I. INTRODUCERE

Și astfel, petrece-ți această clipă, și anume viața ta, în armonie cu natura, și pe urmă desparte-te de viață la fel de ușor ca o prună coaptă de ram: lăudând natura și exprimându-ți recunoștința față de pomul care ți-a dat viață. (Marcus Aurelius).

Natura cu dalta sa neprețuită a fost în măsură să creeze chipuri și forme monumentale de o rară frumusețe. Oamenii, în ceea mai  mare parte judecă după ceea ce văd, întrucât tuturor le este dat să vadă, dar numai celor puțini le e dat să atingă. Pășind pe crestele Făgărașului împărtășești sentimente mărețe asemeni celor care uneori urcă pe treptele vieții ce li se par nedeslușite. Înconjurați de hlamida norilor în care jocul umbrelor capătă forme fantastice decorul montan făgărășan conferă drumețului prilejuri de largă admirație a creației divine. Aici natura te înconjoară la tot pasul cu binefacerile ei. Nu există poiană sau pârâie mai repezi care să nu cumva să nu te atragă într-un fel în vraja lor mlădioasă. Aici timpul nu pune opreliști. Tabloul aparent static al naturii capătă culorii vii și mângâie ochiul prefigurând parcă paradisul vieții eterne. Încărcat de aceste sentimente profunde continui să evoc marea aventură a traversării crestei făgărășene. Cel de-al patrulea episod și ultimul din saga marelui Făgăraș a început de pe valea Sâmbetei  și ne-a purtat pașii spre locurile unde Făgărașul trasează linia de graniță la hotarul său estic cu semețele masive Piatra Craiului și Iezer-Păpușa.  Porțiunea de creastă de la Fereastra Mare a Sâmbetei  spre Plaiul Foii își păstrează aceeași semeție și grandoare  specifică crestelor montane de peste 2000 de metri, particularitățile acesteia constând în simbioza perfectă dintre peisajul stâncos  efect al eroziunii glaciare întâlnit cu precădere în segmentul de creastă Urlea-Dara și zona pășunilor alpine cu culmi domoale pretabile mai degrabă pentru păstorit. Imensul platou al crestei făgărășene  ce se desfășoară din Curmătura Zârnei peste Berevoescu și Ludișoru și până în Curmătura Lerescu conferă zonei aspectul unui adevărat Tibet în miniatură. Dominat începând de acum de crestele Pietrei Craiului și de Iezer-Păpușa,  Făgărașul își întinde domol grumazul gârbovit asemenea unui bătrân ce lasă o bogată și grandioasă moștenire carpatină semenilor săi parcă mai tineri și în vigoare. Dintre aceștia semețul Crai își înalță necruțătorul perete vertical pentru ca mai în spate ghebul Bucegiului având în prim plan Coștila să completeze finalul apoteotic al grupei Carpațiilor Meridionali.  Străbătând și această porțiune a crestei Făgărașului simți cum parcă din uriașii de piatră emană viață. Asemeni vinelor unui uriaș primordial din colosul vârfurilor de piatră al Zârnei și Berevoescului  izvorăște apa formând astfel unul din bazinele colectoare ale Dâmboviței ce își culege pentru început apele limpezi și reci atât din Făgăraș cât și din Iezer-Păpușa.  Așadar merită  să depănăm firul celui de-al patrulea episod al poveștii Făgărașului descriind paradisul din Fereastra Mare a Sâmbetei, dimineața legendară de pe vârful Urlea, peisajul de basm din dreptul căldării glaciare Urlea, radiografia întregii creste a Făgărașului de pe vârfurile Dara, Hârtopu Darei și Mușetescu, peisajul tibetan din Curmătura Zârnei, admirația și trăirile unice de pe Ludișorul în dreptul Curmăturii Brătilei, omagiul suprem adus crestelor masivului Iezer-Păpușa surprinse în toată splendoarea lor în apropiere de vârful Berevoescu, tabloul apoteotic al crestei surprins din șaua Comisu, tabloul magic al Craiului surprins în apropiere de Cabana Plaiul Foii.  Ajungând la Plaiul Foii la final de aventură putem asemăna într-un fel traseul sinuos al crestei Făgărașului adesea cu cel al omului, în care se bucură la sfârșit de adânca liniște, după truda luptelor din plină maturitate. Greutățile sunt lăsate în urmă  doar piscurile sale semețe rămân  învăluite în ceață dominând pentru eternitate  văzduhul României.

