I. PREZENTARE GENERALĂ

Valea Cernei cu fascinantele sale văi înguste are înfățisarea unui culoar longitudinal care separă două șiruri de munți deosebite prin trăsăturile lor orografice. Pe partea dreaptă a văii se desfășoară șirul Munților Godeanu ș Munții Cernei în continuare până la confluenta râului Cerna cu Belareca. În masivul Godeanu predomină culmile rotunjite și suprafețele netede și slab ondulate, care contrastează cu versanții abrupți ai văilor, distingându-se două trepte de relief: o treaptă înaltă situată la peste 2000 m ce formează culmea principală și masivele nordice și o treaptă între 1400 și 1200 m altitudine pe versantul sudic al masivului ce dă aspect de amfiteatru. Văile sunt de regulă mai largi la obârsii, apoi se îngustează căpătând forma de V, iar afluenții Cernei cu obârsii în masiv au direcții aproape perpendiculare pe Cerna. Linia marilor înălțimi are aspectul unei culmi puternice întreruptă de șei din ce în ce mai joasă spre sudul masivului. Între Vf. Paltina si Godeanu înăltimea se menține la peste 2000 – 2250 m, vârfurile și șeile se succed cu mici varietăți ce nu depățesc 2000 m: Paltina-2149 m, Saua dintre Paltina si Scurtu-2040 m, Vf. Scurtu-2090 m, Gârdomanu-2077 m, Saua Galbena-1993 m, Vf. Galbena-2194 m, Stâna Mare-2113 m, Saua dintre Micusa si Stâna Mare-1988 m, Piatra Scarisoara-2191 m, Mocirliu-2106 m, Godeanu-2229 m, Olanu-1990 m. Dintre aceștia  Munții Cernei reprezintă o continuare a Munților Godeanu, însoțind Cerna pe partea dreaptă pe aproximativ 40 km, de la Valea Olanului până la confluenta acesteia cu Belareca. De la Valea Olanului până la Valea Bedinei întâlnim o treaptă înaltă formată dintr-o succesiune de înălțimi între 1500 – 1800 m: Vlascu Mare 1668 m, Vlascu Mic 1733 m, Zglivar 1708 m, Vf. Tufii 1584 m, Arjana 1512 m. Relieful se aseamănă cu cel din Godeanu, culmile fiind rotunjite în plan transversal, pe când în profil longitudinal prezintă forme neregulate ca urmare a succesiunii de șei și vârfuri cu altitudini variabile. La sud de Valea Bedinei întâlnim o treaptă mai joasă care se termină cu înălțimi de până la 500 m (Culmea Seseminului) ca parte terminală a Munților Cernei, sub forma de grui. Culmile sculptate în sedimente greso-conglomeratice, în eruptii si în calcare, sunt mai scurte si cu profil în trepte. Spre axul Văii Cernei culoarul este adânc fragmentat de ape, cu abrupturi calcaroase care adăpostesc multe peșteri și uneori pe alocuri cu adevărați pereți inaccesibili. Am ales pentru început să prezint în linii generale principalele obiective vizitate în aceea neuitată drumeție în zona Banatului montan acolo unde calea Cernei se îndreaptă în răcoreala munţilor vizitând Băile Herculane unde în strîmtoare, valea-i adîncă mărginită de peretele priporos al Domogledului, bătut în plin de soare. Pășind pe acest tărâm nu ai cu să nu simți cum boarea caldă, din valea Dunării pătrunde pe drumul apei încât castanul nobil creşte-n voie, chiar până unde și bradul îi ţine tovărăşie. Și cum vizitând aceste locuri nu ai cum să faci abstracție de fluviul Dunărea care este la o aruncătură de băț am ales să vizităm și clisura Dunării unde în drumul său spre mare bătrânul fluviu Danubiu începe o luptă titanică cu masivele calcaroase dăltuind un defileu de-o frumuseţe aparte, aproape unic în felul său în Europa.

