I. INTRODUCERE

România este înzestrată cu adevărate temple ale naturii cărora merită să le arătăm sacrilejul şi recunoştinţa. Sunt printre noi nealterate de sute de ani, puncte de identitate comune cu strămoşii noştri iar nouă nu ne revine decât simplul efort de a le descoperi. Unul din aceste locuri de vis cu siguranță este masivul Parâng  eternul străjer al Văii Jiului, care te poartă pe cărări sălbatice și te primește în inima lui asemeni unei gazde bune. Legendele spun că demult trei ursitoare au fost fascinate de frumusețea Parângului și l-a binecuvântat să fie locuit de un popor harnic și viteaz geto-dacii. Creasta Parângului este un tărâm mirific cu priveliști sălbatice, un colț de natură încântător cu lacuri de turcoaz, pajiști verzi, vârfuri ce parcă străpung cerul și râuri cristaline. Pășind pe potecile sale vei descoperi calmul și armonia înălțimilor și poți admira fascinanta lume alpină. Urmând traseul de creastă al Parângului descoperi plăcerea de a păşi printre nori, iar bucuria sufletului nu se opreşte aici. Peisajul este unul desprins parcă din povești și în acelaşi timp te duce cu gândul la istoria încărcată a neamului românesc care, adesea și-a găsit refugiul, din calea cotropitorilor, în inima munților. Munții Parâng fac parte din Carpații Meridionali, fiind cuprinși în spațiul dintre Jiu, Strei și Olt, ocupând o suprafață de circa 1100 Km². De la 2519 metri altitudine ( vârful Parângul Mare ), ei domina zările Gorjului, Vâlcei și ale Hunedoarei și se pot compara cu puternicele cetăți ale Retezatului.  Creasta Parângului se caracterizează prin îmbinarea celor două tipuri de relief glaciar carpatin: alpin – cu creste ascuțite, complexe de circuri, văi glaciare – și carpatic – cu interfluvii plate larg ondulate, vârfuri conice cu circuri de mici dimensiuni. Primul tip este caracteristic zonei dintre Parângul Mic și Mohoru, iar cel de-al doilea zonei Iezer-Urdele-Micaia. Din punct de vedere geomorfologic, culmea principală a Munților Parâng poate fi împărțită în două sectoare: sectorul vestic mai înalt, marcat predominant de relief glaciar și sectorul estic cu altitudini reduse. Sectorul vestic, care delimitează depresiunea Petroșani, include vârfuri de peste 2300 m, în care au fost sculptate mai multe complexe glaciare axate pe sistemul de văi ce alcătuiesc obârșiile Jiețului (Pârleele, Silvei, Roșiile, Ghereșu). Alte complexe glaciare sunt: Mija, Cârja, Parângu Mare, Ieșu, Coasta lui Rus, Setea Mare. Circurile glaciare au versanți îmbrăcați de mase de grohotiș, creste secundare zimțate și abrupte, numeroase lacuri glaciare,  praguri glaciare pe care se dezvoltă cascade. Circurile glaciare au o distribuție alternativă de-a lungul crestei principale fiind mult mai dezvoltate în partea nordică unde sunt etajele Roșiile, Cârja, Gâlcescu. Văile glaciare au o mare extindere pe versantul nordic, una dintre cele mai lungi fiind Jieț (circa 8 km). Cele mai spectaculoase circuri glaciare s-au format între vârfurile Cârja și Mija (Șaua Custurii), între Vârful Gemănarea și Silveiu sau la sud de vârful Setea Mare. Microrelieful de eroziune glaciară cuprinde: berbeci glaciari (roci mutonate), formațiuni din căldările glaciare Zănoaga, Găuri și Gâlcescu, Roșiile, Sliveiu; suprafețe structurale șlefuite de ghețari (căldarea Gâlcescu), striații glaciare în căldarea Ieșu. Prezența calcarelor pe rama sudică a determinat apariția unor forme carstice: peșteri, chei, doline și polii. Cele mai spectaculoase sunt Peșterile Muierii și Polovragi, Cheile Oltețului și Galbenului. Semeția masivului este dată de lanțul de vârfuri muntoase multe peste 2300 de metri începând cu vârful Parângu Mare cu 2.519 metri al patrulea vârf ca mărime din Carpații României, trei vârfuri de peste 2.400 de metri: Gemănarea, cu 2.426 m, Stoinița, cu 2.421 m și Cârja cu 2.405 m și aproximativ 15 vârfuri de peste 2.300 m.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

E dimineaţă, sunt un pic cam nătâng, dar mă duc spre Parâng. În desagă am luat şi palinca şi o tai către Rânca. Crestele grele încep la Urdele. Şi  tot aşa măi dragă barosani până  la Petroşani.

