I. PREZENTARE GENERALĂ

Munții Gurghiului se încadrează în acel lanț muntos vulcanic, care se întinde pe latura internă a Carpațiilor, de la cotul Dunării (amonte de Budapesta) aproape până la Curbura Carpațiilor. Pe teritoriul României, acesta cuprinde Munții Oaș, Gutâi-Țibleș (grupa de nord) și Munții Călimani-Gurghiu-Harghita-Ciomatu (grupa de sud). Ca și poziție geografică Munții Gurghiului se întind în partea superioară a bazinului hidrografic al Mureșului, despărțind depresiunea Giurgeului de partea de est a Depresiunii colinare a Transilvaniei, mai precis de Dealurile Reghinului și ale Ținutului Sării. (Sovata-Praid), care fac parte din Dealurile est transilvane (Subcarpații Transilvaniei). Suprafața lor aparține de partea de nord-est a județului Mureș și partea de nord a județului Harghita. Acest areal a aparținut cândva comitatului Mureș-Turda (zona Reghin,, valea Gurghiului, valea Mureșului superior până la arealul Toplița-Sărmaș), scaunului Mureș (văile superioare ale Nirajului și Târnavei Mici), scaunului Odorhei (Ținutul Sării, valea Nicoului Alb, arealul Vârșag-Zetea), respectiv părții de nord a scaunului Ciuc-Giurgeu-Cașin, respectiv scaunul-filială Giurgeu.  Satele zonei de nord a Munților Gurghiu  (pe Mureș mai ales de la Sărmaș până la Deda și în valea Gurghiului) sunt locuite predominant de populație românească. În sud în depresiunea Giurgeu, în Ținutul Sării, pe valea Târnavei Mici, a Nirajului trăiesc maghiarii-secuii iar la poalele vestice în zona submontană deluroasă și pe Mureș trăiesc comunități române, maghiare, rrome, comunitatea săsească fiind deja redusă. Orașele poartă ale Munților Gurghiului pot fi considerate municipiile Târgu Mureș, Reghin, Toplița, Gheorgheni, Sovata, Praid  și chiar Odorheiu Secuiesc.

Munții Gurghiului  sunt despărțiți în trei părți de valea Gurghiului respectiv de drumul național DN 13 B, peste pasul Bucin. Partea de sud dintre Pasul Bucin și pasul Liban sau Șicaș este definită de Dealurile Ținutului Sării și platoul vulcanic al Gurghiului  Partea nordică-centrală se învecinează la nord cu munții Călimani, de care este despărțită de defileul Mureșului între Toplița și Deda.  La est, spre dealurile Topliței face legătura un piemont de 850-950 de metri altitudine. În sud, spre masivul Șumuleu-Amza aparținând Gurghiului sudic limita este dată de pârâul Borzontului Mic, pasul Bucin (1273 metri) și pârâul Creanga Mare, afluent de obârșie a Târnavei Mici, respectiv depresiunea Praid.  În sud-vest depresiunea Sovata, pârâul Săcădat, Depresiunea Eremitu  le delimitează de vârful Șiclod și Dealul Becheci, apoi spre vest se face tranziția  treptată spre Dealurile Teleacului și Idiceului din cadrul Dealurilor Reghinului. Limita  dintre munte și dealurile submontane  poate fi trasată  la o altitudine de 750-850 metri. Pe valea Gurghiului, dinspre zona deluroasă, depresiunea submontană Gurghiu pătrunde adânc în interiorul munților ca un golf depresionar.

Din punct de vedere geologic lanțul muntos Călimani-Gurghiu-Harghita s-a format pe parcursul mai multor erupții ale vulcanismului neogen. Caracterul erupțiilor a fost succesiv efuziv, cu curgeri de lave și exploziv cu împrăștierea materialelor piroclastice, contribuind la formarea stratovulcanilor (conuri stratificate cu alternanța lavelor cu cenușele și bombele vulcanice), ordonate într-un șir de insule vulcanice.  La contactul Depresiunii Transilvaniei și Carpațiilor Orientali aflați în ridicare datorită mișcărilor orogentice s-au format fracturi adânci a scoarței terestre, de-a lungul cărora s-au edificat în șir conuri vulcanice, care închegate lateral au separat lacul Depresiunii Giurgeu de marea pliocenă aflată în retragere din Depresiunea Transilvaniei.  Munții Gurghiului  sunt alcătuiți din andezite piroxenice, biotitice ale lavelor de compoziție chimică neutră, iar platoul vulcanic s-a format din aglomerate andezitice, roci vulcanogen-sedimentare depuse în mediu acvatic sau subaerian.  Sub formațiunile vulcanice, pe partea estică a Depresiunii Transilvaniei sunt caracteristice formațiuni sedimentare de vârstă miocen-pliocenă: marne, argile, gresii și nu în ultimul rând, sare gemă. Datorită mișcărilor neotectonice, acesta din urmă pe alocuri a străpuns sedimentele acoperitoare, formând așa-zise cute diapire, masive de sare ivite chiar la suprafață. Pe acestea s-au format un relief carsto-salin, care atrage atenție prin lacurile sărate  de la Sovata și defileul de sare de la Praid.

 

Alături de salina Praid, importanța economică și turistică a aparițiilor de sare este accentuată prin prezența apelor minerale clorusodice și a stațiunilor balneoclimaterice de importanță națională și locală care le valorifică valențele lor terapeutice. Poalele estice ale Gurghiului, în depresiunea Giurgeului, precum și luncile râurilor mai mari din vest sunt acoperite de sedimente quaternare lacustre și fluviatile.  În decursul quaternarului vechiul Mureș a străpuns prin eroziune regresivă dinspre depresiunea Transilvaniei defileul Toplița-Deda drenând apele din bazinul Giurgeu, unde pe porțiunile mai adânci s-au păstrat până în prezent mlaștini eutrofice. În perioada de prezent a timpului geologic, în holocen s-a definitivat rețeaua hidrografică, așadar Mureșul și afluenții săi au fragmentat platoul piroclastic de pe marginile munților, rămășițe mai întregi păstrându-se pe partea de vest a munților Gurghiu-Harghita. În nord-vest și nord-est  s-au păstrat interfluvii, culmi de aceeași altitudine, marcând existența de demult a platoului vulcanic asemănător  celui din vest. În perioada glaciară sub climat de tundră procesele periglaciare (alternanța îngheț-dezgheț, dezagregarea, eroziunea eoliană) au modelat suprafața munților, generând formațiuni stâncoase  bizare, ca stâncile din defileul Mureșului, la Neagra și Sălard, Babele în apropiere de vârful Bătrâna, Zespezel, zona Saca etc.),  Sub pădurile de rășinoase și foioase se pot observa grohotișurile fixate, acoperite integral sau parțial de covorul vegetal.  Reliefului Munților Gurghiului, deci îi sunt caracteristice două etaje morfologice: cel al conurilor vulcanice și cel al platoului vulcanic. Partea mai înaltă este dată de masivul Fâncel-Bătrâna cu o căldare de origine explozivă și de prăbușire cu un diametru de 13 km și o adâncime de 400 de metri, respectiv masivul Saca-Tătarca cu un crater de 4 kilometri în diametru și cu o adâncime de 300 de metri. Interiorul acestora a fost adâncit și lărgit de eroziunea fluvială a pârâielor de obârșie ale râului Gurghiu.  Pe partea exterioară a conurilor tranziția către platoul vulcanic se face prin versanți, culmi de tip planeze de la altitudinea de 1200 de metri sub 950 de metri.  Capetele platoului domină dealurile submontane cu abrupturi de 150-250 de metri. În est piemonturile formate din aluviuni leagă suprafața muntelui cu șesul depresiunii intramontane. În zona Toplița Mureșul și afluenții săi au fragmentat platoul într-un relief cu aspect deluros. Astfel valea Gurghiului  şi a Târnavei Mici, prin afluentul său, Creanga Mare, separă Gurghiul în trei masive distincte : Gurghiul nordic, central şi sudic. Gurghiul nordic este reprezentat prin masivele Fâncel (1684 m ), Bătrâna (1634 m ), care conservă parţial o calderă cu un diametru de 13 km, pe care erupţiile mai recente au adâncit-o ci circa 200 m, sub nivelul iniţial care era de 300 m, contribuind totodată şi la lărgirea ei. Cele mai înalte vârfuri din Gurghiul nordic sunt : Fâncel (1684 m ), Poiana Buneasa (1648 m ), Bătrâna (1634 m ), Piatra Caprei (1483 m ) şi Dealul Crucii (1517 m ). Erupţiile tardive au complicat morfologia, prin conuri de mici dimensiuni, atât în interiorul calderei : Bâtca Plumbului, Poiana Zimbroiului, Vârful Crucii cât şi lateral : Bâtca Seleşele. Creasta este orientată aproximativ E-V şi cuprinsă între o serie de pâraie care o ferestruiesc radial,iar de la această creastă, pornesc tot radial separate de câte două văi, creste secundare ce scad treptat, ajungând la 460 m la Deda, 680 m la Topliţa, 690 m la Sărmaş, 720 m la Subcetate şi 740 m la Remetea.   Gurghiul central se desfășoară între Valea Gurghiului şi Pasul Bucin – 1273 m, şi este constituit din conul Saca (1777 m ) – Tătarca (1689 metri ), cu un crater bine conservat, de formă aproximativ circulară, cu un diametru de 4,5 km deschis spre nord de către Valea Secuiului, către care converg câţiva afluenţi dispuşi radial. Pereţii acestuia sunt abrupţi în interior şi formează cline domoale la exterior, acoperite cu păduri şi fâneţe, străbătute de drumuri şi poteci. Principalele vârfuri din Gurghiul central sunt : Saca Mică (1731 m ), Saca Mare (1777 m ), Frăţileasa (1648 m ), Găiniuşa (1680 m ), Tătarca (1688 m ). Dintre crestele secundare mai importante sunt : Vf. Bacta (1426 m ),Vf. Tarves (1434 m ) situate la est. Gurghiul sudic se desfăşoară între Pasul Bucin şi Pasul Sicaş  (1000 m ), este cel mai complex, asociind câteva nuclee de erupţii uşor de reconstituit.Vulcanul Borzont (1496 m ), care apare sub forma unui con vulcanic, independent, fără crater, conul Şumuleu (Şoimuş) – 1553 m, cu un crater de 4 km diametru şi 300 – 400 m adâncime, deschis spre nord de Valea Şumuleului Mare, conul Ciumani (Vf. Amza – 1694 m ) cu două cratere îngemânate : Fierăstrău drenat spre N-E de pârâul Fierăstrău şi Ciumani drenat spre sud de pârâul Sabasa, ambele cu diametru de 2 km şi adâncime de 250 – 300 m. Creasta Şumuleu prezintă câteva vârfuri mai importante : Şumuleul Mare (1575 m ), Vărşag (1531 m ), Şumuleul Susenilor (1633 m ), Şumuleul Pietros (1412 m ), Cetatea de Pădure (1516 m ). Ea are pante foarte abrupte spre interiorul fostului crater, în special în S – V şi este foarte împădurită.  Principalele vârfuri care marchează creasta Ciumani sunt: Ciumani (1694 m ), Bodohigea (1510 m ), Piatra Minunată (1523 m ) şi Piatra Ţiganului (1331 m).