 

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

27 August 2020 a marcat un nou punct de referință în vederea explorării extremității estice a crestei Făgărașului. Împreună cu prietenul meu din copilărie Adrian Mirică am pornit în această drumeție pe cărările mai puțin umblate ale acestei porțiuni a Făgărașului. Urma astfel să completăm saga nesfârșită a aventurii făgărășene pornită cu mulți ani în urmă respectiv în iulie 2013. Țin și acum să mulțumesc camarazilor care m-au însoțit în îndeplinirea acestui vis măreț, Mihai Marian Statie cu care am parcurs în iulie 2013 segmentul de la Poiana Neamțului până la lacul Bâlea, temerarului Liviu Velțan cu care am străbătut în iulie 2017 porțiunea de la Suru-Lacul Avrig iar în august 2019 segmentul Bâlea-Fereastra Mare a Sâmbetei  precum și lui Adrian Mirică cu care am parcurs ultimul sector estic al crestei.  Punct și de la capăt. În dimineața acelui sfârșit de august 2020 de la Sibiu și până la Complexul Turistic Sâmbăta porțiune pe care am parcurs-o cu mașina am simțit pe deplin cum munții, neîntrecuții munți, când surâzători, bătuți cu foi de măcieș, când încruntați cu plete de nori negri sau strălucitori sub scufia norilor constituiau podoaba nestemată a zonei. Pe linia Oltului, îi ai drept tovarăși de la Sibiu până ce ajungi în Făgăraș.  La început cotind la dreapta înspre mănăstirea Sâmbăta îi vezi mai departe însă cu cât te apropii cu atât se deslușesc mai limpede mușuroaie ce nu par înalte, care cu vârful rotund, care cu vârf de piramidă.  Capetele lor se ivesc unul după altul, ca niște uriași care-și întind parcă gâtul să vadă ce se petrece în vale. Aproape de mănăstire te uiți în pieptul munților înșirați în rânduri strânse. Reperăm cu emoție în suflet vârful Urlea spre care ne vom călăuzi pașii, la stânga Viștea  iar lângă el pe dreapta cum le stai în față, se înșiră Ucea Mare, Podragul, Arpașul. Alăturea de Podragu; cu ochii albaștri de apă sub vârf e Podrăgelul; lângă Vârtopu, e Vârtopelul. O familie de uriași adunați grămadă. Acum i-am găsit luminați de soare însă numaidecât se pot încrunta îmbrobodiți de nori. În apus de soare sunt purpurii și parcă le numeri coastele; în ceața serii par argintați apoi ca oțelul. Iarna sclipesc de-ți iau ochii sub îmbrăcămintea de zăpadă curată și groasă; primăvara le auzi glasul pe văile pârâielor umflate. Starea mea de revelație a luat sfârșit când am ajuns în dreptul Complexului Turistic Sâmbăta. Merită în treacăt să ne amintim și de istoria zbuciumată a mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Poporul român, care s-a născut creştin, are prin această mănăstire, ca şi prin celelalte 500 de mănăstiri şi schituri ortodoxe din România, cea mai trainică punte de legătură a românilor, de o parte şi de alta a Carpaţilor. Istoria Mănăstirii Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus începe la jumătatea secolului al XVII-lea. În anul 1654 satul și moşia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpaţilor, care a construit o bisericuţă din lemn pe valea râului Sâmbăta. Pe locul acesteia, în jurul anului 1686, primul ctitor, domnitorul Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti între anii 1688 – 1714, a zidit a doua mănăstire în piatră. La sfârşitul secolului al XVII-lea Transilvania abia scăpase de încercările principilor calvini de a o calviniza. Atacurile au continuat însă asupra punctului principal de rezistenţă, credinţa ortodoxă a românilor, urmărindu-se de fapt, deznaţionalizarea lor. Pentru a întări şi pentru a salva ortodoxia română de noul pericol al catolicizării, apărut prin trecerea Transilvaniei sub stăpânirea habsburgilor (1683), domnitorul Constantin Brâncoveanu a întemeiat la Sâmbăta de Sus o mănăstire ortodoxă, pentru a da mărturie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor. Un rol important până la distrugerea mănăstirii în 1785 l-au avut stareţii(egumenii) Ioan (originar din Pojorta) şi Visarion ieromonahul, care după dărâmare s-a retras în satul Sâmbăta de Sus, aducând – şi o contribuţie deosebită la ridicarea bisericii din sat. Persecuţiile religioase ale stăpânirii austro-ungare au făcut mii de victime printre români. Schimbarea credinţei strămoşeşti a românilor ar fi condus uşor la pierderea identităţii lor naţionale. Românii ortodocşii au încercat să reziste, fiind ajutaţi în primul rând de bisericile şi mănăstirile lor. Din această cauză a început calvarul distrugerii mănăstirilor şi bisericilor din Transilvania. Peste 250 de mănăstiri au fost distruse de tunurile şi armata generalului vienez Bukow trimis de Curtea de la Viena pentru a anihila rezistenţa ortodoxă. Multă vreme administraţia austro-ungară nu s-a atins de Mănăstirea Brâncoveanu, ctitoria domnitorului Constantin Brâncoveanu, datorită relaţiilor pe care domnitorul le avea la Curtea de la Viena. După decapitarea domnitorului Constantin Brâncoveanu de către turci, în anul 1714, Curtea de la Viena a ţinut seama mai întâi de moştenitoarea domeniului, doamna Marica, soţia acestuia, şi apoi de faptul că mai rămăsese în viaţă un nepot al domnitorului. În anul 1785, profitând de faptul că după 1772, moşia Sâmbăta de Sus ieşise temporar din stăpânirea familiei Brâncoveanu (până în 1802) din pricina neachitării unei datorii, care a dus la amanetarea moşiei pe seama negustorului Dumitru Marcu, curtea de la Viena, la cererea administraţiei catolice, a trimis pe generalul Preiss, care a dărâmat mănăstirea Brâncovenilor. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica adusă în stare de ruină. În decursul celor peste 140 de ani de părăsire în ruine de la data distrugerii, se cunosc mai multe încercări de restaurare a mănăstirii, toate rămase fără nici-un rezultat din cauza puterii vremii care era potrivnică ortodoxiei şi românismului din Transilvania. Cinstea de a deveni al doilea ctitor la mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus i-a revenit mitropolitului Nicolae Bălan, care a început restaurarea bisericii în anul 1926. Lucrările s-au făcut sub supravegherea Comisiei Monumentelor Istorice, fiind conduse de arhitecţii Georges Cristinel, Petre Dumitrescu şi Friedrich Buertnes, care au căutat să redea forma iniţială a monumentului. Sfinţirea a fost făcută în anul 1946, după război. Mitropolitul Nicolae Bălan a păstrat în interiorul bisericii pictura veche.