1. Parcul Național Domogled-Valea Cernei cuprinde bazinul hidrografic al Râului Cerna, de la confluenţa cu râul Belareca, din apropiere de Băile Herculane, până la pasul Jiu-Cerna.  Este al treilea parc ca mărime din ţară, după Delta Dunării și Parcul Național Porțile de Fier, cu o suprafață de 61.211 ha  și înglobează porţiunile aflate între Valea Cernei şi culmile principale a trei masive: Godeanu, Cernei şi Mehedinţi.  Parcul se întinde de asemenea pe suprafața a 3 judeţe: Gorj, Caraş-Severin şi Mehedinţi și  a fost înfiinţat în anul 1990. Iniţial, în 1932, a fost constituită Rezervaţia floristică şi peisagistică  Muntele Domogled, cea mai veche din România. 75% din suprafaţa parcului este acoperită de păduri. Specia dominantă este fagul, dar specia-simbol a parcului rămâne pinul negru de Banat. Pinul negru de Banat este o specie endemică care creşte în culoarul Cernei (90%). În număr mic îl găsim și în Parcul Natural Porţile de Fier şi în Platoul Mehedinţi. Cu toate acestea vegetaţia parcului este foarte diversificată, de la plante specifice altitudinilor mici și zonelor sub-mediteraneene la specii specifice etajului alpin (jnepeniş şi pajişti alpine cu smirdar în Munţii Godeanu).  Sub aspectul treptelor de relief parcul se întinde de la altitudinea de 168 m în zona Băile Herculane până la altitudinea de 2254 m. În consecinţă aici climatul este diversificat iar temperaturile medii anuale diferă, de la aproape 11 grade în zona Heculane la 0 grade în Munţii Godeanu.

 