Din punct de vedere al vegetației și al faunei Munții Gurghiului sunt renumiți ca fiind un paradis faunistic și vegetativ după arealele cinegetice de păduri rășinoase și foioase bogate în vânat, întrerupte de pășuni monotone secundare și fânețe. Cândva slaba prezență a omului în zonă a conferit acestui areal faima unei zone sălbatice cu un farmec aparte. Vegetația se ordonează după etajele altitudinale și condițiile topoclimatice, așadar păduri sau pâlcuri de foioase se remarcă mai ales pe partea de vest, sub 1200 de metri. Cu creșterea altitudinii se succed ștejarul pedunculat și gorunul, carpenul, jugastrul și paltinul de câmp., mojdreanul, mesteacănul iar mai sus fagul, paltinul de munte, scorușul păsăresc, socul de munte, alunul.

Partea superioară a zonei de pădure și mai ales partea de est este ocupată de molid în care se amestecă și bradul. În porțiunile cele mai înalte sunt specifice pâlcuri de ienupăr, merișorul și afinul negru.

În locul pădurilor defrișate s-au format pășuni sau fânețe extinse acoperite de păiușul negru și iarba câmpului.  Asociații vegetative deosebite sunt mlaștinile, turbăriile din depresiunea Giurgeu și tinoavele eutrofice și mezotrofice din platoul vulcanic, adăpostind relicte glaciare. Vegetația de pe lângă pâraie este formată mai ales din arin negru, arin alb, salcie albă,  izma broaștei, nu mă uita.

Din fauna bogată pot fi menționate: pițigoiul de brădet, măcăleandrul, mugurarul, gaița, ierunca, cocoșul de munte, corbul, uliul șorecar, cerbul, ursul brun, mistrețul, căprioara, lupul râsul, vipera neagră sau năpârca. Din fauna acvatică se remarcă printre altele: păstrăvul de munte, păstrăvul de lac, crăiețul, tritonul de munte, buhaiul de baltă cu burta galbenă, salamandra.

Biodiversitatea Munților Gurghiului este de admirat, și deoarece exploatările forestiere periclitează integritatea ecosistemelor forestiere, inclusiv mediul de viață al animalelor sălbatice, ar fi de dorit ca suprafețe cât mai extinse să devină arii protejate.  Cele mai importante arii protejate sunt: în valea Gurghiului, Pădurea Mociar (48 de hectare) cu ștejari seculari, parcul dendrologic al castelului din Gurghiu, Pădurea de molid de rezonanță de la Lăpușna (77,8 hectare), biotopul cu laleaua pestriță în apropiere de Vălenii de Mureș ( 2,5 hectare), Lacul Ursu și arboretele de sărături (78 de hectare), Muntele și Defileul de Sare de la Praid (60 de hectare). La nord într-o lungime de 40 de kilometri Defileul Mureșului de la Toplița -Deda cu o rezervație peisajistică de 6000 de hectare, cu stânci bizare și mici peșteri formate în roci vulcanogen-sedimentare.  Din punct de vedere floristic este interesant Piemontul Nireș de la Borzont (comuna Joseni) cu 20 de hectare și Mlaștina Mare de la Remetea (4 hectare). Un obiectiv interesant este și Cascada Termală de la Toplița (0,5 hectare) cu formațiuni de tufuri calcaroase.  Cele mai bune priveliști se deschid de la următoarele vârfuri, puncte de belvedere: Zespezel, Măgura Mare, Fâncel, Bătrâna, Becheci. Bune puncte de belvedere sunt și poienile Rusu, Iod, Moița, Poieni, Eseniu, Bacta, Prislop, Obârșia , Giurgiu, Repașad. Stânci mai spectaculoase sunt: Piatra Panda, Piatra Listeș, Babele, Piatra Caprei, Stânca Mesei, Stâncile Mari, Piatra Tisieu, Piatra Șiclod.

Sălbatici, misterioși și mai puțin umblați de către turiști,  munții Gurghiului pe bună dreptate și-au dobândit pe deplin aura unui paradis faunistic și vegetativ cu un caracter aparte care îl face pe drumețul dornic să le străbată cărările să se aventureze nu într-un deziderat de a descoperi culmi și vârfuri măiestre ci mai degrabă de a simți cu adevărat pulsul naturii care emană viață clipă de clipă, începând de la cea mai mică tufă de afin și merișor și terminând cu impozanții brazi și molizi ce domină covorul vegetal în mijlocul căruia sălășluiesc nestingherite unele din cele mai sălbatice vietăți care populează pădurile Carpaților.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Perfecțiunea lumii este întotdeauna pe măsura perfecțiunii spiritului care o contemplă. Omul bun își găsește și pe pământ propriul său paradis, iar cel rău simte deja aici iadul propriu – Heinrich Heine (1797-1856) poet și prozator, critic și publicist romantic german. Cu siguranță în România există multe locuri care te fascinează într-un mod cu totul aparte, deosebit mai ales prin tematicile diferite  care pot fi abordate.  Aventura în munții Gurghiului a avut loc pe fondul unor caniculare zile de iulie în cursul anului 2019. Pornind pe ruta Sibiu-Mediaș-Sighișoara-Târgu Mureș am ales ca și cale de acces spre masiv, regiunea Praid-Sovata amplasată în ținutul colinar al Târnavei Mici. Deși munții au măiestria lor dominând uneori prin semeția lor tot ceea ce îi înconjoară, deocamdată aici văile și căile spre cărările tainice ale acestora sunt largi presărate de trepte domoale, adevărate anticamere ce ascund surprize nebănuite.  Și cum poți deschide poarta ce marchează intrarea pe tărâmul sălbatic al Gurghiului, munți altădată renumiți prin potențialul lor cinegetic, făcând abstracție de împărăția sării de la Praid sau de farmecul Sovatei perla turistică a Mureșului. Am ales pentru început Praidul, acest copil al sării,  poarta dinspre vest a județului Harghita. Acolo unde valea se strâmtează și mai mult iar munții se încumetă mai aproape,  peisajul din jurul Praidului este un mic paradis pentru cei care nu se limitează să savureze împrejurimile doar gonind din mașini și autobuze. Localitatea Praid este cea mai mare comună din Harghita. Înglobează Ocna de Jos, Ocna de Sus şi micul cătun Békástanya, cu doar 140 de locuitori. În comuna Praid trăiesc aproximativ 7250 suflete, iar în Praid cca. 4000 de persoane. În centrul Praidului se află răscrucea de drumuri prin care se poate ajunge spre nord, peste pasul Bucin, în Gheorgheni, iar spre sud-est prin Corund, în Odorheiu-Secuiesc. Bazinul Praidului este delimitat dinspre nord, est şi sud-est de Munţii Gurghiului şi din partea sud-vestică de platoul Şiclod prin versantul Harom. Dacă considerăm că aşezările vechi din Transilvania  datează din anii 1100 – 1334, Praidul se clasifică ca fiind o aşezare relativ „tânără”, fiind atestat din anul 1564. Denumirea de Praid (originalul Parajd, în limba maghiară) vine din cuvântul „paraj” cu diminutiv, aşa cum apare în tot bazinul Carpatic, şi înseamnă mic teren cu iarbă sau păşune mică cu iarbă.Această „păşune” este străbătută de râul Târnava Mică şi de afluenţii acestuia. Afluentul cel mai mare, lung de 22 km, al Târnavei Mici este pârâul Corund care se varsă în Târnava Mică sub dealul Harom. Pe lângă Praidul cel „tânăr” înconjurat de pâraiele de munte, stâncile abrupte şi de pădurile superbe, există şi memoria unui Praid „străvechi”, care se presupune că a fost lăcaşul populaţiei civile colaterale al sitului militar, care ocupa cetatea „Rapsonné”. Praidul cel „vechi” asigura alimentele şi materialul uman pentru această bază militară. Cetatea exista deja în momentul în care, cele două mici aşezări – „Bábirkó” şi „Görgényalja” îşi începeau viaţa proprie pe teritoriul actualului Praid. Aceste părţi aglomerate ale comunei, cu străzi înguste şi înfundate, sunt caracteristice unui refugiu al populaţiei care migra călare, asemănător curţilor vechi din localitatea Târgu-Secuiesc. Cu timpul aceste sălaşe s-au unit cu zona salinei şi strada „Nádasfő”, formând Praidul de azi.