De aici de lângă mănăstirea Sâmbăta traseul marcat cu triunghi roșu urmează drumul forestier de-a lungul Sâmbetei.  Mai urcăm pe forestier un pic cu mașina după care ne luăm voinicește rucsacii și ne avântăm curajos pe traseul potecii ce ne-a îndrumat într-o primă fază spre Cabana Sâmbăta.  Astfel mă reîntâlneam cu valea Sâmbetei însă de astă dată într-un decor mai idlic, mai pitoresc ca oricând. În urmă cu un an când am coborât pe aici tabloul era auster din pricina întunericului ce a pus stăpânire pe drumul pe care sleiți de puteri după aventura pe Viștea-Moldoveanu ne târam pașii greoi obosiți într-un ultim efort temerar urmând să fim preluați spre civilizație de Liviu Mol un inimos montaniard din orașul Făgăraș. Întorcând privirea reperăm perdeaua unei frumoase cascade ale cărei unduiri de apă mângaiau parcă stâncile. E natura în deplina ei viață, un mozaic de culori alipite, o înrâurire a celor mai disparate manifestații încât formează un tot admirabil.

În curând ajungem în dreptul barierei ce marchează sfârșitul drumului forestier și urmăm cât de curând poteca ce urcă prin pădure printr-o perdea deasă de molizi. Aici în întunerecul pădurii decorul e altul. Simți cum natura a avut grijă să acopere cu măiestrie oasele scheletului de piatră. Peste tot falnicii molizi își înaltă sfidători vârfurile către cer. Printre stâlpii drepți de brad ori printre ramurile ultimilor fagi ca printre zăbrele reperăm apele învolburate ale pârâului Sâmbăta sub pânză albă a spumei ce le înconjoară. De pe culme fire de apă sclipitoare țășnesc  în voie asemeni coardelor unor harpe ce mângăie sublim roca dură a neprihăniților munți. Iar muzica ce să mai zic, e divină.

După circa o oră de mers ajungem la o stână în ulucul glaciar al văii. O bucurie nestăpânită ne cuprinde fără voie. De la întunericul pădurii pătrunzi spre lumina orbitoare ce scaldă o poiană largă, reperând pentru prima dată muchia Sâmbetei  în stânga și Piatra Caprei. Mai în depărtare  în fundal reperăm Fereastra Mare a Sâmbetei flancată de vârfurile Cheia Bândei în partea stânga și și vârful Budru-Glemea sau Slănina pe partea dreaptă.

În profil Piatra Caprei ne zâmbește radios dezvăluindu-ne monumentala sa structură granitică spre vârful căreia brazii singuratici se agață pârând parcă a fi niște oi negre care au apucat înaintea turmei.

Ajungem și la Cabana Valea Sâmbetei unde ne permitem un binemeritat popas. Situată în partea estică a Munților Făgăraș la 1400 m altitudine, Cabana Valea Sâmbetei este una din principalele porți de intrare în masiv, atât pentru parcurgerea crestei Făgărașilor, dar și ca punct de plecare către cel mai înalt vârf din țara noastră, Moldoveanu-2544 m, situat la 5 ore de mers. Aflată ca si majoritatea cabanelor din Făgăraș la limita golului alpin, cabana oferă o frumoasă vedere asupra Văii Sâmbetei, culminând cu Fereastra Mare și renumitul Colț Bălăceni, denumit și Matterhorn-ul României. Prin amplasarea ei, cabana oferă acces ușor atât vara cât și iarna către partea superioară a văii Sâmbăta, pentru parcurgea unor trasee de o zi, dar mai ales iarna către pârtiile naturale de ski care străjuiesc valea. De aici încolo urma să pătrundem în adevăratul paradis din dreptul Ferestrei Mari a Sâmbetei. Mărginită la vest de maestuoasa muchie a Drăgusului, la est de muchia Cataveiu, Valea superioară a Sâmbetei este una din văile nordice glaciare ale munților Făgăraș în care practicarea sporturilor de iarnă, skiul si snowboardul in principal, se poate face până târziu în primăvară, în luna mai, sau chiar când bujoreii de munte îi impânzesc versanții, în luna iunie. Aici priveliști minunate primitoare te îndeamnă să trăiești o adevărată tihnă sufletească. Poteca cu marcaj triunghi roșu pornește de la cabană spre creastă urmând într-o primă fază valea superioară a Sâmbetei. După 15 minute reperăm un bordei ciobănesc de unde se continuă spre stânga. În tot acest timp privirea ne este captivată de splendidul decor al crestei. Drept în față soarele învăluie țancurile de piatră într-o feerică pânză trandafirie. Vârfurile Cheia Bândei în stânga și Slănina în dreapta apar în deplina lor splendoare de capacnule scuptate parcă de un maestru divin.

