I. PREZENTARE GENERALĂ

Monument emblemă al Vâlcei Montane denumit de unii pe bună dreptate Crăiasa Olteniei sau Piatra Craiului Olteniei, Masivul  Buila-Vânturarița este locul în care peisajele de basm se împletesc cu tăcerea pădurilor și cu muzica ritmică a apelor.  De asemenea este locul în care sălbăticia naturii te conectează cu trecutul, cu firescul firii umane, locul în care singurătatea pare doar un alt veșmânt misterios,  dincolo de care încep să se scrie poveștile, în taină. Prin aceste locuri magice cu ușurință se poate înfiripa o frumoasă poveste de dragoste cu muntele, pe potecile pline de farmec ale pădurilor care înconjoară Băile Olănești sau pe cunoscutele drumuri forestiere dintre Bistrița, Pietreni, Arnota, Iezer, Pahomie și Pătrunsa. Pășind pe aceste plaiuri nestemate ale Vâlcei montane simți numaidecât că ceva te atrage ca un magnet, dăruindu-ți în același timp bucurie, liniște, alinare fizică și emoțională. Stațiunile frumoase din județul Vâlcea, cunoscute dintotdeauna pentru izvoarele cu apă vindecătoare și pentru aerul curat, au ajuns să fie un fel de acasă pentru mulți dintre turiștii care aleg să își petreacă măcar câteva clipe în sânul naturii descătușați la propriu de grijile, stresul și greutățile vieții contemporane.

Buila-Vânturarița este o zonă specială, un masiv calcaros aparte în Carpații Meridionali. Aici încă se mai găsesc păduri întinse cu fagi semeți și poieni cu flori rare dar și pâlcuri de pădure de tisă, un conifer întâlnit foarte rar în sălbăticie în restul țării. Munții aceștia au fost sculptați timp de milioane de ani de micii afluenți ai Oltului ce au format sectoare de chei abrupte și spectaculoase cum ar fi Cheile Bistriței Vâlcene, Cheile Costeștilor sau Pietrenilor, Cheile Cheii, Cheile Olănești, care ascund privirilor drumețului grăbit peșteri și grote, unele adesea suspendate.

Oriunde te uiți, te vor surprinde ca într-un mozaic plăsmuit cu trăsături fine, peisajele uimitoare ale pădurilor de mesteacăn, fag și molid, străbătute de izvoare ce și-au format mici cascade, creste ascuțite de calcar, abrupturi de stânci prăvălite, culmi domoale cu pajiști înflorite și stâne de oi.

Trecând la pas, poți vedea adesea urme proaspete de cerb, capră neagră sau bursuc. Și nu doar ce se poate vedea la suprafața muntelului te va surprinde ci și lumea ascunsă din interiorul Pământului fie că este vorba de peșteri atent sculptatate de apă sau uimitoare fosile de mici crustacee și animale marine contemporane cu dinozaurii.

Un element suplimentar de valoare în zonă este dat de de prezența în imediata apropiere a masivului a numeroase schituri și vechi mănăstiri precum mănăstirile Arnota, Bistrița, Horezu, schiturile Pătrunsa, Pahomie, Iezer, Bradu, Jgheaburi, bisericile fostelor schituri 44 de izvoare, Păpușa, bisericile rupestre din Peștera Liliecilor.

De asemenea arhitectura tradițională a satelor vâlcene de la poalele muntelui  mai poate fi observată încă în câteva sate precum Pietreni, Bărbătești și Costești.

Din punct de vedere al localizării, întinderii și limitelor, Masivul Buila-Vânturariţa este situat în partea central-nordică a judeţului Vâlcea şi face parte din Munţii Căpăţânii. Masivul iese în evidenţă faţă de lanţul principal al acestora, atât prin dispunere cât şi prin constituţie şi relief. Creasta principală a Munţilor Căpăţânii, constituită preponderent din şisturi cristaline are o dispunere est-vest, cu creste secundare înspre nord şi sud. Excepţie fac două masive calcaroase, ale căror creste principale sunt dispuse pe direcţia SV-NE: Masivul Târnovu în nord-vest şi Masivul Buila-Vânturariţa în sud-est.

Masivul Buila-Vânturariţa se întinde de la vest de Cheile Bistriţei şi până la est de Cheile Olăneştilor (Folea). Legătura cu Munţii Căpăţânii este făcută prin Plaiul Netedu (interfluviul dintre râurile Bistriţa şi Costeşti), Plaiul Lespezi (interfluviul dintre râurile Costeşti şi Cheia) şi Plaiul Hădărău (interfluviul dintre râurile Cheia şi Olăneşti).

Creasta Buila-Vânturariţa are o extindere spaţială de tip liniar, cu o lungime de circa 14 km şi o lăţime cuprinsă între 0,5 şi 2,5 m km (extinderea calcarelor jurasice). Altitudinea absolută este în Vârful Vânturariţa Mare (1885 m), iar cea minimă la ieşirea Bistriţei din chei (550 m).

Principalele vârfuri ale masivului sunt de la sud-vest spre nord-est următoarele: Arnota (1183 metri), Cacova (1525 metri), Piatra (1643 metri), Albu (1659 metri), Buila (1848 metri), Ștevioara (1847 metri), Vânturarița Mare (1885 metri), Vioreanu (1866 metri), Vânturarița Mică (1655 metri), Stogu (1493 metri).

Din punct de vedere al reliefului masivul Buila-Vânturarița se împarte în patru submasive cu înfățișarea diferită fiind rezultatul operei a cinci râuri mai mici Bistrița Vâlcii, Costești, Otăsău, Cheia și Olănești. Cele patru subdiviziuni ale masivului sunt: Masivul Arnota, culmile domoale ale munților Cacova și Piatra, creasta Buila Vânturarița și Masivul Stogu.

Culmea principală are o lungime de circa 14 kilometri, având însă un caracter unitar doar între valea Costești și valea Cheia, cu o mică întrerupere în zona Curmătura Builei.  Creasta are caracter accidental, doar pe zone restrânse având platouri netezite (Cacova, Albu) trăsătura dominantă fiind cea de culme în trepte, dominată de vârfuri rotunjite și culmi netede (Piatra) sau ascuțite (Vânturarița).

Creasta Buila-Vânturarița este cel mai accidentat și înalt sector, motiv pentru care peisajul este extrem de pitoresc aici. Și aici natura are sculptori talentați: râurile, ploaia vântul, zăpada și gheața sculptând și modelând relieful de-a lungul miilor de ani. Astfel creasta este presărată cu câmpuri de lapiezuri-porțiuni mai mari de calcare modelate de ape în forme diferite și dimensiuni, adesea bizare. Ici și colo, apar stânci parcă cioplite cu dalta în formă de turnuri și ace, unele înalte și semețe, altele mai mici dar atent detaliate.  Parcurgând atent creasta vei descoperi că Buila este un munte cu două fețe: spre sud-est se dezvăluie culmile împădurite care coboară domol spre satele de la poale iar spre nord-vest te va surprinde un abrupt spectaculos cu stânci prăvălite, acoperite pe alocuri de jnepeni.  În afară de cele patru sectoare de chei, apa a săpat și în interiorul muntelui.  Așa au luat naștere peste 100 de peșteri și avene, dintre care unele, pentru frumusețea lor au fost declarate Rezervații Naturale (Peștera Arnăuților, Peștera cu Lac, Peștera cu Perle etc).

Din punct de vedere geologic calcarele din care este constituită creasta Builei-Vânturarița s-au format în jurasic, acum 145-200 de milioane de ani. Muntele înalt și semeț de astăzi s-a format într-o altă zonă mai la sud, într-un bazin acoperit cu ape la marginea oceanului Tethys. Muntele s-a format într-un bazin cu ape puțin adânci și calde, care au permis instalarea recifelor cu o bogată floră și faună marină, alge, corali, gasteropode, bivalve, foraminifere, pești osoși, ihtiozauri și plesiozauri.  Resturile scheletelor acestora au format stratele sedimentare calcaroase prin două procese numite bioconstrucție și bioacumulare. Ca o mărturie a existenței acestor viețuitoare de acum 150 de milioane sunt fosilele descoperite în anumite puncte din masiv. A urmat apoi perioada cretacicului cuprinsă între 145 și 65 de milioane de ani când au apărut plantele cu flori, dinozaurii ce au continuat să domine uscatul, iar mamiferele s-au diversificat. În zona bazinului Builei a continuat procesul de sedimentare, însă sub o altă formă prin transportul și depunerea materialelor sedimentare (pietriș, nisip, mâl) aduse de pe continent în timpul ridicărilor și coborărilor repetate ale fundului bazinului, acestea acoperind calcarele formate anterior. Aceste sedimente au format mai apoi actualele strate de conglomerate, gresii, argile și marne aflate peste calcare, la sud de actuala creastă. Apoi după marea extincție de acum 65 de milioane de ani ce a dus la dispariția dinozaurilor și a altor specii, viața s-a diversificat din nou prin cucerirea uscatului și mării de către plantele cu flori, mamifere, păsări și pești. Nivelul mării a cunoscut mai multe fluctuații, care se regăsesc astăzi în teren. În procesul îndelungat de formare a munților Carpați, sedimentele depuse, formate și consolidate în fostele bazine marine au fost ridicate, modificate și deplasate până în locul unde se găsesc acum în vârful unui masiv montan. Repetatele mișcări tectonice și apoi eroziunea au contribuit la definitivarea formei și conturararea aspectului masivului cunoscut astăzi.

În ceea ce privește vegetația, masivul Buila-Vânturarița păstrează încă unele zone cu păduri virgine în special în Dosul Builei, pe versanții respectivi copacii nefiind tăiați niciodată putându-se astfel dezvolta un ecosistem natural foarte variat. Cel mai des întâlnite în Buila sunt pădurile de fag, molid și brad. Pădurile de conifere sunt mai răcoroase și întunecate  decât cele de fag. De aceea în aceste păduri, stratul ierbos este mai slab dezvoltat fiind întâlnite ferigi, alior, ciocul berzei, măcrișul iepurelui.  Pădurile etajate de fag, cele mai extinse, molid și mai rar brad și zadă, lasă loc ici și colo și unor specii mai rare, cum ar fi tisa.

Deasupra lor în zona subalpină se întâlnește jneapănul, cetina de negi în special în Cheile Olănești, Cheile Costești și ienupărul pe culmile înalte ale munților Piatra, Vânturarița sau Ștevioara. Pe potecile masivului Buila-Vânturarița se găsesc foarte multe plante interesante dacă ai timpul, pasiunea și răbdarea să le observi. Dintre acestea merită amintiți curechii de munte – o minunată floare galbenă, ce dăinuie din era glaciară și care poate fi întâlnită mai ales în lunci sau zonele de pădure și pajiște mlăștinoasă. De asemenea în pădurile sălbatice ale Builei poate fi reperată și celebra roză de Cozia (unicat al Vâlcii) ca și crinul de pădure – floare rară, ocrotită de lege. În ceea ce privește minunatele orhidee în masiv se găsesc nu mai puțin de 28 de specii, din totalul de 58 ce cresc în țară. În împărăția pajiștilor alpine și a stâncăriilor  de primăvara până toamna sălășluiesc, cele mai rare și fragile flori de munte, cum ar fi bulbucul de munte, ce se aseamănă cu un trandafir galben. Pe stâncării de o inflorescență de culoare roșu-aprins remarcăm prezența lui pesma (Centaurea atropurpurea). Alături de ea se poate observa ghințura galbenă, deși tot mai rară din cauza lăcomiei oamenilor. În locurile mai umede și umbroase din zăvoaie apare angelica o floare alb verzuie, la fel de vulnerabilă.  Pe marginile potecilor de o culoare purpurie se remarcă prezența garofiței de stâncă.  În pajiștea alpină sălășluiesc și câțiva mici arbuști, cu tulpina culcată la pământ și flori mari de culoare albă sau iedera albă al cărei miros plăcut de vanilie este de neuitat. Dintre florile rare din țară se remarcă prezența toporașului de stâncă asemănător cu o panseluță, însă simbolul crestelor rămâne floarea reginei sau floarea de colț care așa cum i-o arată numele este cu adevărat regina florilor alpine.

Din punct de vedere al faunei masivul Buila-Vânturarița este casa pentru multe viețuitoare ce au avut ocazia de a se dezvolta într-un mediu sălbatic și curat de la cea mai mică insectă și până la regele pădurilor, ursul carpatin.  Dintre insecte se remarcă două specii de cărăbuș: carabus intricatos și carabus variolosus care se deosebesc de celelalte deoarece sunt prădătoare, hrănindu-se cu râme, larve de insecte, moluște, limitând înmulțirea necontrolată a anumitor specii care, în număr prea mare, pot deveni dăunătoare.  Croitorul fagului, frumos colorat în albastru și croitorul mare sunt insecte amenințate cu dispariția fiind protejate la nivel european.  Supraviețuirea lor este legată de păstrarea în pădure a scorburilor și arborilor morți, în care își găsesc adăpost.  Prin zonele umede din pădure, se întâlnesc uneori colorata salamandră, dar și tritonul, buhaiul de baltă cu burta galbenă, broască râioasă brună, broasca râioasă verde sau broasca roșie de munte. Nici reptilele nu lipsesc cum ar fi: șarpele de alun, gușterul sau șopârla de ziduri precum și vipera în zona de stâncării. Totodată pe cursul râurilor repezi departe de  localități se pot observa păstrăvii în mediul lor natural alături de alte specii de pești precum zglăvocul, moioaga, lipanul.  În perimetrul masivului brăzdând văzduhul în inima aerului tare de munte întâlnim o serie de păsări răpitoare cum ar fi: gaia roșie, acvila țipătoare mică sau vânturelul de seară, buha. Fluturașul de stâncă, una dintre cele mai frumoase păsări din România se întâlnește în zona cheilor Costești, Cheile Bistriței, Cheile Cheii. Dintre alte păsări se mai întâlnesc caprimulgul, presura de munte, codobatura de munte și spectaculosul cocoș de munte. De asemenea din arealul masivului nu putea lipsi bineînțelesc carnivorele mari cum ar fi ursul brun, lupul și râsul ce reglează și mențin sub control natural, lanțul trofic în ceea ce privește ierbivorele bine reprezentate prin diferitele specii de cerb, căprior și mistreț.  Pe lângă acestea viețuiesc și carnivorele mici cum ar fi vulpea. În pădurile de foioase și de amestec își are sălașul bursucul care își sapă adevărate labirinturi, veverița și pârșul care își caută cele mai bune scorburi pentru a-și construi cuibul. Deasupra tuturor  pe stâncăriile mai greu accesibile întâlnim și exemplare de capră neagră, adevăratul simbol al crestelor. De asemenea în peșterile masivului întâlnim și câteva specii de lilieci, una dintre peșterile cele mai bine populate fiind Peștera Sfântul Grigorie Decapolitul de la mănăstirea Bistrița ce poartă de altfel și denumirea de Peștera Liliecilor.

Concluzionând acest capitol introductiv putem afirma că  masivul Buila-Vânturarița, din regiunea Olteniei de sub Munte, cu ale sale creste muntoase și peisaje de vis, dar și cu o biodiversitate atât de valoroasă, oferă într-un spațiu restrâns o adevărată splendoare, o resursă inegalabilă de frumusețe naturală, nealterată de mâna omului, care trebuie protejată și pentru cei din generațiile viitoare. Imbinând elemente ale cadrului natural cu peisaje deosebite și numeroase atracții speologice, la care se adaugă obiective monahale de patrimoniu cu valori culturale și istorice deosebite, masivul Buila-Vânturarița cu ale sale stânci izbitor de albe, care răsar pur și simplu din verdele pădurilor de molid, te atrage ca un magnet într-o aventură carpatică de neuitat în ținutul pitoresc al Vâlcei montane.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Natura îl ascunde pe Dumnezeu. Dar nu de oricine – Johann Wolfgang Goethe (1749– 1832) poet, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale.

Noi suntem efemeri. Martori trecători prin tumultul vieții. Dar natura în veșnica sa dăinuire ne oferă exemple a unor forme de existență lipsite de constrângere  sau de pasiuni trecătoare. Noi oamenii ne complicăm existența, vrem să fim ceea ce nu suntem. Am uitat libertatea iar singurul gând rămâne acela, oare ce zice cel de lângă mine sunt bun sau rău, cum arăt, sunt cineva în societate, am statut, sunt realizat pe plan profesional sau personal. Am uitat să trăim simplu, ne creem pseudorepere de bon-ton. Dar unde oare ne găsim fericirea, pofta de a trăi, de a admira răsăritul soarelui sau apusul său în lumea creată artificial tot de către noi? sau în sânul naturii? Să incercăm măcar pentru câteva clipe să mulțumim naturii pentru tot ceea ce ea ne-a oferit fără vreun preț, decât acela de a-i mulțumi că ea nu ne-a dezamăgit niciodată. Fenomenele naturii sunt ochii și sufletul lui Dumnezeu, să nu ponegrim natura niciodată, să o iubim cu o dragoste nețărmurită. Așa putem învăța să îl iubim pe Dumnezeu. Din ciclul peregrinărilor mele prin Carpații României și masivul Buila-Vânturarița a fost în măsură să ofere acel dram de fericire și liniște interioară pe care de atâtea ori cu năzuință dorim să îl obținem.  Epilog al drumețiilor montane pe anul 2020 ținutul nestemat sculptat în piatră al Builei a constituit un bun prilej  de a ne  lua la revedere de la un an care deși a  început sub auspiciile pandemiei a fost totuși în măsură să îmi ofere atâtea și atâtea surprize nebănuite vizitând locuri de poveste din Brașov, Covasna, Harghita și terminând aici în ținuturile legendare ale Olteniei de sub munte în județele Gorj și Vâlcea. Sfârșit de septembrie 2020. Razele blânde ale toamnei încă mai îmbrățișau cu condescedență meleagurile Vâlcei iar acel legământ făcut pe creasta Căpățânii că vom vizita Buila era pe cale să se transpună în realitate. Puține informații, cu atât mai puține hărți despre traseele din masivul Buila-Vânturarița. Părea că această comoară nestemată a Vâlcei rămânea ascunsă discret și prea puțin pusă în valoare în arealul turistic al Carpațiilor. Însă acest lucru nu a fost în măsură să ne descurajeze mai ales că recenziile și fotografiile studiate etalau splendoarea unui masiv calcaros de o rară frumusețe. Culegem precis informațiile și numaidecât într-un week-end de sfârșit de septembrie de astă dată cu prietenul meu din copilărie Adrian Mirică,   băteam din nou drumul Vâlcei într-un al doilea episod pe anul 2020 pe cărările de poveste ale Olteniei de sub munte. Drumul de la Râmnicu Vâlcea până la Băile Olănești renumita stațiune de la poalele Builei de circa 20 de kilometri îl străbați într-o clipită. Nici nu ai cum să te dumirești că de îndată te simți transpus în tărâmul de verdeață și relaxare  a stațiunii ce constituie una din perlele turismului balneo-climateric vâlcean. Ocupând un loc aparte în panoplia stațiunilor balneo-climaterice din țara nostră Băile Olănești este aceea oază care te ajută să îți regăsești echilibrul interior și starea de sănătate cu ajutorul apelor cu efect terapeutic. Aici turiștii măcinați și surmenați de grijile și nevoile stresului cotidian au ocazia preț de câteva clipe să își relaxeze simțurile pe aleile umbrite mânați către izvoarele cu ape minerale pentru tratament precum și pentru a respira în voie aerul curat din zonă. Și ce poate fi mai plăcut decât să cobori lângă râul Olănești, să asculți susurul apei, să închizi ochii și să te lași purtat de energiile subtile ale naturii.

Merită să evocăm în treacăt și originile acestor locuri cu putere tămăduitoare ce se situează la granița dintre istorie și legendă. Potrivit legendei, puterea binefăcătore a apelor minerale de la Băile Olănești a fost cunoscută chiar din timpul romanilor de la care se bănuiește că au rămas niște ziduri vechi din piatră în apropierea izvoarelor. Prima atestare documentară a apelor minerale de la Olănești datează dintr-un hrisov din anul 1760 când aceste ape sunt denumite ape tămăduitoare acestea aflându-se pe moșia clucerului Toma Olănescu care construiește aici primele camere de băi. În privința denumirii localității Olănești, părerile sunt însă împărțite. Unele izvore susțin că numele stațiunii provine de la cavalerii armatei austrice. Aceștia se numeau olane respectiv ulani. Alții sunt de părere că numele se datorează în mare parte boierilor locului, cum ar fi Toma Olănescu. Vestea efectului tămăduitor a fost întărită chiar de conducătorul Revoluției de la 1821, Tudor Vladimirescu care se retrăgea aici, pe moșia Olăneștilor împreună cu grupul său de boieri.

Primele analize ale acestor ape au fost făcute de dr. Kark Friedrich Siller în anul 1830 ceea ce a determinat creșterea numărului de beneficiari ai tratamentului de aici. În anii 1853-1854 se face a doua analiză  a apelor de  către Petrache Poenaru iar mai târziu, de profesorul de chimie Alexe Marin. În urma cererii generalului dr. Carol Davila, care vizitase stațiunea împreună cu elevii școlii de medicină din București, în anul 1869, dr. chimist Bernath Lendway face o nouă analiză a izvoarelor și comunică rezultatul în ziua de 14 iunie 1869 printr-o telegramă în care își manifestă surprinderea și încântarea, numind apele ca fiind de natură extraordinară. În anul 1879 apele minerale de la Olănești sunt trimise la Expoziția din Viena, unde sunt din nou examinate, obținând Medalia de Aur.

După lucrările chimice, analitice, comparative, apele minerale de la Olănești, s-au comparat cu mai multe surse străine și s-a constatat că studiile geologice și hidrologice efectuate de dr. Knott inspector general al apelor minerale din Austria, ca și analizele chimice ale tuturor izvoarelor minerale făcute de prof. Krizan de la Institutul Chimic din Praga au permis ca în anul 1922 să se poată începe captarea, după cele mai noi tehnici ale vremii, a 22 de surse de ape minerale. Acțiunea a beneficiat și de sprijinul casei Rumpel A.G. din Viena, specializată în astfel de lucrări.

Per ansamblu aruncând o privire generală Băile Olănești  este una dintre puținele localități din țară care întrunește în chip armonios doi factori naturali de cură: factorul climatic si topoclimatic local, si factorul hidromineral constituit din apele minerale. Declarată stațiune balneoclimaterică de interes național prin HG 1016/2011 Băile Olănești  ocupă primul loc printre stațiunile balneoclimaterice din România în ceea ce privește numărul de izvoare, debitul total zilnic al acestora, ca și varietatea compoziției și a concentrației apelor minerale. În stațiune se găsesc peste 35 de surse hidrominerale, atât ca izvoare naturale, cât și ca rezultat al unor lucrări de foraje și miniere (puțuri si galerii). Un număr de 15 izvoare minerale sunt captate pentru cura internă iar restul sunt necaptate. Două izvoare minerale și patru sonde cu apa minerală sunt folosite pentru cura externă (balneație). Stațiune modernă și dinamică, situată la poalele tărâmului fermecat al Builei-Vânturarița,  beneficiind în prezent de o varietate largă de locuri de cazare și baze de tratament, cu un turism prosper,  Băile Olănești  este aceea oază de sănătate și frumusețe naturală cu izvoare fermecate unde natura iubeşte omul şi ne obligă şi pe noi să o respectăm.

Am poposit în centrul stațiunii într-o vineri seară cu gândurile răscolite și cu dorința arzând în suflet de a gusta la propriu cum s-ar spune din fructul fermecat al Builei, iar până acolo nu mai despărțea decât o noapte și un lung drum forestier prin cheile Olănești. Dimineața ne-a întâmpinat cum se cuvine scăldați și îmbătați la propriu de aerul tare și curat al zonei. Cu o vervă tinerească și cu un suflu nou ne agrenăm spre prima țintă a drumeției noastre,  valea pârâului Cheia și Cabana Cheia. Din dreptul hotelului Livadia pășim agale pe Aleea Izvoarelor sau aleea de cură balneară urmând în amonte cursul pârâului Olănești. Preț de 1,3 kilometri până la izvorul nr. 24 mica noastră promenadă părea a fi doar preludiul spre descoperirea tăinuitelor frumuseți ascunse de-a lungul cursului întortochiat al Olăneștiului. Ce putea fi mai plăcut acum pentru început decât acest drum de plimbare, relaxant, unde  răcoarea toamnei este solemnă, unde liniștea muntelui, povestea pădurii de fag și spectacolul divin al naturii te îndeamnă să împărtășești gândul că  Vâlcea este cu siguranță unul dintre cele mai frumoase județe din România. Actorul dinamic al zonei, pârâul Olănești numaidecât ne întovărășește pașii, o apă zglobie, zveltă, repede limpezită, strânsă cochet grămadă într-o albie îngustă, fără răsfirări nehotărîte.

Din dreptul izvorului nr. 24 începe adevăratul drum spre Cheile Olăneștiului. Urmând în amonte cursul pârâului Olănești împărtășești sentimentul că albia acestui pârâu deși pare mai veche, e veșnic tânără. Și-a curățit drumul de stâncile ce i-ar fi piedică, coastele munților au avut vreme să se mai tragă îndărăt, chiar stâncile mai îndrăznețe s-au îndepărtat, respectând vesela față a zglobiului pârâu de munte. Din sfărâmăturile luptei, din praful și grohotișul stâncilor măcinate, Olăneștiul și-a sculptat o tainică cărare, pe care o ține, prin umezeala împrumutată, în culoarea intensă a veșnicei speranțe și prin care, alene, se plimbă în șerpuiri numeroase. De aceea, mergînd de-a lungul drumului curat, bine întreţinut, ce îl întovărăşeşte, ai impresia că treci din încăperi în încăperi măreţe, închise din toate părţile, cu tainice uşi prin care el stăpân intră şi iese misterios, fără să îl vezi, de cele mai multe ori abia auzindu-i foşnetul de mătase.

La început, în odăile de la intrarea în chei cum s-ar spune în sens figurativ reperăm pe partea stângă un perete de stâncă, zugrăvit cu tonul închis și sobru al stâncii cenușii, simbolul voiniciei neînfrânte. Pe cealaltă împrestițătura arborilor cu frunze căzătoare, stropiți cu diferite culori de toamnă ce s-a înstăpânit peste aceste ținuturi, cu șopotul vesel al frunzelor bătute-n dungă. Prin ruginiul covorului de jos, ascuns printre boschetele arinilor și fagilor, Olăneștiul din nou se furișează molcom, sub bolta de azur pătată cu gingaşa făptură a fluturilor albi, ce-şi duc jocul vieţii în cele de pe urmă zile frumoase: ,,un salut de mai dat vieţii de Septembrie”. Pe mai departe în chei din loc în loc pereții sunt tapisați cu verdele închis al mușchilor, presărat de arinii cu câteva frunze aurite, iar unde și unde câte o stâncă, răsare din cadrul frunzelor. 

După circa 2,5 kilometri ajungem și în dreptul punctelor de marcaj turistic. Pe mai departe drumul spre cabana Cheia îl urmăm pe marcajul comun Cruce Roșie și Cruce Albastră cel puțin până la cantonul silvic Mânzu. Părăsim pe stânga drumul ce duce spre satul Gurguiata și numaidecât urmând șoseaua ce se răsucește în buclă, poposim în lunca Pietriș. Marcând zona de poale de la nordul masivului, cele patru sate de poveste Tisa, Gurguiata, Comanca și Pietriș cuprinse în mijloc de munte,  sunt parcă anume alese să deseneze un paradis unic, completând tabloul acestor locuri alese de Dumnezeu să fie poezia cea dintâi a Builei Vânturarița.

Pătrundem în satul Pietriș admirând lunca largă a văii precum și schitul tuturor sfinților Comanca. Aveam astfel să luăm cunoștință de al doilea soi de încăperi mai luminoase, căci valea e mai deschisă numai bună pentru înfiripirea unei mici comunități de suflete ce își duce neostenit traiul în decorul de basm al Vâlcei Montane.