Praidul – ca şi concept – este strâns înrudit cu sarea şi cu tot ce se leagă de aceasta. Dar explicarea formării comunei numai cu sarea ar fi o greşeală. Dacă considerăm numărul de angajaţi la salină, până în anii 1958 – 1959, acesta nu atingea nici o sută şi din Praid erau numai 10-15%. La salină lucrau mai mult cei din Ocna de Jos care aveau şi dreptul de proprietate asupra minei. Acesta a fost şi motivul pentru care s-a dezvoltat creşterea bivolilor în Ocna de Jos. Pielea de bivol era indispensabilă la operaţiile de transport şi etanşare al zăcământului de sare. Dar mult mai mulţi localnici lucrau în domeniul exploatării şi prelucrării lemnului, începând din mijlocul secolului trecut la fabrica de chibrituri din Praid lucrau 200 de persoane. De asemenea gaterele din zonă au un trecut de sute de ani. În afară de acestea, locuitorul din Praid creştea animale şi lucra pământul. Începând din secolul trecut s-au stabilit în localitate şi foarte mulţi străini. Mangalul preparat în zonă, cheresteaua şi lemnul pentru vapoare a ajuns până în Franţa şi Anglia. Până la data de 4 mai 1944, evreii din localitate au fost catalizatorul vieţii comerciale. Descendenţii armenilor au dispărut doar în trecutul apropiat din Praid.

După cazarea la pensiune și o masă copioasă presărată cu delicatețurile locale din care nu putea lipsi celebra bere Harghita ne avântăm nestingheriți pe străzile scăldate în soare ale Praidului urmând a căuta un obiectiv important al zonei,  Rezervația Naturală Canionul și Muntele de Sare Praid. Trecem pe lângă salina Praid și ștrandul sărat estival pe str. Salinei fără a face abstracție de faptul că în ultimii ani datorită celor patru atracții majore, “toate sărate” (salina, ștrandul estival cu apă sărată, “Wellness Center”-ul cu apa sărat-termală si Canionului de sare), Praidul a devenit un pol turistic important al țării. Reperăm numeroase pensiuni agro-turistice, care funcționează (aproape) pe durata întregului an.

Mica nostru periplu prin Praid ne-a creat o impresie plăcută încă de la început neputând face abstracție cum în aceste locuri comunitatea locală, și-a dat seama de mult timp, că, una din căile spre o viață mai bună, e punerea în valoare a singurei lor mari bogății și atracții turistice, sarea, care aici, există atât la suprafață cât și în subsol, până la adâncimi de 3 Km. Praidul este un copil al sării iar localnicii și autoritățile locale, sunt nașii de botez, ai acestei zămisliri turistice a naturii, care a început încă de pe vremea când oamenii de știință si-au dat seama de virtuțile terapeutice ale aerului și ale apei sărate. Pe moment am stat și reflectat cum sarea denumită generic Frigiderul Europei în evul mediu a fost mărul discordiei și sursa multor războaie. Aici în Transilvania era monopol regal  o resursă prețioasă ce abundă din plin pe întregul depresiunii colinare a regiunii rămășițe ale fostei mări milenare Tethis. Dar timpul trece pierdut în contemplări și drumul nostru are o țintă fixă. Cei circa doi kilometri până la Wellness Center Praid si intrarea in “Canionul sării” nu sunt astfel în măsură să plictisească turistul dornic să descopere minunile zonei. Urmăm cursul pârâului Corund actorul principal al zonei și reperăm curățenia desăvârșită din zonă semn că localnicii acordă o prețuire deosebită mediului înconjurător nealterat de turismul agresiv în plină epocă a consumerismului. Ajungem și la colina unde se află amplasat  Centrul Welness și la nici 300 de metri pe stânga reperăm intrarea în canion.

Intrarea în canion, se face după o barieră și un pod,  fiind amplasată și o casă de bilete. Taxa de intrare este simbolică în jur de 10 lei însă împărăția în care am pătruns pare să fi fost un dar neprețuit greu de găsit în alte locuri din România. Numaidecât privirea ne este atrasă de primele stânci de sare, ce-au străpuns stratul de argilă precum și de versanții argiloși tesuți parcă cu firișoare de sare, un tablou unic și original în felul său.

Mai facem câțiva pași și ne afundăm într-o pădurice. O cărare ne conduce mai departe spre canion. În pădure e umbră. Dar, pădurea se termină și dintr-o dată, totul se luminează. E ca și când ai ieși dintr-un tunel. E multa lumină în valea sărată, iar în fața ochilor brusc apar câmpii și dealuri de mătase. Ba nu, nu e mătase, e doar sarea ce e albă ca zăpada, care apare și jos și la stânga și la dreapta și amplifică efectul razelor solare.  Adeseori crusta de sare se formează peste un strat de nămol. Treci peste ea și vezi în urma ta, urmele pașilor.

Pretutindeni de jur împrejur de la baza muntelui de sare răsar izvoarele sărate ce ne însoțesc mai tot timpul, aceste mici pârâiașe, care după evaporarea apei se transformă în adevărate opere de artă prin cristalizarea sării. Nu te mai saturi să privești aceste canale sinuoase acoperite cu cruste și dalme de sare, sau covoare de perle.

Făceam astfel cunoștință cu izvoarele și crustele de sare ce ies la suprafață respectiv la poalele versanților de sare cele mai multe având caracter intermitent fiind ape saturate cu sare. Acestea formează bălți și canale strâmte pe malul pârâului. Datorită razelor de soare apa se evaporă, în acest fel soluția devenind suprasaturată iar sarea se precipită pe orice suprafață cu care intră în contact, crengi uscate, sol , pietre etc. În canalele din care curge apa se pot observa cruste și forme amorfe ce se aseamănă cu boabele de mazăre. În zilele însorite crustele acoperă arii tot mai întinse, dând senzația unui deșert de sare. În zilele ploioase crustele se dizolvă iar toată zona revine la culorile închise. Cu primele raze de soare precipitarea își reîncepe ciclul. Rămânem fascinați pe deplin de sublimul covor împărătesc așternut la picioarele noastre făcând parcă abstracție de pârâul Corund actorul principal ce a zămislit prin forța sa demiurgică acest univers desăvârșit al zonei. Făcând abstracție de tot universul salin din jur, pârâul Corund este un pârâu cu apă dulce unde trăiesc pești, dar în lungile perioade ploioase, apa sărată se scurge de pe versanții sărați și apa dulce devine sărată. Peștii mor iar sătenii profită de acel moment și adună peștii din pârâu, confirmând o veche zicală a zonei ”Când plouă mult, la Praid, plouă cu pește”. Pârâul Corund are apă dulce din pricina argilei antrenate de ploi de pe versanți, care formează, un fel de albie pe sub cursul apei, altfel, apa ar deveni o saramură, în care n-ar putea viețui nici o ființă vie.

Spectacolul prin canion continuă nemaisăturându-ne să admirăm  conopidele și draperiile de sare respectiv crestele de sare ce străpung argila colinelor din jur. Te fascinează albul imaculat al stâncilor de sare ce străpung verdele pădurii sau galbenul colinelor de lut.

Făceam astfel cunoștință cu conopidele și draperiile de sare altă minune a zonei. Aici când solul  este erodat de pe suprafața sării, stâncile de sare ies la suprafață și începe interacțiunea acestora cu apele din precipitații. Pe suprafața direct expusă picăturilor de ploaie se formează mici crevase și muchii, iar pe suprafața stâncii neexpusă direct ploii apare o cuvertură în formă de conopide. Pe suprafețele verticale, unde apa este la limita dintre scurgere și cădere liberă se formează draperiile, fiind o zonă de tranziție dintre lapiezuri și suprafețele concave acoperite cu conopide.