Aerul cald şi umed de origine mediteraneană şi oceanică, pătrunde din vest si sud-vest, determinând valori mai crescute ale temperaturii aerului decât în restul ţării. Astfel, primăverile sunt mai timpurii în bazinul Cernei. Tot datorită pătrunderii curenţilor de aer cald de origine submediteraniană, drumeţii observă în zona înaltă, o trecere directă a vegetației de la pădurile de fag la etajul alpin. Pădurile de brad sunt mult mai rare aici ca în alte zone montane. Flora parcului cuprinde atât specii endemice cât şi mediteraneene ( 10% specii mediteraneene). Pe stâncile calcaroase crește inul galben de Banat, o specie de ciuboțica  cucului, scaunul cucului dar și specii balcanice rare şi mediteraneene. Acestea sunt mărul lupului, buruiana vântului. Se găsesc şi specii aflate sub protecţie strictă precum:stânjenelul, brânduşa galbenă, sângele voinicului, bulbucul de munte, smirdar. Râul emblemă al parcului este Cerna. Numit de romani Tierna, râul are o lungime de 84 km de la izvoare până la vărsare, în Dunăre. Aici, Cerna face parte pe o scurtă porţiune și din Parcul Natural Porţile de Fier. Izvoarele Cernei se află sub Vf. Paltina ( la alt. 2070 m) din Munţii Godeanu. Până la confluenţa cu Izbucul Cernei, aflat 10 km în aval, valea se numeşte Cernişoara. Pe suprafaţa Parcului Naţional Domogled – Valea Cernei se află un singur sat – Cerna Sat (sub 100 locuitori) şi 12 cătune.   Cătunele sunt: Prisăcina, Poiana Lungă, Taţu, Ineleţ, Cracu Mare, Cracu Teilor, Scărişoara, Gura Iuţii, Stepan, Bedina, Dobraia, Slătinic. Așezările însumează un număr de circa 65 de familii. Casele răspândite mai ales pe terasele ascunse deasupra primului rând de pereţi ce străjuiesc Valea Cernei, dau un farmec deosebit zonei, umanizând peisajul sălbatic. De asemenea faptul că parcul se întinde atât în zona Olteniei cât şi a Banatului face să crească şi valoarea culturală a sitului. Se observă diferențe de tradiţii şi obiceiuri între locuitorii celor 2 versanți ai râului Cerna. Cătunele ce se află în versantul drept al văii Cernei, aparţin de comuna Bogâltin, aflată dincolo de culmea Munţilor Cernei. Puţinii locuitori din versantul stâng al văii, oltenii, aparţin de satele Izverna, Godeanu, Obârşia care se află dincolo de Munţii Mehedinţi. După ordinea mărimii, cele 11 rezervaţii naturale din parc sunt: Coronini-Bedina, Domogled, Piatra Cloşanilor, Belareca, Iauna-Craiova, Ciucevele Cernei, Valea Ţesna, Vârful lui Stan, Cheile Corcoaiei, Peştera Martel, Peştera lui Ion Bârzoni. În versantul stâng al Văii Cernei se află Rezervaţia Domogled, o rezervaţie floristică şi faunistică unicat. Este cea mai cunoscută şi străbătută rezervaţie din Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei. în masivul calcaros Domogled, există şi un traseu tematic cu nouă panouri informative. Acestea vă vor dezvălui speciile submediteraneene întâlnite pe traseu. În versantul drept al Văii Cernei se află Rezervaţia Coronini-Bedina, cea mai mare din Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei. Aici a fost amenajat un traseu tematic „Pe urmele Împărătesei Elisabeta”, (cunoscută sub numele de Sissi). îndrăgostită de peisajele din zonă, împărăteasa imperiului Austro-Ungar Sissi a ajuns aici de şase ori. Potecile de pe ambii versanţi, majoritatea foarte accesibile turiştilor, oferă panorame spectaculoase spre Băile Herculane şi Valea Cernei. Un alt element de unicitate al acestui parc îl constituie peşterile termale, singurele din România. În aceste peșteri apar la suprafaţă ape termominerale sau  vapori cu temperaturi de până la 55 grade. Cele mai importante sunt  Grota cu Aburi cu o lungime de doar 14 m ce poate fi vizitată de turiști urmând traseul triunghi albastru. În peşteră climatul este „tropical”, datorită vaporilor fierbinți, de până la 55 grade C, degajaţi de apa unui izvor termal sulfuros. O altă peșteră interesantă este Peştera lui Adam în care se găsesc cele mai mari depozite de guano din peşterile româneşti, acumulate în timp de la mai multe specii de lilieci.

2. Parcul Național Porțile de Fier urmărește cursul Dunării pe o lungime de aproximativ 140 km și are o suprafață de 115655 de hectare ocupând parțial teritorii aparținând județelor Caras-Severin si Mehedinți în partea sudică a Muntilor Locvei și Almăjului și în sud-vestul Podisului Mehedinti. Aici s-au înființat 18 rezervații naturale și este al doilea parc ca mărime din România după Delta Dunării. Limitele Parcului Natural sunt reprezentate de senalul navigabil al Dunării spre sud, râul Nera la vest, cumpăna de ape a râurilor tributare Dunării la nord (parțial) și o linie sinuoasa ce pornește aval de Gura Văii pana în Vf. Motarat la est. Datorită importanței sale deosebite Parcul Național Porțile de Fier a fost desemnat ca Rezervație a Biosferei si Patrimoniu UNESCO.