Părăsim satul și la kilometru 3,3 se desprinde, peste râu un drum de căruță spre Comanca. A urmat apoi cabana ocolului silvic Comanca după care al treilea decor scenic zugrăvit de pârâul Olănești. Silită de pereții abrupți, șoseaua trece, pe malul celălalt. Din când în când se zăresc țuguiatele stânci de pe plaiul Icoanei sau de pe plaiul Piatra Tăiată. Înainte de confluența cu valea Rarița șoseaua pătrunde în cheile mijlocii ale văii Olănești.  Aproape de confluența cu valea Rariței traversăm pe un pod și numaidecât suntem pe malul drept al râului Olănești. Aici valea este strâmtă și din nou apar chei. La tot pasul mici tablouri de amănunt îți captează din nou atenția, de nu-ți dai seama nici de osteneală și nici de drumul cel lung ce continua neabătut. O altă lume, nebănuită prin aspectul ei, ni se prezenta din nou privirii. Și aici stâncile nu păreau mute în frumusețea lor sălbatică, șuierul vânticelului de toamnă cânta parcă doina, aleanul sufletului nostru copleșit de opera naturii iar șopotul izvorelor răcoritoare de jur împrejur îi ținea isonul. Ne reține pe moment atenția un colțan de stâncă pe lângă care vine șuvița unei cascade (Fântânele). Din curba șoselei se deschide o priveliște frumoasă spre chica de calcar al Stogului semn că până la porțile împărăției Builei nu mai era cale lungă. Trecând pe malul stâng șoseaua însoțește râul cu numeroase cascade. Aici muntele Alionte trimite un pinten abrupt silind râul să se răsucească în cârlig. Din dreapta, prin două jgeaburi, vin alți torenți, care se aruncă vijelioși în râul Olănești.

Continuăm aventura neabătuți de la traseu și la km 9,5 valea se lărgește și își face apariția ruinatul canton silvic Mânzu. Aici într-o mică poieniță facem un popas mai lung. O masă mai așezată cu toate ce se cuvin pentru drumețul carpatin flămând hoinărind pe poteci de munte cu merinde păstrate tainic în raniță cum s-ar spune numaidecât ne întremează și ne alungă foamea și osteneala abia simțită. La izvorul din apropiere ne alimentăm cu apă și continuăm aventura părăsind  șoseaua forestieră și râul Olănești angajându-ne de data asta tot pe marcaj cruce albastră într-un urcuș mai consistent pe panta muntelului Plaiul Prisolopelului. Urcăm malul abrupt, ocolind o pepinieră pe la nord și mergând în paralel cu firul izvorului Prislopel. Pe măsură ce înaintam simțeam cum frumusețea locului se întețea mai ales acum către toamnă când tot drumul pe aici e o adevărată feerie. Argintul viu al apei, iarba de culoarea buratecului până ce dă bruma, policromia făgetului  înainte de se desfrunzi toate se îmbină într-o armonie atât de dulce, atât de blândă, încât drumul l-ai dori la nesfârșit. După circa 30 de minute de la drumul forestier ajungem și în șaua Prislopel. Aici lângă o troiță suntem la o răscruce de marcaje, cruce roșie care definește poteca de culme și bandă galbenă care coboară din nou spre valea Olănești făcând legătură cu marcajul triunghi galben ce continuă spre Cheile Mânzu  și mai departe spre vârful Folea.

De la troiță mai continuăm să mergem circa 10 minute și numaidecât din șa facem cunoștință cu pereții Vânturariței, în deplina lor splendoare de campanule sculptate de un maestru divin care strălucesc puternic, amintind de abrupturile semețe ale Pietrei Craiului. Ne cuprinde din nou emoția la această întâlnire mai îndeaproape cu crestele Builei parcă fratele geamăn al Pietrei Craiului admirând cum și aici în inima Vâlcei montane ploaia, vântul, eternii dușmani ai formelor împietrite, desăvârșesc amănuntele, dându-le făptura admirată de om.

Pe aripile închipuirii transpuși deja în decorul scenic al Builei continuăm un urcuș susținut pe culme, spre nord, traseul fiind în continuare comun cu cel marcat cu cruce roșie pe creasta ascuțită și stâncoasă a muntelui Sterpu (908 metri). Pe mai departe  într-o poiană mai largă poteca oferă o neașteptată panoramă spre pereții Cheilor Recea, ca și spre clăile ascuțite ale Stogșoarelor. Simți la propriu cum pe tărâmul împărătesc cortina s-a luminat o clipă, apărând în fascia luminii proiectate sublima panoramă  spre pereții Cheilor Recea, ca și spre clăile ascuțite ale muntelui Stogu. Pe cealaltă parte dacă rotești privirea la 180 de grade șansa îți surâde de a admira culmile Narățului în care brazii prind să străbată cu suliţele lor, în pâlcuri rare, deodată, bolta făgetului des, născând înspre toamnă tablouri de o policromie vioaie.

Am ajuns practic la limita Parcului Național Buila-Vânturarița și pe mai depare liniștea pădurii ne poartă din nou parcă pe ritmurile unui vals de Strauss, crezându-ne pe un vârf de munte. Poteca se menține strict lângă creastă și numaidecât ajungem în Șaua La Lac. Ajunși în poiana de sus, lumina orbitoare a soarelui, frăgezimea ierbii în contrast cu silueta nemişcată a catargurilor înalte ale fagilor, împodobiţi cu frunze ruginii, ne ţintuiesc locului, simţind cum se adâncesc în suflet dorinţi de viaţă, născute din viaţa naturii. Din șaua La Lac ne despărțim de traseul cruce albastră  ce duce mai departe spre inima Căpățânii până la vârful Gera și urmăm pe mai departe traseul marcat cu cruce roșie. Drept în față nu ne mai rămânea de înfruntat decât pereții Ștogșoarelor care apar în pădure cu ziduri innaccesibile.  Lângă o troiță facem un scurt popas. Un tunel săpat în stâncă de mâna ingenioasă a omului ne-a ușurat misiunea în străbaterea acestei redute inexpugnabile. 

Traversăm  tunelul,  această cale tăiată de om prin  măruntaiele Stogșoarelor,  iar dincolo de acesta priveliștea apare la fel de neînduplecată, iar privirea noastră se pierde numaidecât în depărtare, în zona superioară a pârâului Cheia, ale cărui obârsii se află sub versanții sudici ai Vârfurilor Preota, Gera sau Bogdana (Muntii Căpățânii) ce ne zâmbesc în lumina toamnei cu o semeață dezinvoltură. Drept în față bariera de stâncă a Stogșoarelor ne insuflă respect. Te închini parcă la Kaaba din Mecca admirând fețele cubului enorm, mai albe în contrast cu verdele pădurilor de brad din jur.

Mai urmăm drumul preț de 200 de metri și numaidecât pe partea stângă coborâm pe o potecă în serpentine până ce panta  se redresează în valea Cheia. Ieșim din pădure la pârâu și din nou minunile zonei ne fascinează în cele mai sublime moduri. Aici pe valea pârâului Cheia  simți cum stâncile de calcar împrumută parcă forme dolomitice creionând un nou univers cu totul aparte. Simți cum uriașii își dau mâna, aici pe scurta vale a Cheii, cu apă suficientă, alternând cu mici cascade și chei, cu surâzătoare pâlcuri de poienițe verzi și păduri de brad. Șopotul ei când mai lin când mai vioi, susurul cetinilor și tremurătorul glas al frunzelor de fag, lămuresc răscolirea imaginației.

Pierduți în acest univers al magiei la granița imaginarului cu legendele înțesate de uriașii  ce din timpuri imemoriale stăpâneau pământul, cei două sute de metri parcurși până la cabana Cheia s-au scurs pe nesimțite.  Doar voiciunea și spiritul tânăr al celor care îi calcă pragul te fac să te simți transpus în sânul unei familii care te întâmpină întotdeauna aici cu brațele deschise, cu condescendență, cu candoare așa cum a fost dintotdeauna sufletului carpatinului român.

Așezată pe malul stâng al Pârâului Comarnice, aproape de confluența acestuia cu Râul Cheia, cabana Cheia  dăinuiește într-un peisaj de o măreție rar întâlnită. De jur împrejur pereții calcaroși ai Muntelui Stogu (nord-est), Masivului Stogșoare (est), Clăii Strâmbe si Santinelei Cheii (sud) se prezintă ca fortărețe naturale care insuflă respect, solemnitatea fiind amplificată și de apropierea acestor pinteni de piatră, detaliile de relief fiind ușor de descifrat.  Este singura așezare turistică de acest gen din ansamblul cochetului masiv de piatră, iar poziționarea sa în adâncul muntelui, între contraforturile Vânturariței o transformă în inedit punct de umanizare, locul fascinând prin izolare, măreția peisajului de piatră împrejmuitor și bungetele de pădure așternute peste povârnișurile Căpățânii. Transformată în cabană dintr-un fost canton silvic în urmă cu 40 de ani traseul până la aceasta necesita un efort de timp și o cutezanță ce nu stătea la îndemâna oricui fiind necesară parcurgerea sectorului de defileu al pârâului Cheia, Brâna Caprelor, parcurgerea crestei sau prin șaua Hădărău. Însă în anul 1985 a fost realizat tunelul care străpunge muntele Ștogșoarele în scopul înlesnirii accesului utilajelor spre bogatul fond silvic ținut secret de meterezele calcaroase. Însă această realizare tehnică dimpotrivă a impulsionat și circulația turistică mai consistentă din ultimii ani. Odată cu instituirea parcului național destinația ințială a tunelului a dispărut și astfel această miniatură a tunelului din Transfăgărășan în variantă vâlceană a rămas un portal viu, o punte de legătură facilă pentru toți cei care vor să guste preț de câteva clipe savoarea magică a acestor locuri.

Însă ceea ce face ca și cabana Cheia să fie un loc deosebit îl constituie cu siguranță atmosfera și spiritul ospitalier al oamenilor care administrează acest imobil care depășește clișeul binecunoscut gazdă – oaspeți, simțindu-te ca și cum ai fi făcut dintotdeauna parte din colectivul acestui loc atins de o aripă de înger, animat doar de tumultul apelor repezi ale pârâului din vecinătate. Iar dacă sunteți drumeți osteniți și înfometați atunci negreșit să gustați  și din celebra ciorbă de fasole, devenită un adevărat brand al cabanei care știe să răsfețe și cele mai gurmande gusturi, experiență împărtășită și de noi personal.  O inovație excelentă o constituie și construcția anexă, fosta șură acum închisă ermetic, decorată cu un bun gust și într-un tipar de cramă tradițională, unde cu siguranță prezența șemineului  dezmortește fizic și moral atmosfera din interior în serile sau zilele reci de iarnă.

Pășind în pragul cabanei am simțit cum pe moment o clipă de mulțumire este în măsură să lase o dâră luminoasă în suflet pentru tot restul vieții.  Trăiești din ea alte clipe fericite, atunci când o cauți în oaza amintirilor plăcute. Aici preț de câteva clipe am simțit cum soarele tomnatec ne încălzește la propriu fără să-i simți arșița copleșitoare. La o bancă din dreptul cabanei, la umbră de brad admirăm maiestuoasa desfășurare a pereților muntelui Stogu, masivului Stogsoare, Clăii Strâmbe si ai Santinelei Cheii, mai din apropiere și simți măcar pe moment că ești omul fericit pe care-l râvnesc împărații. Te cheamă spre aceste stânci asprimea înfățișării lor, într-adevăr ca niște străji a ținuturilor ce le domină cu dezinvoltură.

Însă lungul nostru popas și reflexiile de moment trebuiau într-un fel să aibă un final mai ales că Buila-Vânturarița  nu și-a rostit încă ultimul cuvânt. Mulțumim gazdei primitoare pentru ospitalitatea și informațiile oferite cu privire la viitorul mers al traseului și numaidecât ne angajăm pe traseul marcat cu triunghi roșu și bandă albastră până la Curmătura Cormanice primul nostru reper în atacarea crestei Builei.

Până la Curmătura Comarnice pornind din spatele cabanei Cheia, urmând pentru început cursul văii pârâului Comarnice poteca urcă lin, alocuri pe serpentine pantele Muntelui Comarnice, printr-o pădure de foioase.  Urmează apoi domnia bradului, cu arbori voinici ce mor doar de bătrânețe ori în luptă cu furtunile. Toată această afacere ne-a luat circa 3 ore și jumătate.

Ajunși în Curmătura Comarnice ne despărțim de o serie de trasee, traseul nostru de drumeție urmând a ne dirija pașii către Curmătura La Oale punct de reper important în explorarea crestei Builei venind dinpre nord.

Astfel lăsăm în urmă traseele ce duc spre șaua Zmeureț și satul Pietreni și numaidecât pe marcaj bulină galbenă continuăm pe poteca firavă prin pădure, urcând și apropiindu-ne de marginea stâncăriilor, într-o zonă din ce în ce mai haotică. Pe această porțiune de traseu aveam ocazia de a admira greaua luptă ce o duc molizii, în năzuința lor de a urca mai sus, tot mai sus. Însă cad biruiți de semeția stâncăriilor. Din înfățișarea lor ce transpiră mândria vigoarei, podoaba aspră a conului de cetini, ajung ca niște sperietori de vrăbii din lanurile de grâu. Într-un mic lumiș printr-un desiș de brazi reperăm în lumina apusului de seară  cușmele înalte și bătătorite ale Căpățânii.

Umbrele serii s-au instalat cu dezinvoltură și profitând de un mic izvor situat în imediata apropiere hotărâm să campăm în acest loc. O lungă zi s-a scurs pe nesimțite pierduți din nou pe tainicile cărări ale Olteniei montane. În liniștea nopții parcă nici o frunză nu se clătina, nici greierii nu țârăiau semn că toamna guverna acum aceste ținuturi cu deplină suveranitate. Doar din când în când șoapta unei unde răcoroase venită din taina pădurilor, aducea aroma lacrimilor de rășină. Și astfel ne-am scufundat într-un vis eteric. Dimineața ne-a regăsit singuri în spațiul nesfârșit al pădurii, cu gândurile trezite doar de șuierul bradului și de murmurul izvorului din apropiere.  Sub farmecul măreţ al naturii impunătoare, ne lămuream licăririle născute în sufletul celor ce trăiau mai adesea cu ea. Strângem degrabă cortul și ne continuăm aventura pe poteca din ce în ce mai sălbăticită către Curmătura La Oale. Același salut ca și cel de seară ni-l oferă din nou culmile Căpățânii bucurând-ne în tihnă de frumusețile ce se deschid discret privirii la fiecare cotitură a cărării. Nu după mult timp într-o atitudine mai morocănoasă ni se dezvăluie și turnul nestemat săpat în stâncă al Stogului.

Înaintăm voinicește simțind la propriu cum în stânga se ridică turlele Vânturariței II sprijinită de Claia Strâmbă iar la dreapta mase enorme de bolovani năruiți din pădure căptușesc întortocheatele hățișuri ale Vânturariței Mari și ale Vioreanului. În această sălbăticie desăvârșită, unde caprele negre, ursul și uneori vipera stăpânesc dezinvolt, poteca noastră răzbate în curmătura La Oale.  La Curmătura Oale pădurea pe moment ia sfârșit pentru a face loc unui mic plai o oază suspendată în căușul munților.

A urmat apoi partea apoteotică  a drumeției pe creasta masivului Buila Vânturarița care pentru început ne poartă din nou prin umbra pădurilor de brad. Cu cât suim cu atât lumina se întărește iar razele de soare aruncă pete vesele în întunerecul pădurii. Răzlețit printre magice ferestre încadrate de rama brazilor virtuoși, reperăm din nou mai în profunzime  crestele mlădioase ale Căpățânii. Porțiunea de traseu de la Curmătura La Oale spre vârful Vioreanu deși a fost remarcată recent cu bandă roșie are un caracter alpin și nu se recomandă drumeților neantrenați.

Lăsăm bagajul greu în șa și ne continuăm neabătuți traseul gustând din plin partea spectaculară a acestuia  la granița dintre adrenalină și extaz cu stânci, cățărări de stânci, coborâri pe stânci, totul e cu stânci. Ne bucurăm de experiența pură a stâncilor, deoarece prizele pe care le  găsim sunt doar alte pietre, jnepenii sau rădăcinile jnepenilor. Cărarea care ne duce pe spinarea gheburilor Builei pare fără de sfârșit. Cu mare trudă urcăm din treaptă în treaptă, pășind peste crăpături fără fund, ținându-ne de crengile mlădioase ale jnepenilor.

Ajungem pe unul dintre vârfurile colțuroase iar eforturile depuse ne sunt încununate de admirea tabloului măreției muntoase ce se desfășoară în larg. E răsplata ostenelii presărată cu stropii de bucurie extatică. Ridicăm din nou brațele fără voie, în contemplarea farmecului întins. De jur împrejur prăpăstii, ruină, ca după un război de ciclopi. Admirăm turlele singuratice, înalte, inaccesibile ale Crăiesei Olteniei, dezbrăcate de orice podoabă vegetală, cel mult niște cultuci de mușchi, lichieni, pe colții proeminenți, cu tufe de floarea reginei mătăsoasă, unde trăiesc neatinse, căci e pedepsit semețul care le-ar râvni. Mai încolo bolovani de piatră, colțuroși, albi, de marmură, azvârliți unii pe alții, stau ca vertebrele unui schelet desfăcut de vreme.  Negura de pe muntele Stogu se rupe și, cu cât se înalță, se pierde în văzduhul înfierbântat. Câteva dungi, albe, mai rămân pe coasta munților, ca niște zdrențe dintr-o pânză, aninate de sulițele brazilor. În față masivul Căpățânii celălalt străjer al Olteniei, se înalță impunător. El domină fiind mai apropiat. Spre orizontul îndepărtat Narățu, Cozia și cetatea de piatră a Făgărașului domină și ele cu dezinvoltură văzduhul. Până la ele e marea cu valuri împietrite, care de stânci golașe, care cu rar brădet, azvârlite în învelișul țesut din lumina soarelui și umbrele norilor, caleidoscop viu, schimbător de la clipă la clipă. În cealaltă direcție spre podișul Olteniei se revarsă valuri lungi, mantia neagră a pădurii dese, codrii nesfârșiți, molizi și fagi, rar cu pleșuvia unor poieni. Și aici de pe piscurile ascuțite ale Vâlcei montane natura ne-a  zâmbit din nou sublim cu un surâs tainic răscolitor de gânduri și sentimente neprețuite.

                                                              Captură video de pe creasta Buile-Vânturarița

Trăiam astfel clipele apoteotice în admirarea crestei Builei mulțumind în gând divinității că ne-a oferit șansa de a mângâia această nestemată Crăiasă a Olteniei simțind aici cum viața muntelului se îmbină cu moartea lui. Ceea ce-l sfarămă bucățică cu bucățică dă farmec plasticii admirate, frumuseților sălbatice, văilor adânci și tainice, toate însă trecătoare, deși par veșnice, față de scurtimea vieții noastre. Îți dai atunci seama de toată măreția firii, de infirmul nostru destin trecător. Minutele se scurgeau ca în vis, domol, în liniștea supremă, cu zborul norilor, cu sunetul duios al vântului de pe creste. Ne-ar mai fi trebuit cu siguranță încă o zi să admirăm în întregime și pe deplin și celelalte frumuseți ale crestei cu vârfurile Vânturarița Mare, Vioreanu, Ștevioara,  Buila și toate celelalte. Însă Buila-Vânturarița nu se mută din loc, va rămâne același vechi străjer al Vâlcei, pildă în lupta neostenită a stâncii cu nepotolitul văzduh, scărmânând cânepa norilor cenușii în modelarea uneia dintre cele mai frumoase cetăți ale Carpațiilor Românești. Cu regret părăsim crestele dezgolite, când soarele, stăpânitorul ostașilor de piatră, începe să arunce umbră peste coastele împădurite.  La revedere creastă a Builei. Cu siguranță ne vom reîntoarce pentru a-ți admira într-o altă drumeție legendară operă sculpturală desăvârşită. Revenim la Curmătura La Oale admirând printre ferestrele croite prin desișul brazilor ultimele imagini cu Narațul și Cozia străjuiți în fundal de împărăția de stâncă a Făgărașului. 

De la Curmătura La Oale până la schitul lui Pahomie nu ne mai rămânea de parcurs decât circa 3-4 ore într-o coborâre vertiginoasă și abruptă fiind de altfel ultimul segment de parcurs în aventura noastră pe creasta Builei.  Pe marcaj punct galben se începe coborârea pe coastele abrupte ale Vânturariței Mari și Vioreanului, traversând patru râpe consecutive. Timid printre brazi colțuci mai mari sau mai mici de stâncă străjuiesc împărăția plină de sălbăticie, într-un cadru de un pitoresc autentic. Drept în față nu ne mai rămânea de admirat decât coastele Narățului pierdut în oceanul nesfărșit al făgetului precum și lunga vale a Olăneștilor pe unde am venit.

A urmat apoi un scurt urcuș, în cursul căruia ne însoțește pe stânga un abrupt. Cărarea numaidecât se pierde pe un pieptiș bolovănos iar noi căutăm cu prudență un loc mai sigur de traversat. Depășim cu bine zona de abrupt după care trecem printr-o mică strungă, apoi coborâm treptat spre sud-est prin pădure, până într-o poieniță la marginea căreia se află amplasată o stână. Bolovanii au rămas în urmă, iar înaintea noastră se întinde o otavă verde ca și pajiștea de primăvară. Ce binecuvântat și pitoresc poate fi acest loc, o mică oază de lumină și verdeață rătăcită printre bolovanii năruiți și oceanul nesfârșit al pădurilor din apropiere.

La dreapta poienii cotim în unghi drept și începem coborârea prin pădurea tainică de foioase a zonei. Arborii care mai de care în semeția lor duc o luptă nesfârșită cu grohotișul atârnând pe cultuci de bolovani. Nu pot să zic că această porțiune de traseu a fost una facilă, slalomul pe terenul accidentat concentrându-ne atenția și ultimele eforturi depuse până la zona de poale. Dar acum descriind amănuntele pot să spun că sălbăticia  acestor locuri neatinse de mâna hrăpăreață a omului ne-a făcut să mulțumim în gând celor ce au avut inițiativa de a înființa aici un parc național în care numai ea natura dictează care dintre arbori urmează să viețuiască și care urmează să fie răpuși de bătrânețe sau de vicisitudinile sorții.

A urmat apoi o zonă de mesteacăn și acăț pe niște râpe abrupte ce numaidecât ne-au proiectat într-o zonă de poiană. Lunga coborâre venind dinspre creastă a luat sfârșit când din întunericul pădurii luarăm contact cu lumina orbitoare, ce scaldă, o poiană largă, presărată cu o pajiște nesfărșită într-un decor bucolic de o rară măiestrie aici sub pintenii stâncoși ai Vioreanului și Vânturariței. Fețele ni se înveselesc iar o bucurie nestăpânită ne cuprinde fără voie. O ultimă radiografie cu crestele Builei-Vânturarița a fost surpriza cea de pe urmă a anului 2020 care ne-a oferit atâtea și atâtea satisfacții pe potecile carpatine în masivele Perșani, Bodoc, Baraolt, Hășmaș, Căpățânii, Făgăraș, Piatra Craiului și terminând aici pe culmile nestemate de stâncă ale Builei. Într-un ultim mesaj de la revedere ne salută cu condescedență salba de vârfuri semețe ale Builei începând cu Stogu, Vioreanu, Vânturarița Mare și Ștevioara. Același mesaj solemn îl transmitem și noi către creasta ascuțită de calcar, spre vârful căreia brazii singuratici se agață, părând a fi niște oi negre care au apucat înaintea turmei.

Dar cum aș putea uita că pe lângă această poiană încântătoare, la adăpost de vânturile dinspre nord, cu priveliștea înălțimii de 776 de metri asupra întregii împrejmuiri a Builei și a celor trei vârfuri de strajă se află și schitul lui Pahomie acolo unde spiritualitatea se îmbină într-un mod armonios cu legenda și istoria.  Însă lungul retur spre Cheia și de acolo spre Olănești ne-a lipsit de șansa de a admira și acest monument emblematic al Vâlcei montane. Poate altădată în dezideratul unui vis nestăpânit  de a mai admira odată ori poate de mai multe ori salba de frumuseți nestemate cu care este înzestrat și binecuvântat din plin acest masiv montan.

Ultimii kilometri spre Băile Olănești i-am petrecut pe forestiere istovitoare urmând pentru început valea pârâului Cheia până în satul Cheia. Ajunși acolo am înaintat pe drumul principal al așezării, acompaniați de o arhitectură populară specifică Olteniei de Nord. Și aici case mari, țărănești, cu temelie solidă și structura masivă împrumutând din aspectul culelor boieresti de secol al XVIII-lea se vădesc din loc în loc, contribuind din plin la farmecul zonei adăpostite de dealurile blajine. A urmat apoi traversarea culmii deluroase înspre satul Tisa servindu-ne nestingherit pentru a ne potoli setea cu merele coapte din livezi, poate cele mai bune mere cum numai în ținuturile Vâlcei se fac cu o aromă și savoare desăvârșită. Coborând culmea prin pădure reperăm aleea de cură balneară și numaidecât poposim la izvoarele 8-14 ce duce spre inima stațiunii Băile Olănești. Și astfel am parcurs marea buclă cu simțământul și datoria împlinită că și de astă dată drumul pe aleile palatului fermecat al Builei au fost variate lămurind răscolirea imaginației și pofta de frumos.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

O toamnă magică într-un masiv fermecător. Masivul Buila-Vânturarița cu certitudine reprezintă o perlă a Vâlcei montane, o creastă enigmatică care face notă discordantă față de celelalte masive din zonă, un tablou calcaros modelat printr-o măiestrie desăvârșită care te face să dai totul din tine. Deși altitudinile sale nu depășesc 2000 de metri, abordarea sa necesită multă tehnică și îndemânare asemenea temerarilor ce străbat Piatra Craiului. Însă priveliștea sa din dreptul Schitului lui Pahomie te face să îl apreciezi și să-l iubești din tot sufletul ca pe un frate bun. De altfel întreaga zonă are un farmec aparte începând cu Băile Olănești una din perlele turismului balnear al Vâlcei precum și schiturile sacre dimprejur începând cu schitul lui Pahomie și terminând cu schitul Iezer. Mă bucur că am mai putut împărtăși o experiență montană de excepție în ținutul magic al Vâlcei Montane.  Închei acest articol citându-l pe Alexandru Vlahuță care prin opera sa de căpătâi România Pitorească prin condeiul său excepțional a lăsat posterității fraze memorabile în descrierea acestor meleaguri ale Vâlcei Montane „Toti munții de prin părțile acestea ale Vâlcei sunt sparți si scorborosiți de ape. Cărări înguste și primejdioase te poartă pe margini de prăpăstii în adâncul cărora ți-e frică să te uiți. Pe unele locuri pământul sună sub picior ca o boltă. Pe sus vezi stânci uriașe scoase din zid, gata să se prabușească. Copaci chirciți, schilozi, cu ramuri strâmbe, ies de prin crăpăturile pereților de piatră. Te crezi într-o lume dărăpănată, pustiită în urma unui mare dezastru. Doar glasul apelor zbuciumate răsună ca un bocet în tăcerea și neclintirea atâtor ruini”. Așadar să iubim din tot sufletul masivul Buila-Vânturarița culegând prinosul de frumos ce ni-l oferă Vâlcea montană una dintre cele mai frumoase zone din arealul Carpațiilor Românești.

   Videoclip despre drumeția mea în masivul Buila-Vânturarița

I. PREZENTARE GENERALĂ

Munţii Căpăţânii, parte a Carpaţilor Meridionali, sunt constituiţi dintr-o culme înaltă, prelungă de aproximativ 50 km ocupând un loc distinct în arealul geografic al Olteniei montane la granița județelor Gorj și Vâlcea. În mare parte, culmile acestora sunt puternic împădurite, dar există și suprafeţe întinse de goluri de munte, străbătute de o reţea deasă de poteci şi chiar de drumuri. Marginea lor e un zid de stânci ce se înalță de-a dreptul din câmpii netede sau dau în dealuri nisipoase, cu spinări rotunjite dând naștere unui contrast plăcut ochilor de forme,  de vegetație, de pitoresc autentic românesc în această străveche vatra monahală ale cărei rădăcini sunt puternic ancorate în negura timpului împletindu-se cu legendele vechilor daci ce au propovăduit prin aceste locuri nemurirea sufletului în frunte cu marele zeu Zalmoxis.