Aşa a început aventura pe creasta Parângului în cursul lunii august 2017 urmând traseul sinuos al Transalpinei până în dreptul Pasului Urdele. Cu 13 vârfuri dintre care 4 peste 2400 de metri ( vf. Parângul Mare 2519 metri, vf. Gemănarea 2437 metri, vârful Stoieniţa 2421, vârful Cârja 2405 metri) şi 5 peste 2300 de metri (vf. Ieşu 2366 metri, vf. Setea Mare 2365 metri, vf. Gruiu 2345 metri, vf. Mohoru 2337 metri, vf. Pâcleşa 2335 metri), cuprinzând 15 şei şi dispusă pe o lungime compactă de circa 47 de km din care am parcurs circa 35 de km, creasta Parângului este a treia ca lungime după creasta Făgăraşului şi a munţilor Rodnei. Cum poţi descrie Transalpina cel mai înalt drum rutier din România cât și din întregul lanț al Munților Carpați, atât din țară cât și din afara ei, atingând altitudinea maximă (2145m) în Pasul Urdele . Transalpina supranumită „Drumul dintre munți“ nu este doar cea mai înaltă șosea din România, ci și un traseu de poveste. De-a lungul drumului, sunt dispuse monumente ale naturii și bijuterii arhitecturale ridicate în urmă cu câteva secole.

Potrivit legendei, șoseaua ar fi fost amenajată în urmă cu două mii de ani. Se spune că legiunile romane ar fi construit-o, în drumul lor spre Sarmisegetusa. De asemenea, era folosită ca drum de transhumanță de ciobanii din Oltenia și Transilvania, în secolul al XVIII-lea. Șoseaua a căpătat denumirea de “Drumul dintre munți” după ce a fost reabilitată între 1934 – 1938, în timpul domniei lui Carol al II-lea. I se mai spune și  Drumul Regelui – pentru că a fost reconstruit și inaugurat în 1938 de Regele Carol al II-lea. Toată familia regală l-a parcurs atunci, în ziua inaugurării.

Părăsind Transalpina din dreptul pasului Urdele în faţa noastră s-a dezvăluit tabloul aproape piramidal al Iezerului străjuit mai în spate de culmea Mohorului, culmi teribil de grele la urcat.  Însă e frumos muntele când eşti sus, pe vârf, în lumea tovarăşilor lui care se îngrămădesc în juru-i, spre a asculta povestea ori sfatul unei căpetenii. Parîngul însă nu are cum să nu te fascineze; privind din înălţimea lui cu un soi de dispreţ binevoitor asupra lumii mărunte, cu trai restrîns şi schimbător. El reprezintă doar veşnicia. Impunător sub mantia de păşunilor alpine, în bătaia luminii nu mai reprezintă rigiditatea golaşelor creste stâncoase.

Cu eforturi susținute urcăm și culmea priporoasă a Mohorului. De pe vârf în fundal  de la apus spre răsărit se înşiră ca nişte sentinele uriaşe Gruiu, Pâclişa, PiatraTăiată, Coasta lui Rus spre care se îndreaptă traseul de creastă. Din spatele Mohorului, grebenii Părângului se despart în două şiruri, şi apucând între ei undele Lotrului de la obârşie, le împreună mai încolo cu ale Lotriţei şi le duc degrabă în vale, clăbucindu-le de stânci, până dincolo de Brezoi, unde Lotrul se varsă în Olt.

Încălecăm cum s-ar zice pe la noi  şi o luăm înainte pe coama Mohorului, spre Piatra Tăiată. Ca-ntr-o minunată panoramă ni se arată acum,de jur împrejur, îndoiturile Parângului, cu crestele încununate de raze, cu văile adânci şi întunecoase, spintecate de izvoare repezi, şi umbrite de păduri seculare. A urmat parcurgerea pe rând a vârfului Pleșcoia, șaua Pleșcoaia, Vârful Setea Mare, Vârful Setea Mică, șaua Piatra Tăiată, vârful Piatra Tăiată.