Ne continuăm periplul prin canion și numaidecât trecem pe lângă câteva bălți sărate și acumulări de nămol mineral. Am ajuns astfel în zona Băilor cu nămol sărat a căror efect curativ a determinat amenajarea unui mic bazin pentru scăldat. Din informații am aflat că  nămolurile curative se pot forma în două feluri: cu ajutorul degradării organice și cu ajutorul mineralizării. Ocurența nămolurilor minerale este mult mai mică, tocmai din această cauză locul fiind foarte valoros. Nămolul mineral se formează lent, datorită prezenței simultane a patru componente: sare, izvoare de apă, argilă și sedimente fine ale pârâului. Pentru cei dornici de un tratament sunt expuse pe un panou informativ câteva reguli privind îmbăierea cu nămol, însă noi am preferat să ne continuăm explorarea minunilor parcă fără de sfârșit ale canionului.

Așteptările însă nu ne sunt înșelate cu zadarnice speranțe. După mai bine de-un kilometru de feerie, ajungem și la capătul canionului sărat. Părea că totul s-a sfârșit brusc dintr-o dată însă apoteoza drumeției noastre prin canion atingea cele mai înalte culmi la propriu vorbind. După o curbă la 180 de grade în față noastră nestingherit se dezvăluie un munte de sare pură (neamestecată cu argilă), munte înalt de 80 de metri, ușor de privit și fotografiat dar greu de escaladat din cauza crestelor ascuțite și tăioase. Aici ulterior aveam să aflăm că e vorba de vârful aisbergului subteran de sare gemă, care zace adormit de milenii sub localitățile Praid si Ocna de Sus, cel mai mare zăcământ de sare din țară. Acolo, undeva jos, sub tălpile noastre, la 120 metri adâncime, se aflau probabil și sălile înțesate de lume, mai ales de copii, ale salinei de la Praid. Format din sare întărită acest monolit se înalță ca o sculptură parcă neisprăvită relevând parcă fapta unui îndrăzneț artist. Ne apropiem cuprinși de emoție și bucurie nestăpânită la baza monumentului reflectând încă odată cum prin îndelungata activitate, de mii de veacuri, căci natura nu măsoară vremea cu anii, înlăturând tot ce a întâlnit în cale mai moale ca teren, a scos în relief încă odată tot ce e mai rezistent și plăcut ochiului dând voiciune și farmec locurilor pe unde aceasta își plimbă nestingherit bagheta sa fermecată.

Facem cale întoarsă prin canion simțind parcă cum un fluid de bunătate, pe lângă mulțumire, pătrunde prin poarta ochilor. În continuare surprizele se dezvăluiau la tot pasul într-un decor dacă vă vine să credeți de doar câțiva kilometri pătrați. La nici două sute de metri de la baza muntelui de sare reperăm lapiezurile,  adevărate stalactite din sare și nu mare ne-a fost mirarea să descoperim că acestea sunt strâns legate de anumite fenomene meteo. Aici stâncile  brute de sare ieșite la suprafață interacționează cu precipitațiile căzute direct pe ele. Sarea fiind foarte solubilă, se formează rețele dense de canale de eroziune și de mici culmi, numite lapiezuri. Din cauza ploilor culmile devin și rămân foarte ascuțite. În masa uriașă de sare ieșită la suprafață se pot observa dungi de diferite nuanțe, cutate. Acestea arată că în anumite perioade de depunere a sării în cristalele de sare s-au prins și alte minerale sau impurități. Partea superioara a lapiezurilor funcționează ca post de prognozare a vremii rele, deoarece stâncile de sare absorb umezeala din aer dinaintea unei ploi, și se închid la culoare cu cca. 0,5 ore înaintea ploii.

Continuăm periplul și trecem pe lângă zona unor bălți capabile să păstreze o saramură în formă pură. Cristalele de sare plutesc deasupra apei și nu mare ne-a fost mirarea citind un panou informativ să descoperim faptul că această saramură în concentrație optimă este folosită de către localnici până în zilele noastre pentru prepararea murăturilor și conservarea slăninii. Dacă latinii aveau celebra zicală –in vino veritas – am putea adăuga fără rezerve că aici la Praid se poate aplica cu succes dictonul – in sal veritas- în sare este adevărul unui paradis desăvârșit.

Dar oare cine ar fi crezut că există și ponoare în sare fenomen poate unic în România și pe care nu mare ne-a fost mirarea să-l descoperim în același areal al canionului. Dolina de sare și apele înghițite este una dintre formele  cele mai spectaculoase din Canionul de sare este cavitatea în formă de pâlnie numită în literatura de specialitate dolină. Forma de pâlnie a dolinei conduce toată apa provenita din precipitații spre fundul acesteia. Spre deosebire de o dolină normală, aceasta are un sistem de cavități la baza stâncii, prin care în timpul ploilor apele adunate de pâlnie pătrund în subteran, deci dolina funcționează ca și un ponor. Apa infiltrată aici creează cavități asemănătoare peșterilor și dizolvă canale în sare. O parte din apă ce pătrunde aici în subteran revine la suprafață sub forma de izvoare, iar o altă parte ajunge în mină îngreunând exploatarea sării. Apa sărată ajunsă în salină se pompează în bazinele ștrandului din Praid.

Cât de curând seara se apropia cu pași repezi și abia atunci ne-am dat seama că am rămas cufundați în acest univers salin mai bine de 4 ore. Ne abatem privirea de la poteca principală și descoperim și ultimul obiectiv fascinant al zonei – Minele vechi, Ocna Iosif. Mina Iosif, prima mină de adâncime s-a deschis în acest loc din 1762, și are forma de clopot. Blocurile de sare au fost aduse la suprafață în piei de bivoliță cu ajutorul unui crivac, ce era antrenat de patru perechi de cai. Modelul crivacului se află jos în muzeul salinei din Praid, iar originalul se poate studia în Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” din Bucuresti. În gura surpată a minei se poate vedea sarea gemă sub solul de cca. 2 m grosime. Mina are cca. 90 m adâncime, iar aici de sus se luminează punctul de belvedere amenajat la fundul ei. Colonia minei vechi a funcționat până în 1953, alcătuind un sătuc separat din 25 clădiri. Minerii erau mai ales din Ocna de Jos și Sus, erau mineri liberi, de bună voie. Sub vechea colonie se află galeriile minelor vechi și zona de vizitare.

Ajunși iarăși la punctul de intrare în canion am observat cum soarele spre asfințit învăluia dealurile Praidului într-un nimb purpuriu. Bătute de raze acestea parcă își luară din nou înfățișarea de făptură, ce se pregătește de culcare. Mi se părea că prind pe fața lor un surâs prietenos. Ne-am luat pentru ultima dată la revedere de la canion mulțumind în gând apei de ploaie și pârâului Corund, care timp de milenii au modelat toate aceste formațiuni geologice, ce astăzi ne încântă ochiul într-un mod original și sublim.

Supranumită și „Perla Mureșului” chochetă și modernă,  stațiunea Sovata este situată în depresiunea Praid-Sovata la poalele munților Gurghiu. Așezată pe cursul superior al râului Târnava Mică la o altitudine de 475-530 metri, Sovata este o stațiune balneara unică în Europa în primul rând datorită lacului salin helioterm Ursu și al calităților balneoclimaterice pe care le oferă turiștilor.  Se învecinează la nord cu dealul Cireșelu de 912 m, la est cu dealul Ștejaru de 649 m, la nord-est cu dealul Becheci sau Bicheș de 1.080 m, iar la nord-est cu Masivul Gurghiu, Vârful Saca de 1.777 m.

Prima atestare documentară a localității Sovata este făcută la 1578  iar primul document care amintește de Sovata ca loc de cură este o scrisoare din anul 1597 a lui Mihail Kornis. În secolul al XVIII-lea, locuitorii din satul Sovata și din împrejurimi întrebuințau apa sărată pentru băi iar  pe la 1800, pe locul de azi al Lacului Ursu, înainte de prăbușirea terenului, existau două lacuri mici, unul cu apă sărată care se încălzea vara de la soare și altul, cu apă rece. În primul, oamenii făceau baie pentru a se trata de diferite boli. După 1850 încep lucrările de organizare a băilor, în  1876 s-a primit autorizația ca apa lacurilor să fie utilizată pentru băi, iar în 1884 Sovata a fost atestată oficial ca stațiune balneară. Curând după aceea s-au construit câteva cabine la Lacul Negru pentru ca, în anul 1882, stațiunea să fie vizitată de 214 persoane, după cum reiese din evidențele din acea perioadă. Anii premergători primului război mondial au însemnat o perioadă de dezvoltare dinamică, Sovata ajungând în rândul celor mai renumite şi vizitate staţiuni balneare din Transilvania. În anul 1905, linia ferată care ajungea până la Sărăţeni a fost prelungită până la Praid, facilitându-se astfel legătura Sovatei cu zone mai îndepărtate. După stagnarea din timpul primului război mondial, Sovata a cunoscut o nouă perioadă de prosperitate, devenind în perioada interbelică cea mai cunoscută staţiune cu băi sărate din România, fiind vizitată în repetate rânduri de familia regală. În 1926 s-a introdus lumina electrică în staţiune, iar în 1925 datorită solicitărilor de tratamente reumatologice şi ginecologice, au fost construite baze de tratament lângă Lacul Ursu şi Lacul Negru. Până în 1939 peste 100 de vile au fost construite de către investitori particulari. A urmat al doilea război mondial și primi ani ai socialismului ieșirea din anonimat a localității având loc în anul 1952 când aceasta a fost declarată oraș. O nouă perioadă înfloritoare a avut loc între anii 1960-1980 când stațiunea a beneficiat  de dotări investiţionale majore, fiind construite 5 hoteluri şi o nouă bază de tratament, care i-au permis dezvoltarea capacităţii turistice la cote maxime, creându-se astfel numeroase locuri de muncă în sectorul serviciilor. Anii tranziției de după 1989 au dus la un proces de îmbătrânire morală a dotărilor din zona balneară ulterior după anii 2000 stațiunea cucerindu-și renumele de care se bucură și în prezent prin solicitări masive de construire de cabane și case de vacanţă, dezvoltându-se în mod spontan microzone cu case de vacanță sau dotări turistice de capacitate mică  și medie aparținând preponderent sectorului privat.