Străbătând culmile acestor munți negreșit șansa îți oferă posibilitatea de a admira peisaje de poveste, păduri de brad și o vale  în care pe de o parte sălășluiesc  Horezu – centrul ceramicii populare româneşti, vechile vetre pastorale Vaideeni, Polovragi și Baia de Fier amintind de transhumanța  de veacuri a ciobanilor ardeleni, iar de cealaltă parte – vârfurile munţilor şi golul alpin.

În contrast cu aspectul culmilor rotunjite se ridică două cetăți dolomitice, Târnovul și Buila, prima la nord de culmea principală, ultima la sud, ele însele la rândul lor izvoare  nesecate de frumuseți naturale.

La aceste zone se mai adaugă cordonul de stâncării și de chei de la poalele sudice: cheile Oltețului, cheile Bistriței, Arnota, Buila, Stogșoare, ca și ruinele cetății de gnaise Narățu, ale cărei contraforturi străjuie defileul Oltului.

În ceea ce privește delimitarea geografică față de celelalte masive spre nord munții Căpățânii sunt delimitați de masivele Latoriței și Lotru. Latorița își culege izvoarele din munții Parâng și coboară spre Lotru, constituind limita față de munții Latoriței. De la gura Latoriței, Lotrul îi delimitează de munții cu același nume, croindu-și treptat calea spre est, pe lângă localitățile Mălaia, Săliștea, Păscoaia, Valea lui Stan până la Brezoi unde se varsă în Olt.

De la gura Lotrului, limita estică este preluată de vigurosul Olt, care face o limită tranșantă față de masivul Cozia printr-un defileu de o reală frumusețe. După ce trece prin vestitele Cârlige, Oltul adună apele zbuciumatului Lotrișor, lasă să se odihnească în el ctitoria lui Mircea cel Bătrân de la Cozia și iese din defileu în cunoscuta stațiune Călimănești-Căciulata.

Spre sud, unde culmile Căpățânii se prelungesc domol trecând spre zona subcarpatică, limita este mai puțin precisă. Dacă în zona Polovragi-Horezu ea poate fi observată mai clar datorită depresiunii cu același nume, spre est de Horezu culmile prelungi se pierd în zona  subcarpatică.  Totuși șirul localităților așezate la poalele sudice ale munților Căpățânii constituie limită și, totodată, punct de plecare în traseele de pe versantul sudic -Muereasca, Cheia, Bărbătești, Pietreni, Bistrița, Romanii de Sus, Vaideeni, Polovragi.

Limita vestică, spre munții Parâng, este formată de Olteț, a cărui vale pătrunde adânc în inima munților până în Curmătura Oltețului (1615 metri) lângă creasta principală ce leagă munții Căpățânii de munții Parâng.

Legat de relieful masivului, culmea principală a munților Căpățânii se înalță brusc deasupra Cârligului Mare al Oltului prin vârful Foarfeca Narățului (831 metri) și se continuă foarte accidentală peste vârful Narățu (1509 metri) până în șaua împădurită  La Mocirle (1045 metri). După ce înconjoară izvorul Văii lui Stan, creasta recapătă înălțimea spre vest: vârful lui Stan (1491 metri), Folea (1647 metri), Zmeurățu (1979 metri), Văleanu (1847 metri), Ursu (2124 metri), Căpățanii (2094 metri), Beleoaia (2039 metri), Nedeia (2130 metri), Negovanu (2064 metri), Bou (1908 metri). De aici ea coboară în curmătura Oltețului la 1615 metri. Dintre ramificațiile nordice remarcăm culmile: Plaiul lui Stan, Zmeurețu, Groșetu și creasta stâncoasă Negovanu-Târnovu Mare-Vătăjelul, zonă de mare atracție alpină și turistică. Pe versantul sudic culmile sunt mai prelungi, cea mai atrăgătoare și mai cunoscută fiind culmea Govora-Lespezi-Buila-Vânturarița. Stâncile sclipitor de albe, izbucnesc impetuos din molidiș, iar creasta devine o însușire feerică de turnuri, clăi, strungi, ace, dominând prin măreție întregul peisaj. O altă culme sudică importantă este Piatra Roșie-Romanu-Plaiul Vaideeni, pe care pătrund în zona centrală a munților Căpățânii o serie de trasee turistice.

Din punct de vedere al alcătuirii geologice, după formațiunile care predomină, Munții Căpățânii pot fi împărțiți în mai multe sectoare distincte. În sectorul vestic (Olteț-Horezu) și în zona alpină predomină formațiuni ale cristalinului autohton, peste care s-a suprapus cristalinul pânzei getice. În afară de granite, grandiorite și de roci eruptive de adâncime, se  mai întâlnesc șisturi sericitoase, cloritoase, argile cu grafit, calcare cristaline și, mai rar cuarțite. În sectorul mijlociu și răsăritean predomină rocile pânzei getice, reprezentate prin gnaise micacee cu intercalații de amfibolite în benzi, micașisturi ce formează cristalinul seriei de Lotru. Prezența foițelor de mică este caracteristică aici.  Blocul stâncos al Narățului ca și vecinul său de dincolo de Olt, Cozia, este constituit în mare parte din gnaisul ocular de Cozia. În zona sudică, culmea Arnota-Buila-Vânturarița-Stogu, alcătuită din calcare jurasice, formează o creastă aproape neîntreruptă de peste 14 kilometri, ce se impune în relief prin formele variate și deosebit de pitorești pe care le prezintă.

În partea ce mai înaltă a munților Căpățănii (Negovanu, Nedeia, Căpățâna, Ursu) se păstrează urme slabe ale activității nivale. O zănoagă bine conturată, cu aspect de circ, poate fi observată pe latura estică a vârfului Ursu, iar o altă asemănătoare lângă Turcinu Negovanului.

În munții Căpățânii se găsesc câteva zone carstice, unele puțin întinse, altele ceva mai dezvoltate , toate prezentând obiective de atracție pentru drumeți. Formele carstice sunt prezente prin chei, peșteri, versanți modelați de ape. etc. Dintre peșterile care au stârnit un interes deosebit până în prezent sunt cele din Cheile Oltețului, din Vânturarița, peșterile Stogșoarele, Sorbul Mare, ultima fiind cea prin care apele pârâului Cheia năvălesc în miezul muntelului Ștogșoarele. Mai există numeroase peșteri în Cheile Bistriței, Cheile Pietrenilor, abruptul Târnovului.

Din punct de vedere al vegetației munții Căpățânii prezintă o vegetație asemănătoare Carpaților Meridionali, și se caracterizează prin întinse poieni și goluri de munte care conferă terenuri excepționale de pășunat.  În etajul alpin pe pajiști crește părușca, rogozul alpin și alte ierburi. Nu lipsesc bineînțeles tufe de smirdar, afin în zona Nedeia, Furnicel, Ursu, Văleanu. În etajul subalpin, în spațiile ierboase, se dezvoltă țăpoșica. Tufișurile sunt dominate de jneapăn, anin verde și ienupăr.

Pe versanții sudici molidișul reprezintă de regulă un brâu subțire la limita superioară a pădurii (1700-1800 de metri altitudine). Acest brâu este mai consistent pe versanții nordici, având o dezvoltare și mai mare spre obârșiile văilor Repedea, Mălaia și pe munții Zmeurețu, Târnovu, Negoveanu.

În etajul inferior, făgetul amestecat cu rășinoase sau făgetul pur ocupă suprafețe importante. Alături de fag, care aici prezintă exemplare falnice (Stogu, Buila, Târnovu, Romanu) speciiile care populează pădurile sunt reprezentate de ulmul de munte, frasin și carpen. Sunt prezente și suprafețe cu larice (Târnovu). La altitudini mai mici (dealurile Călimănești și Frăsinet, văile Olănești, Cheia Tărâia) se dezvoltă gorunul, în pâlcuri sau răzleț.

Remarcăm, de asemenea, afinișurile de pe munții Zmeurețu și Preota sau marile zmeurișuri de pe munții Zănoaga, Negovanu, Ludeasa, Netedu. Cea mai bogată floră o întâlnim în zona munților Narățu și Buila-Vânturarița, unde gențiana și floarea de colț sunt prezente alături de multe alte plante. În ceea ce privește fauna în munții Căpățânii fauna este comună Carpațiilor Meridionali. Ursul, uriașul patruped carpatin se întâlnește în toate pădurile. Capra neagră a fost colonizată pe munții Vânturarița și Narățu. Exemplare de cerbi, căprioare, găsesc teren propice, mai ales în bazinele pârâielor Olteț, Roman, Olănești și Latorița. Mai pot fi întâlnite și alte animale ca mistreți, lupi, râși, jderi, iepuri, veverițe. Dintre păsări semnalăm găinușe de munte, corbi, stâncuțe, codobature, acvile etc. Reptilele sunt destul de răspândite în acești munți; vipera comună, mai puțin cea cu corn, este prezentă în locuri ferite: în Buila Vânturarița, Stogșoare, Stogu, Narățu ea poate fi întâlnită mai des.  Apele curgătoare sunt populate cu pește și, deseori, iubitorii muntelului poartă pe umăr undița. Păstrăvul își caută sălaș în apele limpezi ale Latoriței, Oltețului, Romanilor și chiar în noile lacuri de captare. În cursul mijlociu și inferior al pârâielor se pot pescui exemplare de zglăvac, clean.

Priviți din șesul Polovragilor, din Vaideeni,  de pe culmea Slătioarei, din Horezu, Măldărești, Costești,  Pietreni, Bărbătești, Cheia până la Băile Olănești  pieptul dezgolit al masivelor Căpățânii și Buila Vânturița ce par tăiați cu paloșul contrastează cu verdele câmpiei prin albul lor de marmură dar și cu restul înălțimilor împădurite. Admirând aceste culmi siguranța este îmbinată cu plăcerea priveliștei largi din natură și rămâi înmărmurit de orizontul ce ți se deschide, ca într-o dioramă. Pășind pe aceste meleaguri tainice adânca uimire te pironește locului. La tot pasul sunt tablouri atât de sănătoase și înviorătoare încât nu știi cum trece vremea.

II. DRUMEȚIEA PROPRIU-ZISĂ

Munca intelectuală stăruitoare și studiul Naturii lui Dumnezeu sunt îngerii care mă vor călăuzi de-a lungul tuturor vicisitudinilor vieții ăsteia, aducându-mi alinare, tărie și o vigoare de neabătut -Albert Einstein (1879-1955) -fizician, filozof și teoretician de origine evreiască.

Amintirile se împletesc uneori armonios prin cenușa memoriei iar tăria puternică a unor clipe trăite la intensitate maximă rămân pentru întotdeauna podoabele neprețuite ale vieții. Din ciclul drumețiilor mele montane partea dedicată vizitării ținutului pitoresc al Olteniei de sub munte ocupă un loc special. Zona în general emană un farmec aparte, probabil existând și reminescențe ale copilăriei mele petrecute cu drag pe valea Oltului în ținutul fermecat al Loviștei. A urmat apoi adolescența cu tumultul ei zburdalnic cu desele escapade în perioada toridelor vacanțe de vară pe la Călimănești la băi sau în Râmnicu Vâlcea la mătușa sau verii mei, plimbările la umbra serii prin parcul Zăvoi. Mi-au rămas dragi aceste locuri ca și cum le-aș cunoaște de o viață. Dar anii au trecut ca vântul însă farmecul acestor locuri a rămas același cu Cozia zâmbind condescedent spre crestele Căpățânii și ale Builei ce îmbrățișează plaiurile Vâlcei cu păduri și stâncării semețe însă și cu pășuni mănoase numai bune pentru practicarea păstoritului. Dacă în 2017 am avut ocazia să vizitez nestemata de stâncă a Coziei urma desigur vizita omologilor săi Căpățânii și Buila-Vânturarița care parcă ne adresau rugi fierbinți să le călcălm plaiurile. August 2020. Pandemia își vedea de treaba ei cum s-ar zice iar insecuritatea, nesiguranța și panica ce se instalaseră la începutul primăverii încet, încet au început să dispară. Lunga perioadă de inactivitate dictată de starea de urgență m-a văduvit de mult sperata vacanță judecătorească. Doar două săptămâni seci de concediu urmau să prefigureze întregul sezon estival. Cu toate acestea tărâmurile fermecate ale Vâlcei și Gorjului ne zâmbeau tentant având avantajul unei distanțe relativ scurte față de casă. Și atunci hotărâți și cu temele făcute cum s-ar spune într-un weekend torid de august purcedem spre Căpățânii cu al său univers arhaic înțesat de legende și  plin de istorie. Una e când mergi relaxat în excursie sau străbați ca vilegeaturist valea Oltului și alta e când o faci de nevoie constrâns de împrejurări încărcat de stresul cotidian și de timpul limitat. Poate pe viitor când se va construi mult sperata autostradă, șoseaua ce străbate ca o panglică nestemata vale a Oltului să rămână doar pentru plimbări cu autoturismul în tihnă pentru a-i admira mai în profunzime farmecul și valențele conferite de feericul peisaj montan din jur. Scăpat parcă din chingile munților fermecătorul Olt plăsmuiește după defileul Coziei unul din colțurile din minunata noastră țară, în care farmecul naturii se îmbină cu darurile ei neîntrecute. Pe malul drept al Oltului șoseaua mărginită de bătrăni arbori duce spre Călimănești, Căciulata; pe stânga întinsul câmp de la Jiblea, cu impunătorul tablou al plopilor înalți înșirați în lungul șoselei către Curtea de Argeș. E un ținut cald din natura ce captivă prin contraste apropiate, e un cuib  important de locașuri parcă atrase de taină și frumusețea locului. În Călimănești,  case orășenești cu câte două rânduri se îndeasă spre centru, dar mai frumoase rămân cele vechi bătrânești, cu cerdac sprijinit de stâlpi crestați. Continuă apoi drumul vălurat, panglică albastră a Oltului pe câmpurile numai semănături dinspre Bujoreni. În fund, pădurea deasă umbrește terenurile slab ondulate și numaidecât ca trezit dintr-o dulce visare poposești pe  plaiurile de la Râmnicu Vâlcea. Ce va fi determinat pe primii locuitori să întemeieze aici loc de statornicie e uşor de presupus: poziţia ad­emenitoare, strategică, la mai puţin de 20 de kilometri de la ieşirea Oltului din defileul strimt al munţilor si frumuseţea împrejurimilor. Într-adevăr, oraşul e situat la dreapta râului, aproape de ieşirea acestuia din munţi, într-o depresiune colinară formată de valea largă, cu terase, a Oltului şi dealurile de peste 500 de metri ce se înalţă nesimţit, pierzîndu-se sub poalele albastre-cenuşii ale Carpaţilor. Poziţia oraşului îndeamnă la reflexie asupra iscusinţei cu care înaintaşii noştri s-au priceput cu secole şi chiar milenii înainte să-şi dureze ctitoriile. Un arc se întinde, coarda flexibilă ajunge la limita de dincolo de care nici o sforţare nu mai e posibilă, şi lemnul suplu al săgeţii zvîcneşte, căutîndu-şi libertatea deasupra dealurilor de smarald scăldate în soare. Săgeata din poveste e echilibrul, isteţimea şi instinctul de conservare al vâlcenilor, dar şi înclinarea lor pentru frumos. Fiindcă, alături de eforturile întru dăinuire (oraşul e aşezat la intersecţia multor căi şi vaduri de comunicaţie şi în apropierea unui centru milenar de exploatare a sării şi de culegere a aurului din nisipul Oltului), locuitorii de demult trebuie să se fi însufleţit, nu mai puţin decât con­temporanii noştri, la murmurul vrăjit al Oltului sau la reflexele de aur ale pajiştilor nicăieri frumoase ca aici în dimineţile de primăvară sau în serile de vară, cînd întunericul se îngemănează cu lumina.

Ne cazăm la o pensiune înspre satul Goranu pe celălalt mal al Oltului și numaidecât de la malul acestuia admiram pentru a nu știu câta oară spectacolul pe viu al zonei.

Către nord se înalță creasta Coziei, cu despicătura Oltului. Stânci golașe, de culoare trandafirie, strălucesc mai îmbujorate în bătaia soarelui înclinat spre asfințit. Către sud, sclipesc turlele vechilor biserici din Râmnicu Vâlcea, încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân și Radu cel Mare. Spre apus se întind dealurile împădurite de la Ocnele Mari și de la Olănești.

Ne reîntâlneam cu Oltul aflat aici în plină maturitate după ce în urmă cu o lună în Hășmaș îl lăsasem acolo la Bălan de la faza unui pârâu ce părea a acumula forțe nestăvilite. Și periplul prin Vâlcea continuă de la malul pârâului Olănești admirând în apusul soarelui dealurile împădurite ale Olăneștilor.

Există în fiecare fiinţă, probabil, o dimensiune a nesfârşitului, venită din spaima în faţa morţii, pe care o proiectează asupra lumii înconjurătoare sub forma respectului pentru durată, pentru perenitate. Acelaşi lucru se observă şi în legătură cu oraşele. În ceea ce priveşte Rîmnicu-Vâlcea, vechimea lui e incontestabilă. El se prenumeră printre primele trei oraşe din Țara Românească atestate documentar.  Orașul, scăldat de apele bătrânului Alutus este o veche așezare venită din umbra timpului, istoria sa milenară fiind atestată de săpăturile arheologice găsite în cartierele „Valea Răii” și „Stolniceni”. Aici romanii au construit cetăți (castre) durabile care prin vestigiile lor atestă continuitatea de veacuri a așezării. Însă intrarea în istorie a Rîmnicului e legată de numele lui Mircea cel Bătrîn. Oraşul este pentru prima oară amintit într-un hrisov semnat de domnitor la 20 mai 1388, prin care acesta dăruieşte ctitoriei sale, mănăstirea Cozia, printre altele, o moară în Rîmnic. Un an mai tîrziu. Mircea descinde la Rîmnic, însoţit de staful său de dregători, şi emite un act care confirmă pentru prima oară existenţa Rîmnicului ca oraş. Pe Mircea îl găsim îndrăgostit de locurile Vîlcii încă din primii ani de la urcarea sa pe tron. Legenda spune că voievodul, obosit în urma unei lupte, adoarme sub umbra unui nuc, pe malul Oltului, şi are un vis în care Dumnezeu îi dă speranţă şi încredere. Pe locul unde a avut vedenia a ridicat el mănăstirea Cozia, una din cele mai impunătoare podoabe de arhitectură feudală din Ţara Românească. Fireşte, Mircea a fost atras aici de frumuseţea peisajului, dar şi de excepţionala disponibilitate strategică a aşezării. În secolul al paisprezecelea, şi încă în multe secole după aceea, până la construirea, sub ocupaţie austriacă, a căii Carolina şi mai apoi a liniei ferate prin trecătoarea Turnu-Roşu-Cozia, peretele stâncos împiedica complet comunicaţia spre miazănoapte, închizând într-un inel de piatră pajiştea îngustă prin care îşi tăiase Oltul calea, şi făcând din zidurile mănăstirii o cetate tare, inexpugnabilă. Dacă am încerca să ne întoarcem cu şase sute de ani în urmă şi să reconstituim imaginea de atunci a Coziei, ar trebui să ridicăm un zid de piatră în aripa de miazănoapte a mănăstirii, lăsînd un spaţiu strîmt cât să-şi strecoare Oltul apele, să ştergem aşezările mai noi din preajmă şi pe acelea ce s-au adăugat ulterior în zidurile din incintă, şi să înlăturăm restauraţiile făcute în veacurile următoare. Am căpăta înfăţişarea aproximativă a lăcaşului de închinăciune, asa cum i se arăta lui Mircea când apărea călare pe potecile ce-l aduceau din Rîmnic.

Că Râmnicu Vâlcea era „oraș domnesc”, reiese și dintr-un document al domnitorului primei uniri a provinciilor românești, Mihai Viteazul, care numea orașul astfel:”orașul domniei mele la Râmnic”. Tot așa, Matei Basarab, va menționa că „am fost la preumblere peste Olt la orașul domniei mele la Râmnic”. Sub domnia lui în anul 1643, pe iazul morilor (asanat pe la sfârșitul anilor 1970) se construiește „prima moară de hârtie” (fabrică), de către „boierii Rudeni”. Pe dealul care străjuiește orașul în partea de nord, în „Cetățuia” construită pe el, la 2 ianuarie 1543 este asasinat de către boierii „Neagoe” și „Drăgan”, domnitorul Radu de la Afumați. „Cetățuia”, care este un fel de simbol al orașului, este un mic fort construit prin secolul XIV sau secolul XV pentru a păzi „reședința olteană” a domnilor, scaun obișnuit al Banilor și a noii episcopii.

Ocuparea Olteniei de către austrieci în perioada 1718-1739, implicit și a orașului, a dus la incendierea lui și transformarea în fortăreață de apărare. Dar istoria își urmează cursul zbuciumat și în secolul al XVIII-lea găsim la Râmnic o bogată activitate culturală, datorată marelui cărturar Antim Ivireanul (1705) care pune aici bazele unei tipografii în care au fost tipărite bijuterii literare ale spiritualității românești și nu numai. Primele cărți tipărite „Tomul bucuriei” și „Antologhion” au făcut ca marele istoric  Nicolae Iorga, să denumească  Râmnicul Vâlcea „capitală a tipografiilor”, iar un capitol al „Literaturii române vechi”,  poartă titlul „Epoca lui Chesarie de Râmnic”. La 29 iulie 1848, în parcul „Zăvoi”, se intonează pentru prima dată cântecul „Deșteaptă-te, române!” compus de Anton Pann pe versurile lui Andrei Mureșanu, la ceremonialul organizat pentru cinstirea victoriei revoluției și sfințirea „stindardelor libertății naționale”. Peste ani, în urma revoluției din decembrie 1989, „Deșteaptă-te, române!” devine imnul național al României. Remarcăm prezența ca refugiat în Râmnicu Vâlcea a bunicului dinspre mamă al poetului Octavian Goga, preotul „Ion Bratu”, care jucase un rol important în evenimentele revoluționare ale anului 1848. Anton Pann a fost un membru marcant al comunității orașului. Locuința condeierului și tipografului a fost casa în formă de „culă” din actuala stradă Știrbei Vodă, azi „Muzeul memorial Anton Pann”. Din acest loc pleca pe drumurile județului acest „fiu al Pepelei” către satele care i-au oferit nestemate folclorice necesare desăvârșirii operei sale. Anton Pann a fost cel care a pregătit formația corală care a intonat pentru prima dată „Deșteaptă-te, române!”.

Strâns legată  de dezvoltarea  economico-industrială a orașului Râmnicu Vâlcea îl constituie existența primelor fabrici de hârtie și a tipografiilor cu o importanță deosebită în dezvoltarea socio-culturală atât a urbei, cât și a ținutului adiacent. Dar acest fapt nu era de ajuns. Orașul la sfârșit de veac XIX, început de veac XX, cu o populație cifrată la circa 7600 locuitori, era cunoscut ca un important centru comercial și manufacturier. Astfel, se găseau aici mai multe fabrici de cărămidă, de țigle și teracotă, fabrici de paste făinoase, mori pentru cereale și multe ateliere meșteșugărești. Avea apoi să se adauge o fabrică de tăbăcirea pieilor de animale și încălțăminte.

Instaurarea regimului comunist a dus la o puternică dezvoltare industrială a orașului. Atunci, pe lângă fabricile de căramidă, atelierele meșteșugărești adunate în „cooperative”, apare în Râmnicu Vâlcea o fabrică de „placaje din lemn” cuplată cu una de mobilă. De asemenea, fabrica de piele și încălțăminte, naționalizată, se dezvoltă. A apărut și o fabrică de conserve, celebră la Râureni inițial numai pentru valorificarea fructelor din zonă (marmelade și dulcețuri), apoi și pentru prelucrarea legumelor și carne. Ulterior a luat ființă „Uzina de Sodă Govora” în anul 1954. Denumirea de „Govora” se datorează faptului că CFR-ul dăduse denumirea de „Halta Govorii” pentru stația care deservea stațiunea Băile Govora aflată la 12 km. Această uzină va constitui prima întreprindere care a pus baza platformei petro-chimice a orașului, Oltchim, care a început să se dezvolte după anul 1970.

După Revoluție avântul industrial al orașului  a mai scăzut din intensitate acordându-se o pondere mai importantă serviciilor. Oraș modern și dinamic Râmnicu Vâlcea încă își mai păstrează rădăcinile puternic ancorate în negura timpului fiind parcă hărăzit cu toate darurile.  Aşezarea lui, ca a mai tuturor localităţilor vechi, a căutat apa şi umbra ocrotitoare a dealurilor. Apa poartă numele Oltul, iar dealul împlântat în mijlocul oraşului, Capela. Numele Oltului e milenar, al Capelei datează doar de cîteva sute de ani, amintind de o capelă franciscană ce va fi existat ascunsă în frunzişul pădurilor de fag parcă anume pentru a da oraşului ecouri de legendă.

Dar farmecul oraşului nu constă numai în măreţia peisajului sau gingăşia caselor ce mai păstrează, unele, parfumul veacului trecut, ci şi în istoria sa, sedimentată în decursul timpului în straturi vii, doveditoare ale dăinuirii oamenilor în aceste locuri, fără întrerupere, din vremuri tot atât de vechi pe cât pământul, păstrătorul tuturor tăcutelor podoabe ale adevărului.

Emoții puternice copleșite de istoria și farmecul locului, parcă așa a fost reîntâlnirea mea cu Vâlcea loc drag al copilăriei mele. A fost o noapte memorabilă atunci când ne-am plimbat în taină pe străzile vechii urbe și un preambul fericit a ceea ce urma să se deruleze în continuare.

A doua zi dimineață cu forțe proaspete ne avântăm spre Polovragi. De la Râmnicu Vâlcea până la Târgu Jiu începe frumosul drum în curmezișul Olteniei, pe sub poala munților. Culmile de dealuri se lasă-n lungul apelor, așa încât drumul mereu suie și scoboară, cu privilești variate, într-una, când asupra munților, când asupra văilor bogate-n sate. Treci ape iuți și limpezi; străbați printre livezi încărcate toamna de rod. La tot pasul sunt tablouri atât de sănătoase și înviorătoare, încât nu știi cum trece vremea.  Și numaidecât respiri mulțumit în orășelul Horezu, aflat în una din acele depresiuni ca o covată caracteristice Carpaților. O margine se ridică până-n creasta munților; cealaltă e formată de culmea Slătioarei, spinare de deal izolat, acoperit cu dantela frunzișului de mesteacăn. Și drumul continuă cu suișuri și coborâșuri line până în șesul Polovragilor. Ajuns aici te freci la ochi. Nu e o înșelătorie, nu, nu e prefacere magică a locurilor. Cât vezi, un șes întins, neted ca-n Bărăgan. Umezeala terenului face să fie acoperit cu o pajiște sănătoasă verde peste tot. Este capătul răsăritean al tipicii depresiuni ce se întinde de la Târgu Jiu, în imediata vecinătate a zidului de munți, tăiat de paloșul năzdrăvanului. O despicătură, ca un șanț adânc în zidul alb de calcar, arată ieșirea Oltețului în larg.

Un portal tradițional străjuit de doi daci sculptați în lemn parcă ne introduceau în lumea mitico-legendară a locurilor peste care domnește încă umbra vestitului zeu dac Zalmoxis. Și pășim timid prin împărăție cum s-ar zice toropiți de căldura dogoritoare a lunii august. Satul părea liniștit cufundat în existența sa milenară iar tabloul impresionat al intrării în Cheile Oltețului își desăvârșea măreția prin somptuozitatea sa. Pe măsură ce înaintam simțeam la dreptul cum natura mărește intensitatea simțămintelor născute prin contemplarea operei omenești.