De la vârful Piatra Tăiată coborâm prelung în șaua Ghereșu pentru ca mai apoi să urcăm prelung spinarea teșită a Ieșului.  Urcând aceea culme ai senzația că dai totul din tine, un urcuș sâcâitor și nemilos. Întorcând privirea reperăm peisajul splendid ce se întredeschide spre vârful Coasta lui Rus una din piramidele trufașe și nemiloase ale Pârângului. Ajunși pe vârful Ieșu ne permitem un scurt popas. De aici mai reperăm pentru ultima dată stațiunea Rânca urmând să pătrundem cu adevărat pe culmile semețe ale Parângului. Traseul sinuos al crestei ne îndreaptă pași spre vârful Pâcleșa urmat de șaua Pâcleșa și ultimele fortărețe ce se înalță în zeliștea vânturilor Gruiu și Parângu Mare.

Ne uităm la vârfurile acestea stâncoase ce se-nalţă-n cer ca nişte falnice turnuri de cetăţi, şi gândul parcă te duce cu sute de ani în urmă, în trecutul viforos al poporului român. Din câte primejdii nu ne-au scăpat pe vremuri munţii şi codrii aceştia! Aici, în întăriturile acestea au stat adăpostiţi aproape o mie de ani strămoşii noştri, când, prin şesurile Dunării, curgeau puhoaiele de barbari, când se năpusteau cu duiumul împingându-se unele peste altele asupra Europei, jefuind oraşele şi pustiind pământul pe unde treceau. În munţii aceştia s-a închegat tăria şi unitatea neamului românesc. Ei au fost ocrotirea şi scăparea noastră în zilele de groază,cetatea sfântă în care s-au păstrat aşa de curate credinţele, limba şi datinile poporului nostru. În locurile acestea tăinuite, pe veci îngrădite de străjile Carpaţilor, plutesc umbrele strămoşilor noştri, de-nainte descălecătoare. Aici,în şoptitul izvoarelor şi-n freamătul codrilor, a răsunat pentru întâia oară frumoasa noastră doină, şi nu e pârău, nici plai, de care să nu fie legată o amintire scumpă sufletului nostru, nu e vârf de munte, în tot cuprinsul acesta, care să nu-şi aibă povestea şi cântecul lui. Dar cum ai putea traversa creasta Parângului fără ca privirea să nu-ți fie cucerită măcar pentru o clipă asemuită uneori cu eternitatea  de căldările glaciare adevăraţii ochi de diamant podoabe nestemate care îţi cuceresc inima şi gândurile. Dispuse parcă ca un şirag de pietre preţioase ele completează tabloul aproape edenic al Parângului. Am putut astfel observa astfel perdeaua de mister din jurul lacurilor Gâlcescu şi Păsări amplificată de vremea rea ce se apropia, curcubeul de vis de la lacul Zănoaga, enigmaticul lac Ghereşu  şi magnifica privelişte din căldarea Roşiile.

Căldarea Roşiile m-a uluit atât de impresionantă ca peisaj. Străjuită de stâncile negre al Gemănării, de piscul Parângului Mare, imensitatea întregului corp stâncos, cred că oferă una din cele mai magnifice privelişti din Carpaţi mai ales dacă ai norocul să o surprinzi la lumina străvezie a apusului de soare. Lacul Roşiile se întinde pe o suprafaţă de 3,76 ha, fiind situat la altitudinea de 1980 m. Adâncimea maximă a lacului este de 17,6 m şi este considerat lacul glaciar cu cea mai mare adâncime din Munţii Parâng.

Din șaua Pâcleșa continuăm aventura și îndreptându-ne privirea spre creastă observăm cum se înalță puternicul vârf triunghiular Gruiul (2345 m), cu prăvălişuri şi pereţi la nord şi cu pante ierboase foarte înclinate pe alocuri, la sud. Înaintea noastră poteca urcă accentuat Gruiul, apoi cam la jumătatea ascensiunii începe să-l ocolească pe faţa sudică.

Coborâm spre şaua Gruiu iar seara începe să se lase bine de tot. Jos înspre căldarea Mândrei luna se oglindeşte în apa lacului ca o genună. Am ales să campăm la malul lacului Mândra coborând un horn abrupt însă la final am ajuns cu bine încununând cu succes o zi lungă plină de provocări şi surprize pe creasta Parângului.

Nimic nu-i mai senin în lumea asta. Decât un lac de munte în Parâng, În care capre negre își sorb viața, Și în care stele strălucesc râzând. 