Parcul Natural Porţile de Fier se remarcă printr-o luxuriantă biodiversitate, fapt ce a făcut ca această arie naturală protejată să fie recunoscută atât pe plan naţional, cât şi internaţional. Condiţiile climatice, pedologie, petrografice, geomorfologice, influenţa Dunării asupra acestora, dar şi contextul social au creat locuri unice, care au păstrat de-a lungul secolelor caracteristicile unor habitate specifice. Trăsătură caracteristică pentru flora Parcului Natural Porţile de Fier, alături de amestecul de flore boreale, montane cu cele de origine mediteraneană, o constituie coborârea în altitudine a unor elemente montane şi urcarea unor elemente sudice (R. Călinescu, S. Iana, 1964). Astfel, inversiunea termică face ca fagul – Fagus sylvatica – să cunoască cea mai joasă altitudine din ţară pe Valea Mraconiei, tisa – Taxus baccata – relict terţiar, pe versanţii ce străjuiesc voiniceşte Cazanele Mari, afinul – Vaccinium myrtillus – populează stâncile golaşe ale Trescovăţului. Diversitatea habitatelor a creat condiții favorabile pentru dezvoltarea unei faune bogate în specii de pești, reptile, păsări, mamifere rare în restul Europei și care ne aduc un important echilibru ecologic. În concluzie complexitatea geologică deținută, diversitatea biologică și vestigiile culturale fac din Parcul Natural Porțile de Fier un patrimoniu științific și peisagistic cu o răspândită popularitate la nivel internațional.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Jumătatea lunii august 2015 ne-a oferit ocazia de a descoperi acel colț din sud-vestul României în toată splendoarea lui. Părăsind Timișoara ajungem în cursul nopții spre stațiunea Băile Herculane. Ne cazăm la una dintre pensiunile din zonă așteptând plini de emoții ca dimineața și primele raze ale soarelui să spargă liniștea mohorâtă a nopții zugrăvind un prim tablou al zonei spre care ne-au fost călăuziți pașii. În curând  așteptarea a luat sfârșit.  De la fereastra micii noastre mansarde unde am fost cazați  odată cu primele raze ale soarelui am putut admira peretele fascinant al Domogledului. Culorile variate ale ansamblului erau întețite de  împletitura amănunțită a detaliului. Era acel tablou de neuitat al unei frumoase dimineți mohorâte de vară când încă ceața dimineții nu s-a ridicat de tot din lungul văii. Trăiam din nou o clipă a deșteptării veșnice a naturii.

În curând ne avântăm pe străzile stațiunii și simțim pe deplin cum natura a adunat în lungul văii Cernei mijloacele ei blânde de a te prinde în mreje.

Continuăm periplul pe străzile acestei stațiuni încărcată de istorie și legende mitologice. Semizeul Hercules era cunoscut ca fiind patronul izvoarelor termale și un simbol al puterii. Nu în ultimul rând însemna și echilibrul perfect dintre forța spirituală și cea fizică. Așa că denumirea de Băile Herculane s-a potrivit ca o mănușă și asta datorită efectelor curative și relaxante a tot ce înseamnă tratamentul balneoclimatic. Băile Herculane este o stațiune foarte cunoscută a țării noastre. Aceasta este datată prima oară în anul 153 d.H., fiind una dintre cele mai vechi stațiuni balneoclimatice. Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 de către împăratul Traian. Romanii preluaseră de la greci cultul balnear pe care l-au extins și dezvoltat în tot imperiul. Efectele binefăcătoare ale apelor din zonă au fost pentru prima dată exploatate de romani, aceștia fiind și cei care au construit prima termă autentică încă funcțională pană în zilele noastre. Aici la Herculane, romanii au consacrat semizeului Hercules temple, statui și băi termale. Acestea au devenit ulterior punct de interes major pentru bogații Imperiului Roman. Începând cu secolul al XVIII – lea sub dominația Imperiul Austro-Ungar, în stațiune au fost modernizate băile și căile de acces, au fost construite clădirile, stațiunea căpătând un puternic parfum baroc tipic austriac. La fel ca pe vremea Romei Antice, stațiunea Băile Herculane a fost vizitată de personalități marcante ale acelei perioade, precum Împăratul Iosif al II-lea, Împăratul Francisc I, Împărăteasa Carolina, Împăratul Franz Iosef  și Împărăteasa Sisi  alegeau ca destinație de vacanță această stațiune de pe Valea Cernei. Apele termale ale stațiunii Băile Herculane sunt potrivite pentru diverse cure balneare, dar și pentru înot. Apele minerale izotermale si hipertermale au diferite compoziții chimice (sulfuroase, sodice, calcice, clorurate, oligominerale) care se pretează la multiple tratamente: băi termale sulfuroase și sărate, în bazine acoperite sau în aer liber sau cure interne cu ape minerale. Pășind pe străzile din stațiune nu ai cum să nu rămâi impresionat de somptuozitatea edificiilor publice însă și cu un gust amar că prezentul nu se mai împletește cu farmecul de altădată al acestui loc magic al Europei.