După câteva sute de metri la intersecție cotim la dreapta pe str. Drumul lui Zalmoxis și numaidecât ajungem pe un larg promotoriu unde înconjurată ca o cetate, cu ziduri de piatră și porți boltite înalt, mănăstirea Polovragi pare un semn de hotar așezat între două lumi – cea a câmpiei și cea a înălțimilor dacice. De altfel lăcașul de cult ctitorit de Brâncoveanu a luat actuala formă fiind clădit pe mai vechea temelie a unei biserici ridicate încă din anul 1505 de Radu si Pătru, fiii boierului gorjean Danciu Zamora. Puține lăcașuri ortodoxe se pot mândri cu o vechime atât de mare. Sunt 500 de ani de când mănăstirea gorjeană își păstrează misterul, ascuns în numele ei: Polovragi – planta medicinală străveche (polovraga) sau criptograma straromana, ce s-ar traduce prin „Câmp vrăjit”. Biserica în stil bizantin, cu turn octogon pe bază pătrată, cu stâlpi cilindrici  la intrare, este străjuită de doi molizi înalți, neclintiți în impunătoarea lor înfățișare. Numai linul și monotonul glas al gurii de apă de la cișmeaua de lângă biserică întrerupe zi și noapte liniștea deplină a mănăstirii. Cei câțiva călugări care își duc viața aici nu aud râs și vorbă decât în timpul verii, când drumeții se rătăcesc nu atât pentru mănăstire, cât pentru peștera lui Pahomie, adânc săpată în malul Oltețului.

Dar aici la Polovragi, trebuie să umbli cu sfială și luare aminte. Esti chiar pe locul sfânt al bătrânilor geti și al primilor pustnici crestini, refugiați in puzderia celor 84 de peșteri. Iar în prezent toate aceste legende par a se împleti cu adevărul transpuse prin  Muzeul în aer liber al figurinelor dacice. Depășind arcada din lemn de la intrare parcă păsești într-un portal al timpului. Lași în urmă contemporaneitatea și numaidecât te simți transpus cu mii de ani în urmă. Deîndată faci cunoștință cu o familie dacică formată dintr-un bărbat, o femeie şi un copil. Femeia îţi arată fântâna de unde îţi poţi potoli setea, iar copilul îţi prezintă câinele familiei. Lângă Rexus, stă mândru, cocoşul casei. Captivat de acest univers ancestral faci cunoștință pe mai departe cu vechii preoți, cu războinici ba chiar  te poți  prinde în horă cu strămoșii tăi o horă milenară parcă pentru eternitate. Grație a șase oameni iscusiți  Ștefan Bara, Nicolae Rotaru, Lazăr Radu, Ștefan Strâmtu, George Bostănică și Adrian Voican aici la Polovragi putem observa, în mici frânturi istoria, mai îndeaproape decât am putea crede iar pentru a descoperii aceste minunății pe lângă pasiune se recomandă și un dram de uimire.

Am putea spune că am isprăvit cu Polovragiul dar cum poți păși pe aceste locuri fără aminti în treacăt că ele la îmbinarea șesului cu muntele au servit drept atracție pentru cei de dincolo de munți ce apucând cu oile la iernat nu s-au mai întors îndărăt sau, cine știe din ce cauze locale, au coborât muntele, așezându-se în cel dintâi popas ce l-au găsit prielnic pentru trai.  Toate drumurile Gorjului care urcă spre Transilvania se opresc în poarta mănăstirii Polovragi. Nu ai pe unde să înaintezi. În spate, puse de-a curmezișul, stau culmile Căpățânii și ale Parângului, despicate de apele repezi ale Oltețului. Doar gândul bate peste cele două masive stâncoase înfipte în cerul verii, și drumul oilor, pe care ciobanii ardeleni au coborât în câmpiile oltene. Cu tradiții legate de păstorit și transhumanță, comuna este renumită pentru prelucrarea artistică a lânii și confecționarea de instrumente muzicale, dar și pentru portul popular ciobănesc cu influențe din zona Mărginimii Sibiului. Deși s-a manifestat mai pregnant în secolele XVII-XVIII exodul ardelenilor de peste munţi a fost dintotdeauna, iar Carpaţii n-au fost o stavilă a românilor de pe ambii versanţi ai munţilor. În prezent loc binecuvântat și plin de bogăție, Polovragiul din punct de vedere al ocupațiilor tradiționale, este cunoscut ca zonă de practicare a pomiculturii, creșterea animalelor, artă populară tradițională, exploatarea și prelucrarea lemnului. De asemenea trebuie remarcată poziția acestuia privilegiată din nordul Olteniei unde există una dintre cele mai mari concentrări de mănăstiri din țară, majoritatea din ele aflându-se în apropierea acestui loc minunat.

Pierduți în acest univers ancestral am uitat cu desăvârșire  de noțiunea timpului. Ne-am trezit însă repede ca după un duș rece în dreptul zidurilor mănăstirii când reperând indicatorul de marcaj ne-am dat seama că realitatea era mai cruntă decât ne așteptam. Până la Curmătura Oltețului pe marcaj triunghi albastru ni se afișa sec o rută de numai 27 de kilometri pe care urma să o parcurgem la pas.

Dar din anticameră în anticameră frumusețile zonei ne-au dirijat din nou corabia pe ape line și pe culmile visării. Depășim zidurile mănăstirii și numaidecât pătrundem pe drumul cioplit în munte al Cheilor Olteţului. Ocolind mănăstirea, șoseaua formează o buclă la dreapta, apoi traversează un pâlc de pădure; de aici începe drumul forestier de pe Olteț.

După șipot, șoseaua se apropie de pereții vineții și intră în Cheile Oltețului. Pe măsură ce înaintam simțeam cum apa râului se aude zbuciumându-se între cleștii de piatră, în timp ce șoseaua se strecoară cu greu pe lângă pereți. Pătrunzând în acest labirint stâncos simți cum instantaneu priveliștea de aici te atrage ca un magnet. Vreme de câteva clipe, nu-ți poți lua ochii de la tabloul sobru și impunător al pereților Oltețului.

După circa 1 km șerpuind printre aceste piese de dominou poposim pe nesimțite la gura Peșterii Polovragi. Contactul cu această minunăție a naturii ascunsă tainic în măruntaiele muntelui deșteaptă în noi clipe de un intens farmec, conferite de orânduirea minunată a decorului natural, ca un popas pregătitor pentru lupta cea nouă. Intrarea în peșteră a fost făcută artificial, prin dislocarea peretelui vestic. Acest lucru s-a întâmplat prin anii ’60, odată cu realizarea drumului forestier. Înainte, în peşteră se intra printr-un loc foarte îngust, aflat la o înălţime de câţiva metri pe versantul muntelui, după care se cobora în interior doar pe o frânghie.  Ne integrăm într-un grup de drumeți și însoțiți de un ghid autorizat pornim în explorarea universului subteran și tainic al Oltețului. Peștera e atât de tainică în întunericul de hrubă cu stalactice aici mai bine păstrate încât nici nu te miră că poporul a urzit pe seama existenței sale nenumărate legende ba chiar că fundul ei răspunde în Transilvania.  În tainița ei ar fi trăit Zalmoxe, zeul dacilor iar lacrimile lui picură și azi din vârful țurțurilor de piatră. E plânsul veșnic al aceluia care a trăit să vadă sfârșitul poporului său vrednic.  Aceste plăsmuiri ale poporului, reminescențe înnegurate din vreun adevăr îndepărtat, se bizuie nu numai pe adâncul de nepătruns al peșterii, ci și pe Oborul de deasupra muntelului Piatra Oltețului, cu încăpere săpată-n stâncă, cu mari stânci rotunjite luate drept pietre de mormânt ale uriașilor.

Peştera Polovragi este situată la o altitudine de 670 m şi are o lungime de aproape zece kilometri, fiind una dintre cele mai lungi din România. O porţiune de 900 de metri este electrificată şi luminată. Neoficial, galeriile se întind pe 27 de kilometri. Este alcătuită dintr-o galerie principală, din care se desprind mai multe galerii laterale, multe dintre ele colmatate cu aluviuni. Din tavan pornesc mai multe hornuri. Deasupra peşterii se află ruinele unei aşezări dacice fortificate, despre care se spune că ar avea o legătură directă secretă cu peştera printr-o galerie. În peşterile din Cheile Olteţului, inclusiv în Polovragi, se întâlnesc liliecii de peşteră, plus două specii de păsări foarte rare în România: lăstunul de stâncă şi fluturaşul de stâncă. Temperatura înăuntru este constantă: se înregistrează 10 grade Celsius atât vara, cât şi iarna. Activul Peşterii Polovragi este un râu subteran – Cerna, care se varsă în râul Olteţ, sub nivelul vizitabil deschis. Pe cursul subteran al râului există o succesiune de lacuri şi „sifoane“, unde se pot face scufundări. O legendă veche spune că Zamolxe, zeul dacilor, s-ar fi retras în Peştera Polovragi, după cucerirea Daciei de către romani. De altfel, în peşteră se află o formă calcaroasă care seamănă cu un jilţ, ce poartă denumirea de „Tronul lui Zamolxe“. Iar picăturile de apă ce cad de pe vârfurile stalactitelor ar fi lacrimile acestuia, care plângea soarta poporului său. Această credinţă populară este consemnată de Alexandru Vlahuţă în lucrarea „România Pitorească“ (1901). În peşteră şi-a găsit adăpost timp de o jumătate de an călugărul Pahomie, care a desenat pe unul dintre pereţi un schelete cu o coasă în mână, care întruchipează moartea. Peştera a mai adăpostit alte numeroase persoane aflate în momente dificile, mărturie stând însemnele lăsate pe pereţii peşterii, unele dintre acestea datând din anii 1700. Din acest motiv s-a crezut că aici ar putea fi ascunse comori.

Și astfel, din tablou în tablou, ochii nu se ostenesc, iar sufletul e mereu împrospătat de mulțumirea născută din ceea ce vezi. Pe nesimțite am ajuns și la capătul vizitabil al peșterii. Alegem să facem o filmare integrală cu drumul de întoarcere simțindu-ne din nou transpuși în mrejele vremurilor de altădată când strămoșii noștri daci parcă ne-au salutat de mai aproape prin diferite chipuri antropomorfice definind viața ancestrală de altădată, după imaginația meșterului care nu poate fi altul  decât natura servind drept pildă de statornicie și perenitate și aici pe plaiurile nestemate ale Olteniei de sub munte.

                                                                        Video-explorarea Peșterii Polovragi

Părăsim Peștera Polovragi nu înainte însă de a face un scurt popas în fața peșterii unde de pe un promotoriu de beton improvizat de localnici privim cum în jos se definește hăul pe unde curge Oltețul. Albia apei se află cam la 20 de metri sub nivelul drumului. Peisajul e de o sălbăticie rară. Dacă priveşti în jos, la râul care curge, te cuprinde o stare de ameţeală, însă o stare de amețeală plăcută amestecată cu o sete nepotolită la gândul că la întoarcere tocmai pe acolo pașii ne vor îngâna în explorarea uneia dintre cele mai frumoase opere ale naturii pe care râul Olteț a plăsmuit-o aici la granița masivelor Parâng și Căpățânii.

 Însă n-avem vreme să ne gândim prea mult. Ne uităm încă odată într-o înfrigurare intensă, provocată de împletitura furiei dezlănţuită de apă cu podoaba stîncilor şi a arborilor din jur după care ne continuăm periplul pe drumul forestier întortocheat pe deasupra cheilor. De acum încolo pereții înalți însoțesc drumul ce urcă în curbe strânse lângă apele învolburate. Preț de 2 kilometri călătoria e plină de farmec neîntrecut. Retrăiești peripețiile vieții. Poți mai atent observa toată mândra înfățișare a naturii, care-și schimbă decorul de la cot la cot. 

Ajungem și în dreptul viaductului ce marchează intrarea în cheile propriu-zise ale Oltețului.  De aici se poate coborî  la malul pârâului pentru temerarii ce doresc a parcurge cheile pedestru prin apă într-o aventură de neuitat. Privind în jos o cascadă trage dungă de lapte în desișul pădurii iar razele soarelui mângâiau ca un piedestal fascinanții pereți de stâncă ai Oltețului. Admirând acest scenariu ne-am prefigurat în gând faptul că de aici în ultima zi dedicată drumeției urma să coborâm în jos pentru a defila în voie prin apă prin palatul de cleștar săpat de neostoitul pârâu Olteț.

Ne continuăm traseul printre versanții prăpăstioși întovărășiți de apele de smarald ale Oltețului care se vârtejesc, spumegă și vuiesc între bolovani măcinând pereții.  Pe mai departe lungimea părții înguste a cheilor măsoară 1,5 kilometri. Pe măsură ce înaintam  am simțit cum treptat, cheile cedează locul văii strâmte, împădurite și parțial stâncoase. Stâncile au început să se retragă discret în frunzișurile făgetului iar drumul forestier se apropie de albia râului. Zbuciumul apei s-a mai domolit și numaidecât poposim în locul denumit Luncile Oltețului.

Ieșind din cotloanele înstrâmtorate ale cheilor aici instantaneu ne pălește o căldură insuportabilă. Toropiți de arșită mai înaintăm încă trei kilometri mai puțin spectaculoși până la fostele cabane I.F Izmana. A urmat apoi cabana I.F. Țeperig și fostele exploatări miniere Ribai. Pe acest segment de drum cursul Oltețului este mai liniștit, căci străbate în curmeziș pături mult mai mai moi, ușor de învins. Totuși nu lipsesc repezișuri și mai ales genuni limpezi ca oglinda.

Răsăritul soarelui mai ales la munte deșteaptă simțămintul că parcă tot ce este mai bun și frumos este pe cale să ți se arate din nou deîndată ce perdeaua de ceață se risipește iar razele soarelui cu conturul neted intensifică lumina deșteptând din nou în tine pofta de aventură. Strângem degrabă tabăra și pornim neabătuți în parcurgerea ultimului segment de drum până spre Curmătura Oltețului. Nu peste mult timp ajungem și la captarea Olteț. Aici prin tunelul de legătură cu Petrimanu, apele Oltețului sunt întoarse în marele colector de la Petrimanu iar de aici sunt pompate în Lacul Vidra, o realizare hidrotehnică ingenioasă. Traversăm coronamentul barajului Urlieșu și numaidecât începem urcușul în serpentine  pe pantele repezi ale muntelui Turcinu, apoi ale muntelui Boul. Dar norocul ține cu cei îndrăzneți iar această zicală s-a potrivit și acum când un echipaj de la Arii Naturale Protejate Parâng dotat cu mașină de teren ne preia spre a ne scuti de ultimii 5 kilometri istovitori. Ca și teleportați numaidecât pășim în universul larg și pitoresc de la Curmătura Oltețului la 1615 metri altitudine. Am izbândit cum s-ar spune lăsând pradă uitării pe moment, lungul maraton de 27 de kilometri parcurși până aici. Acolo la  Curmătura Oltețului văzurăm pentru a fi în asentimentul localnicilor un tablou atât de original, impozant și blând totodată dar și sălbatic, măreț, ce nu de multe ori ți se deschide privirii. Simțirăm cum întreg peisajul, ne prinde în mreje, făcându-ne niște adoratori al său fără precupețire. Aici este punctul de întâlnire a două grupe principale de munți. Spre est se deschid culmile munților Căpățânii iar spre vest culmile munților Parâng.  Spre sud  priveliștea era încântătoare când avurăm posibilitatea de a observa cum se deschide ca într-un evantai întreaga  vale a Oltețului și drumul pe care s-a urcat la ea. Spre nord ni se deschidea ca într-o panoramă întreagă, magnifica creastă a Munților Latoriței și culoarul Latoriței ce de milenii încoace încântă turiștii cu faimoasele sale cataracte. Mai departe drumul forestier pe unde am fost venind dinspre Polovragi șerpuiește pe largi serpentine până la lacul Petrimanu de unde se poate coborî la Mălaia și Brezoi pe drumul național către Valea Oltului. Prin amplasamentul său strategic Curmătura Oltețului este un punct important de plecare pe traseele de pe cei doi munți. Aici vreme de sute de ani ciobanii întreprinzători aduceau laptele și brânza ce ulterior erau preluate spre zonele de șes semn că transhumanța pe versantele înalte ale Carpaților a rămas vie și nepieritoare până în zilele noastre.

Lunga contemplare a luat sfârșit și numaidecât ne angrenăm pașii spre est, urcând prelung pe un drum de tractor creasta Căpățânii marcată răzleț cu bandă roșie, ocolind pe la nord vârful Boul până în șaua lui Maxim. Spre vest din Curmătura Oltețului se pot urma două trasee respectiv fie pe creasta Parângului spre vârful Micaia și mai încolo spre Transalpina pe marcaj bandă roșie, fie urmând drumul forestier în serpentine care coboară la Lacul Petrimanu. Pe măsură ce înaintam simțeam cum drumeția pe  culmile munților Căpățânii era parcă o invitație de a naviga impropriu aș spune pe valurile culmilor variate, admirând jocul umbrelor și mozaicul de lumină pe întinsul pășunilor pe drumul ce urcă prelung  până la vârful Nedeia și mai departe spre creastă. Prin structura lor munții Căpățânii, deși înalți,  sunt lini și brăzdați de drumuri forestiere ce deservesc multele stâne din zonă. În șaua lui Maxim ne despărțim de drumul de tractor care cotește la dreapta. Și aici ne permitem un scurt popas spre a admira din nou un nou tablou panoramic al zonei de astă dată mai complet și mult mai spectaculos decât cel admirat în Curmătură. În prim plan domină ca un trovant Munții Parâng în toată splendoarea de forme diferite iar privirea alunecă în jos până spre oglinda lacului Petrimanu. Salutam astfel un vechi prieten al nostru Parângul, transmițând simțăminte de prietenie către acest masiv unde în urmă cu trei ani întreprindeam o frumoasă drumeție întipărită parcă pentru totdeauna pe retina memoriei. În depărtare el ne zâmbea la fel de condescedent cu vârfurile Iezer, Mohorul, Setea Mare, Setea Mică la fel cum atunci confuzi ne făcea să ne rătăcim privirile în adânci depărtări spre plaiurile Căpățânii și ale Lotrului. Acum totul părea să se lege într-o simetrie perfectă semn că masivele Carpațiilor sunt o uriașă piesă de dominou care pentru a o dezlega necesită multă dorință și pasiune. Ne continuăm turul vizual admirând în profil  ruinele stâncilor de pe Piatra Târnovului care ne eclipsează și fascinează în același timp privirea  care se pierde în jos până spre văile tăinuite, nepopulate, negre de întunecimea pădurilor de brad nesfârșite ce desenează  culoarul văii Latoriței. În rest pășunile și stânele domină împrăştiate pe relativul neteziş al locului până se pierd departe în orizontul larg spre crestele munților Latoriței și Lotrului. Dacă ai privirea ageră de aici poți admira și mușuroiul masiv al Munților Făgăraș, nod din Alpi mutat în mijlocul peisajului larg străjuit de culmile prelungi ale Narățului și Coziei. Le-am observat cu greu în ceața amiezii de august însă cu dorința acerbă în sens alegoric de a întinde brațele unul spre Parâng și altul spre Făgăraș spre a le cuprinde și îmbrățișa la același piept pe cele două semețe masive ale Carpațiilor Românești ce dețin primele cele mai înalte 4 vârfuri: Moldoveanu 2544 metri, Negoiu 2535 metri, Viștea Mare 2527 metri, Parângul Mare 2519 metri.

Revenim la firul traseului  spre vârful Nedeia ținta drumeției noastre pe creasta Căpățânii. Pe mai departe traversăm panta nord-estică a muntelui Bou, urcând lent până ce ajungem din nou pe culmea principală în șaua Turcinu Mic. Traversăm șaua și intrăm pe fața sudică a muntelui Turcinu Negovanului. După ocolul vârfului atingem șaua Zănoaga Turcinului, urmărind culmea întinsă, ușor ondulată, spre sud -est, până în șaua Negovanului.

Reperăm în șir vârfurile Negovanu, Nedeia, Beleoaia precum și celelalte vârfuri semețe ale Căpățânii iar pe cealaltă parte lunga vale a Oltețului și suspinele reîncep să apară la gândul lungului retur ce urma să îl parcurgem la întoarcere. Însă acel fior rece ne trece repede atâta timp cât minunile frumuseților fermecătoare din jur nu se isprăveau. În continuare drumul șerpuiește mai departe prin pajiști ca smarag-dul iar răzleț întâlnim stâne ce domină întinderea acestor pajiști. Pe margini pădurile trimit mesageri cu sulițe,  brazi răzleți ce stau de strajă, câte doi-trei. E zîmbetul naturii printre munţi în acest decor pastoral cu rădăcini ancestrale pierdute în negura timpurilor. Te-ai opri de altfel la tot pasul, atât de multe ademeniri prezintă drumul. 

Pe măsură ce ne apropiam de șaua Negovanu, creasta cu muchia zimțuită a Pietrei Târnovului din ce în ce mai bine definită, la poala căreia se așterne pocladă de brazi  ne-a zâmbit din nou fermecător în lumina arzătoare a soarelui de august. Dincolo de ea mai spre est munții Lotrului și-au dezvăluit și ei silueta acoperiți de mantia cenușie a pădurilor însă cu tăpșan neted pe vârfuri clădind astfel o altă punte de legătură păstrătoare de taine în evocarea vechilor legende ale transhumanței din Ardeal până aici pe plaiurile Olteniei transmise din generații în generații la Novaci, Vaideeni, Polovragi, Baia de Fier.

În apropiere de șaua Negovanu reperăm o turmă de oi și numaidecât cerberii turmei ne dau târcoale. Dar întâlnirea din nou cu acești vajnici soldați ai turmelor a fost de bun augur simțind că noi drumeții nu manifestăm decât intenții pașnice și nu suntem acei oaspeți nepoftiți în universul larg al pășunilor din jur.

Într-un final ajungem și în șaua Negovanu unde poteca marcată cu bandă roșie ocolește în urcuș lejer vârful Negovanu, pe la sud și se înscrie în apropiere de colții Nedeii, paralel cu creasta, spre sud-est.  Drept în față ca doi străjeri milenari vârfurile Nedeia și Beleoaia legate printr-o șa prelungă ne amintea parcă de tabloul miniatural de astă dată transpus într-un univers pastoral,  al trapezului Viștea-Moldoveanu. Ne oprim să mâncăm pierduți în nemărginirea spațiului transplantați în minunăția naturii, în labirintul munților, în aerul curat, limpede, admirând ici și colo cum sclipeau în lumina limpede a soarelui acoperișurile de stâni ale ciobanilor întreprinzători din aceste locuri.

Cu forțe proaspete abordăm urcușul spre vârful Nedeia printr-o abatere de la potecă. Ultima porțiune spre vârf presărată cu stânci și grohotiș a făcut notă discordantă față de tot covorul vegetativ ce părea că a acaparat întrutotul acest munte. Singur doar el Nedeia se încăpățănează de a arăta drumeților că el este un haiduc rătăcit pleșuvit cu stânci ce vrea să concureze cu cei 2130 de metri ai săi laolaltă cu celelalte vârfuri semețe ale Carpațiilor. Și astfel am ajuns pe vârful Nedeia una din cele mai înalte culmi ale Vâlcei simțind cum drumeția pe crestele Căpățânii reprezintă ea însăși apoteoza unei călătorii inițiatice pe potecile vechilor ciobani de pe ambele versante ale Carpaților pentru care nu existau granițe, stăpâniri vremelnice ci doar puncte identitare comune ce au menținut unitatea de neam și limbă de-a lungul sutelor de ani. Priveliștea de pe vârful Nedeia cel mai înalt vârf al munților Căpățânii este înviorătoare. Aici priveliștea spre Negovanu și Curmătura Oltețului, precum și spre Parâng este încântătoare.  În continuare privirea te poartă și asupra văii Repedea și a munților învecinați, Târnovul în stânga și Ursu-Căpățâna în dreapta. În rest Lotru, Narățu, Cozia și Făgăraș par a se prinde aici într-o horă ancestrală zugrăvind astfel un alt tablou epocal al Meridionalilor.

Clipele visării noastre par a se pierde în eternitate dacă nu ar fi alterate de efemeritatea unei vieți trecătoare. Părăsim cu adâncă mulțumire în suflet această culme nestemată a Olteniei și numaidecât poposim în șaua Nedeii. De aici privind în larg observăm cum creasta Căpățânii își desăvârșește apoteoza până înspre culmile stâncoase Builei cu impresionanta sa spinare calcaroasă bijuterie de piatră cu ținută distinsă în rândul cetăților montane din zonă. Rând pe rând în șir observăm salba de vârfuri Căpățânii 2094 metri, Ursu 2124 metri iar în largi depărtări Zmeureț 1958 metri și Gera 1886 de metri. În spate ne zâmbesc de asemenea pierdute în văzduh crestele Parângului iar în plan mai apropiat vârfurile Nedeia și Negovanu pe unde am venit.

Din șa urcușul până la vârful Beleoaia nu durează mai mult de 10 minute însă ajuns acolo sus ești în măsură să îți împlinești un vis acela de a admira nestematele săpate în calcar ale Vâlcei. Aici de pe vârful Beleoaia 2094 metri, masivul Buila-Vânturarița aceea Crăiasă a Olteniei pare o odraslă rebelă ce își etalează mândră sălbăticia și frumusețea, sub oblăduirea cușmelor înalte și bătătorite ale Căpățânii. Această ultimă imagine înspre creasta Builei admirând zidul lung de pietre ce lucesc în bătaia, numai pripoare și răni ne-a făcut numaidecât să ne îndrăgostim la prima vedere de acest munte iar acolo pe vârf în Beleoaia am încheiat un legământ solemn că următoarea drumeție de toamnă în septembrie va fi în Buila barem pentru a-i mângâia un pic gingașele stânci dăltuite în ținutul fermecat al Vâlcei.  În rest acolo pe vârf era o liniște de genune.  Nici un murmur de izvor. Era doar măreția naturii cu sălbatica ei frumusețe de te face să-ți pierzi privirea spre fundul adânc, cu jocul umbrelor de nori proiectate pe largul careu al munților. Aceasta a fost răsplata ostenelii noastre către înălțimi pierduți singuri în imensitatea desfășurată cât poți desluși cu privirea. Gândurile și ele adorm sau sunt împrăștiate de varietatea farmecului din față. Doar soarele își făcea drumul său tras în nemărginirea spațiului. Cât e lumina lui, singurătatea o poți suporta, deplina izolare în mijlocul naturii te înfrățește cu tot ce te înconjoară. Și aici pe plaiurile Olteniei montane am  putut să trăim clipe de destrămare completă a eului,  să ne dăm pentru a nu știu câta oară  seama că poftele lumești sunt trecătoare iar frumusețile naturii nepieritoare.

Legendele eroice grecești au început cu Iliada dar s-au continuat cu Odiseea. Însă de această dată lumina caldă și mângăierea oferită de atâtea și atâtea priveliști frumoase admirate parcă s-au transpus și în inima și sufletul oamenilor care populează aceste locuri iar ei au fost în măsură să ne ofere un exemplul viu în această privință deturnând cursul firesc al legendei.  Returul până la Curmătura Oltețului l-am făcut în circa două ore iar de acolo urma chinuitorul drum forestier lung și tărăgănat.  Parcurgem o porțiune de circa 7 kilometri și numaidecât o familie binevoitoare din Vâlcea aflată în zonă la cules de ciuperci și-au oferit toată bunăvoința și disponibilitatea de a ne conduce cu mașina până la baza cheilor. Zeița Fortuna ne-a zâmbit și de această dată grație acestor oameni inimoși ce ne-au admirat curajul și îndrăzneala confirmând încă odată că ospitalitatea românească este peste tot acasă. Nu pot să uit emoțiile și uimirea întipărite pe chipul acestei familii dornică să ne testeze voluminosul bagaj de munte. Și astfel seara ne-a prins în zona km. 6 al drumului forestier foarte aproape de zona cheilor. Campăm într-un desiș de pădure și numaidecât ne cufundăm într-un somn adânc cu mulțumirea în suflet și în inimă că am trăit clipe de neuitat cutreierând plaiurile odinioară străbătute de vechii ciobani ardeleni pe care pribegia și asupririle străine le-au mânat destinele prin aceste locuri magice.

Dimineața ne-a regăsit cu forțe proaspete dornici să completăm aventura prin ținurile de poveste ale Polovragiului.