Cum aş putea descrie mai frumos sentimentele unice trăite dimineața la malul lacului Mândra.  Drăgălăşenia lui, mai ales în răsărit de soare, când faţa-i e poleită cu argint, este neuitată,în mijlocul năruiturilor de stânci. Neuitată îmi va rămânea şi amintirea nopţii cu lună plină petrecută la marginea ochiului de apă cu tainică sclipire. A fost împlinirea unei temerare dorinţe de a trăi câteva ore în singurătatea măreaţă. Puterea farmecului netrăit ce-l revărsa ceaţa argintată, ca o ploaie diafană, lăsată de lumina lunii; cerul de un senin impresionant cu rare stele boghioase, din ce în ce mai luminoase; luciul nestins al lacului; umbrele clar conturate ale coastelor din jur, totul se închidea ca o grandioasă scenă, care mă ţinu legat locului. Nici o mişcare în jur; nici o adiere nu tulbura liniştea ce ne învăluia tot mai adânc.  Lacul Mândra – este lacul glaciar situat la cea mai mare altitudine (ca amplasare) din Masivul Parâng 2148 m.  Dimineaţa când cerul e senin, aici la malul lacului  de un albastru mediteran, vizibilitatea devine depărtată şi limpede. Priveliştea într-adevăr este impresionantă. Prinzi maiestatea domniei munţilor.

Ziua debutează cu accensiunea pe horn până în dreptul șeii Gruiu.  Din dreptul șeii Gruiu urmează o ultimă ascensiune spre apogeul drumeţiei, vârful Parângu Mare al patrulea vârf semeţ al Crestei Carpaţilor Româneşti. Din şaua Gruiu până în colţul vârfului am avut de a face cu cea mai dură ascensiune de pe creastă pe lângă muchia de răsărit a vârfului. În final atingem vârful secundar, situat tot pe acoperişul Parângului Mare iar efortul ne-a fost răsplătit pe măsură. De aici se deschide cea mai profundă privelişte spre căldarea Roşiilor, în care atât lacul Mândra, situat pe prima terasă, cât şi Lacul Mare al Roşiilor, pe a treia terasă, ne apar sclipitoare în imensitatea câmpurilor mate de grohotiş cu care este presărată valea.

În curând aveam să ajungem şi la baliza care marchează 2519 metri altitudine a vârfului Parângu Mare. Ajunşi am acolo sus am simţit cum parcă muntele ne-a transmis ceva din energia lui şi m-a făcut să plutesc cu gândul către o lume mai bună, căci de acolo de sus creaţia Divină se vede altfel. Vârful nu prea ascuţit se înalţă binişor din podul crestei. Cu uşoare deplasări pe un cerc cu rază mică putem cuprinde o panoramă uriaşă, similară celei de pe vf. Negoiu sau Moldoveanu. Turul de orizont din vârful Parângul Mare cuprinde aproape întreg masivul. Spre nord putem repera Valea Jieţului, mărginită de creasta Cârja-Parângul Mare şi de ramificaţiile acesteia la vest, precum şi de Dereşul-Pietrele-Ciobanul-Capra la est, care se desfăşoară într-un frumos evantai, puternic reliefat.În sectorul sudic remarcăm clinurile prelungi, ramificate şi înalte ale Păpuşii-Corneşu, iar central, enormul trident dirijat de vf. Molidvişul spre Fântâna Untului (vest) şi Plasele-Rotunda (est). Creasta de legătură dintre aceştia cu vf. Parângul Mare trece prin vf. Ţapul şi vf. Mândra (2360 m), vecinul de la sud al celui mai mare pisc (într-o vreme numele de Mândra era dat chiar Parângului Mare). De altfel, localnicii numesc şi acum vârful cel mai înalt al masivului în două feluri: ciobanii de pe versantele sudice, din Oltenia, îl numesc Parângul Mare, în schimb cei din căldările nordice ale Roşiilor şi Dereşului, care aparţin comunelor Livezeni şi Petrila, îl numesc tot Mândra.

În continuare urmând traseul crestei înalte de 2500 m altitudine poteca o apucă spre vest şi după parcurgerea în lungime poate a cele mai înalte şei carpatine, printre lespezi mărunte şi porţiuni ierboase în creştetul munţilor, ajungem şi la vârful Gemănarea. Vârful principal Gemănarea (2432 m), nu este altceva decât culminaţia vestică a crestei Sliveiul. Culmea Sliveiul mai este denumită uneori de turişti muchia Zănoaga Sliveiului. Creasta desprinsă spre răsărit separă două circuri glaciare: cel al Sliveiului (nord) de cel al căldării seci a Roşiilor (sud); împărăţia acestuia din urmă, cea mai vastă aglomerare de stânci din masiv, „culege” toate „torentele” de grohotiş de sub pereţii de vest şi mai ales pe cele de sub vf. Parângul Mare.