Dar oare cu ce este mai deosebită Sovata față de celelalte stațiuni balneoclimaterice din țară. Cu siguranță răspunsul este dat de salba de lacuri cu apă sărată și cu apă dulce ce împânzesc stațiunea de la un capăt la altul. Lacurile din Sovata sunt renumite atât pentru efectul terapeutic, cât și pentru fenomenul de heliotermie. Deasupra apei sărate, există un strat de apa proaspătă provenită din precipitații. Acest strat de apa proaspătă nu se amestecă cu apa sărată ci se menține la suprafață, actionând ca un izolator termic. Astfel, temperatura apei din lacuri variază în funcție de acumularea căldurii solare în apa sărată. Temperatura Lacului Ursu, spre exemplu, variază intre 10-20 °C la suprafață, 30-40 °C la adâncimea de 1 m si 40-60 °C la adâncimea de 1,5 m. În stațiune sunt tratate cu ajutorul factorilor naturali curativi afecțiunile ginecologice (insuficiente ovariene, cervicite, metroanexite cronice, sterilitate secundară); afecțiunile reumatismale degenerative (spondiloză cervicală, dorsală si lombară, artroze, poliartroze); afecțiuni reumatismale inflamatorii (stări algice articulare); afecțiunile reumatismale abarticulare (tendinoze, tendomioze, tendoperiostoze, periartrita scapulohumerală); afecțiunile posttraumatice (redori articulare posttraumatice, stări după operații pe articulații, mușchi sau oase, stări după fracturi, entorse, luxații); afecțiunile neurologice periferice (pareze ușoare, sechele după polineuropații, sechele după poliomielită); afecțiunile asociate (endocrine, cardiovasculare, nevroza astenică, afecțiuni metabolice și de nutriție, boli profesionale).  Ideală nu doar pentru tratament, ci și pentru posibilitățile excelente de odihnă și relaxare, Sovata prin aerul curat, clima blândă de tip subalpin, cu veri răcoroase și ierni blânde este un loc ideal pentru o vacanță în care să îți încarci bateriile. Dealurile înconjurătoare împădurite cu specii de fagi, carpeni, ulmi, castani, brazi și stejari, Muntele de Sare, lacurile cu ape sărate, curățenia locului și ospitalitatea localnicilor te îmbie să petreci clipe de neuitat în aceste locuri de vis.

Poate că nici nu se poate imagina o dimineață mai bună decât să te trezești auzind cântecul păsărilor la Sovata, fiind însoțit de primele raze de soare. Pășind pe străzile în pantă ale stațiunii la tot pasul reperăm tablouri atât de sănătoase și înviorătoare încât nu știm parcă cum trece vremea. Și cât de curând tot urcând pe str. Bradului pe umărul dealului care domină artera principală a localității, după campingul de sus și după așa numita casă a găzarilor iată-ne ajunși în zona lacului Negru dând tonul peregrinajului ce urma să îl facem în vizitarea lacurilor de poveste ale Sovatei. Lacul Negru Sovata este singurul lac de origine antroposalină din stațiunea Sovata care a luat naștere în anul 1710 prin surparea unei ocne, iar adâncimea maximă este de 6,2m. Acesta este situat în partea sudică a Muntelui de Sare, unul dintre obiectivele turistice ale stațiunii mureșene, fiind format într-o mină părăsită de sare, datând din ocupației romane. Bazele de tratament ale hotelurilor din localitate se alimentează cu apa din lacul situat într-o cavitate salină adâncă, înconjurată de pădure, unde lumina soarelui nu ajunge, din acest fapt lacul primind și denumirea de ”Negru”. La fel ca și lacul Ursul, Lacul Negru Sovata prezintă și el efectul de heliotermie, astfel că vara, temperatura apei variază în funcție de acumularea căldurii solare în apa sărată, apa caldă fiind protejată de un strat de apă proaspăta provenită din râulețe, care nu se amestecă cu apa sărată, ci se menține la suprafață, acționând ca un izolator termic. Privit de pe veranda unui frumos complex turistic amenajat la baza lui rămâi câteva clipe pironit fără voie de tabloul neînchipuit ce se desfășoară în spațiul restrâns al lacului străjuit de falnicele păduri de fagi și carpeni din jur.

Continuăm promenada și cât de curând ajungem în centrul stațiunii. Aici forfotă, turiști agitați dornici să se redeschidă pentru o nouă zi ștrandul de la lacul Ursu. Și cum altcumva aș fi putut face cunoștință cu Lacul Ursu decât într-o manieră în care totul întâlnit pe drum ajungea să stârnească plăcerea simțită fără voie. Privit acum la ceas de dimineață lipsit de turiștii gălăgioși și zvăpăiați, opac să fii și tot nu ai cum să nu remarci  modul armonios în care lacul își îmbină atât de felurit formele, le îmbracă așa de bogat, le luminează cu atâta măiestrie, încât oriunde și oricând te amețește când îl contemplezi, te prinde în mreje, făcându-te un adorator al lui fără precupețire. La fel de interesantă este și istoria acestui lac cum de altfel și fenomenul de heliotermie.

Geneza lacului este de dată relativ recentă fiind rezultatul unei ruperi de nori ce a avut loc în data de 27 mai 1875, formând o groapă pe fundul căreia s-a depus fânul adus de apă și a produs o înfundătură. Apa s-a acumulat și astfel  s-a format lacul. Astfel se poate spune că lacul s-a format atât prin alunecare de teren cât și prin astupare. Numele a fost dat de localnici, care au observat că forma sa se aseamănă cu o piele de urs întinsă. Actuala formă lacul şi-a căpătat-o în anul 1881. Surplusul de apă s-a scurs spre vest, într-o altă formă carstosalină, formând, prin prăbuşire, Lacul Alunis. Lacul se află la o altitudine de 502 m, înconjurat de păduri, cu o lungime de 306 metri şi înălțime de 182 metri. Are adâncimea maximă de 18,4 metri, cea medie de 6 metri, iar concentrația de sare este de 250 de grame. Ceea ce l-a consacrat ca fenomen unic în panoplia lacurilor de la noi din țară îl constituite cu siguranță fenomenul de heliotermie.  După ce fenomenul hidric și structura salinităţii s-au conturat, soarele a început să încălzească apa sărată din el. Acest lucru a fost observat de oameni, care s-au gândit sa folosească apa caldă a lacurilor ca factor terapeutic. În anul 1893, Illyés Lajos a luat inițiativa ca fenomenul de încălzire a Lacului Ursu să facă obiectul unor studii științifice. Mai mulți specialiști s-au ocupat de fenomenul sus-amintit. La sfârşitul secolului trecut a existat o controversă cu privire la cauzele care determină încălzirea apei din Lacul Ursu. Unii considerau că încălzirea se datorește alimentării lacului, în interior, cu izvoare fierbinți. Alții au constatat că pe fundul lacului temperatura era de 14°C, iar în straturile de mai sus, valori de 60-70ºC. negându-se astfel existența izvoarelor fierbinți și atribuind cauza, în schimb, unor fenomene chimice (descompunerea cristalelor de pirită). Fenomenul de heliotermie s-a descoperit pentru prima dată în anul 1901, ulterior explicarea acestui fenomen cunoscând noi contribuții din partea mai multor cercetători .De-a lungul anilor s-au observat temperaturi maxime diferite în Lacul Ursu, la nivelul termoclinei, adică între 1,5 m şi 2 în adâncime. Aceste temperaturi sunt determinate de raporturile de concentraţie salină a apei de la suprafață, care este mai dulce, și a celei de adâncime, care este mai sărată, de condiţiile hidrometeorologiee, de agitația mecanică şi de transparența apei lacului. Atunci când lacurile sărate nu sunt răscolite și sunt favorizate de multe zile calde și senine, fără vânturi, pot să atingă temperaturi înalte, la anumite adâncimi. Astfel în Lacul Ursu, s-a măsurat temperatura maximă de 70°C în 1898, de 60-65° în 1909,  53-57°C în anii 1929-1931, 47,4°C în anul 1984, de 45,2°C în 1985, de 47,6° în 1986 și de 42,0°C în anul 1987.

Într-o maniera tipică a unui turiști destinși și nu a unor drumeți încărcați cu tot harnașamentul montan spre a explora culmile Gurghiului și a cărui greutate o simțeam din plin continuăm plimbarea pe aleea principală. Cotind spre stânga simțim cum pădurea se coboară până la malul lacului, formând o boltă umbroasă de frunzar prin care abia străbat razele soarelui.  Dar la o cotitură brusc se dezvăluie o altă minune a zonei. Și astfel am făcut cunoștință cu Lacul Aluniș.