Strângem degrabă tabăra și dornici de aventuri trăite la cote maxime ne apropiem de zona cheilor. Ne reîntâlnim cu pereții stâncoși de la intrarea în chei semn că până în zona viaductului mai aveam de parcurs circa doi kilometri și jumătate parcuși de altfel ca-n poveste- ca vântul și ca gândul.

Ajungem la viaduct și numaidecât suntem jos la baza cheilor. Acolo jos totul ne încântă simțind însă că e numai preludiul unui fenomen mai măreţ. Ne cuprinde numaidecât emoţia aşteptării, ca şi înaintea unui spectacol dorit.

Așa a debutat aventura noastră străbătând prin apă templul de piatră al Cheilor Oltețului. Ne luăm cizmele de cauciuc din dotare și la contactul cu apa, surle şi ţimbale ne răscolesc sufletul, după ce anterior un andante ne-a  leagănat drumul până aici în visări. Aşa e şi viaţa. Pornim din loc și după trecem pe sub viaduct, orice urmă de civilizație dispare. Nu vedem decât râul ce ne întâmpină cu  vîjîitura valurilor sălbatece, care dau năvală. În faţă ni se arată uriaşe domuri năruite din care n-au mai rămas decât turnuri și ziduri surpate. Printre năruituri natura a azvîrlit poclăzi arbori și  de muşchi, într-un amestec cum numai ea ştie să-l facă atractiv. 

Ne continuăm înaintarea traversând malul apei când pe o parte când pe alta prinși acum de-a binelea în fundul pâlniei. Zăgăzuite strâns între pereții de piatră nu ne rămânea decât să admirăm și să înfruntăm la propriu apele înspumate ca de zăpadă ale Oltețului în mînie, silit să-şi facă loc din repeziş în repeziş, sărind peste bolovani cât casa, furişîndu-se printre ei, acum numai spumă, acum nevăzută. E vînjoleala între cele două forţe, luptă trup la trup, cu zgomot, cu lovituri, cu şiretenii iar noi păream doar niște figuranți pe uriașul ecran scenic încercând să întreprindem doar o mică incursiune în acest decor fabulos și sălbatic.

Ne simțeam niște pitici  în imensitatea fundului de crater, ce-şi ridică pereţii drepţi, aproape de jur împrejur. Măreţia naturii ne copleşeşte încet dar sigur, ne simţeam mărunți, dar singurătatea ne înalţă gîndurile spre culmi mai ridicate.  Pe mai departe Oltețul îşi rostogolea furios valurile, ca în scocul unei mori de giganţi. Se învolbura, lovea; nu dispera iar în sufletul nostru nu zăcea decât truda omului, care vrea să-şi atingă ţinta.

Timpul însă fuge. Ca să scapi din cotlonul ce-ţi pare infernul prin dezlănţuirea zgomotului, n-ai ce face decât să înaintezi prin apă, pe cărăruia ce ţi-o definește, să sari din bolovan în bolovan, să te opreşti după voie, să asculţi într-una muzica apei şi să-i urmăreşti truda-i neogoiată de a-şi lărgi calea. Fără să vrei îi ţii tovărăşie, ascultîndu-i cântecul izbândei şi al puterii. Acum se încordează lovind piciorul stâncii ce i se pune în cale; îl năruie, îl macină. Pe pereţii de piatră rămân semnele vârtejului ei mînios, ca nişte oale uriaşe săpate în locul bătăii valurilor. Aşchii, proaspăt desprinse din piatra mereu năruită, stau grămadă în lungul pârâului. Apa îşi îndreaptă furia asupra lor, căci prin ruinele căzute, peretele încearcă a-şi face apărare. Apa nu suferă nici o piedică în cale. Se opinteşte, mişcă bolovanii din loc, îi rotunjeşte. Ce huruitură satanică trebuie să fie pe aicea când râul rămâne stăpân, în marile viituri, după ploi ori topirea zăpezii. Pierduți în acest univers magic ajungem și în dreptul izvorului subteran de la baza peșterii. Încercăm să identificăm explanada de pe care în urmă cu două zile am admirat apele învolburate ale Oltețului însă fără sorți de izbândă. Acolo jos prinși între cleștele stâncilor păream doar niște simple furnici incapabile de a descifra și înțelege monumentala creație divină. Ajunși în dreptul izvorului muzica apei se înteţeşte deslușind sunete, de tromboane, lovituri de tobe. Credeam că spiritele pământului s-au pus la horă, la adânc, în peşteri tăinuite, a căror guri se văd ca rotocoalele negre spre creasta zidurilor între care eşti închis. Ne cuprinde neastâmpărul. Viaţa apei ne învăluie, ne înteţeşte sufletul. Izvorul zglobiu scăpat din măruntaiele pământului ne dezvăluie cascadă după cascadă fiind parcă o dungă de spumă albă  ce-şi face loc, ca un balaur mînios. E o întâlnire zgomotoasă, care naşte un peisaj neîntrecut.

Facem un scurt popas după care ne continuăm înaintarea prin spațiul care se tot restrânge. Din bolta cerului până aici o suviță albăstruie sprijinită pe muchia zidurilor înalte revarsă o dâră de lumină reliefând toată frumuseţea sălbatică a pietrelor claie peste grămadă, a crengilor încîlcite de arbori. Printre ele prin umezeala stropilor ce se înalţă din clocotul valurilor, s-a născut o adevărată grădină botanică de flori, muşchi, licheni, o întreagă apoteoză a năzuinţii spre viaţă, dar şi o împodobire a altarului măreţiei fără pereche formată de elementele firii. 

Ce mai natura acolo în chei ne-a copleşit prin puterea zămislirii de viaţă şi forme. Așa ne-am trezit noi fascinați de uimitorul tablou ce ne-a apărut în cale, de muzica zgomotoasă a valurilor, învăluiți de ploaia stropilor ce ne-au răcorit fețele. 

Aici a fost nodul frumuseţii. De acum înainte valea tot aşa de îngustă, cu năruituri mai mari, cu acelaşi joc de ape, când înspumate, când ca ochi de sirene, nu-ţi mai evocă fiorii neprevăzutului. Trăieşti în tremurul deliciului ce continuă să te întovărăşească. Deodată se face lumină. Pereţii de piatră de var, năruiţi, proaspăt ciopliţi, căptușiți cu covor de mușchi și vegetație se deschid larg. Pădurile se lasă până-n malul apei. Umbra copacilor joacă în valurile ogoiate, cu unduiri destul de repezi. Cheile Oltețului s-au terminat.  Un oftat de plăcere și un chiot de bucurie, ca după ceasuri de frenetic joc de sunete şi scenarii, îl scoţi fără să vrei, acum la final de aventură apoteotică. Oltețul devine râu de munte, ca şi fraţii săi ce dau în Olt. Valurile sunt încă iuţite o bucată de vreme, dar locul larg face ca să fie întovărăşite de case, la început răzleţe, cu polog în jur, cu clăi de fân, mai apoi cu ogoraşe de porumb defind șesul pitoresc al Polovragiului. 

Ajunși din nou în satul Polovragi poposim  mai îndelung, dar tremurul senzaţiilor trăite ne-a rămas adânc întipărit pe retina memoriei încă o bună bucată de vreme. Anii au trecut însă ne vom aminti cu drag de aceea aventură prin Cheile Oltețului într-o lume sălbatică și plină de tot felul de mistere, unde te simți copleșit de semeția pereților de stâncă care se înalță către cerul ce abia se mai zărește, ca o fâşie albastră.  Acolo civilizaţia rămâne undeva în urmă, la porţile nevăzute care separă cele două lumi și uneori cât e de frumos  să evadezi în acest univers lipsit de constrângeri și lipsuri cotidiene. Așa stă scris în frumusețile sculpturale ale Olteniei de sub munte iar eu prin acest articol v-am prezentat doar câteva din minunile pe care le deține acest ținut fascinant, ancestral,  încărcat de spiritualitate și legende mitologice. Așadar să iubim din totul sufletul Oltenia de sub munte cu ale sale comori.  Să îi călcați plaiurile iar ea nu vă va dezamăgi niciodată. 

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Drumeția din munții Căpățânii mi-a oferit ocazia vizitării unui colț fermecător al României în ținutul istoric al Olteniei de sub munte la granița județelor Gorj și Vâlcea unde transhumanța a păstrat o legătură vie a potecilor de munte din aceste locuri ce se pierd în depărtare până în ținutul pastoral al Mărginimii Sibiului. Demn de reținut este și univesul tainic al Peșterii Polovragi unde întunericul de hrubă cu stalactite mai bine păstrate a făcut ca poporul să urzească pe seama ei diferite legende mitologice ce se pierd în negura timpului vegheate de bătrânul zeu dac Zalmoxis. Peisajul pitoresc al zonei este redat de fascinantele chei ale Oltețului care în decursul a milioane de ani au modelat calcarul Căpățânii și al Parângului dând naștere unor minunate formațiuni carstice care reprezintă adevărate monumente ale naturii. Peisajul este deosebit de atrăgător datorită vegetației versanților abrupți  și al grotelor care fac din valea superioară a Oltețului o podoabă a Carpațiilor Meridionali ce merită admirată și vizitată.

                                                   Videoclip despre drumeția mea în munții Căpățânii

I. PREZENTARE GENERALĂ

Prin multiplele lui valori peisajistice, care culminează cu impresionantele chei ale Bicazului, masivul Hășmașu Mare alcătuiește una dintre cele mai remarcabile regiuni turistice din Carpații României și totodată, o zonă de interes tehnic-alpin de prim ordin, constituită în principal din marii pereți ce formează cheile sus amintite. În Carpații Moldo-Transilvani, însemnată subdiviziune a Carpaților Orientali, masivul Hășmaș ocupă o poziție centrală. Masivul Hășmaș, denumit uneori și Hăghimaș, și-a luat numele de la cel mai înalt vârf al său, dar care în hărțile oficiale figurează sub numele de Hăghimașu Mare (1792 de metri altitudine). Vechea denumire a masivului, cunoscută și astăzi de mulți localnici, este Curmătura. Cu toate acestea în lucrările de specialitate, atât masivul, cât și vârful său cel mai înalt sunt numite Hăghimaș, numele de Curmătura fiind atribuit doar culmii principale.

Din punct de vedere al așezării și a limitelor către nord Hășmașul se învecinează cu masivul Budacului de care este despărțit prin râul Bistricioara, ale cărui ape scaldă ambele masive, de la confluența sa cu Putna până la gura pârâului Pintic. La est, limita munților Hășmaș este mai lungă și se desfășoară tot pe cursuri de ape. Din valea Bistricioarei, către sud-est, pârâul Pintic formează pe întregul său parcurs limita dintre Hășmaș și Ceahlău, limită care, trecând apoi peste șaua Tabla, se continuă spre sud, în lungul văii Bistra, până la confluența sa cu pârâul Capra Jidanului.; de aici înainte, limita masivului o formează firul acestei ultime văi, până la vărsarea sa în Bicaz.

În continuare spre sud, până la confluența văii Iavardi cu valea Rece, Hășmașul se învecinează la est cu munții Tarcău de care este despărțit prin pârâiele Damuc și Fagului. Pe acest aliniament, linia despărțitoare urcă de la 580 de metri altitudine, pe râul Bicaz la 610 metri la Gura Dămucului și la 1300 de metri pe cumpăna de ape dintre Dămuc și Valea Rece.

Limita sudică a Hășmașului este determinată  de valea Iavardi, iar de la obârșia acesteia către vest de cumpăna muntelui Săcădat, prelungită cu albia văii Nașcalat-Patac-cursul inferior ce desparte masivul de munții Ciucului până la vărsarea sa în Olt.

În sfârșit la vest, vecinii Hășmașului sunt munții Giurgeu cu cele două grupe întinse și de înălțimi medii, constituite din munții Voșlobenilor și cei ai Ditrăului. De cei dintâi sunt despărțiți, în porțiunea superioară, de obârșia văii Oltului, până la confluența cu pârâul Nașcalat, iar de munții Ditrăului printr-o linie care, depășind trecătoarea Oltului, străbate văile Modoroș, Belchia și Gheorghe Mic până în șaua Deșelatului. Din acest punct Putna Întunecoasă delimitează masivul de la izvoare până la vărsarea ei în Bistricioara.

În ceea ce privește relieful masivul Hășmaș este constituit în principal din două culmi, și anume: Culmea Curmătura și Culmea Tulgheș-Valea Rece, aceasta din urmă fiind întreruptă în zona sa centrală de defileul adânc al râului Bicaz. Culmea Curmătura formează rama vestică a masivului și poate fi împărțită turistic în două porțiuni: prima cuprinsă între vârful Medieș și Pasul Pângărați, iar cea de a doua, între această șa și limita sudică a masivului, Muntele Săcădat.  Versantul vestic al primei porțiuni coboară către firele sale de obârșie ale văilor Putna și Belchia; spre est, Culmea Curmăturii lasă la o parte o serie de ramificații, care alcătuiesc în ansamblu partea nordică a cununii de munți din jurul stațiunii Lacul Roșu și sunt constituie din muntele Lapoșul, între pârâul Șugău (nord) și pârâul Lapoș (sud); muntele Cupaș, între pârâul Lapoș (nord) și pârâul Cupaș; Muntele Suhard, care se desprinde din punctul culminant (vârful Licaș-1675 metri) al părții de nord al Culmii Curmătura, între pârâul Cupaș ( nord) și pârâul Licaș (sud) și care lasă în zona inferioară două ramuri între care curge pârâul  pârâul Suhard.; muntele Dănțurașul între pârâul Licaș (nord) și pârâul Dănțurașul (sud), una dintre ramificațiile acestui munte coborând spre sud-est, către punctul de confluență al pâraielor ce alimentează dinspre sud Lacul Roșu și Muntele Ciutacul între pârâul Dănțurașul (nord) și Piatra Roșie (sud).

A doua porțiune a culmii Curmătura se înalță spre sud, între valea de obârșie a Oltului la vest și pârâul Bicăjel la est. Ea de desfășoară începând din pasul Pângărați, trecând spre sud prin vârfurile Calul, Ciofronca, Telecul Mare și culminează cu vârful Hăghimașu Mare (1792 metri), punct culminant al masivului.

Din acest vârf culmea se continuă în direcția inițială spre vârful Fratele, coborând în Stâna Curmătura, șa adâncă în cuprinsul căreia se înalță și Piatra Singuratică, martor de eroziune, format dintr-un mănunchi stâncos de o deosebită frumusețe sculpturală. De-a lungul celei de a doua porțiuni a Culmii Curmătura mai precis din șaua Secu- Ciofronca, se desprind spre nord-est și nord o serie de ramificații, dintre care cea mai importantă, din punct de vedere turistic, este culmea Hăghimașu Negru-Ucigașul, puternică zonă calcaroasă, delimitată la este de pârâul Bicăjel, iar la vest de pârâul Oii și râul Bicaz.  Din vârful Ucigașului acestă culme se continuă spre nord, formând cu versantul vestic, peretele din dreapta al Cheilor Bicazului.

Începând din șaua Secu-Roșu (Varașcău), culmea despre care vorbim este orientată ușor către nord-est, formând două sectoare delimitate de șaua lui Țifrea  (960 de metri alt.) și punctate de câte o culminație: Surducul (1256 metri) în prima porțiune și Piatra Poienii (1128 metri) în a doua.  Deasupra confluenței Bicazului cu Bicăjelul culmea se întrerupe, lăsând către albia pârâielor amintite un perete vertical, parțial acoperit cu vegetație.

Spre deosebire de culmea Curmătura, a cărei linie de cumpănă, exceptând ușoara denivelare a șeii Pângăraților se desfășoară neîntrerupt de la nord la sud, Culmea Tulgheș- Valea Rece este fragmentată adânc în zona centrală de spintecătura Cheilor Bicazului. Porțiunea sudică a acestei culmi, denumită culmea Dămuc, se desfășoară între vârful Iavardi (sud) și vârful Ciuha sau Surduc (nord). Ea este delimitată la vest de Bicăjel și la este de Dămuc, care formează limita dintre munții Hășmaș și Tarcău. Versanții culmii, în general dezgoliți sau presărați de rariști, reprezintă o bogată zonă pastorală sau de pajiști frumoase valorificate din plin de localnici. Linia de cumpănă, ridicată între cele două pâraie, este punctată de numeroase proeminențe, unele împădurite, altele nu.  Dintre acestea menționăm vârfurile Tarvez, Trei Fântâni, Piciorul Lung, Dealul Stânjeni, Bâtca Neagră, Surduc (Piatra Luciului).

Porțiunea nordică a culmii Tulgheș-Valea Rece, de forma unui arc ce se încovoaie spre sud-est, este delimitată la nord-est de pârâiele Pintic, Bistra și Capra (Jidanul), care o despart de masivul Ceahlău, iar la sud sud-vest de pârâul Șugău. Între aceste limite, două pâraie Balaj și Capra compartimentează culmea în două grupe de munți ce-și au culmile orientate est-vest.  Cei mai nordici sunt Higheșu, Chicera și Bâtca Rotundă. La sud de ei, dincolo de albia pârâielor Balaj și Capra se înalță a doua grupă de munți din porțiunea nordică a culmii Tulgheș-Valea Rece. Dintre aceștia munții Toșorocului alcătuiesc și adăpostesc în cuprinsul lor Peștera Toșoroc sau Jgheabul cu Gaură, situată la 9 km distanță, socotiți din gura văii Capra. Peștera, puțin vizitată, se află la aproximativ 500 de metri depărtare de malul drept al văii Capra.; tot prin aceste locuri, dar pe malul opus se deschide valea Borvizului, în preajma căreia sunt numeroase izvoare minerale.  Din zona centrală a munților Toșoroc, punctată de vârful Danciului (1482 de metri), se desprinde către est muntele Criminiș cu cele două vârfuri ale sale, Gherman și Munticel, cu dantelăria de calcare ce se etalează călătorului aflat în trecere prin Cheile Bicazului.

Din punct de vedere geologic, masivul Hășmaș face parte din zona cristalino-mezozoică a Carpaților Orientali. Fundamentul lor este alcătuit din roci cristaline mai mult sau mai puțin metamorforzate prin temperatură și presiune, care au schimbat profund caracterul rocilor primare, cristalizându-le. Acestor roci, înălțate ca munți puternici, li s-au adăugat apoi altele sedimentare, formate în era secundară (mezozoică) și care n-au mai fost supuse transformărilor suferite de primele. În fâșia centrală a masivului Hășmaș, orientată în general nord-sud, cristalinul este acoperit aproape peste tot de depozitele mezozoice.  Vârful Hăghimașu Mare, ca și culmea care, trecând prin vârful Hăghimașu Mare se leagă de muntele Ucigașul are la bază un sâmbure de șisturi cristaline, foarte mult metamorfozat. Pe acest miez cristalin s-au depus roci sedimentare (jurasic). Ici și colo apar calcare (albe sau roșii), dolomite și arareori jaspuri (roci de duritate mare, verzui sau cafeniu negre), conglomerate și gresii.

Către vest se succed o serie de culmi dezvoltate pe șisturi cristaline. Începând din valea Oltului, culmea Hășmaș este îmbrăcată în calcare cretacice și marne.  Ea apare ca tăiată de paloș, cu pereți înalți din care curg către Olt grohotișuri dispuse pe suprafețe întinse. Astfel de grohotișuri coboară și pe versantul vestic al vârfului Hăghimașul Negru către pârâul Oii. Fața răsăriteană a culmii Hășmașului este alcătuită din conglomerate, iar muntele Ucigașul (piscul nordic al culmii) din calcare jurasice.

Ramificația nord-vestică al culmii Hășmaș, cu piciorul muntelui Calului, prezintă în alcătuirea ei multe formațiuni dolomitice. În alcătuirea culmii Curmătura, de pe stânga Bicazului, întâlnim puternice masive de dolomite de triasică: muntele Suhard, Bâtca Cupașului, Piatra Roșie sau zone largi de conglomerate cretacice și formațiuni cristaline, ca muntele Lapoș. Dolomitelor din Suhardul Mare li s-au alipit gresii și conglomerate, roci mai dure.

Spectaculoasele chei ale Bicazului și cele, mai mici, ale Șugăului spintecă, primele, gigantice mase de calcare jurasice, iar ultimele calcare de vârstă cretacică. Asocierile de jaspuri, cenuși vulcanice, conglomerate, marne și gresii, roci diferit colorate și variate ca formă și alcătuire, care se întâlnesc pe traseul Lacu Roșu-Bicazu Ardelean, fac ca imensa spintecătură a Bicazului, pe axa căruia se desfășoară majoritatea punctelor de atracție din regiune, să constituie unul dintre cele mai remarcabile intinerare turistice din Carpații Românești.

În ceea ce privește vegetația în munții Hășmaș aceasta este variată și se etajează în înălțime, în funcție de condițiile impuse de climă, relief, soluri. Se disting astfel etajul pădurilor și etajul pajiștilor. În Hășmaș limita superioară a pădurii acoperă muntele până la 1600 de metri. Unele zone cum sunt versantul vestic al culmii Curmătura, cuprins între vârfurile Fratele și Săcădat, versantul vestic al Culmii Tulgheș-Valea Rece, porțiunea vârful Iavardi-Surduc, o bună parte a munților din zona nordică a masivului (Lapoș, Ciurgău, Toșoroc, Crimiș) sunt mai dezgoliți, reprezentând o vastă zonă pastorală.  Zona împădurită a Hășmașului este dominată de rășinoase, predominant fiind molidul și mai rar fagul, teiul, brad alb, larița, zada, pinul.

Pe alocuri se întâlnesc specii de mesteacăn pitic și tisă, arbore ocrotit, scorușul de munte, jneapăn, ienupărul și altele. Întâlnim, de asemenea vegetația ierboasă de pășune și fânețe montane, secundare instalate în locul pădurilor de molid, în care predomină păiușul și țăpoșica.

Dintre fructele de pădure întâlnim fragii, zmeura, murele, afinul, merișorul și coacăza.  Pășunile sunt acoperite de un covor floral multicolor, din care nu lipsesc specii ierboase ca: spânzul, mierea ursului, vioreaua, crinul de pădure, anemona, gălbinele de munte, caprifoiul, horști, măcrișul iepurelui, gențianele, floare de nu mă uita, busuiocul sălbatic, trifoiul sălbatic,  mușchi și ferigi.

Din punct de vedere floristic, teritoriul Cheilor Bicazului decretat monument al naturii este o adevărată arhivă botanică, prezentând o mulțime de specii rare și endemice. Cele mai interesante plante se găsesc în flora ierboasă a stâncilor și văilor prăpăstioase și umede din jurul Lacului Roșu cum ar fi ovăsciorul carpatic, firuța-specie endemică pentru Carpații Orientali, cosașii bicăzeni din crăpăturile stâncilor și grohotișuri, o specie endemică, cosașii lui Romer, opaița lui Zawadzki.

Văile, pârâiele și locurile umede din jurul lacului Roșu sunt un adevărat paradis pentru diferite neamuri de omag, cinci subspecii endemice și varietate ghilcoșeană au fost descoperite până în prezent în zonă. Pe culmea înaltă a masivului, mai ales pe golurile din jurul vârfului Hăghimașu Mare, cresc frumoase și abundente colonii de sângele voinicului, iar pe versantul acestuia, ca și în zona Surduc, gingașele flori de colț, plante ocrotite. Primăvara pășunile sunt smălțuite de covoare de ghiocei, brândușe de primăvară, tulichină, iar la începutul verii apar campanulele.

În ceea ce privește fauna în munții Hășmaș aceasta cunoaște o o bogăție deosebită mai ales în specii de vânat mare. Remarcăm astfel prezența ursului brun, a cerbului carpatin, căprioara, lupul, vulpea, mistrețul. Printre speciile de vânat mic enumerăm pisica sălbatică, veverița. Se remarcă prezența în masiv și a numeroase specii de păsări cum ar fi: cocoșul de munte, cocoșul de mesteacăn, uliul păsărar, mierla și multe altele, precum și diferite specii de rozătoare, dintre care iepurele este foarte răspândit. În apele limpezi se întâlnește curent și păstrăvul.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

În natură, totul este gândit și alcătuit cu înțelepciune, fiecare trebuie să-și vadă de treaba lui, și-n această înțelepciune stă suprema justiție a vieții – Leonardo da Vinci (1452-1519) – pictor italian, sculptor, arhitect, inginer, om de știință, matematician, anatomist, botanist, muzician, filozof al epocii Renașterii.

În Carpații Moldo-Transilvani masivul Hășmaș  exercită întotdeauna o magnifică atracție. Pierdut în marea de munți păduroși ai Harghitei, Hăghimașul își dezvăluie maiestuos creasta sa calcaroasă cu  albul său de sidef dominând de la mari distanțe șesul depresiunii Ciucului. Aici la cumpăna Transilvaniei cu plaiurile Moldovei el reprezintă un liant o punte de legătură înspre creasta la fel de monumentală și plină de farmec a Ceahlăului. Am admirat în mai multe rânduri Hășmașul prin diversele mele peregrinări prin secuime, prima dată în septembrie 2018 în aceea călătorie legendară la izvoarele Oltului și Mureșului în munții Giurgeului precum și în septembrie 2019 într-un alt episod derulat pe culmile împădurite ale  munților Harghita Mădăraș la muntele sacru al secuilor. De fiecare dată legământul făcut a rămas același că odată și o dată vom putea călca și pe cărările Hășmașului. Iar șansa amestecată cu voința neîmblânzită numaidecât ne-a călăuzit pașii în acel memorabil început de iulie 2020 pentru a nu știu câta oară pe plaiurile Harghitei tărâm binecuvântat al apelor minerale și al falnicelor păduri de molid, în regăsirea vechiului nostru prieten Olt surprins din nou în etapa zămislirii sale în aceeași poiană a fericiților de la Covaci Peter.  Drumul de la Brașov la Gheorgheni s-a derulat parcă ca un vis admirând pentru a nu știu câta oară larga depresiune a Ciucului cu care deja ne-am familiarizat pe deplin. Ne-am reîntâlnit cu bătrânul Gheorgheni într-o frumoasă seară de vară. Părea mai vesel lăsând la o parte încărunțeala și negura toamnei cu care ne-a întâmpinat în urmă cu un an când am pornit de aici spre Harghita Mădăraș.  Merită să evocăm în treacăt câteva cuvinte și despre orașul Gheorgheni vestită răscruce de drumuri amplasat aici în inima depresiunii Giurgeului. De aici pornește șoseaua ce șerpuiește printre poziții svițeriene către sălbaticele chei ale Bicazului, fără seamăn de frumoase. De aici începe drumul printre conurile vulcanice ale Gurghiului scoborând la ocnele vestite de la Praid, legătura dintre Târnave și Olt și tot de aici se pornește spre culmile Giurgeului și Hășmașului la izvorul Oltului prin pitorescul cătun Covaci-Peter. Centrul fostului Scaun Gheorgheni situat la poalele Munților Giurgeu, la o altitudine de 800 metri, Gheorgheni este cea mai mare și cea mai populată localitate din Depresiunea Giurgeului.  În ceea ce privește originea numelui orașului, există mai multe teorii. Una dintre acestea provine din exclamarea celor dintâi strămoși secui care s-au așezat în teritoriu: „Jer! Jó!”(Haide, că e bine!), o altă explicație este că așezarea și-ar fi obținut numele după biserica sa sfințită în numele Sfântului Nicolae. Se prezumă că formarea localității a fost un proces mai îndelungat, care ar fi început încă în secolul 12, fiind menționată pentru prima oară în lista de zeciuială papală din 1332-1334. La începutul anilor 1600, așezarea a obținut dreptul de a ține târguri de la principele Sigismund Rákóczi, devenind deja un centru comercial până în secolul 19. Centrul orașului s-a format la sfârșitul secolului, iar la începutul anilor 1900, localitatea a primit drepturi de oraș.