Urmăm poteca traversând pârâul și mergând în serpentine spre izvorul Doamnei, loc de unde luăm apă de drum. A urmat apoi urcușul pe pragul glaciar printre grotișuri, jnepeni și afini iar la 45 de minute ajungem sus pe pragul glaciar. După traversarea unei văi seci ajungem la punctul La Cruce la 1750 de metri unde întâlnim o intersecție de marcaje. Aici desele popasuri prilejuite de asprimea urcușului îți dau tot atât de dese prilejuri de admira tabloul panoramic al zonei. Înspre muchia Drăgușului broderia de cascade impozante completează decorul feeric. Munte, pânză de apă, hlamidă de nori, covor de jnepeni și-au dat toate întâlnire aici în dreptul Ferestrei Mari a Sâmbetei născând un tablou unic în față căruia de piatră să-ți fie inima și tot nu te poți opri să nu-i admiri frumusețea.

De la punctul La Cruce pornim tot pe marcajul triunghi roșu și urcăm în Căldarea La Fereastra Mare sau Căldarea Bună. Colțul Bălăceni rămâne în stânga iar noi urcăm pe coastele muntelui Budru la dreapta cu popasuri mai dese în pantă. Printre stâncile golașe marmotele și caprele negre întregesc peisajul edenic descris anterior.  Cu siguranță poate că în imaginația sa omul și-a întruchipat în diferite chipuri paradisul. Însă aici urmând valea Sâmbetei cu siguranță deschizi o poartă spre el spre treptele desăvârșirii supreme unde idealul se împletește armonios cu realitatea.

Cu ultimele eforturi urmăm poteca ce o cotește la stânga în serpentine până în dreptul Ferestrei Mari a Sâmbetei cu cei 2188 de metri ai săi. M-am reîntors astfel în locul pe care cu emoție în suflet l-am părăsit în urmă cu an însă de astă dată cu speranța împlinirii mărețe a visului de a completa întregul dominou al crestei făgărășene.

În jurul după amiezii fascinanta Căldare a Bândei ne-a întâmpinat cu același aer cald și prietenos. Căldarea glaciară a Bândei este deosebit de frumoasă dar extrem de periculoasă. Iarna aici se produc cele mai sălbatice avalanșe din România iar vara nici măcar ploaia să nu te prindă pe acolo. Aici ca într-o coroană ce înconjoară valea reperăm trufașe și semețe de la vest la est  vârfurile Cheia Bândei 2383 metri, Urlea 2473 metri, Iezerul 2429 metri și Fundul Bândei 2454 metri.

După un scurt și binemeritat popas la Fereastra Mare a Sâmbetei pornim tot spre est poteca formând un arc de cerc deschis spre sud-vest, ocolind valea glaciară a Bândei pe la obârșie. Întorcând privirea ne luăm la revedere de la vârful Slănina peste a cărui culmi sunt călăuziți pașii drumețului ce se avântă cu o vervă tinerească spre semețul trapez al Făgărașului; Viștea -Moldoveanu. Pe măsură ce se apropia seara cromatica din Căldarea glaciară a Bândei dobândea forme diverse. Mângâiat de razele blânde ale soarelui covorul alpin este desăvârșit, conciliant, primitor însă acolo unde umbra încă mai persistă ne apare rece și auster. Trăiești intens contrastele pe loc preț de câteva clipe.  Pentru început urmând linia crestei pe muchia sudică trecem de Colțul Bălăceni  de 2285 de metri și numaidecât ajungem sub vârful La Cheia Bândei cu cei 2383 de metri ai săi. Aici întâlnim poteca marcată cu bulină roșie spre cabana Valea Sâmbetei. De la această ramificație urmăm poteca cu serpuiește pe  curbă de nivel , la 2350 de metri și mai departe la vârful Urlea, trecând prin șaua de vest a Mogoșului, la 2230 de metri și înapoi la creastă.

Peste ulucul glaciar al văii Bândei reperăm acum tot mai pronunțat cetatea de piatră a Darei. Amurgul se apropia cu pași repezi. Ultimele raze de soare dezmierdau cu o intensitate supremă coloșii granitici ai Făgărașului începând cu misterioasa piramidă a vârfului Urlea și terminând cu salba de vârfuri Dara, Hârtopu Darei și Mușetescu.