Următorul pisc (2410 m) pe care poteca însă îl ocoleşte este cel al Stoeniţei (vecinul sudic al Cârjei), al cărui pinten de răsărit împarte în două compartimente căldarea cu lacuri a Sliveiului.

Urcând înspre vârful Stoeniţa, pe care îl poţi atinge numai abătându-te la stânga din potecă pentru 10 minute, am traversat o șa stâncoasă din care porneşte în jos un perete foarte înclinat; în continuare se coboară un moţ pietros şi se traversează din nou o şa.

În dreptul şeii Stoiniţa am trebuit să facem un scurt popas. O turmă de oi mărginită de câini ciobăneşti, adevăraţi cerberi carpatini traversa nestingherit poteca de creastă. Atunci pe moment mi-am adus aminte că Parângul este şi va rămâne masivul în care fenomenul transhumanţei s-a manifestat cel mai pregnant, punte de legătură identitară şi comună între regiunile istorice Ardeal şi Oltenia. Transhumanţa este un fenomen frecvent în viaţa păstorească şi se întâlneşte pretutindeni. La unele popoare, o întâlnim numai în diferite epoci ale istoriei. La români, însă, a fost de veacuri şi s-a continuat, indiferent de împrejurări. Aceasta dovedeşte, nu o stare de primitivism, ci că păstoritul la noi a fost o ocupaţie de căpetenie. Trebuie menţionat că, transhumanţa se întâlneşte numai la popoarele stabile, cu alte cuvinte, numai la popoarele cu un stadiu de civilizaţie înaintat. Transhumanta nu este nomadism. Popoarele nomade nu au patrie. Ele se stabilesc acolo unde, pentru un moment, vitele lor pot să pască, iar după ce au terminat păşunile, au plecat în altă parte, fără să se mai întoarcă.

În final traversând şi şaua Stoiniţa a urmat un alt vârf o altă provocare, impozantul vârf Cârja turnul de control al Petroşaniului. În dreapta, pe tot parcursul traseului până la vârf, panta e mai dulce şi ierboasă; în schimb, în stânga, profilul este prăpăstios. Poteca devine uneori tangentă cu marginea pereţilor stâncoşi, de unde cutreierăm cu privirea amănuntele nesfârşite ale colţilor, pereţilor fisuraţi, ale marilor blocuri de piatră, pătate cu galbenul şi cenuşiul lichenilor. Pe vârful Cârja ni s-a dezvăluit o panoramă covârşitoare. Pe fundul căldării Cârjei nesfârşite depozite morenice sunt împrejmuite de pereţii verticali, ce o înconjoară pe trei laturi. Căldarea este seacă şi nu lasă loc pâraielor la suprafaţă decât mult mai jos, în apropierea unei târle de berbeci. Din vârf se desprinde spre nord-est o creastă ascuţită, frumoasa Custură a Cârjei.

După panorama excepţională de pe vârful Cârja traseul de creastă urmează o coborâre anevoioasă şi destul de abruptă printre grohotiş până în dreptul refugiului Cârja.

Construit în anul 1889 la iniţiativa sasului Rudolph Schutte un împătimit iubitor al muntelui refugiul construit din lespezi şi adăpostit în căuşul de piatră al crestei s-a încăpăţânat parcă să reziste timpului deşi asupra lui s-au abătut nenumărate furtuni, troienit de zăpezi şi vifore. Am poposit aici pentru o ultimă noapte petrecută pe creasta Parângului. Sub farmecul măreţ al naturii impunătoare, îmi lămuream licăririle născute în sufletul celor ce trăiau mai adesea cu ea. Aşa au luat naştere poveştile; aşa a izbucnit în versuri simple răscolirea sufletului celui izolat de lume. Dimineaţa din dreptul refugiului privirea mi-a fost fost cucerită de piscul cu adevărat semeţ al Cârjei: pe de o parte un perete imens (nordul vârfului), pe de altă parte o spinare înclinată, terminată într-un circ glaciar sec (nord-vest); acesta din urmă stând la obârşia văii Caprelor.

De aici până în staţiunea Parâng mai era o aruncătură de băţ. Însă cum poţi să părăseşti Parângul fără a împărtăşi clipa unei ultime desfătări vizitând căldarea impresionantă a Mijei. Acest lucru merită cu prisosinţă a fi făcut mai ales că abaterea de la traseu de circa o oră nu este în măsură să dezamăgească drumeţul avid în explorarea cărărilor tainice ale muntelui. Pornind pe traseul marcat cu bulină galbenă în faţa ochilor în prim plan ţi se dezvăluie ca un uriaş ceaun spectaculoasa căldare a Mijei.