Municipiul Gheorgheni este o localitate unică și diversă, datorită oamenilor cu naționalități, religii și culturi diferite care trăiesc în oraș, precum și diverselor atracții care pot fi vizitate. Municipiul se poate mândri cu numeroase locații superbe: „inima” orașului, fosta piață centrală; monumentele istorice, lăsate în urmă de comunitatea armeană care s-a așezat în localitate; bisericile, precum și muzeul cu o colecție bogată de obiecte arheologice, etnografice și mineralogice. Parcul dendrologic de 16 hectare denumit Grădina Csíky, este unic în regiune, menționat de anumite surse ca unul dintre cele 7 minuni ale Ținutului Secuiesc. Arboretul a fost creat de avocatul dr. Csiky Dénes între anii 1884 și 1910, care a plantat 185 de specii de arbori și arbuști indigeni și alogeni pe teritoriu.

Zorii unei frumoase zi de vară la început de iulie mângâiau la propriu meleagurile depresiunii Giurgeului iar noi temerarii ne avântăm numaidecât în explorarea cărărilor magice ale Hășmașului. Părăsim orașul Gheorgheni în baia soarelui domolit de răcoreala ce se ridică din văi pășind asemenea fericiților din poveste pe covorul de iarbă tunsă. Ne îndreptam spre aceeași cale străbătută în urmă cu doi ani când sub spectrul negurilor nemiloase și a ploii necruțătoare coboram de la Covaci Peter în aceea mohorâtă după amiază de septembrie când trufașul Hășmaș a refuzat să își dezvăluie silueta sa dezinvoltă camuflat fiind de catapeteasma norilor grei și neprimitori. Dar natura în sinea ei e fascinantă prin contrastul formelor și trăirilor sale.  Acum cerul părea limpede și albastru întruchipând parcă icoana naturii blânde, împodobită cu ceea ce omul poate căpăta de la ea. Traseul propriu-zis începe din șoseaua Gheorgheni-Lacul Roșu urmând pentru început pârâul Belcina. Pentru început la intersecția cu str. Grădina Csiky – Csiky-Kert utca ne despărțim de traseul marcat cu cruce roșie ce duce spre culmile principale ale Giurgeului respectiv Vârful Prișca 1544 de metri și vârful Tătar 1422 de metri cele mai înalte ale masivului. 

Ieșim propriu-zis și din Gheorgheni și din dreptul pensiunii Șapte Flori facem cunoștință într-un mod mai condescendent și plăcut cu culmile Giurgeului cu spațiul larg, molcomitor al muncelelor ce îl înconjoară conferind locului o linişte de rai, ce-ţi captivă sufletul, prinzându-l în mrejele locurilor de nori pe cerul limpede şi albastru, cât şi a umbrelor lor, cu forme fantastice şi schimbătoare, de pe netezişul înverzit.

Mai străbatem circa un kilometru și numaidecât ajungem la punctul de intrare pe traseul marcat cu cruce albastră semnalat de o săgeată cu text asupra timpului de mers. Din șosea traversăm apa Belcinei pe pod, urmând pe mai departe să străbatem drumul conturat pe valea Mogoșului spre campingul situat mai sus.

Ajungem și în dreptul campingului unde ne permitem un binemeritat popas. Scurtul repaus petrecut aici ne-a permis preț de câteva clipe să facem legătura între peisajul blând, rodnic și liniștitor și campingul Mogoș din apropiere. Aici din dreptul căsuțelor de lemn presărate-n mijlocul semeților molizi ai șansa de admira peisajul odihnitor din lungul văii Mogoșului.

Ne continuăm periplul urcând pe panta domoală pe malul văii Mogoșului, a cărui apă curge în dreapta noastră. E suiş de munte, cu plăceri variate de la loc la loc, ceea ce dă noutate chiar aceluiaşi drum făcut în anotimpuri diferite, îţi procură privelişti şi senzaţii felurite, îţi apare mereu nou. Natura prin aceasta e veşnic alta. În urcuşul urmat nu sunt sate; rar chiar câteva cabane răzlețite. E natura singură cu florile ei, cu arborii ei, îmbinate după bogata ei imaginație. În stânga se ridică vârful Fagul Înalt (1417 metri), important punct de răscruce al traseelor turistice marcate ce fac legătura între Munții Voșlobeni din Giurgeu și Hășmaș. Pe dreapta închide orizontul Dealul Ciserului, pinten viguros străbătut de traseul turistic care începe din Gheorgheni.

Ajungem și în dreptul clădirii Ocolului silvic Gheorgheni părăsind valea Mogoș și abătându-ne la stânga pătrundem pe Valea lui Cari chiar din punctul ei de confluență. Asemenea confluențe vom întâlnim și mai sus dar orientându-ne întotdeauna către stânga, rămânem pe traseul nostru, marcat cu semnul cruce albastră.

Facem un scurt popas la un izvor binecuvântat și numaidecât abordăm ultima porțiune de urcuș spre Poiana CovaciPeter. De aici și până în poiană am mai făcut circa o jumătate de oră însă odată ajunși acolo simțim cât de mare e  contrastul între ce am lăsat în urmă şi ce ni se desfăşura înainte, brusc ca de după o cortină ridicată.  Rar se află în calea drumețului hăituit un peisaj mai atractiv, mai impunător, prin trăsăturile simple, cu care natura ştie să te subjuge, ca aici în Poiana CovaciPeter.  Aici muntele, apa, pajiştea înflorită, se îmbină într-un tablou minunat. Redescopeream din nou această Poiană a Fericiților aș putea spune, scăldată de astă dată sub bolta azurie a cerului senin presărată ici colo de nori mult mai primitori și mai blânzi decât cei din septembrie 2018. 

Pășind în această poiană de o feerică frumusețe, acoperită cu un covor de iarbă deasă și fragedă simți cum brădetul întunecat de pe culmi se retrage mai la o parte făcând loc doar la câteva tufe de afin și ienupăr ca niște mici chiparoși. Câte un molid răzleț își desfășoară în voie mândra înfățișare cu coama cetenilor bogate. Aici soarele dă strălucire pajiștei, ca și micilor ogoare de secară pârguită, poleindu-le fața.

În fundal de departe domină peisajul impresionant oferit de asprele prăvălișuri ale Hășmașului cu sălbatica lui frumusețe, cu ceaţa străvezie lăsată spre fundul adânc, cu jocul umbrelor de nori proiectate pe largul careu al munţilor de la Hăghimașu Negru, Hăghimașu Mare până spre Piatra Ascuțită-Ecem.  Câtă frumusețe, câtă liniște, câtă mulțumire este aici. Este prefacerea sufletească trezită în noi de bagheta magică a naturii, orășeni închiși aproape toată viața în spațiul restrâns al biroului. Dinspre marginea poienii de după o dungă de molizi tineri, auzim șopotul lin, ca un cântec ademenitor de zâne. E un pârâiaș vioi, fără să fie prea săltăreț. Glasul lui ca un cântec în surdină mărește farmecul locului. Privindu-l de aproape, în drăgălășenia lui, printre campanulele albastre ce-i surâd, îți aduce aminte de fața rumenă a unui copil vesel și zburdalnic. Nu ai putea zice că e același Olt, lat și mânios de la Călimănești, după ce și-a încordat puterile ca să taie-n curmeziș Carpații, ce aici își începe drumul cu o șuviță de apă, limpede ca lacrima. Izvorul lui e numai la doi pași de cel al Mureșului. Dumnezeu știe dacă în pragul de deal, nici un kilometru mai lat, apele de ploaie nu apucă nehotărâte, când spre unul când spre altul. Pe valea cu fundul neted, verde peste tot, râușorul numai la cotituri sclipește. E scurta parte din lungu-i drum în care Oltul cunoaște voiciunea gingașă a copilăriei.

Aici la marginea izvorului ne permitem un binemeritat popas și o alimentare cu apă proaspătă. Am redescoperit filigoria și cabana unde ne-am adăpostit în urmă cu doi ani precum și drumul ce o apucă spre dreapta peste vârfurile Șipoș și Arama Neagră la stațiunea Izvorul Mureșului.

Cu forțe proaspete, reînzdrăveniți la propriu revenim în mijlocul poienii pentru a admira în detaliu culmile Hăghimașului.  Și astfel mozaicul de stânci ale muntelui ni se dezvăluie piesă cu piesă începând înspre Culmea Curmătura, Hăghimașu Mare și vârful Ascuțit-Ecem.

În continuare drumul nostru are o țintă precisă respectiv străpungerea crestei Hășmașului dinspre Poiana Medieșul de Sus. Din trecătoarea Oltului traseul nostru este comun pe o mică distanță cu marcajul cruce albastră, fără să coboare, neglijând ramificația spre valea Oltului, înaintând de-a coasta pe lângă împrejurimile poienilor.  La mică distanță, marcajul cruce roșie ne conduce spre stânga, despărțindu-se aici de marcajul cruce albastră reprezentând traseul ce duce spre Poiana Albă prin Valea Fierului.

De la ramificație traseul nostru urcă susținut o culme și numaidecât pătrundem în pădure. Pe această porțiune ocolim pe la est vârful Fagul Înalt urmând să ieșim la gol în Poiana Medieșului. Răzlețit ici și colo printre pâlcuri de molizi reperam din nou ceea ce am lăsat în urmă,  Poiana CovaciPeter și trecătoarea Oltului. 

A urmat apoi o zonă cu o deschidere mai largă unde am putut admira în voie pentru ultima dată tabloul panoramic sublim cu Trecătoarea Oltului și deschiderea largă spre Poiana CovaciPeter ca un ultim mesaj de la revedere. Scufundați într-o beatitudine bucolică simțeam cum gândurile și ele adorm sau sunt prea împrăștiate de varietatea farmecului din față. În zări pierdute în ceață  admirăm și  crestele  Călimaniului ale căror valuri lungi se pierd până spre culmile Ditrăului și ale Topliței.

Ne apropiam cu pași repezi de Poiana Medieș iar hărmălaia câinilor, două case locuite și stâna constituiau repere în întărirea convingerii că am ajuns în dreptul poienii.

Am ajuns și la intersecția cu marcajul bulină roșie ce străbate în circuit Muntele Fagul Înalt de la Gheorgheni trecând prin pasul CovaciPeter. În rest nu ne mai rămâne decât să admirăm farmecul poienii și puținele semne de civilizație ce animă zonă. Însă decorul lărgit al zonei este completat de formele sculpturale ale Hășmașului care devin mai îndrăznețe, răsărind din învelișul mohorât al pădurii, ca niște fantastice chipuri, care au izbit și imaginația poporului. Apele de ploaie le dărâmă, sculptând fel și fel de chipuri. Relieful devine zbuciumat. Masivele albe răsar ici și colo. Ruini de stânci încununează vârfuri iar îmbrăcămintea naturii se schimbă cu colorit și forme variate.

Lăsăm stâna în dreapta, coborâm prin pădure, ieșim la gol și după ce facem un ocol către dreapta intrăm din nou în pădure. A urmat apoi urcușul lung și prelung ocolind vârful Medieș pe partea stângă ocazie cu care în depărtări observăm nostalgici muntele Arama Neagră cu ale sale vârfuri Fekete Rez în stânga și Șipoș-Hedieș în partea dreapta pe unde am drumețit în urmă cu doi ani. Noi și noi peisaje înspre Hășmaș ne avertizau că până la linia de creastă părea a fi o aruncătură de băț. Și eforturile noastre sunt încununate de succes deîndată ce poposim în Poiana Medieșul de Sus la confluența cu marcajul bandă roșie traseul de creastă al Hășmașului.

Aici în ținutul de graniță al masivelor Giurgeu și Hășmaș dăm de o răscruce de drumuri și marcaje. Marcajul bandă roșie vine din Pasul Pângărați  situat la 16,2 kilometri est de Gheorgheni și 9,6 kilometri vest de stațiunea Lacul Roșu. Intram cu acte în regulă cum s-ar spune în masivul Hășmașu Mare după lungul preambul petrecut pe culmile Giurgeului. Ne permitem un mic popas admirând pajiștea grasă, plină, în sănătoasa ei desfăşurare, ce se aşterne peste tot, între  stâncile din apropiere şi pădure. Totul te încântă. Simţi însă că e numai preludiul unui fenomen mai măreț când urmează să descoperi pe mai departe nestematele Hășmașului. Ne cuprind emoțiile așteptării, ca și înaintea unui spectacol dorit. 

Continuând traseul din Poiana Medieșul de Sus pe marcaj bandă roșie ne orientăm către stânga și urmând atent conturul drumului înierbat, intrăm din nou în pădure. Din această porțiune ieșim în poiana de sub vârful Calu Mare, unde se află o stână.

De la stână distingem pe versantul vestic cele două culminații ale vârfului Calu Mare, după care drumul nostru traversează prin pădure versantul nordic al vârfului Ciofronca (1607 metri) ridicat în dreapta. Urmează Poiana Ciofronca (1520 metri) în care găsim un izvor cu apa prinsă în căuc și jgeaburi de lemn și o stână. Din Poiana Medieșul de Sus  și până aici la Poiana Ciofronca în continuare natura ne dezvăluie alte secrete din cufărul ei magic dornică de a ne împărtăși noi frumuseți. Ruinele de calcar al Hășmașului se năruie stăvilite de apele repezi ale Bicazului al cărui afluenți șuroiesc din toate părțile. Farmecul noului peisaj este astfel îndeplinit: munte, apă, brazi, pocladă verde de pășune, s-au adunat aici într-un cadru restrâns, născând un tablou unic, în fața căruia, de piatră să-ți fie inima și tot nu te poți opri să nu-i admiri frumusețea. De departe muntele proaspăt surpat al Ceahlăului își înalță către nord vârfui-i ascuțit. Pieptul lui e numai rană. Din apropiere doar Piatra Ciofronca cu marmura sa albă bătută în soarele de apus se îmbujorează zâmbindu-ne atrăgător. Cei câțiva molizi ce au crescut pe năruituri, se profilează cu dungi întunecate. Pe această scenă deschisă Piatra Ciofronca pare un monument măreț, un obelisc stâncos răsărit din desișul pădurii de brad ce o înconjoară.

În continuare spectacolul naturii divine domină deschizând noi și noi perspective pe care cu nesațul privirii continuăm să le absoarbem cu o sete nepotolită. Din Poiana Ciofronca pe o distanță de circa 700 de metri urcăm și coborâm prin rariști până la Tunzeria Voslăbenilor, poiană punctată de albul lapiezurilor.

Din cuprinsul poienii schimbăm direcția de mers către stânga în coborâre. Străbatem o pășune și apoi coasta defrișată a muntelui care sfârșește în Poiana Tunzeria Ciocanu cu stâna ei aflată către stânga la marginea pădurii. Prin aceste locuri creasta muntelui prezintă o curmătură, pe sub care se deschid Obârșiile Oltului, supravegheată sever de vârful Hăghimașu Mare. Începând din Tunzeria Ciocanu poienile se țin lanț ele fiind despărțite de mici perdele de pădure sau împrejmuiri. Întâlnim aici frecvent, zone mlăștinoase, din cuprinsul cărora se înfiripă pârâie firave, îndreptate unele spre Olt (dreapta) și altele spre pârâul Oii (stânga). Zona mlăștinoasă ia sfârșit în Poiana Albă, străjuită în aval de peretele cu roca cărămizie, Pietrele Potcoavei, prăvălit din culmea secundară a Hăghimașului Negru.

Acolo în Poiana Albă întâlnim din nou aceeași  pajişte grasă, plină, în sănătoasa ei desfăşurare, ce se aşterne peste tot între stâncă şi pădure. Multitudinea de stâne din zonă sunt singurele semne vizibile că omul a început să adauge și el ceva la înfrumusețarea naturii în acest decor ce seamănă cu Tirolul austriac. Totul te încântă. Natura atrage tocmai prin contraste, ca şi într-o simfonie beethoveniană. Surle şi țimbale îţi răscolesc sufletul, după ce un andante te leagănă în visări. Aşa e şi viaţa. Aici Pietrele Potcoavei monolit de stâncă de peste 1000 de metri ni se dezvăluie în rigiditatea ei de piatră goală  Printre năruituri natura a azvârlit poclăzi de arbori, de muşchi, de poieni bucolice într-un amestec cum numai ea ştie să-l facă atractiv.  Ajungem și la refugiul Poiana Albă binemeritat loc de popas după lunga peregrinare pe culmile Giurgeului și Hășmașului. Amurgul serii se instala cu pași repezi iar noi poposim pe treptele refugiului. Sub farmecul măreţ al naturii impunătoare ne pregăteam să înfruntăm noaptea ce va să vie. Pierduți în imensitatea bucolică a zonei depănăm amintiri și creionăm viitorul mers al drumeției când vom păși pe treptele cele mai înalte ale Hăghimașului. Doar Pietrele Potcoavei inerte și neclintite în statornicia lor milenară continuau să ne privegheze somnul și visurile. O nouă etapă a vieții se scurgea lin sub cerul de un senin impresionant cu rare stele printre umbrele clar conturate ale coastelor din jur, totul definindu-se într-un grandios scenariu.

Dimineața ne întâmpină cu neguri dese semn că pe tot parcursul zilei vremea va fi instabilă. Ne luăm la revedere de la Piatra Potcoavei acoperită de o plocadă de nori, urcând prelung printre stânci și rariști spre zona înaltă a Poienii Albe. În poiană întâlnim izvoare prinse în căuc, colibe temporare și stâne într-o împletită armonie a omului cu natura. Mai înaintăm câțiva pași și dintr-o dată simțim un ropot și o hărmălaie mare. O haită de 15 câini ciobănești de la o stână din apropiere ne-au dat cum s-ar zice salutul de dimineață. Acești cerberi cu inimă de leu adevărați stăpâni ai pășunilor carpatine știu să îți răspundă uneori cu o altă față mai conciliantă. După experiența canină nu prea plăcută din Baraolt prietenia de aici din Hășmaș cu aceste dihănii gata să își dea și viața în înfruntarea cu sălbăticiunile pădurilor a deșteptat în noi bucuria reală. Schimbăm câteva vorbe cu ciobanul turmei și ne continuăm nestingheriți aventura prin această lungă și nepieritoare Poiană Albă o adevărată grădină a Versailles-ului unde tufe de jnepeni în ronduri frumos rânduite întregesc covorul vegetal presărat ici colo cu vreun molid răzlețit.

Ajungem și la limita de sus a poienii și din dreptul ultimelor colibe se conturează către dreapta obârșia pârâului Fagul Oltului. Ajungem și la intersecția cu marcajul cruce albastră care urmând valea acestui pârâu duce spre Gheorgheni prin poiana CovaciPeter pe unde am venit. Neglijând ramificația amintită, urcăm susținut, călăuziți de drumul jalonat cu stâlpi indicatori. În apropierea celui mai înalt vârf al masivului, Hăghimașul Mare, facem un scurt repaus. Traseul indicator cu marcaj bulină roșie ne indica că până la vârf ar mai fii 20/30 de minute. În ciuda negurilor și a picăturilor de ploaie ce păreau a își exercita suveranitatea pe o lungă perioadă de timp pornim nestingheriți spre vârf.  Pe măsură ce urcam simțeam cum natura era în măsură să ne copleșească prin puterea zămislirii de viață și forme. Ne venea să exclamăm țipete de bucurie ca formă de manifestare a farmecului simțit. Așa ne-am trezit noi, călători pribegi, când am rămas țintuiți locului, în măreția scenei la întâlnirea cu avenul stâncos din dreptul Hăghimașului Mare fascinați de uimitorul tablou ce ne-a apărut în cale chiar dacă eram învăluiți de umbra negurilor și bătuți de ploaia stropilor ce ne răcoreau fața.

Din treaptă în treaptă atingem și culmile vârfului Hăghimașu Mare 1792 metri unul din vârfurile emblemă ale Harghitei. De pe promotoriul vârfului acoperit de neguri supărătoare împărtășim gustul amar al unei victorii muncite. Așa a fost să fie, o frumusețe adânc tăinută și innacesibilă nouă în acele clipe. Într-o zi senină de aici s-ar fi dezvăluit o priveliște de o excepțională întindere ce cuprinde către stânga munții Călimaniului și Tarcăului, iar în partea cealaltă a crestei se dezvăluie munții Nemirei, Gurghiu și Harghita. Mai jos la picioarele tale, către est s-ar fi dezvăluit valea Bicăjelului înspre casele bicăjenilor.  Cu alte cuvinte vârful în sine reprezintă o piatră de hotar între Moldova și Ardeal.

Un pic mai spre stânga reperăm și crucea de la vârf ce pare a fi o cruce în munți luată de pe pânzele vechilor corăbii spaniole ale lui Columb ce s-au abătut spre ținutul necunoscut al Americilor. O cruce prin care frumusețea divină coboară jertfindu-se în clipele trecătoare spre bucuria muritorilor rătăcitori ce caută, nici ei nu știu prea bine ce anume.

Coborâm de la vârf cu sentimentul datoriei împlinite însă un pic dezamăgiți de șansa ce ne-a lipsit de astă dată. Însă o vorbă înțeleaptă spune că norocul ține cu cei îndrăzneți. Așa că merită o încercare. Așezați în dreptul promotoriului stâncos al vârfului așteptăm clipe prelungi amestecate cu emoții intense. Hai negură, ridică-te măcar pentru o clipă. În umbra negurilor așteptările par eterne însă ruga noastră pătimașă începea să dea roade. Deodată se face lumină iar cortina cețurilor hâdoase se deschide discret dezvelind pereții de piatră de var, proaspăt ciopliți ai Hăghimașului ce te privesc mlădios ca niște ochi de sirene risipind fiorii neprevăzutului. De jur împrejur coastele văii se lasă prelung până în huluzul pădurii iar de acolo până spre malurile vijelioase ale Oltului dezvăluind silueta caselor din dreptul localității Bălan. Contemplarea acestor bijuterii ne-a făcut să uităm pe deplin noțiunea timpului. Și de această dată natura a ținut să ni se arate sub toate fețele. Au fost clipe de un farmec intens deşteptat de orânduirea minunată a decorului natural.

Revenim la traseul nostru de culme care până la cabana Piatra Singuratică, nu mai prezintă urcușuri obositoare. În general el ocolește denivelările crestei, încingând muntele de la o șa la alta pe versanți, străbate zone împădurite sau poieni punctate cu stâne. Însă cărarea largă desenează parcă linii spre cer fără să faci abstracție sprijinită pe muchea zidurilor înalte ca de meterez ale Hăghimașului. În profil grohotișul de la Moara Dracului te face să împărtășești tremurul deliciului ce continuă să te întovărășească.  Pe cealaltă parte a văii Oltului am putut admira în voie crestele Giurgeului cu deschidere spre vârful Grețes și Izvorul Mureșului unde în urmă cu doi ani am admirat în oglindă crestele Hășmașului cufundate în lumina blândă a unei după amiezi de septembrie. Mult mai în spate s-ar fi văzut și crestele munților Harghita-Mădăraș în rememorarea altor amintiri frumoase.

În mai puțin de 30 de minute ajungem în apropierea mănunchiului de ace care formează în ansamblu Piatra Singuratică. De aici și până la cabană pe la poalele împădurite ale acestui bloc de calcare nu ne mai rămânea decât să parcurgem un urcuș susținut de circa 10 minute. Scurta fericire de moment încetează din nou brusc când dinspre munții Tarcăului rotocoale de nori negri se înalţă din nou ameninţători. Un nou val de pâclă, emisarul vestitor al ploii, ne învăluie, silindu-ne să grăbim pasul spre cabană.  Acum proverbul trebuie schimbat: „Graba drege treaba”, căci dacă nu ne grăbeam să ajungem din vreme la cabană, nu scăpam de potopul care a prins a se revărsa de cum am pășit în pridvorul cabanei.

Cabana Piatra Singuratică prin locul în care este amplasată este mai la adăpost într-o mică poieniță tăinuită. O străjuiesc brazii înalți, vânjoși, înălțați aici ca niște stâlpi masivi sobri. Situată la o înălţime de 1504 metri și reconstruită în 2010 la cabana Piatra Singuratică se întâlnesc numeroase trasee de drumeţie, de aceea aceasta are un rol turistic important. Cabana aşteaptă turiştii cu două camere la parter, care pot fi încălzite şi cu cazare şi la mansardă. Decorul din jurul cabanei este minunat mai ales când pereții strălucitori, cei patru colți ai Pietrei Singuratice se înalță ca fantastice întruchipări, în contrast cu spinarea rotunjită a culmilor înconjurătoare, cu pășuni întinse, la marginea pădurilor tot mai rărite. Șlefuită de natură în roci sedimentare marcate de dolomite calcaroase, Piatra Singuratică se aseamănă cu o sculptură artistică – un bibelou de porțelan. Piatra Singuratică este numită în ungureşte Egyeskő, de unde şi denumirea alternativă de Piatra Unică.

Escaladarea hornului Pietrei Singuratice, echipată în vara anului 2008 cu cabluri de oțel, impune îndemânare, forţă fizică şi multă atenţie pentru un turist obișnuit. Urcând până la înălţimea de 1608 metri drumeții vor avea parte de o privelişte minunată, putând admira Depresiunea Ciucului şi stâncile din jur acoperite cu păduri de pin. Turistul care vizitează Piatra Singuratică poate să se întoarcă acasă cu mii de experienţe, fiind fermecat nu numai de peisajul de o frumuseţe pitorească, ci şi de miile de flori alpine frumoase, printre care sunt şi câteva specii endemice, care apar doar în această zonă. În timpul drumeţiilor făcute dis-de-dimineaţă se pot zări pe colții stâncilor acoperite cu pajişti alpine, capra neagră, care a fost adusă aici în anii 1970, dar totodată se pot observa şi multe specii de păsări caracteristice zonelor montane şi alpine. Iar dacă urci pe Piatra Singuratică numai pentru relaxare, aerul proaspăt şi conversaţiile cu turiștii care trec pe aici prin aceste lucruri te fac să iubești cu mai multă sete ținutul fermecat al Hășmașului.

S-a oprit și ploaia pe moment și profitând de un scurt răgaz înaintăm un pic printr-un deșis de molizi pe un promotoriu unde am putut admira mai în profunzime decorul fascinant și plin de farmec al acestei perle stâncoase a Hășmașului. Transpus parcă jos la umbra stâncii ca un monolit, stai și privești. Nu te mai saturi să privești. Liniștea e desăvârșită, căci nici murmurul vântului și a ploilor acum nu o întrerupe. Ești ispitit să trăiești parcă la baza ei cu formă de obelisc, să îi admiri amănuntele, să dai zbor imaginației printre formele mult asemănătoare celor din jurul Ceahlăului, roci de aceeași natură opunând aceeași rezistență dăltițelor nevăzute ale timpului cu care sunt mereu cioplite. Învăluit în hlamida norilor cenușii reperăm spre dreapta și spectaculosul grohotiș de la Moara Dracului ce se definește înspre vârful Ascuțit -Ecem. Înspre stânga s-ar fi dezvăluit profilul dantelat în stângă al Hăghimașului Mare însă negura groasă a pus capac de-a dreptul  dorinței noastre  de admira și acest bloc stâncos.

Vremea nefavorabilă și timpul scurt ne-au răpit dorința de a escalada vârful Piatra Singuratică. În contextul ceții și a ploii ce nu dădea semne a ceda, un asemenea demers ar fi fost lipsit de utilitate. Dar munții nu se mută din loc. De la Bălan și până aici pe traseu bandă albastră cale de 3 ore/3 ore jumătate oricând drumețul nerăbdător dornic să se înfrupte cu frumusețile Hășmașului poate urca la cabana Piatra Singuratică pentru a urca la vârf dar și pentru a admira priveliștile panoramice de pe Hăghimașu Mare și Vârful Ascuțit (Ecem).

Printre stropii deși de ploaie ne continuăm aventura pe culmile Hășmașului. Părăsim Cabana Piatra Singuratică urmând pe mai departe marcajul bandă roșie spre platoul muntelui Fratele-Piatra Ascuțită care pentru început trece pe sub sculpturale turnuri de calcare ale Pietrei Singuratice și a fenomenelor de alunecare de la baza lor.