Din păcate cu un regret amarnic am constatat  cum vechile boli ale societății românești  birocrația, corupția și crasa necompență a autorităților locale de după 1989 au făcut ca în locul imaginii unei cochete stațiuni care atrăgea capetele încoronate ale Europei, să găsim astăzi un peisaj dezolant cu zeci de clădiri dărăpănate, ascunse sau nu de pânzele de protecție. Să sperăm că într-un viitor nu prea îndepărtat prin investiții serioase și cu o mai atentă implicare a autorităților centrale stațiunea să devină un obiectiv de prioritate națională recăpătându-și renumele și aura ce-au consacrat-o timp de mai multe sute de ani. În continuare cuceriți de tabloul unic și neprețuit al naturii înconjurătoare părăsind stațiunea am ales să cutreierăm potecile de munte din jurul acesteia într-un mic periplu cu simțământul deplin că într-un viitor nu foarte îndepărtat șansa ne va oferi ocazia să explorăm mai în amănunțime această comoară muntoasă a Banatului. Din dreptul Hotelului Roman părăsind malul râului Cerna am urmat un scurt periplu spre Grota cu Aburi.

Sub cupola verde a unor fagi impozanți traseul ne-a îndrumat  în explorarea unui tărâm tainic iar puținul efort depus ne-a fost răsplătit cu peisaje pe măsură. Într-un mic luminiș descoperim decorul de poveste al stațiunii Băile Herculane.

După circa 10 minute urcând la la punctul denumit Foișorul Roșu într-un colț de luminiș descoperim un peisaj care nu avea cum să nu ne lase muți de uimire. Pentru cel atent, inițiat în tainele naturii, aceasta parcă e veșnică, e vie oriunde. Are viață, glas, chiar când pare inertă, mută. Prin culori și forme, prin freamătul născut de unda vântului, posedă atâtea mijloace să te subjuge, încât topește și sufletul împietrit. Din nou aici în Banat am simțit cum munții și cerul își dau mâna.

Privind în depărtare observăm  aproape întreaga vale a Cernei cu mozaicul său de culori în care albul stâncilor de calcar se împletește cu verdele tainic al pădurilor născând o policromie mai vie sub bătaia soarelui scăpătat pe după nori. Din păcate atunci cerul a fost un pic înourat.

Puțin mai departe de Foișorul Roșu urmând poteca printre pietre, frunziș și rădăcini de copac am ajuns și în dreptul Grotei cu Aburi, una din bijuteriile speologice ale Banatului Montan. La marginea grotei am putut observa un abur firav pe care nu l-am putut surprinde cu aparatul. Aburii fierbinți sunt de la un izvor termal aflat în capătul grotei iar pe pereți crește un mușchi care se găsește doar aici din cauza emanațiilor de sulf. Legenda spune că peștera are o vechime de peste două milenii, iar printre vizitatori se numără chiar marele rege dac Burebista. De reținut că Grota cu aburi este un real pericol pentru vizitatori, dar și pentru speologi. De-a lungul timpului și-au pierdut viața mai mulți oameni din cauza emanațiilor de gaze.

