcă de streașina înalțimilor ce se contopesc în albul norilor efemeri.  Din Șaua Netedului – „poarta” accesibilă a Rezervatiei Faunistice Arpășel – privirea cuprinde o nesfarsită succesiune de culmi înalte care ascund văi glaciare complexe suspendate sau simple, vârfuri ascuțite și pinteni, ace și turnuri masive aliniate cuminte pe un fronton alpin cu iz himalaian.  Vegetatia din perimetrul lacului este de tip hidrofil, fiind formată din rogozuri și plante ca: patlagina alpină, păpadia alpină, splina, etc.  Flora alpină mai cuprinde gențiane, garofițe, flori de colț și sangele voinicului. Pe Muchea Bălei crește o vegetatie variată ce cuprinde smârdar, merișor, garofița cu flori roșii si militea, precum și floarea de colț și  macul galben.

Simți pe moment cum piscurile nu se lasă doborâte ci asemenea unor mușuroaie se țin în șiruri neîntrerupte.  Prizonieri ai viitorului ce ne aștepta, ne resemnam cu soarta parcă imobilizaţi. Ne-a trecut prin minte vorba înţeleaptă a unui om învăţat: „Omul e mai slab decât un ou, dar mai tare decât un munte”. Pericolul dă curaj; naşte voinţă, chiar când duşmanul pare de neînvins. Ne unim puterile slabe și coborâm voinicește în căldarea Podrăgelului. Cu cât coborâm cu atât mai mult ni se dezvăluie silueta zveltă și mlădioasă a lacului Podgrăgelul  Aici în căldarea mai puțin umblată de turiști într-o liniște dumnezeiască el apare tăcut, enigmatic un ochi de smarald sădit în inima carpaților făgărășeni. Lacul Podrăgel la o altitudine de 2030 m se află în Căldarea Podrăgelului, între Piscul Podragului (Muchia Turnurilor Podragului) și Piscul Podrăgelului (Coama Vârtopului), sub traseul marcat cruce albastră (Cabana Podragu – Curmătură dintre Lacuri – Strunga Podrăgelului – „Portița Fruntii” – Portița Arpașului/Fereastra Zmeilor). Efortul de până aici ne-a fost răsplătit pe măsură. Privind în vale se dezvăluie sublim și orașul Victoria aici la granița județelor Sibiu și Brașov.  La o tresărire a privirii reperăm și creasta colțuroasă, sălbatică ce se definește între vârfurile Arpașu Mare și Podragu.

Sentimentul este copleșitor și simți cum parcă noi oamenii suntem este un fir de nisip pierdut în complexitatea universului. în fapt în fața veșniciei naturii ce suntem noi oamenii, niște biete viețuitoare care percepem că timpul nemilos, tiranic ne pecetluiește fără cale de întoarcere destinul. Însă naturii nu-i pasă de timp, avem multe de învățat de la ea. Timpul nu iubește și nu urăște pe nimeni, el este cu toți indiferent, el îi poartă pe toți la fel. De aceea cunoașterea-i măreață și frumoasă, cunoașterea-i mai scumpă ca un șirag de perle, căci timpul nimicește orice comoară dar înțeleptul și-nvățatul nu vor pierde niciodată. Până la vârful Viștea Mare nu ne mai desparte decât șaua Orzănele traversând santinela țepoasă a vârfului Ucișoara 2399 metri.