La baza vârfului Urlea în apropiere de șaua Mogoșului am întins cortul. Ultimele clipe ale zilei le-am petrecut admirând jocul de lumini și umbre ce se desenau înspre cetatea de piatră a Darei. Ne simțeam parcă pe o imensă scenă unde noi spectatorii năuciți, hipnotizați priveam într-un soi de exaltare extatică cum actorii principali ai zonei Urlea, Dara iar mai în spate trapezul magic ( Viștea-Moldoveanu) încingeau parcă o horă nebună, ancestrală dăruindu-ne nouă acele clipe ce par a fi cufundate în eternitate. Ultimele nuanțe aurii ale apusului se sting.  De acum munții apar numai cu marginea sinuoasă a umbrei lor, una peste tot. Reperăm și luna ce sclipește deasupra culmii priporoase a Darei. E liniștea amurgului. Natura e stăpână iar liniștea ei predomină. Ne prinde somnul în mrejele sale însă cât de curând acesta ne este tulburat de rafalele de vânt ale crestei. Poporul în înțelepciunea sa era ingenios când atribuia diverse eponime formelor de relief iar Urlea ne-a confirmat-o cu certitudine. Urletul bezmetic al viforului făgărășan izbea nemilos peretele cortului. Pe acest fundal în cele din urmă somnul a biruit din nou nepotolitele torente și parcă am împărtășit pe deplin sentimentul că ne aflam ca niște mateloți la bord dirijând imensa corabie făgărășană prin ape tulburi și furtuni năprasnice.

Cum aș putea să descriu mai bine un răsărit de soare pe munte. În orice caz sentimentele trăite sunt unice. Asiști hipnotizat la o nouă geneză a vieții. La prima oră facem o mică încălzire fără bagaj pe vârful Urlea. Toată afacerea asta nu ne-a luat mai mult de 20 de minute însă nici nu am avut ce regreta. Cu cât ne apropiam de vârf cortina se ridica dezvăluind eterna frumusețe a coloșilor granitici. Spre vest reperăm magnificul trapez Viștea-Moldoveanu cele două vârfuri zâmbindu-ne radios sub imperiul primelor raze ale soarelui. Mai spre dreapta ce-i drept un pic mai timid ne salută și Gălășescu. Paralele cu noi peste ulucul văii glaciare a Bândei, radios se profilează semețul Dara mângâiat și el prietenos de cucernicele raze ale soarelui.  E aceea lumină blândă a dimineții ce desfată privirea nesătulă a călătorului ce hoinărește pe crestele munților ancorat în lupta sa de a culege prinosul de frumos pe care natura îl oferă ca un dar neprețuit cerând doar o doză minimă de respect, bunăvoință, tenacitate, îndârjire și răbdare.

Ajuns pe vârful Urlea trăirile au fost din nou intense. Vârful Urlea este un vârf muntos situat în partea estică a munților Făgăraș, care are o altitudine de 2.473 m. Accesul pe vârf se face dinspre Fereastra Mare a Sâmbetei din Curmătura Mogoșului sau dinspre Cabana Urlea. Vârful nu se află în traseul de creastă și de aceea este necesar un efort suplimentar pentru a urca și coborî vârful propriu-zis. Pe vârful Urlea simți cum soarele dă adevărata splendoare a munţilor. În bătaia luminii de aici poți repera, misterioasa căldarea glaciară a Urlei,  vasta depresiune a Făgărașului până spre Șercaia, Șercăița și Șinca Veche, acoperită de spuma norilor,  fascinanta Măgură a Codlei, crestele Pietrei Craiului și a Bucegiului precum și coroana falnică a masivului Iezer -Păpușa. Îndreptându-ți privirea spre vest observi magnfica creastă a Făgărașului ce își etalează fiecare vârf cu particularităţile lui, unul îndărătul altuia, unul mai sălbatec decât altul, crestă ce se lasă în toate părţile, născând labirint de forme, unite în câte un pisc mai răsărit. Peste Slănina, Gălășescu Mic și Mare se profilează dominând văzduhul faimosul trapez Viștea-Moldoveanu vârfurile ce formează  adevăratele căpetenii ale Carpațiilor românești.

Revigorați la propriu și încărcați cu energie pozitivă după experiența împărtășită pe Urlea, continuăm periplul nostru pe creastă. Pe coastele nord-vestice dinspre dreapta înaintăm pe la obârșiile văii Bândei spre Custura Urlei, apoi spre sud pe poteca pietroasă, până la o mică portiță prin care trecem în valea Urlei. Străbatem apoi oblic o porțiune mai grea. La Crucea Dării 2450 de metri, poteca noastră din fața izvorului Bândei termină urcușul și de pe versantul opus reperăm Lacul Urlea. Lacul Urlea este un lac glaciar situat pe versantul nordic al Făgărașului la altitudinea de 2170 m. Are o suprafață de 2 ha și o adâncime de 4, 05 m. Deasupra lui se ridică vârfuri de peste 2400 m, vârful La Fundul Bândei și Iezerul, a căror grohotișuri ajung până pe mal. Lacul se poate vedea de pe traseul de creastă. Deosebit de celelalte lacuri parcă nu te mai saturi să îi  admiri strălucirea variată după soare, îndungată de umbra malurilor stâncoase, ori chiar reflexul coastelor înalte.