Părăsind aceste locuri am revenit în stațiune încărcați cu simțământul deplin că natura, ca și așezămintele omenești sunt supuse acelorași nestrămutate legi de prefacere, de suișuri și coborâșuri în drumul însă care urcă mereu spre treptele evoluției generale.

A doua zi urmând cursul Cernei în aval spre Orșova drumul ne-a fost călăuzit spre Clisura Dunării un loc în care cu adevărat simți cum Carpații străjuiesc Dunărea ca o piatră de hotar. Geografic vorbind chiar aici ar fi limita munților Carpați; pe cealaltă parte a Dunării dezvăluindu-se crestele munților Balcani. Aventura tainică în acest loc binecuvântat a debutat cu plecarea din Golful Macronia din dreptul statuii ce întruchipează Chipul lui Decebal – cea mai înaltă sculptură în stâncă din Europa. Înaltă de 40-45m și lată de 25m, este a șasea statuie ca înălțime din lume. De pe vapor sau din Clisura Dunării, Statuia lui Decebal impresionează prin dimensiunile ei. La această lucrare au participat 12 alpiniști – sculptori conduși de sculptorul român Florin Cotarcea, originar din Orșova. Sculptura în piatră s-a realizat în zece ani în perioada 1994 – 2004. A costat 1 milion de dolari și a fost finanțată de omul de afaceri și istoricul Iosif Constantin Drăgan. La sculptură se poate ajunge doar pe apă.

Prindem o ambarcațiune de ocazie și ne avântăm în sus pe cursul Dunării. Înaintăm un pic și nici la 500m, în același golf Mraconia se dezvăluie și profilul zvelt al  Mănăstirii Mraconia cunoscută și sub numele de Mănăstirea de sub apă. Fundațiile vechii biserici (în formă de trifoi cu patru foi) pot fi văzute în apă doar când nivelul Dunării este foarte scăzut. Noua biserică a Mănăstirii de maici Mraconia a fost ridicată între anii 1993 și 2000. Așezământul bisericesc fost atestat documentar în anul 1453., Lăcașul a fost ridicat pe locul unui punct de observație și de dirijare a vaselor de pe Dunăre – “La balon”. De-a lungul timpului, mănăstirea a cunoscut multe din vitregiile istoriei: a fost stăpânită de străini, dărâmată în numeroase rânduri și înghițită de ape. După construirea hidrocentralei de la Portile de Fier I, s-a decis ca mănăstirea să nu fie reconstruită în alt loc, fapt pentru care este cunoscută și ca “mănăstirea de sub ape”.  Actuala construcție poartă obște de călugări, iar din lăcașul inițial se mai păstrează ușile împărătești și o candelă.

După mănăstire observăm cum malurile abrupte și stâncoase domină peisajul. Aici lărgimea defileului  este de 150m și astfel intrăm în zona denumită Cazanele Mici ale Dunării. Acestea  se întind pe o lungime de aproximativ 3 km, fiind poziționate între masivele Ciucarul Mic (România) și Mali Strbac (Serbia). Cursul de apă al fluviului este mărginit de pereți de stâncă, apa având adâncime de până la 100m.

Continuând călătoria contra curentului,  Dunărea se lărgește în golful Dubova, pe malul căruia observăm  și localitatea Dubova pe malul românesc.

Între bazinetul Dubovei si Plavisevița din dreptul punctului La balon intrăm în  zona numită Cazanele Mari. Aici Dunărea este de-a dreptul spectaculoasă; se spune că la intrarea din amonte în Cazanele Mari punct de trecere periculos presărat cu stânci anterior construcției de la Porțile de Fier, marinarii se opreau și făceau rugăciuni care să-i păzească de furia apelor.  Cazanele Mari au o lungime de aproximativ 4 km, încadrându-se între masivele Ciucarul Mare (pe teritoriul României) și Veliki Strbac (Serbia). Adâncimea apei ajunge aici până la 80 m.