Așezat la o distanță de aproximativ 60 metri de lacul Ursu, Lacul Aluniș s-a format în jurul anului 1970, prin acumularea apei ce s-a scurs în timp din Lacul Ursu. Întreaga suprafață a lacului măsoară mai puțin de jumătate de hectar, atingând o adâncime maximă de aproximativ 6,5 metri. În ceea ce privește compoziția apei acestui lac, concentrația de sare este destul de redusă și nu se mai întâlnește acel fenomen heliotermic și de stratificare a apei specific Lacului Ursu. Potențialul Lacului Aluniș a fost valorificat, acesta fiind amenajat în scopuri de agrement, sub forma unui ștrand. Cei care vin aici într-un număr foarte mare sunt interesați în primul rând de nămolul argilos ce se găsește pe fundul acestuia și care are proprietăți benefice asupra diverselor afecțiuni, precum cele ale aparatului locomotor, artroze, spondiloze, afecțiuni neurologice sau afecțiuni ginecologice.

Continuăm plimbarea și astfel, din tablou în tablou, de aproape ca și de departe, ochii nu se ostenesc, iar sufletul e mereu împrospătat de mulțumirea născută din ceea ce vezi. Urmând aleile întortocheate mai reperăm încă un lac de dată relativ recentă. Localizat într-un cadru natural pitoresc Lacul Mierlei contribuie la renumele pe care l-a dobândit în timp stațiunea Sovata, fiind una din cele mai  noi întinderi de apă de aici, formată pe la începutul anilor 1950.

Fiind o întindere de apă de dimensiuni reduse, ce înregistrează o adâncime de aproximativ un metru, Lacul Mierlei este căutat în special pentru băile cu nămol, recomandate în tratarea diverselor afecțiuni, dintre care, cele mai des întâlnite sunt durerile de mâini și spate. Deși nu este la fel de evident ca cel al lacului Ursu, acest lac prezintă și el cunoscutul fenomen heliotermic.

O luăm înainte, tot înainte pe potecile tăinuite ale stațiunii  până ce la un moment dat poposim într-un mic șes, cu un aer surâzător conferit de verdele pășunii din jur. La o cotitură se ivește sus, pe umăr de culme un turn de lemn  amintind parcă de ingenioasele arme de asediu cu care pe timpuri erau luate cu asalt bastioanele cetăților medievale. Descopeream astfel Turnul Belvedere din Sovata iar curiozitatea de a urca până la el era parcă nestăpânită.

Urcușul până sus e destul de anevoios. Te oprești din când în când amețit parcă de spirala nesfârșită a treptelor sale. Însă odată ajuns acolo sus beneficiezi de un tablou unic. Decor nou, viață nouă, priveliște nouă. Mohoreala dispare din nou, ești ca înviat la viață, plină și ea de contraste. Privind în jos din zona localității Sovata, observi cum peisajul se schimbă. Depresiunile s-au terminat. Încep munții, primele valuri cu culmile domoale ale Gurghiului ce își etalează în prim plan culmea Cireșu cu vârful Cireșul de 902 metri. Privind în depărtare, zvârcolirile geologice nasc alte forme, culmi peste culmi până departe spre Saca Mare cea mai înaltă culme a masivului. Rotind privirea peste coroana copacilor reperăm cum într-o alură desăvârșită hotelurile stațiunii Sovata Băi,  Aluniș și Danubius  se semețesc spre înaltul cerului completând decorul pitoresc situat aici la granița podișului Târnavelor cu Gurghiul. Pe cealaltă parte din locul unde se află localitatea Sovata, dealurile se tot înalță Becheci, Ștejarul până ce se opresc în mușoroiul larg și impozant al Șiclodului, spinare de deal izolat, acoperit cu dantela frunzișului de fag și mesteacăn. Pe fundul depresiunii, ca o jucărie liliputană între înălțimile din jur, stau căsuțele localității, curate, cu flori în curte iar poienile din jur sunt fânețe mai rar ogoare cu porumb pipernicit.

 

Părăsind Turnul Belvedere regreți despărțirea de desăvârșita liniște care te recreează,  însă împrejurimile Sovatei mai aveau încă multe de oferit ochiului și turistului nestatornic din noi. Hoinărim din nou prin pădure și cărarea întortochiată ne mână numaidecât la malul altor două lacuri de poveste ale Sovatei,   Lacul Verde și Lacul Roșu.  Ajuns la malul acestor două lacuri simți cum lumina se revarsă din plin  alunecând pe apă ca o mantie diafană iar variația peisajului din jur se reflectă pe luciul apei.  E pacea înviorătoare care te străbate până în adânc.

Lacul Verde și Lacul Roșu sunt situate în capătul de nord-vest al lacului Ursu, în zona stâncilor de sare. Lacul Verde are o suprafață de 210 metrii pătrați și în continuarea lui Lacul Roșu se întinde pe o suprafață de 1050 metrii pătrați. Ele sunt de aceeași vârstă cu lacul Ursu. Cu o particularitate aparte Lacul Roșu a primit numele după culoarea apei, determinată de niște crabii minusculi, inofensivi pentru oameni. Ei devin cu atât mai roșii cu cât salinitatea apei crește. Inclusiv Lacul Verde este roșu, doar oglindirea vegetației din jur îl face verde. Mâlul din fundul celor două lacuri, bogat în sulfat de calciu și fier este benefic organismului uman. Prin urmare nu este surprinzător că se pot vedea oamenii negrii pe malul lacului. Lângă lacul Roșu se înalță stânci frumoase de sare.

Ne-am întors din nou în zona lacului Ursu dornici de astă dată să punem punct scurtei noastre promenade pe aleile tainice ale Sovatei. Se apropia amiaza cu pași repezi, ștrandul de la lacul Ursu s-a deschis, chiote, gălăjie mare pe aici iar noi nedumeriți încercam să găsim în continuare traseul nostru spre culmile Gurghiului. La capătul unei alei tentați de o ultimă provocare deviem din nou spre a descoperi o altă oază de liniște a zonei- Lacul Paraschiva. Ajunși la malul acestuia am descoperit din nou pacea înviorătoare care te străbate până-n adânc.

Lacul Paraschiva situat între lacurile Tivoli și Ursu s-a format în 1980. Aici au ajuns apele lacului Tineretului de odinioară. Ponorul acestei doline fiind înfundat, apele s-au strâns aici. Primăvara, la topirea zăpezii sau după ploi torențiale apele lui s-au vărsat în Lacul Ursu, schimbând echilibrul salinității acestuia. Atunci lacul a fost golit parțial și se ține sub observație. Din cauza conținutului de sare scăzut, se consideră lac cu apă dulce, în care trăiesc și pești. Are o lungime de 84m, o lățime de 28m și o suprafață de 2300 metrii pătrați. Aici puteți vedea cele mai frumoase stânci de sare.

Revenim pe aleea principală și continuăm neabătuți calea ocolind capătul lacului Ursu. Urcăm câteva trepte și în curând reperăm și traseele de marcaj bulină roșie spre vârful Saca Mare. Hotărâți alegem traseul spre creasta Cireșului și Stânca Mesei și numaidecât ne avântăm prin pădure.

Drumul urcă iar pădurea prinde a-l umbri însă nu peste mult timp peste orizontul larg se revarsă din nou lumina bogată a soarelui spre a admira ultima minune acvatică a Sovatei –Lacul Tivoli lac eminamente cu apă dulce. Aici la capătul stațiunii Sovata Băi simți cum frumosul e tot una pretutindeni, iar senzațiile ce te deșteaptă sunt zguduitoare ori legănătoare, te amețesc ori te mângâie, indiferent dacă îți vin din muzică, dintr-o poezie ori dintr-un decor peisajistic. Aici la malul lacului din nou limpezimea apei, bătută de soare, te făcea se te uiți în adâncul ei ca printr-o fereastră. Frunzele mărunte de lintiță și mătasea broaștei teș pânză deasă de verdeață iar zglobii pești se bucură aici de căldura și lumina soarelui ori, abia ieșiți pe lume, gustă din fericirea primelor călătorii de plăcere în domeniul apelor.

Lacul Tivoli a fost creat în pădurea Tivoli, pentru cei care nu doreau să facă baie în apă sărată. Din cauza presiunii volumului de apă pereții au început să crape și să se deplaseze dealurile din jur. Apele ajungând la stâncile de sare au pus în pericol chiar și Lacul Ursu. Astfel pe la mijlocul anilor 90 lacul a fost golit. Dar nici asta nu a adus rezultatul scontat. Cu ocazia ploilor torențiale pârâiașele Toplița și Auriu au adus noroiul chiar în Lacul Ursu. În final în anul 2010 a fost izolat fundul lacului, iar surplusul de apă se evacuează pe o pășune. Din lacul Tivoli apele de ploaie ajung doar controlat în Lacul Ursu. Pe malul lacului funcționează și un parc de aventură, unde tinerii curajoși pot avea parte de o distracție mai specială.