Pe măsură ce înaintam ploaia nu pregeta a se opri, efortul demoralizant simțindu-se întrutotul. A urmat apoi o accesiune de toată frumusețea prin pădure până spre zona de platou a vârfului Piatra Ascuțită-Ecem. De aici și până la pasul Tarcău nu îți mai rămâne altceva de făcut decât să te  cufunzi în decorul pastoral al Hășmașului păzit ștrașnic de cerberii cu inimă de leu cu care defel te poți împrieteni doar dacă iubești cu adevărat farmecul potecilor de munte. Mai înaintăm câțiva pași pe platou și numaidecât reperăm o turmă de oi și urmează clasicele lătrături ale oștenilor din avangarda ordiilor mioritice. Schimbăm câteva vorbe cu ei, nu afișăm o atitudine ostilă și numaidecât noi,  solii nepoftiți suntem întâmpinați ca niște adevărați prieteni.  Există o vorbă între ciobani – lupul știe care-s câini de seamă după lătrătură. Adică un câine bun, selecționat pentru un caracter de pază de apărare, nu are frică. Este un alfa în teritoriul lui și iese la luptă. Caracter de pază înseamnă că acel câine semnalizează pericolul, însă cel de apărare îl face să meargă în întâmpinare, să se expună acelui pericol. Ce am mai putea spune despre acești semeți străjeri ai pășunilor carpatine. Aicea în Hășmaș am făcut un legământ de prietenie cu aceste nobile animale, vajnici soldați ai turmelor, ne-am jucat cu ei împărtășind una dintre cele mai frumoase experiențe pe munte. E greu de descris în cuvinte bucuria exuberantă a 10 câini ciobănești ce ne-au invadat la propriu într-o dragoste și duioșenie fără margini. Așadar reversul medaliei după experiența mai puțin plăcută din urmă cu o lună de pe plaiurile Baraoltului.

Dar minunea frumuseţilor fermecătoare nu s-a isprăvit. Poteca şerpuieşte mai departe printre pajişti ca zmaraldul. Se zbenguiesc mieii în vremea primăverii. Peste culmi  zăreşti prin ceaţa uşoară a depărtării netezişul depresiunii Ciucului, ca peste faţa mării. Iarăşi te opreşti. Te-ai opri de altfel la tot pasul, atât de multe ademeniri prezintă poteca. Dacă te încumeți să părăsești poteca marcată urcând pe platoul muntelului Fratele-Piatra Ascuțită Ecem ai șansa de a descoperi o interesantă zonă carstică, fiind răsplătit totodată și de panorama surprinzătoare asupra văii Oltului. Printre neguri răzlețite din când în când reperăm salba de sate Sândominic, Izvorul Oltului, Racu,  Mădăraș ce se pierd în culoarul desenat spre Olt mai departe spre Miercurea Ciuc. Pe partea cealaltă negurosul masiv Tarcău definește în contururi line presărate cu imense pășuni calea spre Moldova aici la confluența cu munții Ciucului creionând altă trecătoare de legendă Ghimeș-Palanca.

Pe mai departe pierduți în vâltoarea negurilor și sub ropotul ploii nemiloase a urmat o coborâre prelungă de pe fața înierbată a muntelui pe un drum adâncit de șleaul căruțelor până la Pasul Tarcău la intersecția cu drumul venind din stânga care traversează muntele de la Bălan în valea Bicăjelului la cătunul Trei Fântâni. Întinsă între șaua Sacadat și vârful Stâncilor din Tarcău, Poiana Tarcău sau Pasul Tarcău constituie un important nod orografic montan la intersecția a trei masive: Hășmaș, Tarcău și Ciuc. Cu ploaia în oase la propriu aș putea spune că ne-am luat la revedere de la creasta Hășmașului care ne-a oferit atâtea și atâtea bucurii nebănuite. Pe mai departe urmând linia crestei prin poieni presărate cu rariști, prin care uneori întâlnești câte o stână se desenează profilul domol al culmilor Ciucului ce dirijează pașii drumețului spre vârfurile Săcădat 1341 metri, Nașcalat 1491 metri și Sălămaș 1551 metri cele mai înalte vârfuri ale masivului până în localitatea Lunca de Jos din pasul Ghimeș-Palanca.

Lăsam acest episod cu Ciucul pentru altă dată în prefigurarea unei alte noi drumeții pe aceste plaiuri și ne continuăm periplul pe drumul forestier ce duce la Bălan. La umbra brazilor măiaștri cum s-ar spune într-o mică poieniță sub pasul Tarcău am întins cortul. Ploaia prelungă și efortul depus și-au spus cuvântul. La lumina frontalei și printre cănile aburinde umplute cu ceai cald amestecat cu un pic de coniac am pus capăt unei zile trăite cu intensitate aici pe culmile Hășmașului unde natura din jur nu a rămas impasibilă ci și-a făcut din nou datoria cu dărnicie dăruindu-ne nouă drumețiilor prilejul de admira acest altar neprețuit săpat în calcar pierdut în marea de pășuni și păduri nețărmuite ale Harghitei.

There was in a July Morning, vorba unei celebre balade a legendarei trupe britanice Uriah Heep. Ultima zi a drumeției ne-a surprins coborând pe drumul forestier ce duce la intersecția cu drumul județean ce vine de la Bălan și duce la Sândominic destinația finală a drumeției noastre. Preț de două ore am traversat pădurea cu arbori ce acopereau munții, ca niște nori lăsați pe ei. Eram cu adevărat fericiți, transplantați în minunăția naturii, în labirintul coniferelor, în aerul curat, limpede. Singura umbră de tristeţe s-a lăsat un pic mai jos la priveliştea coastelor mai apropiate, unde brazii descojiţi și răsturnați zăceau ca nişte chibrituri împrăştiate dintr-o cutie pradă unui nefericit accident forestier. Dar semnele renașterii erau la tot pasul ca și cum pădurea asta nu vroia să moară să ne slujească drept pildă a unei continuități firești în care natura se guvernează după propriile reguli ale echilibrului și cumpătării. 

Ajungem și la intersecția cu drumul județean ce vine de la Bălan fără însă a uita să salutăm din nou un prieten drag. Aici Oltul mai voinic ca cel de la izvor mai vânjos și iute cântă într-una, ademenindu-te să-l asculți, încântat de mulțumirea-i adresată. Măi Oltule, măi băiatule măi,  multe avem a învăța de la tine, să fim dârji și să nu șovăim la provocări asemeni ție ce cu curaj nebun ai tăiat de-a valma atâtea semețe masive până ce ți-ai regăsit liniștea eternă în apele Dunării celei mari.

Până  în satul  Sândominic, destinația finală am fost conduși cu mașina grație unui localnic depănând amintiri despre exploatația minieră de altă dată din orașul Bălan în care populația majoritară este românească făcând abstracție față de celelalte localități din zonă cu populație majoritar maghiară. Am ajuns și la capăt de drum. Văzut în plin de la Sândominic, în contrast cu întunecimea pădurilor, muntele Hășmașu Mare, paza văii Oltului, izolat ca și Ceahlăul, apare din nou ca un tablou măreț și gingaș totodată.

De pe terasa drumului de fier care urcă spre Izvorul Mureșului peisajul de la Sândominic e măreț. Jos, valea largă, cu pășunea fragedă; în fund lucirea variată, după bătaia soarelui a Hășmașului; în față satul satul Sândominic, cu casele strânse grămadă, vestit odată prin industria olăritului. Au fost clipe de emoționantă frumusețe, care te face să-ți fie dragă natura ca motiv de mulțumire și răscolire de gânduri.  Ascunzișul acesta din țară are și o atracție mai adâncă. E inima geografică a României, de unde izvorăsc cele trei mari râuri -Mureșul, Oltul, Bicazul -Bistriței, răsfirate  apoi în trei direcții deosebite: Moldova, Muntenia și Ardeal. Și astfel povestea născocită de popor pentru a lămuri apropierea izvoarelor Oltului și ale Mureșului poate căpăta, prin dispoziția geografică a celor trei cursuri de apă, o semnificație simbolică.  Hășmașul domină regiunea. Cu înfățișarea munților Dolomitici îți aduce aminte de Monte Cristalo, e farul de orientare al regiunii, văzut până ce treci de Miercurea Ciuc.  De la Sândominic, Oltul curge tulbure, în albia largă.  A devenit în scurt timp matur, domol, dar impunător, cu largi cotituri pe fondul Ciucului de Sus, derulând pe mai departe povestea într-o sagă ce pare parcă fără de sfârșit.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Cine-i cu muntele pătimaș. Face o tură și-n Hășmaș. Traversând creasta Hășmașului împărtășești sentimente unice și ai ocazia să calci pe un tărâm magic al stâncilor maiestoase săpate în calcar completate cu poieni bucolice presărate cu păduri de brazi impozanți cum numai pe tărâmul Harghitei ai ocazia să le întâlnești. Traseul de poveste începe de la CovaciPeter acolo unde Oltul își începe lungul peregrinaj, continuă cu peisajul spectaculos al Hăghimașului Negru ce desenează tabloul spectaculos al Cheilor Bicazului, trece pe lângă pietre de legendă, Piatra Ciofronca,Piatra Potcoavei, traversează tărâmul bucolic al Poienii Albe iar în continuare vârful Hăsmașu Mare își desăvârșește sublim avenul stâncos spectaculos până spre Piatra Singuratică un adevărat templu al naturii ce ne-a zâmbit maiestuos printre neguri. Admirând Moara Dracului un grohotiș stâncos
spectaculos ai impresia că pășești întru-un tărâm de basm în care parcă natura s-a jucat cu noi modelând în calcar forme spectaculoase.
Mulțumesc Hășmașului că mi-a dat ocazia să trăiesc una dintre cele mai frumoase experiențe din Carpații României, la obârșia Oltului și Trotușului la granița județelor Harghita și Neamț.

I. PREZENTARE GENERALĂ

Punându-se de-a curmezișul Oltului, munții Baraolt au rămas mai puțin cunoscuți decât Oltul, dar mai ascunși, mai retrași, vrând să uităm trecerea a toate de care ne aduce aminte apa curgătoare, un baraj în fața curgerii apelor, un baraj menținând statornicia munților pentru totdeauna. Munţii Baraolt, sunt dispuşi pe direcţia nord–sud, fiind separaţi de Valea Oltului. În Munţii Baraolt, vârfurile care marchează punctele cele mai înalte ale reliefului sunt cuprinse între 700 şi 1000 m Vârful Foarfecii 861 m, Culmea Ascuţită 934 m, Bodoş 820 m, Dealul Mare 733 m. Punctul cel mai înalt se află pe vârful Havad la 1019 m. Aceste înălţimi se suprapun anticlinalului Aita-Belin, alcătuit din fliş grezos calcaros.

 Din punct de vedere al așezării și al limitelor lor munţii Baraolt sunt situaţi în prelungirea axelor orografice centrale şi vestice ale Carpaţilor Orientali. Aceşti munţi mărunţi, ce abia trec de 1000 m închid spre nord şi vest Depresiunea Braşov de care sunt legati sub mai multe aspecte geografice. Ca și munții Bodoc orientarea  principalelor culmi este însoţită de pătrunderea tentaculară a Depresiunii Braşov sub forma unor golfuri ce se îngustează către nord, Depresiunea Râului Negru între Munţii Bodoc, Nemira şi Breţcu, Depresiunea Sfântu Gheorghe între Munţii Bodoc şi Baraolt, Culoarul Măieruşului-Depresiunea Baraolt între Munţii Baraolt şi Perşani. În ceea ce privește relieful general acesta se înfăţişează sub aspectul unor culmi larg boltite, presărate cu martori de relief ce descresc în altitudine spre sud. Etapele morfogenetice sunt comune pentru ambele compartimente muntoase astfel că şi în Baraolt şi în Bodoc se pot evidenţia trei suprafeţe de nivelare cu caracter general: suprafaţa de 1000–1100 m, cunoscută sub numele de Poiana Mărului reprezentată prin Vârful Havad – 1019 m în Munţii Baraolt şi Vârful Cărpiniş – 1241 m în Munţii Bodoc; suprafaţa de 850-950 m având cea mai mare extindere la nivelul ambelor sectoare montane;  suprafaţa de 600-700 m reprezentând un nivel al pasurilor: Hatod – 710 m, Turia – 750 m, Vâlcele 630 m. În funcţie de felul cum sunt repartizate aceste înălţimi, Munţii Baraoltului pot fi divizaţi în două compartimente sau două trepte de relief; unul între Vârful Straja (632 m) şi Pasul Vâlcele, unde relieful are un aspect deluros, cu înălţimi de 600-700 m, iar altul, situat la nord de Pasul Vâlcele, cuprinde o treaptă mai înaltă de relief în care cotele cele mai mari se menţin în jurul valorii de 800- 900 m. Din punct de vedere geologic Munţii Baraolt se caracterizează printr-o clară omogenitate structurală şi litologică. Linia celor mai mari înălţimi se suprapune anticlinalului Aita – Belin, alcătuit din fliş grezos-calcaros (Strate de Sinaia), ce încalecă pe linia Malnaş-Zălan. Spre sud (la Araci), formaţiunile cuaternare acoperă aceste anticlinale. Relieful general se înfăţişează sub aspectul unor culmi larg boltite, presărate cu martori de relief ce descresc în altitudine spre sud.

Din punct de vedere al vegetației ca și în Bodoc 70% din suprafața munților Baraolt este acoperită de vegetație forestieră.  Între Baraolt – Ilieni – Hetea există o pădure de amestec de gorun (Quercus petraea), stejar (Quercus robur) şi carpen (Carpinus betulus), însoţite de alte specii, precum: Lathyrus niger -orăștică, Lathyrus vernus-pupezele, Helleborus purpurascens-spânz, Galium odoratum-vinărița, Ulmus glabra-ulm de munte, Carex digitata-rogoz, Neottia nidus-avis-orhideea sălbatică etc. În această pădure există lemn mort pe teren, dar în cantitate foarte mică. Păduri mezofile de foioase în stare de regenerare există pe ambele părţi ale şoselei Valea Crişului– Aita Medie, cu vârste de 20-25 de ani, edificate de fag (Fagus sylvatica), carpen (Carpinus betulus), gorun (Quercus petraea), cireş (Cerasus avium), scoruş (Sorbus torminalis), drobiţă (Cytisus nigricans). Tot în această zonă există păduri de fag (Fagus sylvatica) cu Festuca drymeja-păiuș. În zona de altitudine maximă a drumului Valea Crişului – Aita Medie, pe partea stângă a drumului respectiv există şi o plantaţie de molid (Picea abies). La coborârea din Pasul Vadaş către localitatea Aita Medie  pădurile sunt edificate de fag (Fagus sylvatica) cu brustur negru (Symphytum cordatum). 

Tot pe șoseaua ce duce de la Valea Crişului la Aita Medie există şi o plantaţie de molid  (Picea abies). Între localităţile Aita Medie și Miclișoara (631 m. alt.),  la altitudine mai scăzută, apar gorunete (Quercus petraea) cu Carpinus betulus -carpen. În jurul localităţii Bățanii Mari (532 m. alt.) există trupuri de pădure cu gorunete  (Quercus petraea). În această pădure există foarte puţin lemn mort lăsat pe teren. Versanţii din lungul pârâului Ozunca imediat după benzile de arin negru, sunt acoperiţi de păduri de fag (Fagus sylvatica). Între localităţile Bățanii Mari, Ozunca-Băi şi Micfalău pădurile sunt constituite din amestecuri de fag (Fagus sylvatica) cu carpen (Carpinus betulus). Pe alocuri apar păduri de amestec de fag cu gorun (Quercus petraea). Pe alocuri, apar făgete relativ curate. 

Pe lângă ecosistemele forestiere formate din păduri mezofile de foioase există și păduri aluviale şi galerii de arin.  Dincolo vegetația forestieră pe culmile mai înalte se suprapun pajiștile mezofile  dominate de Festuca rubra – păiușul roșu şi Agrostis tenuis-iarba câmpului cele fac pretabile pentru pășunatul vitelor și a oilor conferind masivului un farmec bucolic din punct de vedere peisajistic. Pe lângă păiușul roșu și iarba câmpului mai întâlnim și diverse alte specii mezofile  cum ar fi  Cynosurus cristatus  -pieptănăriță, Briza media-tremurătoare, Lolium perenne-raigras englezesc și deschampsia cespitosa -târșă  etc.).

Din punct de vedere faunistic Munţii Baraolt şi parţial Munţii Bodoc, fiind alcătuiți pe 70% din suprafaţă din păduri compacte între care se intercalează pajişti şi puţine terenuri agricole cultivate în sistem extensiv reprezintă un habitat pentru cuibărirea păsărilor răpitoare şi a berzei negre, dar şi a mai multor specii caracteristice pădurilor de fag. Importanța protejării unor specii rare a determinat înființarea Situl Natura 2000 – ROSPA0082 Munții Bodoc – Baraolt.  Situl cuprinde în întregime Munţii Baraolt şi parţial Munţii Bodoc. În prezent situl conservă importante efective populaţionale din 21 de specii protejate la nivel european, dintre care aproape toate sunt cuibăritoare, excepţie făcând vânturelul de seară şi raţa roşie care trec doar în pasaj prin această zonă. Este prezent cu populaţii semnificative cristelul de câmp, declarat specie de interes conservativ global. De asemenea, situl conservă populaţii importante ale următoarelor nouă specii ameninţate la nivelul Uniunii Europene: acvila ţipătoare mică,viesparul, huhurezul mare, barza neagră, ghionoaia sură, ciocănitoarea cu spate alb, ciocănitoarea neagră, muscarul gulerat şi muscarul mic. Alte specii importante din alte grupuri: Buhai de baltă cu burta galbenă (Bombina variegata), Triton cu creastă (Triturus cristatus), Tritonul carpatic (Triturus montandoni). Dintre mamiferele mari remarcăm prezența lupului, a ursului  care își face tot mai des prezența în zonă  și a râsului dar și specii mamifere mici cum ar fi liliacul mic cu botul ascuțit, liliacul carn dar și castorul european.

Datorită specificului reliefului, munții Baraoltului prezintă importante rezerve turistice. Abundenţa de tezaure hidrominerale şi gaze mofetice se concentrează în jurul zonei Șugaș Băi. În concluzie ascunși, discreți dar cu o personalitate aparte,  munții Baraolt sunt frumoși prin sălbăticia lor prin farmecul verde al pădurilor ce îi împresoară despărțiți doar de panglica Oltului ce curge lin aproape la nivelul pajiștilor și ogoarelor sub umbra bolților de răchită. Acești munți nu au darul de își etala  mantia sclipitoare, impunătoare a marilor masive carpatine ci mai degrabă ascund frumuseți tăinuite adânc în străfundul inimii lor ce pulsează adânc fiind locul ideal în care în care natura se unește cu misticul, într-un mister adânc al pădurii sălbatice.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

 Natura este o artă încă necunoscută omului– Alexander Pope – (1688-1744)- este considerat unul dintre cei mai mari poeți englezi ai secolului al XVIII-lea.

Cu toții știm că natura reprezintă totalitatea ființelor și lucrărilor din Univers, când de fapt ea este mai mult decât atât. Suntem atât de acaparați cu micile activități cotidiene, încât pur și simplu ne scapă magia prin care Dumnezeu încearcă în infinite feluri și moduri să ne vorbească, să ne bucure, să ne înfrumusețeze fiecare clipă.  Când te simți singur sau nefericit, cea mai bună metodă este să te duci în natură. Abia atunci realizezi că totul este cum ar trebui să fie și Dumnezeu vrea să vadă oamenii fericiți.  O drumeție prin munții Baroltului reprezintă parcă o invitație de a călca discret pe o alee printre copaci, printre minunații fagi, ca o promenadă într-un parc sălbatic. Am ales să vizitez acești munți mai puțin cunoscuți și umblați în același miniciclul cu munții Bodoc în scurta minivacanță de Rusalii petrecută pe plaiurile bucolice ale Covasnei. Dar să începem să depănăm firul amintirilor asemenea cursului Oltului ce își mână pe aici nestingherit de milenii încoace apele, devenit acum matur, domol, dar impunător după prima sa încercare temerară prin defileul Tușnadului. De cum treci de Bodoc venind dinspre Tușnad,  Bixadul Oltului și Malnaș, observi cum peisajul se îmblânzește. Muncele țin locul munților, iar brazii stau la sfat în tovărășii tot mai răzlețe. În zarea încețată dinspre miazăzi se conturează slab, ca margine de nori, profilul neregulat al Carpaților. Spre răsărit, terenul e complet netezit. Munții au rămas în urmă, lăsând loc șesului Trei Scaune, care se adâncește departe în curbătura Carpaților. În față Țara Bârsei netedă și ea, e numai ogoare și sate  legate prin șușinițele albe ale drumurilor prunduite. Ultimele înălțimi ale munților Baraoltului silesc Oltul să le ocolească. Zarea necontenită se lărgește, iar Oltul curge lin aproape la nivelul pajiștilor și ogoarelor, sub umbra bolților de răchită. Luându-te după ele nici nu sesizezi cum numaidecât ajungi la Sfântu Gheorghe, cu locuințele înșirate pe coasta tărăgănată a Dealului Pace, cu biserici micuțe din care cea mai interesantă este cea reformată.

Pomenit din veacul al XIX-lea, Sfântu Gheorghe multă vreme a suferit de rivalitatea Brașovului, care i-a împiedicat dezvoltarea. Nu ia avânt decât de la dualism (1867) când ajunge centru administrativ, iar apoi însemnat centru economic din Ciuc. E nod de drumuri. O șosea tăiată prin pădurile dese duce spre Vâlcele și Șugaș Băi, unele dintre cele mai vechi și mai cercetate stațiuni balneare, a căror apă bogată în fier rivalizează cu cea a Borsecului.

Sfântu Gheorghe este cel mai important oraş al Judeţului Covasna, regiunea istorică Trei Scaune şi, totodată, cel mai mare oraş cu majoritate maghiară din Transilvania. El este municipiul de reședință al județului Covasna și, în același timp, considerat cel mai viabil oraș, a cărui istorie intensă – dar adesea zbuciumată – servește ca justificare a legitimității alegerii acestui titlu. Simultan cu înființarea județului Covasna, în 1968 Sfântu Gheorghe a primit titlul de municipiu, respectiv de atunci a devenit și reședință de județ. Caracterul particular avut anterior de oraș-târg s-a schimbat foarte mult în anii socialismului, atât din punct de vedere economic, cât și social. În perioada de după căderea regimului comunist ,conducerea orașului a intreprins multe acțiuni pentru modernizarea orașului Sfântu Gheorghe, rezultatul fiind incontestabil vizibil atât în imaginea așezării, cât și în aspectul acesteia, în dinamica dezvoltărilor, în evenimentele organizate și în mentalitatea progresistă a locuitorilor săi.

Regiunea din jurul orașului Sfântu Gheorghe a fost locuită începând cu epoca de piatră în arealul localității găsindu-se urmele mai multor populaţii.  Oraşul a primit numele după hramul bisericii: Sfântu Gheorghe. Aşezarea este menţionată prima dată în anul 1332 când Sfântu Gheorghe avea eparhie independentă şi preotul plătea 15 banali în dijma papală. Ca oraş (civitas) Sfântu Gheorghe este menţionat prima dată într-un document din anul 1461, iar într-un alt document din 1492 figurează deja ca oraş privilegiat. În timpul existenţei sale, oraşul a fost distrus de mai multe ori, cele mai violente fiind atacurile tătarilor şi turcilor din anii 1651 şi 1661, care au distrus aproape complet oraşul. După aceste asedii devastatoare numai o mică parte a locuitorilor a supravieţuit. Din documente şi însemnări rezultă că viaţa locuitorilor nu a fost mai uşoară nici după asedii, când au urmat secete şi epidemii de ciumă.

În timpul domniei împărătesei Maria-Theresa, secuii (majoritatea locuitorilor oraşului) au fost organizaţi într-un mod forţat în garnizoane militare, numite garnizoane de „păzirea/ocrotirea hotarelor”. Cei care au refuzat să participe în formarea acestor garnizoane au fost arestaţi şi trimişi în închisori. În afara serviciului militar obligatoriu pentru bărbaţi, oraşul a fost obligat să suporte cheltuielile legate de garnizoane care staţionau în oraş. În parte, existenţa acestor condiţii dure ar putea servi ca o explicaţie pentru faptul că locuitorii oraşului au luptat cu o convingere fermă împotriva dominaţiei austriece în 1848-49. Lupta pentru independenţă din 1848 a constituit perioada cea mai glorioasă din istoria oraşului. Locuitorii oraşului au decis să se alăture luptei de independenţă şi s-au organizat în batalioane armate, iar după eşuarea discuţiilor cu comandamentul austriac, au declarat începerea luptei de rezistenţă împotriva Imperiului Austriac. Un rol important în derularea acestor evenimente a jucat Gábor Áron, un om simplu care s-a angajat să toarne tunurile necesare armatei revoluţionare. După eşuarea luptei de independenţă au urmat represalii, în această perioadă a fost distrus conţinutul arhivei orăşeneşti, soldaţii ruşi şi austrieci au folosit volumele arhivei pentru a evita noroiul de pe străzile oraşului. Sfântu Gheorghe a fost obligat să plătească despăgubiri, iar confiscările şi arestările au fost zilnice în această perioadă. Normalitatea a revenit în oraş numai în anul 1860, când după un timp îndelungat regiunea a început să se dezvolte. În 1861 este ales pentru prima dată un primar şi un consiliu local. În anii următori a fost construită prima fabrică de textile şi au fost fondate Muzeul Naţional Secuiesc, orfelinatul şi spitalul. În 1879 a fost construită şi fabrica de tutun devenită ulterior în anul 1931 celebra Fabrică de Țigarete Carpați care și-a încetat activitatea din anul 2010. Odată cu construcţia căii ferate pe linia Braşov – Târgu Secuiesc – Miercurea Ciuc, oraşul a intrat în reţeaua naţională de căi ferate, iar din 1908 energia electrică era deja disponibilă locuitorilor din oraş. De asemenea orașul  a fost cel dintâi din Secuime unde a fost construită prima sală de teatru.

După primul război mondial, ca rezultat al Trianonului, oraşul Sfântu Gheorghe a trecut la statul român. Între 1940 şi 1944 Sfântu Gheorghe a revenit din nou la statul maghiar, iar după încheierea celui de al doilea război mondial a revenit statului român. Între 1952 şi 1960, Sfântu Gheorghe a făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară, iar în 1960 a fost repartizat la Regiunea Stalin. Oraşul a devenit municipiu în 1967, când România a fost împărţită în noi diviziuni teritoriu-administrative şi judeţul Covasna a fost constituit. În prezent, municipiul Sfântu Gheorghe este reşedinţa judeţului Covasna. Anii socialismului au schimbat semnificativ caracterul oraşului, însă în ultimii 18 ani conducerea oraşului a făcut eforturi pentru a diminua efectele erei comuniste.

Astăzi, Sfântu Gheorghe este un loc în care toată lumea – atât locuitori, cât și vizitatori – pot găsi ceva pe placul lor: de la cea mai veche moștenire semnificativă din punct de vedere al ideologiei, tradiției și științei, până la cultura vie, care necesită prezență, la diverse activități de agrement și sport.  Până spre culmile Baraoltului trebuie numaidecât să faci o incursiune prin oraș urmând ca și intinerariu b-dul 1 Decembrie 1918 până în dreptul Bisericii Reformate, str. Nicolae Bălcescu, str. Kriza Janos, str. Kos Karoly prin dreptul fostei Fabrici de Țigarete Carpați și ulterior pe str. Jozsef Attila.

Ajungem și la capătul străzii Jozsef Attila iar în fața noastră se întinde siluetă prelungă a dealului Pace. Reperăm și indicatorul cu marcaj bulină roșie care numaidecât ne îndrumă pe traseul în circuit ce trece prin Pășunea Plopului-satul Vâlcele-vârful Havad-Șugaș Băi-Pădurea Rotundă-retur Sfântu Gheorghe.