 

Ca un ultim obiectiv al drumeției am punctat și vizitarea peșterii Ponicova. Săpată de Dunăre în peretele Ciucarului Mare, peștera a rămas cunoscută și sub numele de Peștera Liliecilor și a servit drept ascunzătoare pentru cei care voiau sa fugă înot în Serbia, în timpul regimului comunist. Galeriile peșterii sunt situate pe două etaje și comunică între ele. Cercetând-o mai în amănunțime se pot observa domuri și coloane sculptate de apă, stalactite și stalagmite, perle de cavernă, imagini demne de un palat de cleștar.

La final nu îți rămâne decât să remarci copleșit de uimire că la Cazane, muntele și apa s-au îmbinat într-o armonie perfectă; sălbaticul și umanul s-au reunit într-un singur loc de o frumusețe deosebită. Peisajele îți taie respirația și te îndeamnă la relaxare și contemplare. Doar bărcile cu motor sparg liniștea deplină, ducându-i pe turiști pe lângă falnicii pereți de piatră, pe lângă un chip uriaș de dac și pe lângă o mănăstire care atârnă de o limbă de pământ.

Și cum aș fi putut încheia periplul de pe Dunăre și minidrumeția în Banatul Montan fără să fac referire la farmecul de altădată al Insulei Ada Kaleh. Ada-Kaleh, Insula Fortăreață a fost un loc magic, din apropierea Cazanelor Dunării, o poartă a timpului. Martor tăcut a milenii de civilizație, de istorie, insula a trebuit să se supună nedreptăţii istoriei, dispărând sub apele lacului de acumulare de la Porţile de Fier, alături de Orşova veche şi alte aşezări de pe Clisura Dunării. Privind acolo din pridvorul mănăstirii Sfânta Ana înspre Golful Cernei unde ne-am reîntors după periplul pe Dunăre simți cum pe fundul lacului de acumulare a dispărut un vis. Nimeni nu ştie și nici nu poate evalua valoarea comorii care a fost Insula Ada-Kaleh. Nimeni nu mai știe dacă bogații insulei, deportați în Bărăgan sau închiși nu şi-au ascuns prin tainiţele cetății stelate agoniseala de-o viață sperând la vremuri mai bune, iar soarta să-i răzbune, în sensul că dacă ei nu s-au mai întors nici asupritorii să nu aibă parte de ce e acolo, totul ajungând pe fundul lacului, odată cu insula.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Străbătând potecile din zona Băilor Herculane, prin pădurile de fag sau printre stâncile de calcar, am putut descoperi în această zonă fermecătoare a României și unică prin climantul submediteranian diversitatea vegetaţiei, de la pinul negru de Banat, la liliacul sălbatic, alunul turcesc, cărpiniţa, mojdreanul, castanul, iedera căţărătoare etc. Potecile de pe ambii versanţi, majoritatea foarte accesibile turiştilor, oferă panorame spectaculoase spre Băile Herculane şi Valea Cernei. În ceea ce privește Parcul Național Porțile de Fier aici ca un veştmânt purtat de secole, dar mereu împrospătat, pădurea îmbracă masivele muntoase ale Munţilor Almăjului şi Locvei în proporţie de 80 %, rămânând versanţii, prin care şi-a creat Dunărea drum, golaşi, dând impresia unor locuri neprielnice, poate chiar respingătoare. Dar doar impresia! Aceste feţe aproape verticale, în ceea mai mare parte calcaroase, sunt populate cu numeroase specii endemice, rare, fire de iarbă, arbuşti şi înmiresmate flori, care parcă poartă taina Facerii Lumii.  În final concluzionând experiența trăită în acest colț de rai al României de un pitoresc inedit nu îmi rămâne decât să afirm că acest ținut, Perla Muntoasă a Banatului mai are multe zone de explorat pe care cu nerăbdare aștept să le descopăr într-un viitor nu foarte îndepărtat.