Cât de curând ajungem sub vârful La Fundul Bândei.  Vârful La Fundul Bândei este o zonă care oferă o priveliște superbă asupra vârfurilor înierbate din jur respectiv La Cheia Bândei, Mogoșul și Urlea, până înapoi spre Viștea și Moldoveanu și asupra Lacului Urlea, aflat pe cealaltă parte a muntelui, în stânga față de traseu. De aici se poate urca pe vârfurile Dara și Hârtopu Darei, abătându-te de la traseul marcat aproximativ o jumătate de oră.

Pășind pe culmea Mușetescu-Bourețu  în fața noastră se ivește cetatea de piatră a Darei în toată splendoarea ei. Urma astfel să urcăm din nou pe unele dintre treptele sublime ale Făgărașului.  Emoția atinge paroxismul ca și când asculți o bucată muzicală. Ai vrea să ai mai mulți ochi pentru ca să te saturi de farmecul deplin, să respiri adânc tot aerul ce-l simți că-ți mângâie figura. Ajungând pe vârful Dara 2500 de metri ai sentimentul cuceririi pe deplin a crestei Făgărașului.  Reperezi un șirag nesfârșit de vârfuri ce parcă se înalță în zeliștea văzduhului și în asprimea vânturilor asemenea  unor suliţi ce  capătă forme fantastice. Peste Arpaşul Mare, cu muchia zimţuită, se înalţă ghebul mijlociu mai răsărit al Negoiului. Din culmea Arpaşului se ridică Vârtopul; cu vreo 50 metri mai sus, din el se lasă creastă prelungă, pe când mai spre răsărit Podragul pare mai masiv în izolare, întrecut însă de Vânătoarea, rivalul Negoiului, după care, abia proeminent, se arată şi vârful Ciortei dinspre Avrig. Par şirag, deşi de fapt sînt îngrămădiţi în jurul unei căpetenii,  magnificul trapez Viștea-Moldoveanu, ce-i domină.  În plan apropiat spre vest ca niște soldați grupați în șir indian reperăm în ordine descrescătoare Galbena, Gălășescu Mare, Găleșescu Mic, Slănina, Cheia Bândei, Mogoșu, Urlea și Fundu Bândei. Traversând creasta de la vest la est împărtășești sentimentul că ai părăsit nişte prieteni dragi, în tovărăşia cărora ai trăit clipe unice în viață. La o distanță de 300 de metri de pe vârful Hârtopul Darei 2506 metri reperezi și rămâi adânc uimit cum  semețele creste ale Făgărașului se află într- complementaritate perfectă cu crestele masivelor montane învecinate. Înspre est creasta masivului Iezer-Păpușa își etalează măreața priveliște cu sălbateca ei frumuseţe, cu ceaţa străvezie lăsată spre fundul adânc, cu jocul umbrelor de nori proiectate pe largul careu al muchilor. Mai înspre nord-est coamele muntoase ale Pietrei Craiului și Bucegilor desăvârșesc într-o formă sublimă palatul de cleștar al Meridionalilor. În sfârșit ultimul bastion vârful Mușetescu 2495 metri zugrăvește pe deplin tabloul extremității estice a crestei Făgărașului cu salba încântătoare de lacuri ce îl înconjoară, lacurile Miorelor, Roșu, Geamănu, Lacul de Sus, Lacul de Jos situate la una dintre cele mai mari altitudini din Carpații României.

Revenim din nou la traseul de creastă spre Curmătura Zârnei. De acum încolo munții au plaiuri mari și pajiști primitoare. În fața noastră se văd patru țâfle mici ale Munților Leoata-Zârna, de 2390 metri, 2360 metri, 2311 metri și 2216 metri, cu prelungiri nordice spre circurile glaciare suspendate,  deasupra văii Urlei fiind Căldararea de de deasupra Priporului. Urmând marcajul ajungem deasupra văii Zârna și a lacului; apoi coborâm spre Curmătura Zârnei la 1923 metri.

Pășind în Curmătura Zârnei nu ai cum să nu fi surprins de transformarea magnifică a crestei Făgărașului de  la relieful glaciar spectacular cu mari prăvălituri și stâncării din zona Dara-Urlea la ținutul culmilor masive dar domoale și al plaiurilor alpine primitoare.  Te crezi parcă transpus pe un întins un platou tibetan presărat ici colo de zglobiile ochiuri de apă ale lacurilor din apropiere. Natura din jur, cu lumina plină a soarelui îți umple chipul de bucurii iar albastru azuriu al lacurilor din jur conferă farmecul zonei. Ca o insulă în mijlocul păşunilor stă singuratic refugiul Zârna loc de popas pentru turistul temerar ce se avântă sau vine dinspre universul stâncos de cleștar al crestelor Făgărașului.