Părăsind Sovata-Băi simți prefacerea lăuntrică ce ți-o aduce aici natura în podoaba ei liniștită împletită armonios cu factorul antropic ce conferă tabloului o estetică ce tinde parcă spre perfecțiune. Un fluid de bunătate, pe lângă mulțumire, pătrunde prin poarta ochilor. Nu e numai satisfacerea estetică ce ți-o procură energia vitală a colțului de natură pe care l-ai admirat ceasuri întregi pierdut în uitare; e un simțământ moral care încolțește, se înrădăcinează, umbrind pe cele obișnuite.

În natură totul este gândit și alcătuit cu înțelepciune, fiecare trebuie să-și vadă de treaba lui, și-n această înțelepciune stă suprema justiție a vieții – Leonardo Da Vinci -pictor italian, sculptor, arhitect, inginer, om de știință, matematician, anatomist, botanist, muzician, filozof al Renașterii.

Farmecul potecilor singuratice, susurul pâraielor repezi, zgomotul cascadelor, poienile însorite și piscurile amețitoare, toate acestea încântă pe cei îndrăgostiți de natură, îi cheamă pe turiști la drum. Acoperiți cu păduri de conifere, mai rar de fag, munții Gurghiului au darul de a te înfunda în liniștea pădurii și de a te scoate din când pe întinse poieni bucolice cu priveliște rară spre crestele vecine ale Călimanilor ce se semețesc în măreția lor ca piatră de hotar între Ardeal și Bucovina. Priviți din Sovata culmile Gurghiului au înfățișarea unor creste prelungi fără nici un colț mai săltăreț, înnegrite în învelișul pădurilor dese.

Urmând  drumul în amonte de lacul Tivoli pe marcaj bulină roșie prima noastră țintă părea a fi  Dealu Cireșu cu vârful Cireșelu. Urcăm o culme mai prelungă părăsind ultimele gospodării mai izolate ale stațiunii ce stau înșirate de o parte sau de alta a drumeagului și cât de curând pătrundem în raiul de arbori continuând pe Coama cireșului. Printre mesteceni numai surâs, când soarele răzbate perdeaua de dantelă a frunzarului clătinat la fiecare adiere de vânt, născând tainic susur. La o intersecție de cărări o apucăm greșit în continuare pe drum și iată-ne din nou în zona de luminiș în coborâre pe valea Sebeșului. Răcoarea pădurii ce parcă ne-a ostoit sufletele  și trupul a dispărut subit expunându-ne preț de câteva clipe din nou în bătaia razelor dogoritoare de soare nemiloase acum în plină lună a lui cuptor. Urmăm preț de câteva clipe valea Sebeșului pe marcaj bandă albastră și cât de curând reperăm  din nou marcajul bulină roșie de astă dată de pe cealaltă parte a culmii văii Sebeșului la confluența acesteia cu valea Isopului. Un pic debusolați și dezamăgiți de timpul pierdut datorită acestei deviații nefericite de la traseu urcăm mai departe pe forestier urmând în amonte pe marcaj bulină roșie cursul văii Isopului. În continuare drumul este tărăgănat și lung neputând admira decât faptul cum pădurea deasă de molizi se coboară până în pârâu, formând bolta umbroasă de frunzar prin care abia străbat razele soarelui. Pe măsură ce înaintam simțeam cum valea se adâncește în sălbăticia acestor munți, plini altădată de vânat mare, un adevărat rai cinegetic pentru cei instruiți în arta vânătorii.  La marginea unei păduri de molizi am întins masa și am făcut un binemeritat popas, o clipă de armistițiu ne-a făcut să ne reîmprospătăm forțele. După maratonul din Călimani părea că și drumul spre ținta propusă se dovedea a fi întortocheat și monoton pe alocuri.

Ne continuăm drumul în susul văii și după câteva serpentine decorul se schimbă din nou radical însă în sens invers. Valea se deschide iar întunecimea pădurii de molid este înlocuită cu o zonă searbădă de semicrâng presărată cu deșisuri de alun. Deși părea că luăm altitudine simțeam cum parcă alunecasem într-un cerc vicios. Trecuseră mai bine de două ore de când părăsisem Sovata și parcă simțeam cum batem pasul pe loc. În acest clipe de debusolare singura compensație părea a fi priveliștea ce se deschidea în zare cu podișul Târnavelor biciuit acum de razele nemiloase a soarelui.

Continuăm periplul urcând același monoton drum forestier ce urma cursul pârâului Isop singura atracție fiind redată de faptul că pe stânga văii peisajul era mai adesea înviorat de petece de pădure. După o jumătate de oră pătrundem din nou în într-o zonă de pădure în care predomina de astă dată fagul roșu iar risipiți printre ei reperăm arțari, ulmi, frasini și din când în când rariște de molizi. Varietatea covorului vegetal dispus invers proporțional ne făcea să ne întrebăm dacă nu cumva natura cu legile ei nescrise mai are încă multe mistere nedeslușite nouă oamenilor Dar poate întra-aceasta stă și farmecul ce-l simți și tu, trecător grăbit, străbătând frumusețile naturii. Ajungi copilul voios al naturii simțind când răzbunarea ei, când mângâierea ei. Copleșiți de aceste gânduri urcam necontenit iar o primă răsplată a zonei ni se înfățișă în cale. Am pătruns în Poiana Sofolisalași -Sofalvi -szallasa simțind parcă cum natura își schimbă din nou haina. După lungul drum parcurs prin pădure poiana aceea ni s-a arătat ademenitoare. Eram la cota 1150 de metri iar drumul până la vârful Saca-Mare părea încă a fi o lungă odisee. Facem un scurt popas simțind cum soarele blând fără să ardă și vântul abia adiind spre răcorire conferă locului un farmec care ne încântă.

După amiaza își făcea simțită prezența iar noi cutreieram încă confuzi culmile tărăgănate ale Gurghiului. Acum drumul părea că șerpuiește prelung pe poieni întinse despărțite din când în când de scurte desișuri de arbori dând o variație deosebită peisajului din jur. Peisajul devenea semibucolic iar noi urmăream efectul îmbinărilor multiple între umbră și lumină, între cer și soare,  trăind în mulțumirea deplină a decorului schimbat din clipă în clipă.

Cât de curând pătrundem într-o ultimă perdea de vegetație o adevărată anticameră și numaidecât ne simțim transpuși în decorul idilic al imensei poieni Repaș – Repașad.

La baza poienii pârtia și cabana de la Repaș păreau a fi prea tihnite în așteptarea viitorului sezon de schi. Situată în partea superioară a pârtiei de schi Aluniș cabana Repaș este un punct ideal de campare și de organizare a excursiilor montane. În programele sale, cabana oferă o largă paletă de activități de la schi în perioada de iarnă până la excursii/drumeții, culegere de plante medicinale naturale, fructe de pădure, ture mountain-bike, camera-hunting, vizitare monumente ale naturii, program de stână si multe altele. Luăm o scurtă pauză și numaidecât ne avântăm pe întinsul parcă nedeslușit al poienii Repaș.  Soarele începea să dogorească  tot mai aprig iar noi ne aflam transpuși în mijlocul unui ținut foarte puțin potrivit pentru un bivuac sau pentru întins cortul, un platou întins cât cuprinzi cu vederea, îmbrăcat într-o haină groasă de ierburi aspre, fără nici un fir de apă curgătoare și nici urmă de jnepeni pentru foc. De jur împrejur, cât se vedea cu ochii, numai iarbă adunată în smocuri, câteva smârcuri, nici un arbust sau vreun colţ de stâncă în spatele căruia să ne adăpostim cortul. De o parte și de alta a imensei poieni observam doar culmile păduroase ale Gurghiului ce părea că în sfârșit își etalează adevărata frumusețe. Parcurgând poiana în mișcări aproape sisifice împărtășeam sentimentul că parcă nu am făcut nimic în acest Gurghiu plin de mistere ce părea că sfidează de-a binelea legile nescrise și firești ale muntelui.

Cufundați în acest peisaj ce amintea mai degrabă de întinsele stepe nord-pontice de unde cu mii de ani în urmă puhoaiele de triburi migratoare și-au mânat hoardele nomade spre ținuturile mediteraniene mai bogate ale Europei după circa o oră și ceva de mers zărim din ce în ce mai aproape liziera pădurii dar și un stâlp indicator care ne-a îngropat definitiv firavele speranțe ce mai sălășluiau în noi în dezideratul comun de a cuceri cea mai înaltă culme a masivului, Vârful Saca Mare -Nagy Mezo Havaș cu cei 1776 metri ai săi. Din punctul în care ne aflam până la vârf ar mai fi fost circa 2-3 ore iar ceasul era trecut de orele 19:00. Însă nu dezarmăm mai ales din dorința de a gusta și simți și aici pe culmile Gurghiului aerul tare ozonat de munte al unui masiv adevărat. Ne regrupăm și numaidecât ajungem la liziera pădurii fără însă a face rabat în a admira preț de câteva clipe plaiurile și culmile învecinate dinspre Sovata cu Poiana Lespezi și Dealul Cireșu.  Rotind privirea în depărtare reperăm și silueta falnică a Călimaniului ce își etalează culmile prelungi și semețe dincolo de valea Mureșului.