Traversând valea Caprelor şi urmând un scurt urcuş pe potecă în curând eşti transpus la malul lacului Mija pe care l-am denumit ochiul de sidef al Parângului. Lacul este de o sălbăticie și o frumusețe aparte care pur și simplu te copleșeste. Situat la o altitudine de 1980 m pe fundul căldării glaciare și înconjurat din toate părțile de creste abrupte, Lacul Mija (care pe unele hărți apare sub denumirea Lacul Zăvoaiele sau Lacul Luncii) are o suprafață de 0,8 ha și o adâncime maximă de 6,5 m. Este mic, dar merită tot efortul de a ajunge până la el. La final de drumeţie trecând parcă peste toate obstacolele naturii, am avut pe moment impresia că lacul este perla muntelui, atât de bine este protejat de marele străjer, am avut bucuria să descopăr un lac cu apă cristalină şi rece ca gheaţa. O adevărată oază pentru trecători. Aici pe malul lacului decoperi un loc ideal pentru a asculta liniştea, pentru a medita sau pur şi simplu, descoperi plăcerea de a fi una cu natura, o natură în sânul căreia simţi că nimeni şi nimic nu te poate atinge. Pereţii muntoşi, care îngrădesc lacul Mija, îţi lasă impresia că sunt ziduri ale unei cetăţi, pregătite să nu cedeze niciodată.

După un astfel de popas, drumul până la staţiunea Parâng decurge, parcă, mai uşor. După traversarea şeii Caprelor poteca te conduce lin până la staţiunea Parâng punct terminus al crestei Parângului fără însă a face abstracție de splendida imagine cu vârful Parângu Mic ce se profila în zare ultima mare fortăreață a masivului. Întorcându-mi privirea parcă am încercat să îmi iau la revedere de la Cârja, Gemănarea şi Parângu Mare mulțumindu-le pentru toate frumuseţile oferite, însă aceştia nu îmi răspund salutului acoperindu-se într-o perdea de negură anunţându-mi parcă sec că spectacolul feericelor creste ale Parângului s-a terminat. În faţă ca un ultim panou ni se dezvăluie un mesaj relevant: Parâng Rege al Munţilor, Eu simplu muritor te salut şi te ador. Citind aceste cuvinte nu ai cum să nu împărtăşeşti clipe de o emoţionantă frumuseţe care te fac tocmai să-ţi fie dragă natura nu numai pentru că e din ţara ta, ci în sine ca motiv de mulţumire şi răscolire de gânduri pentru tot ceea ce ea îţi oferă într-o viaţă scurtă, efemeră consumată  de lupta absurdă a traiului zilnic.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Privit din Petroșani masivul Parîng se profila  atât de aproape, încât părea că-şi sprijină temelia pe coama dealurilor. Avea înfăţişarea unui imens tron. Speteaza era Cârja, vârful cel mai înalt al zonei, cu nume atât de potrivit iar unul din mânere îl forma creasta Pârângului Mic ce se lasă prelung spre depresiunea Petroșani. Privit de aici de jos Parîngul răsărea măreţ şi mândru.  Prin contrast în întregime era acoperit de sideful stâncilor și farmecul pășunilor alpine într-o imaculată zale sclipitoare, proiectată pe fondul albăstrui al cerului. Soarele abia răsărit îi îmbujora părţile luminate. Pe părţile umbrite, dimpotrivă, părea că se aşterne un uşor strat de cenuşă. Prin jocul luminii şi al umbrii, apăreau mai bine contraforturile ce întăreau vârfurile Gemănarea și Parângu Mare iar trupul de uriaș al muntelui  părea mai zvelt. Avea ceva eteric în toată manifestarea lui.  Parângul ne-a fascinat de-a dreptul prin felul său original de a ne privi din înălţimea lui afișând un soi de dispreţ binevoitor asupra lumii mărunte, cu trai restrîns şi schimbător. El reprezintă veşnicia iar noi doar clipa rătăcirii. Impunător sub mantia de granitic a stâncilor în bătaia luminii el nu mai reprezenta rigiditatea ci pulsul neastâmpărat al vieții aşteptând parcă să strângă din nou la pieptul său drumeții temerari ce se avântă spre-a carpatinelor poteci de vis.