Părăsind refugiul poteca începe a urca în serpentine pe fața sud-vestică a muntelui. În curând depășim Vârful Fața Unsă la 2246 metri. Aici în dreptul vârfului Zârna la malul unui izvor binecuvântat  cuprindem printr-o singură privire întregul platou reperând cum  într-o parte stă culmea nordică a crestei Făgărașului cu deschidere largă înspre Lisa și orașul Făgăraș iar spre sud se înalţă coasta nordică prelungă a masivului Iezer-Păpușa.

În continuare tăiem șaua Văii Ludișorului la 2200 metri, apoi ocolim Vârful La Fundul Lăngii de 2240 metri, pe coastele sudice și revenim la creastă deasupra căldării Văii Dejanilor. Vedem în față Muntele Ludișoru și-l urcăm, având în stânga Vârful Radului de 2302 metri iar în dreapta Vârful Ludișor tot de 2302 metri. Scurtul popas în căldarea văii Dejanilor ne-a făcut din nou să admirăm cu nesaț nestematele văii ale muntelui ce-și mână apele nestingherit spre șesul depresiunii Făgărașului. În mijlocul căldării stingher reperăm un mic lac folosit poate numai de turmele de ciobani  din zonă. Deasupra noastră soarele amiezii ardea nestingherit. Peretele Păpușii domina prin semeția sa peisajul ce continua să se desfășoare spre sud-est. După o culme reperăm și tabloul spectaculos cu Măgura Codlei semn că ne apropiam din ce în ce mai mult de linia de graniță ce separă cele două masive.

A urmat apoi urcușul prelung și sâcâitor spre vârful Ludișoru pentru ca atingând culmile sale,  privirea să-ți fie atrasă într-un soi de magnetism către catapesteasma munților din jur. Aici din zona vârfului Ludișoru coborând prelung spre Curmătura Brătilei tabloul masivelor ce străjuiesc spre est creasta prelungă a Făgărașului devine spectacular și apoteotic. Bucegii sunt masivi înălţaţi ca şi un enorm munte de gheaţă plutitor. Piatra Craiului, dimpotrivă, e ca aripa unui acoperiş năruit, cu marginea ruptă, tăioasă, îndreptată spre cer. Într-o parte e prăpastia peretelui surpat, în alta partea din acoperiş înclinată-n adânc. Un zid lung de pietre ce lucesc în  bătaia soarelui, numai pripoare şi răni. Privind înspre Iezer-Păpușa reperezi o  creastă lungă compactă cu pădurea deasă ce se ridică până aproape de coama muchiată.

Coborâm pe serpentine și grohotișuri până la Curmătura Brătilei, la 2122 metri, de unde vedem în dreapta Lacul Brătila, spre sud Valea Brătilei, iar spre nord Valea Radului sau a Dejanilor. Un stâlp indicator semnalează traseul din poteca de creastă spre Culmea Mezea – Oticu și Masivul Iezer – Păpușa.  Din dreptului refugiului de la Curmătura Brătilei viața îți oferă șansa de a admira măreţia naturii cu sălbateca ei frumuseţe, cu ceaţa străvezie lăsată spre fundul adînc, cu jocul umbrelor de nori proiectate pe largul careu al munţilor. Aceasta e răsplata ostenelii către înălţimi. Orientați spre est, evităm Vârful Brătila de 2274 metri și din bazinul Râului Doamnei trecem în cel al Dâmboviței.

Continuăm drumeția pe versantul nordic al Brătilei până la curmătura Vladului, la 2182 metri, deasupra Văii Vladului și cu Valea Dejanilor în stânga. Traversăm pe sub culmea cu mai multe vârfuri, primul fiind Pietrele Popii de 2229 metri, apoi Vârful Belia Mică de 2233 metri, Șaua Beliei Mici de 1990 metri și Muchia dintre Belii de 2200 metri. Amurgul încet încet punea stăpânire pe peisajul din jur și astfel din tablou în tablou, de aproape ca și de departe,  ochii nu se ostenesc, iar sufletul e mereu împrospătat de mulțumirea născută din ceea ce vezi. Am campat undeva în zona șeii Beliei Mici iar dimineața revigorați de aerul tare al crestelor am putut admira în voie monumentalele creste ale Masivului Iezer-Păpușa. Din această zonă simți pe deplin cum semețele creste ale Păpușii îl domină acum pe Făgăraș ce pare a deveni acum un bătrân dornic să-și întindă grumazul înspre valea Dâmboviței și a râului Doamnei.