Cât de curând pătrundem din nou sub bolta înaltă a pădurii într-un univers nou, al tăcerii, în mijlocul unei linişti calde şi plină de enigme ce nu aşteptau decât să fie dezlegate. Nici unul dintre noi, cei doi oaspeţi ai pădurii, nefiind poet, clipele pline de farmec care ne întâmpinau în faptul serii, în acest străfund de pădure, se aflau în primejdie să rămână pe vecie neevocate așa cum ar fi meritat. Reperăm un mic luminiș iar necesitățile momentului fiind mai tari decât farmecul poeziei numaidecât în câteva clipe instalăm cortul. Dăm drumul la primus și în câteva minute ceaiul a  început să fiarbă în gamela de aluminiu.  Sacii de dormit ne aşteptau cuminți pe o saltea încropită din cetină de brad, frunzar uscat de fag și tufe de afin, mirosind atât de plăcut a pădure. Facem o scurtă introspecție a zonei reperând pe furiș printre crengile de brad ultimele priveliști ale zilei cu poiana Repaș cufundată în lumina sângerie a amurgului.

Acum la sfârșitul zilei partea  prozaică a vieţii izbutise să izgonească pentru scurtă vreme poezia unor clipe de neuitat. După o masă de zile mari, ne-am tras unul lângă altul, doi oameni pierduţi în imensa pustietate a codrului, cuprinși de voie bună şi de încredere în viitor, după care, urându-ne noapte bună, ne-am lăsat furați de vise, în această „ultimă noapte de orăşeni şi primă noapte de drumeţi” pe culmile Gurghiului, din şirul numeroaselor nopţi ce aveau să urmeze și  de acum înainte prin locurile de poveste ale Carpaților României.

A fost o noapte minunată, odihnitoare, liniştită şi călduţă, căreia i-a urmat o dimineaţă fermecătoare, ca o adevărată răsplată pentru câte am avut de întâmpinat în ziua precedentă. Spulberată de zefirul subţire care pornise să stârnească frunzişul proaspăt al pădurii, trezind întregul păsăret, moleşeala care ne toropise în ajun pieri şi ea odată cu ivirea primelor raze ale soarelui. printre ramurile dese ale copacilor, odată cu ciripitul matinal al aripatelor, mai harnice decât noi. Au pierit şi durerile de cap, oboseala de plumb, ca și necazurile; stăpâni pe noi și pe timpul nostru, cu încrederea recâştigată în steaua călăuzitoare a tuturor drumeţilor, ne cuprinsese în aceste ceasuri dintâi ale noii zile un entuziasm de novici care se dovedea mai tare decât judecata unor oameni maturi ce eram.

Strângem degrabă cortul și pornim numaidecât în lungul retur spre Sovata.  Răcoarea dimineţii și umbra pădurii care ne înconjura de pretutindeni ne-au ajutat să trecem cu bine greul primei porțiuni de drum și numaidecât pătrundem din nou în Poiana Repaș.  Acum gândul nostru se îndrepta, însă, tot mai stăruitor către drumul pe care aveam să-l străbatem înapoi până la Sovata, aflată undeva la obârşia văii, cel puţin cu patru sau cinci sute de metri mai jos decât locul de unde plecasem, drum de mulţi kilometri şi multe ceasuri. Acum în lumina dimineții mai reperăm ultimele cadre cu imensa poiană ce ne-a dat mult de furcă în urmă cu o zi. Din nou aveam în față o priveliște sublimă asupra munților din jur, cât cuprindeam cu ochii. De departe dinspre răsărit, ne salutau Călimanii, splendidul masiv muntos cu vârfurile avântate spre cer pe care în urmă cu o lună îi explorasem nestematele cărări.  în nord-est se profilau nemărginitele păduri de conifere ale munților Gurghiu și Giurgeu, iar către sud întinse zone defrișate, cu trunchiuri uscate îndreptate spre cer, trădau vaste suprafețe arse, care, în cenușiul lor șters, contrastau puternic cu brâul verde al brazilor de pe versantul numit de secui Mezohavas și de români Seaca, adică cea uscată, din cauza lipsei sale de apă.

Străbatem imensa poiană în pas de defilare și cât de curând ajungem din la nou la baza pârtiei din dreptul cabanei Repaș. Peste puțin timp  aveam să ne luăm la revedere de la culmile Gurghiului însă cum puteam să ieșim subit din acest decor idilic fără a aminti în treacăt de ce acest munte a devenit de-a lungul timpului un adevărat El Dorado vânătoresc grație fondului cinegetic bogat ce îl deține. Gurghiu-Gorgeny Szt Imre – este oare vânător român sau chiar străin, care nu cunoaște țara, căruia să nu i se accelereze bătăile inimii, când aude numele acestui rai vânătoresc. Codrii seculari întrerupți de mari desișuri răsărite prin parcheturi și suprafețe a căror vegetație a fost mistuită de foc. Piscuri de munte ridicându-se falnic din coroane de pin, cu poalele îmbrăcate de brazi și fagi, un imens teren populat cu tot soiul de vânat de munte, de la bătrânul Moș Martin, până la cocoșul de munte, trubadurul dimineților de primăvară. Fost domeniu de vânătoare regal, cu un statut special în timpul perioadei comuniste fondurile de vânătoare de pe valea Gurghiului erau renumite mai ales prin trofeele de cerb nobil. După căderea regimului comunist, fondurile de vânătoare din zonă au rămas în administrația Romsilva. Gestionate de oameni inimoși și profesioniști s-a urmărit ca direcție generală conservarea genofondului. Accesul vânătorilor străini a adus multe trofee norocoșilor nimrozi. Inclusiv recordul României la cerb nobil.  Trofeele cerbilor de pe valea Gurghiului sunt roadele unei bogate și riguroase moșteniri genetice a evoluției în spațiul sălbatic al munților vulcanici, dar și ale unei vitrege selecții naturale. Multe trofee care certifică potențialul cinegetic imens al zonei, fiind cu adevărat valoroase, s-au pierdut de-a lungul timpului într-o manieră involuntară. Cât de frumos ar fi fost dacă trofeele munților Gurghiului ar fi fost reunite într-un muzeu. În prezent mângâiere mai oferă doar unele fotografi cu acestea și prezența în locurile fruntașe din cataloagele cu trofee vânătorești. Farmecul vânătorilor de altă dată a apus. Acum oameni de afaceri cu mult potențial, pedanți purtători de blazon, cu sânge albastru și politicieni percep vânătoarea doar ca pe un simplu sport de detensionare cotidiană, uitând să trăiască cu toată simțirea farmecul vânătorii. Vânătoarea dacă este practicată în spiritul eticii vânătorești oferă multe lecții care duc la reprimarea grandomaniei, a năravurilor primare sau a poftelor de a răpune fără cumpătare.

Pe ultima porțiune de drum de la cabana Repaș spre Sovata minutele se scurgeau monoton unele după altele, când şirul necazurilor, întrerupt doar pentru scurtă vreme, şi-a reluat neplăcuta lui desfăşurare. Un scurt moment de neatenție ne-a făcut să pierdem marcajul și iată-ne deviați în mijlocul unei foste exploatații forestiere. În jurul nostru buşteni de brad căzuți la pământ ne împiedicau înaintarea într-un mod mai facil. Aveai nevoie de un dezvoltat simţ al echilibrului, ca şi de o mare doză de îndrăzneală, ca să treci cu bine prin această probă de iscusinţă, la care eram obligați să ne supunem. A trebuit să lăsăm la o parte teama și rușinea, aventurându-ne ca niște târâtoare neputincioase, călcând cu grijă pe fragilele crengi de brad ce abia se mai țineau agățate de trunchiuri sau înotând pe burtă sub trunchiuri groase de molid. Răbdarea și tenacitatea ne-au fost puse la grea încercare încât ni s-a părut o veșnicie până să ne vedem scăpați cu față curată din acest labirint forestier,  jos pe valea Sebeșului.

 

Ajunși jos la malul pârâului Sebeș o scurtă introspecție ne-a îndemnat să cugetăm îndelung în legătură cu farmecul sălbatic ce îl poate oferi pădurile Gurghiului. Dacă în urmă cu o zi urcasem monoton și tărăgănat culmile acestui masiv prin zone nesfârșite de crâng și făget,  coborârea apoteotică prin desișuri nesfârșite de brazi și molizi ne-a făcut să rămânem muți de uimire cum variația peisajului conferă un caracter aparte acestei zone muntoase mai puțin umblată de împătimiții muntelui.

Au urmat apoi alți  4 kilometri de astă dată lejeri pe drumul ce șerpuiește de-a lungul văii Sebeșului pe marcaj bandă albastră până la Sovata încheind astfel cu succes scurta noastră incursiune pe culmile Gurghiului poate unii din cei mai misterioși munți din țara noastră.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Călător grăbit. Într-o lume fără rost. Oprește-te puțin. Masivul Gurghiu mi-a dat ocazia descoperirii unei vegetații pestrite. Vor rămâne memorabile imensa Poiană Repaș-Repașad precum și sălbăticia pădurilor din zonă în coborâre pe un vechi drum forestier. De neuitat va rămâne și ținutul magnific al sării de la Praid, Stațiunea Sovata și perla de lacuri ce o înconjoară. Deși este un masiv nu prea atractiv mai ales datorită distanțelor lungi străbătut, masivul Gurghiu rămâne un loc în care sălbăticia este la ea acasă. La final nu pot decât să spun în limbaj local Koszonom Szepen Gurghiu-Gorgeny Szt Imre.