Ne apropiam de Vârfurile Pițele sau Belia Mare, de 2295 metri și Berivoiul Mare, de 2300 metri. Am ajuns și la izvorul din dreptul vârfului. Aici un fir de apă izvorât din ghebul muntelui își urmează cursul nestingherit de milioane de ani în jos formând bazinul colector al Dâmboviței. Pe imensul platou ce ni se deschide în față același magnific masiv Iezer- Păpuşa, ne-a  oferit o nouă icoană despre măreţia vârfurilor; căutarea florilor, întinderea în lumea basmelor, în care fiinţele erau plante, ne-a dezvăluit una din tainele ademenitoare ale muntelui.

De pe versantul estic al Berivoiului Mare coborâm pe serpentine până la linia de cumpănă a Făgărașului, pe lângă obârșia Văii Luțelor, urmăm cumpăna apelor coborând spre Munții Buzduganu – Luțele de 2176 metri, cu forme glaciare, pajiști și jnepeniș, la orizont profilându-se Piatra Craiului. În dreapta Văii Dâmboviței este Masivul Păpușa cu circuri glaciare sub linia de culme.

Din șaua Luțelor părăsim universul alpin făgărășan cu creste de peste 2000 de metri și  coborâm prelung spre Vârful Comisu de 1883 metri, cu Valea Groapelor în stânga, un afluent al Văii Sebeșului, și Valea lui Aron și Plaiul Hoțului în dreapta. În dreptul vârfului și refugiului Comisu  la finalul crestei Făgărașului se dezvăluie o panoramă deosebită asupra Pietrei Craiului și a Lacului de acumulare Pecineagu. De pe vârful Comisu traseul de creastă coboară prin pădure spre cantonul Rudărița și Plaiul Foii. Din acest loc magic  simți pe deplin cum Făgărașul gârbovit de atâtea lupte predă în cele din urmă ștafeta semețiilor Craiului.

Aici pe ultima porțiune a crestei simți cum pieptul dezgolit al munților contrastează cu verdele închis al brazilor către care ne îndreptăm pașii. În curând pătrundem în pădurea ce se coboară până înspre valea Lerescu. Aici bolta umbroasă de frunzar abia mai permite ca razele soarelui să mai pătrundă în acest templu vegetal. Ajunși în Curmătura Lerescu la o cotitură se ivește într-un luminiș pajiștea ultimelor pășuni alpine ale Făgărașului.  Simțeam cum ni se rupe sufletul lăsând în urmă un prieten drag un munte care mi-a oferit atâtea satisfacții depline și numeroase lecții de viață. El bătrânul Făgăraș aici își găsește sfârșitul apoteotic, la malul pârâului Lerescu.

În continuare până spre cabana Plaiul Foii a urmat un lung drum forestier de circa 14 kilometri pe cursul văii pârâului Lerescu până la Cantonul silvic Rudărița unde a urmat confluența cu pârâul Bârsa Groșețului. Încărcați cu simțământul datoriei împlinite ne îndreptam cu pașii obosiți spre cabana Plaiul Foii. În apropiere de cabana Plaiul Foii descoperim însă un decor nou, o viață nouă, priveliște nouă. Mohoreala dispare, suntem ca înviați la viață, fascinați de natura plină și ea de contraste.  În fața noastră ni se înfățișează formele sculpturale ale Pietrei Craiului semn că viața are continuitate. Aici mozaicul de culori devine bogat iar albul stâncilor completat cu verdele tainic al brazilor nasc o policromie mai vie sub bătaia soarelui scăpătat  de sub nori. Simți pe deplin cum natura te primește în alte încăperi decât în acele în care ai pășit până acum.  Și astfel ajunși la Cabana Plaiul Foii am simțit cum povestea Carpațiilor rămâne parcă gravată pentru eternitate născând forme și culori care mai de care mai diverse în universul unei Românii mereu fascinante și plină de neprevăzut.

 

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Trecând peste tot efortul depus m-am convins pe deplin că Făgărașul și pe ultima porțiune până la Zărnești rămâne aceeași creastă care nu are cum să nu-ți încânte privirea și sufletul în descoperirea unui univers magnific al crestelor de peste de 2000 de metri. Memorabil va rămâne universul fascinant din Fereastra Mare a Sâmbetei un paradis pe pământ cu cascade impozante, blocuri granitice, capre negre și marmote. De neuitat și cu un farmec aparte rămâne și Căldarea glaciară a Bândei unde am admirat trapezul Viștea-Moldoveanu atât la apus cât și la răsărit, trăirile unice de pe vârful Urlea, decorul apoteotic al crestei Făgărașului admirată în toată splendoarea ei de pe vârfurile Dara, Hârtopu Darei și Mușetescu, căldarea glaciară Urlea cu magicul lac Urlea, decorul tibetan din Curmătura Zârnei, vârful Zârna de unde a izvorât apă, ceva unic pe crestele Carpaților, la fel și pe Berevoescu, Curmătura Brătilei unde am putut admira în voie crestele Iezer-Păpușa. De neuitat va rămâne și imaginea Pietrei Craiului atât din șaua Luțelor cât și de la refugiul Comisu cu splendoarea lacului Pecineagu pentru ca de la Lerescu gârbovit de atâtea lupte Făgărașul să predea ștafeta semețului Crai admirat în toată splendoarea lui de la Plaiul Foii.