Ne-am urcat pe colina împânzită cu verdele ierbii nepăscute. Era cald, aerul plin de mireasma pajiștii înflorite, iar tabloul ce se desfășura înaintea noastră neîntrecut. Amuțise totul în jur; numai glasul păsăretului zburdalnic se auzea limpede fără să le zărești în adâncul văzduhului inundat de lumină. Trilurile lor, când mai repezite, când mai tărăganate, a deșteptat în noi o stare de beatitudine nebănuită, pe care n-o poți numi decât fericire. Trecut și viitor dispar și parcă ești aici de când e lumea și ai vrea să dureze o veșnicie. De pe promotoriul dealului Pace ca pe o uriașă scenă tabloul naturii având în prim plan decorul citadin al orașului Sfântu Gheorghe ne zâmbea în lumina soarelui primăvăratec deșteptând caldă admirație în traiul de o clipă fără griji. Și aici făptura variată a munților se înșiră în semicerc din Vrancea până-n Țara Oltului. Privit de aici mândrul Ciucaș pare oglinda Ceahlăului iar munții Bodoc, Întorsurii și Vrancei străluceau la rândul lor asemenea unor podoabe de mărgăritar pe ecranul albastru al cerului.

Scurta reverie a luat sfârșit și părăsind culmea Pace ne afundăm nestingheriți în huluzul pădurii unde vântul cald de primăvară face ca arborii să danseze în bătaia sa. Blândul soare înaintează printre frunzele lor dese, dar cu greu ajunge să încălzească solul pădurii. Doar cerul este martorul măreției pădurii, a întinderii ei nemărginite. În pădure reperăm foarte mulți copaci crescuți în cuplu cu un singur trunchi inițial, după care se bifurcă, și mai departe urcă spre cer cei doi copaci separați încolăciți însă într-o spirală ca niște îndrăgostiți. În rest la baza solului verdele domină, proaspăt, înviorător, pretutindeni.

Drumul prin pădure deși este domol aproape plan am putea zice exceptând desigur abruptul dealului Pace, nu este defel plictisitor. Și aici apar colțuri de o pasionantă atracție, tocmai de unde nu te-ai aștepta. La un moment dat reperăm într-o ordine diversificată ceva magic. Pe partea dreaptă ca niște catarge înălțate spre cer niște exemplare de molid parcă concurează în expunerea formelor lor atletice cu formele neregulate ale făgetului de pe partea stângă a drumului, de parcă un biet drum de care este în stare aici să despartă diversitatea formelor de arboret din zonă.

La ieșirea din pădure înspre Vâlcele deschiderea spre zări este largă deși copacii stau în apropiere. Aici popasul este inevitabil. Nu poți să nu te oprești, oricât de indiferent ai fi la frumusețile naturii. Dintr-odată, într-o primă poiană parcă anume dăruită spre a desfăta ochiul drumețului, ni dezvăluie unul din tablourile cele mai ademenitoare, aceasta decurgând și din faptul că nu m-a așteptam la el, în drumul pe care îl credeam mereu închis cufundat în desișul pădurii. În apus de soare se înălța în șiraguri tot mai ridicate profilul nestemat săpat în piatră al Bucegilor păzit cu strășnicie de cei trei jandarmi ai Bârsei: Ciucașul, Piatra Mare și Postăvaru. Acum în liniștea serii simți cum munții domină, desenând pe marginea cerului o linie de profil cu foarte puține zvâcnituri. Ca o prispă lată în lungul lor se întinde platoul pășunilor Baraoltului, cu satul Vâlcele ascuns discret într-o vale îngustă.

Pășim pe platoul întins al poienilor Baraoltului și cât de curând cortina serii se lasă.  Acum în pragul serii în locul asprei încruntări a munților, îți surâd plaiuri întinse, numai aur și pietre scumpe.  Coloritul asfinţitului aducea o mângâiere şi o recreere. De la o vreme însă începu amurgul, întărit şi de un nou pâlc de pădure ieşită în cale. Arborii de astă dată mai mult molizi luau înfăţişări de fantome. Duhurile pădurii din închipuire prindeau contururi.

Ne apropiam de pășunea largă din dreptul Poienii Plopului însă lătratul câinilor de la stâna de apropiere ne opriră în loc. Cât de curând avântul nebunesc al cerberilor din zonă făcu ca groaza să lase locul speranței sădite în noi de licărirea salvării. Încercăm să înaintăm prudent însă lătratul dușmănos al câinilor nu dădea semne a ceda sub nici o formă. Ce a urmat a fost o luptă cu fiarele dezlănțuite cum rar mi-a fost dat să trăiesc la munte. Strigătele și folosirea fluierului din dotare păreau a fi semnale tratate cu dispreț de ciobanii din zonă. Și acum mi-a rămas în memorie avântul nebunesc a unui ciobănesc de culoare albă neînfricat ce își mâna ostașii canini cu o inimă de leu asemenea bravilor conducători de oști ce își dirijau în avangardă cavaleria într-o șarjă nebunească. Folosesc spray-ul paralizant pe bază de piper și oarecum pericolul este înlăturat. Neîmblânzitele animale fac un pas în spate menținând o distanță regulamentară de cel puțin 5 metri. Apoi încet, încet înaintăm copleșiți de sentimentul amestecat de frică cu spaimă față de pericolul iminent pe care l-am trăit. Pe măsură ce înaintam, câinii băteau în retragere spre stână. Din nou lătratul acestora în surdină aducea speranța încheierii calvarului de care avurăm parte. S-a înserat de-a binelea. Obosiți asemenea unor animale de vânat hăituite ne trântim în siguranță acum pe pajiștea deasă a poienii.  Urma să campăm cât de curând. Dar din nou zgomot. Ei drăcia dracului ce-o mai fi. Întorc privirea și instantaneu reperez o buhă cât un curcan așezată pe o creangă de fag, pironindu-și forforescența ochilor mari și rotunzi asupră-mi. Cu tot apelul făcut la judecata rece, fiorul inconștientului prinde stăpânire. Pădure, pădure nebună; În fiecare noapte cu lună; Voi rătăci fără țintă agale; Ca o frunză mânată de vânt pe potecile tale. Fluier și pasărea speriată de zgomot își luă zborul. În liniștea tainică a nopții întindem cortul cugetând prelung că poate prin acest univers vegetal noi suntem intrușii, nu avem dreptul să tulburăm liniștea și echilibrul sănătos al naturii.

Spre dimineață aici pe pășunea Poiana Plopului belșugul poienii parcă te amețește. Într-o largă perspectivă ai ocazia de admira satul Vâlcele precum și culmile domoale ale Baraoltului ce ascund printre straturi de fagi și molizi amestecați, vârfurile Havad și Gurgău cele mai înalte ale masivului. În linie prelungă acestea coboară agale spre Șugaș Băi iar în depărtare fratele Bodoc ne salută pe noi drumeții ce ne-am abătut nestingherit pașii în admirarea comorilor neprețuite ale Covasnei.

Facem cale întoarsă spre Sfântu Gheorghe pe același drum pe care am venit. Am fi dorit să vizităm și Havadul, Gurgăul și Șugaș Băi însă timpul și banalul cotidian, faptul a doua zi trebuia să ne reluăm rutina zilnică a unei noi zile de serviciu ne-a răpit această dorință de a petrece mai multe clipe minunate în sânul acestor peisaje bucolice. Cu un ultim salut reperăm din nou de astă dată în zarea largă a depărtării culmile Bucegilor, ale Postăvarului și Ciucașului, culegând prinosul de frumos și din frăgezimea coloritului, umbra tremurândă a fagilor răzlețiți,  seriozitatea impunătoare a ștejarului crescut în voie,  scene ce-ți atrag privirea, dar mai ales te înviorează. E farmecul naturii în plin, cu tot ceea ce ea oferă omului care o cercetează în cele mai adânci detalii.

Dacă vă întrebați cum am scăpat de stâna minune se pare că și de astă dată norocul ține cu cei îndrăzneți sau este doar o întâmplare. Grație unor localnici, familia Coșcodar, aflați la cules de ciuperci prin zonă care în căruță ne-au ajutat să traversăm zona minată. Și astfel am legat noi prietenii și aici pe plaiurile Covasnei la fel ca în alte nenumărate locuri din țară peregrinând pe poteci de munte. Înainte de a ne afunda din nou sub mantia protectoare a pădurii mai reperăm decorul pitoresc al satului Vâlcele sădit în inima pășunilor Baraoltului. În rest lumină, aer, joc de culori sus pe cer, jos pe pajiştea întinsă. E sănătatea, viaţa liniştită; adevăratul trai în plină natură înviorătoare, pe care noi suntem condamnaţi să nu-l cunoaștem decât în fugă, retrăindu-l doar ca amintire, în odăița ascunsă a casei.

Am ajuns cu bine la Sfântu Gheorghe pe aceeași culme Pace de unde am plecat cu o zi înainte. Aici pare a fi finalul poveștii. În toată vremea cât am stat pe această colină de lângă Sfântu Gheorghe, jos în vale Oltul își căuta de drum. Știa și el multe, căci cumplită jale a mai auzit și potop de lacrimi s-au înecat în undele lui. Ai crede că se înfundă iarăși în inima munților. Deodată face un cârlig, pornind către nord. Râul Negru dinspre Vrancea, Tîrlungul și Râul Bârsei dinspre Bucegi îl abat din cale, cotindu-i mersul. Nu pe aici ți-e drumul, pare că spun toate. Mai departe, mai departe……   Oltul ascultă, deși îl așteaptă o trudă grea, căci el prin firea lui este învățat cu greul ca și noii românii.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Masivul Baraolt constituie o arie protejată ce cuprinde pășuni și fânețe care alternează cu păduri seculare de foioase, predominant făgete, oferind un habitat ideal atât pentru păsările răpitoare, cât și pentru barza neagră și alte animale sălbatice. Și aici masivul în sine cuprinde un ecosistem aparte un adevărat parc foarte întins ce domină ținutul istoric al Covasnei, cu zări ce se deschid în larg spre celelalte masive învecinate: Vrancei, Ciucaș, Postăvaru, Piatra Mare, Bucegi și Bodoc pe care le poți admira în voie culegând prinosul de frumos al crestelor ce împresoară depresiunea Bârsei.

ȘJLJȘȘ

I. PREZENTARE GENERALĂ

Fiind parte a Carpaților Orientali, Munții Bodoc dau startul unei zone de sălbăticie ce se continuă mai departe cu Munții Harghitei și Munții Gurghiului. Acești munți primitori îți încântă ochii cu sutele de ghiocei care răsar primăvara, iar pădurile colorate de toamnă și poienile însorite te invită la câteva momente de relaxare. Din punct de vedere al așezării și a limitelor lor  Munţii Bodoc ca şi cei a  Baraoltului  sunt situați în prelungirea axelor orografice centrale şi vestice ale Carpaţilor Orientali. Aceşti munţi mărunţi, ce abia trec de 1000 m închid spre nord şi vest Depresiunea Braşov de care sunt legati sub mai multe aspecte geografice. Orientarea  principalelor culmi este însoţită de pătrunderea tentaculară a Depresiunii Braşov sub forma unor golfuri ce se îngustează către nord, Depresiunea Râului Negru între Munţii Bodoc, Nemira şi Breţcu, Depresiunea Sfântu Gheorghe între Munţii Bodoc şi Baraolt, Culoarul Măieruşului-Depresiunea Baraolt între Munţii Baraolt şi Perşani.

Relieful general se înfăţişează sub aspectul unor culmi larg boltite, presărate cu martori de relief ce descresc în altitudine spre sud. Etapele morfogenetice sunt comune pentru ambele compartimente muntoase astfel că şi în Baraolt şi în Bodoc se pot evidenţia trei suprafeţe de nivelare cu caracter general: suprafaţa de 1000–1100 m, cunoscută sub numele de Poiana Mărului reprezentată prin Vârful Havad – 1019 m în Munţii Baraolt şi Vârful Cărpiniş – 1241 m în Munţii Bodoc; suprafaţa de 850-950 m având cea mai mare extindere la nivelul ambelor sectoare montane;  suprafaţa de 600-700 m reprezentând un nivel al pasurilor: Hatod – 710 m, Turia – 750 m, Vâlcele 630 m. În Munţii Bodoc  se evidenţiază două compartimente: unul nordic 900– 1 100 m cu principalele vârfuri Bodoc 1194 metri și Cărpiniș 1241 metri, şi unul sudic cu aspect de dealuri şi muncei, dominat de nivelul de 700-850 m.

Din punct de vedere geologic munţii Bodoc se caracterizează printr–o clară omogenitate structurală şi litologică. În comparaţie cu Munţii Baraolt, Munţii Bodoc au o oarecare diversitate structurală, în sensul că linia de şariaj din centrul lor, orientată nord-sud, separă largul sinclinoriu cu gresii şi marne ( Seria flişului de Bodoc), ce formează versantul vestic, de gresiile masive şi curbicorticale (seria flişului curbicortical) din est. Rocile eruptive din nordul munţilor Baraolt şi Bodoc introduc în peisaj unele particularităţi locale: măguri dezvoltate pe andezite (Chiş 983 m, în nordul Baraoltului), platouri de tip “mezas” pe formaţiunea vulcanogen-sedimentară din partea de nord- vest a Bodocului, în care valea Jomborului sapă un sector de chei lung de 6 km.

Din punct de vedere al vegetației 70% din suprafața munților Bodocului este acoperită de vegetație forestieră iar toate pădurile din nordul munţilor Bodoc sunt edificate de fag (Fagus sylvatica) în amestec cu carpen (Carpinus betulus).  La ieşirea din localitatea Bixad către lacul Sfânta Ana, pe ambele părţi ale şoselei dintre localitatea Bixad şi lacul Sfânta Ana, există parcele forestiere unde se aplică tăieri rase (aici existând păduri de amestec, fag cu carpen). De la intersecţia drumului dintre Balvanyos şi lacul Sfânta Ana cu drumul dintre Bixad către lacul Sfânta Ana apare şi molidul, însă cu răspândire sporadică.

La Malnaş–Băi, în lungul pârâului Malnaş, deasupra arinişelor cu arin negru (Alnus glutinosa), pe versanţii văii pârâului Malnaş, există păduri edificate de fag (Fagus sylvatica) în amestec cu carpen (Carpinus betulus). La est de satul Bodoc, există păduri cu stejar (Quercur robur), în amestec cu carpen. Raportul între speciile dominante este: fag:carpen:gorun = 4:1:1. În aceste păduri există şi ceva lemn mort lăsat pe teren.

Pe lângă ecosistemele forestiere formate din păduri mezofile de foioase există și păduri aluviale şi galerii de arin respectiv la Malnaş–Băi, în lungul pârâului Malnaş, există arinişe cu arin negru (Alnus glutinosa) precum și păduri aluviale de sălcii şi plopi în lungul pârâului Bodoc unde există comunităţi vegetale de salcie albă (Salix alba). Tot în lungul pârâului Bodoc, în locurile înmlăştinite, apar comunităţi de coada calului (Equisetum maximum). Dincolo vegetația forestieră pe culmile mai înalte se suprapun pajiștile mezofile  dominate de Festuca rubra – păiușul roșu şi Agrostis tenuis-iarba cămpului cele fac pretabile pentru pășunatul vitelor și a oilor conferind masivului un farmec bucolic din punct de vedere peisajistic. Pe lângă păiușul roșu și iarba câmpului mai întâlnim și  diverse alte specii mezofile  cum ar fi  Cynosurus cristatus  -pieptănăriță, Briza media-tremurătoare, Lolium perenne-raigras englezesc și deschampsia cespitosa -târșă  etc.).

Din punct de vedere faunistic Munţii Baraolt şi parţial Munţii Bodoc, fiind alcătuiți pe 70% din suprafaţă din păduri compacte între care se intercalează pajişti şi puţine terenuri agricole cultivate în sistem extensiv reprezintă un habitat pentru cuibărirea păsărilor răpitoare şi a berzei negre, dar şi a mai multor specii caracteristice pădurilor de fag. Importanța protejării unor specii rare a determinat înființarea Situl Natura 2000 – ROSPA0082 Munții Bodoc – Baraolt.  Situl cuprinde în întregime Munţii Baraolt şi parţial Munţii Bodoc. În prezent situl conservă importante efective populaţionale din 21 de specii protejate la nivel european, dintre care aproape toate sunt cuibăritoare, excepţie făcând vânturelul de seară şi raţa roşie care trec doar în pasaj prin această zonă. Este prezent cu populaţii semnificative cristelul de câmp, declarat specie de interes conservativ global. De asemenea, situl conservă populaţii importante ale următoarelor nouă specii ameninţate la nivelul Uniunii Europene: acvila ţipătoare mică,viesparul, huhurezul mare, barza neagră, ghionoaia sură, ciocănitoarea cu spate alb, ciocănitoarea neagră, muscarul gulerat şi muscarul mic. Alte specii importante din alte grupuri: Buhai de baltă cu burta galbenă (Bombina variegata), Triton cu creastă (Triturus cristatus), Tritonul carpatic (Triturus montandoni). Dintre mamiferele mari remarcăm prezența lupului, a ursului  care își face tot mai des prezența în zonă  și a râsului dar și specii mamifere mici cum ar fi liliacul mic cu botul ascuțit, liliacul carn dar și castorul european.

Datorită specificului reliefului, munții Bodocului prezintă importante rezerve turistice. Abundenţa de tezaure hidrominerale şi gaze mofetice se concentrează în jurul zonei Balvanyos – Lacu Sfânta Ana dar pot fi întâlnite și în localitățile Bodoc, Malnaș Băi, Micfalău și Bixadul Oltului de un pitoresc nebănuit. În concluzie chiar dacă sunt de dimensiuni reduse,  munții Bodoc sunt în măsură să îți procură clipe de adâncă mulțumire ce te face parcă să iubești mai mult peisajul bucolic al Covasnei în care munții împăduriți se trag la o parte lăsând în locul lor ondulările colinelor joase de unde din adâncuri încă își fac loc izvoare minerale care dau viață regiunii și unde satele cu casele compacte, umbrite de pomi, par insule presărate în belșugul câmpurilor.

  II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Frumusețea naturii este o scrisoare de recomandare deschisă, care cucerește inima înainte de orice – Arthur Schopenhauer (1788-1860) filosof idealist german.

Orice peisaj are o cheie care se deschide cu un sentiment. Fiecare cuvânt vine din cel mai adânc colț al sufletului. Culorile care ne învăluie devin sentimente, iar verdele pictează în noi fericirea. Atâta timp cât pe peretele din suflet există şi puţin alb orice culoare ţi se pare mai frumoasă şi mai caldă. Când priveşti mai profund o lalea gândurile bune coboară lângă ea.  Sfârșitul primăverii și începutul verii este o perioadă plină de magie şi de culori. Este apogeul renașterii naturii dar şi a sufletului după ce o iarnă lungă a stat scufundat în admirarea unui tablou static. Dar acum să lăsăm ca  mintea să alerge şi sufletul să viseze. Cerul s-a făcut albastru, iar în suflet se aștern gânduri de veselie. Razele calde de lumină străpung fereastra sufletului iar lumina face minuni în împărăţia sufletelor noastre odată cu sfârșitul primăverii și începutul verii. O zi senină şi cu mult soare este afară şi în suflet iar verdele puternic din împărăţia câmpului ne linişteşte ființa care renaşte. Iunie 2020. Se apropia sărbătoarea creștină a Rusaliilor iar  pe crestele semețelor masive carpatine iarna încă își mai exercita temuta suveranitate. Capriciile vremii specifice perioadei mai-iunie nu te prea îndeamnă să întreprinzi drumeții de anduranță mai ales pe culmi înalte pentru că în proporție de 1 la 3 zile cu siguranță una sau două dintre ele este ploioasă, negurile așternute pe plocada munților răpindu-ți dorința arzătoare clădită în suflet de a vedea mai mult,  mai în profunzime. Dar întotdeauna există variante alternative a unui turism recreativ de odihnă. Rămâne doar să îți placă natura să fii în asentimentul ei și să înlături din start orice preconcepție legată de faptul că numai pe crestele priporoase și stâncoase ale marilor masive carpatine drumețiile au farmec și trezesc pofta de exaltare în etalarea cuceririi marilor vârfuri. O drumeție pe plaiurile Bodocului și ale Baraoltului mi-am imaginat-o întotdeauna ca o promenadă o scurtă recreere în sânul naturii. Traseele relativ accesibile și dificultatea ușoară a urcușului îi fac mai degrabă pretabili în orice anotimp și pentru orice vârstă însă cu siguranță adevărata lor valoare peisajistică poate fi descoperită acum la sfârșitul primăverii și începutul verii și spre toamnă de la jumătatea lunii octombrie-începutul lunii noiembrie când tabloul cromatic explodează într-o varietate de culori și este în măsură să trezească o gamă variată de sentimente și trăiri interioare. Am ales să îi vizitez acum la  sfârșitul primăverii și începutul verii lăsându-vă pe voi să plutiți un pic pe tărâmul imaginarului cam cum ar fi toamna aici sau poate chiar să întreprindeți o scurtă drumeție aici pe tărâmurile bucolice ale Covasnei. Urmând dictonul Am pornit din loc. Herr. Bodoc pornim numaidecât urmând binecunoscuta rută Sibiu-Făgăraș-Brașov-Sfântu Gheorghe. Trecând de Brașov urmând drumul spre vechiul sat Hărman și Prejmer cu brâu de piatră în jurul bisericii mai înalt, mai gros privirea alunecă de pe șesul lucrat ca o grădină, spre pieptul virtuos a celor doi străjeri din masivul Bucegilor, de aici mai impunător. Spre răsărit e Piatra Mare pe tăpșanul căruia în luna iunie se aprinde jarul bujorului de munte trandafiriu, podoaba Carpaților. Dincolo către Brașov se ridică piramida Postăvarului cu priveliște neîntrecută asupra șesului. Urmează apoi Ozunul și paralel cu malul Oltului pătrundem timid peste mozaicul de ogoare al Covasnei ce capătă reflexe irizante. Beneficiind de un relief variat, de la forma de câmpie brăzdată de râuri şi punctată de lacuri, la dealuri submontane şi bucurându-se de vecinătatea munţilor, judeţul Covasna, fostul județ Trei Scaune, încântă ochiul şi sufletul prin frumuseţea neasemuită a peisajului în care verdele puternic al coniferelor domină ca un brâu înconjurător, înălţimile munţilor ce parcă îmbrăţişează aceste plaiuri transilvane. De la Sfântu Gheorghe până în comuna Bodoc sunt circa 11 kilometri ce îi porți parcurge degrabă cu orice mijloc de transport. Am ajuns la Bodoc în jurul după amiezii.  Transpuși în câmpul din jurul Bodocului împărtășeam același sentiment pe care l-am avut și atunci când am întreprins expediția în munții Măcinului în Dobrogea. În acest ținut muncelele țin parcă locul munților. Priviți de jos de aici de la poale, munții Bodoc nu au parcă darul de a trezi acea poftă de a te aventura la propriu în împărăția semețelor creste carpatine. Aspectul lor tărăgănat, cu culmi domoale, deluroase și monotone îți aduce mai degrabă aminte de peisajul bucolic descris cu atâta măiestrie de pana poeților noștri naționali. În zarea încețoșată dinspre miazăzi se conturează slab, ca margine de nori, profilul neregulat al Carpaților Bârsei.

Facem un scurt tur de orizont reperând pe rând făptura variată a munților ce se înșiră în semicerc, din Vrancea până în Țara Oltului, înecați în ceață prin văzduhul încins de lumină. Se tivesc cu dungi strălucitoare, devin ca ceața, iau fantastice înfățișări cu gâturi lungi crestele Bucegilor și ale Postăvarului. Fuga lor pe cer proiectează umbre, peste mozaicul de ogoare din șes ce capătă reflexe irizante.

Aici la poalele munților Bodocului se întinde șesul neted, cu ogoare dese, pietricele mărunte de forme și culori deosebite dintr-un mozaic măiestrit. Printre ele, ca trase cu linia, se îndreaptă în toate direcțiile șosele curate, trâmbe de pânză întinse la zbicit, ori drumurile de fier, șine lucii de oțel. În profil reperăm și culmile munților Baraoltului care după orașul Sfântu Gheorghe silesc Oltul să le ocolească.

De la șoseaua națională până la comuna Bodoc drumul este de circa 800 de metri-1 kilometru iar zarea necontenită se lărgește înfrumusețată pe alocuri cu panorame înspre munții Harghitei de sud pe o parte și munții Vrancei și ai Ciucașului pe de altă parte.

Ajungem și la bariera ținutului Bodocului cum s-ar spune, același Olt ce aici scăpat de zbuciumul primului său defileu de la Tușnad își mână apele sale pe drumuri de liniște și umbră, lovind cu valurile sale vârful îndoit al sălciilor, curgând lin aproape la nivelul pajiștilor și a ogoarelor, sub umbra bolților de răchită.

Traversăm Oltul și numaidecât pătrundem în comuna Bodoc emblematică pentru apele minerale ce se exploatau în zonă. Pe stâlpii de curent reperăm și marcajul triunghi galben semn că eram pe drumul cel bun cum s-ar spune și tot ce ne-a mai rămas de făcut era să facem o scurtă introspecție pe ulițele acestui comune cu un farmec aparte clădită aici în inima ținutului bucolic al Covasnei.

Cine a auzit de comuna Bodoc acest lucru este de bun augur,  comuna situată în partea centrală a judetului Covasna, la poalele munţiilor Bodoc, cuprinzând o parte din zona piemontană şi lunca râului Olt,  servind drept model pentru celelalte autorităţi locale din ţară în ceea ce privește disciplina și administrația eficientă în slujba cetățeanului și nu numai. Bodoc a înflorit în ultimii ani, datorită banilor europeni. Are străzi asfaltate, reţele noi de apă-canalizare şi reţele modernizate de electricitate. Confortul locuitorilor nu este, însă, singurul scop pentru care Primăria din această comună  pregăteşte proiect după proiect. În Bodoc există şi o strategie de atragere a turiştilor cea mai nouă investiţie în acest sens fiind un teren de curse pentru atelaje trase de cai. Pe teritoriul administrativ al comunei au fost descoperite vestigii materiale şi aşezări umane datând din perioada neolitică. Deasemenea, lângă localitatea Bodoc se află rămăşiţele unui castru roman. Lângă localitatea Olteni parte componentă a comunei se află o aşezare dacică post-romană în cadrul căreia a fost descoperită recent o necropolă dacică. Prima atestare documentară despre aşezarea Bodoc, provine din anul 1332, sub  denumirea de Buduk.

În centrul comunei reperăm și indicațiile geografice ale traseului amplasate pe un panou turistic semn că până în zona de vegetație forestieră urma să parcurgem alți 2 kilometri până la fosta fabrică de apă minerală Bodoc.

Părăsim comuna ce împrumută parcă aerul micilor așezări bavareze rânduite cu toate cele cum s-a spune aici în Ardeal și numaidecât până la fabrica de apă minerală paralel cu drumul o pajiște întinsă, covor verde împestrițat cu flori îți odihnește privirea, atrasă apoi, spre extaz, către catapeteasma munților. Siguranța e îmbinată din nou cu plăcerea priveliștei largi din natură. Într-o lumină mai nuanțată să zicem adresăm din nou un cald salut admirativ către culmile Ciucașului, Bucegiului, Baraoltului și Ciomatului înainte de a ne înfunda în culoarul tainic al pădurilor Bodocului.

A urmat apoi popasul la fosta fabrică de apă minerală Bodoc. Aici la marginea pădurii arșița de stepă se mai domolește iar un suflu răcoritor vine dinspre pletele arborilor rămuroși. Ca prin farmec tabloul s-a schimbat. Frumusețea unui drum atârnă și de dispoziția sufletească când îmbrăcămintea și înfățișarea naturii e variată, îți surâde, se încruntă, te alintă, prin cântecul păsărilor, te cheamă spre ea prin adierea undelor de vânt venite ca din senin. Devii atunci iară copilul ce se bucură și de cea mai mică jucărie.

Pe trunchiul unui mic copăcel reperăm și marcajul bulină galbenă ce numaidecât ne îngână pașii spre umbra binefăcătoare și tăinuită a codrului. Aici în universul vegetal ferit de orice privire sfidătoare simți cum mireasma pădurii îți îmbată simțurile. Te aproprii de ea, pentru a nu o deranja și o privești minute în șir. Instantaneu te încearcă un sentiment care te copleșește. Atât de tăcută și liniștită este pădurea, dar atât de prezentă în viața noastră a oamenilor. Fragilă, dar rezistentă în același timp nu știe să se supere. Știe doar să viețuiască. Indiferent de cât rău îi facem, îi tăiem copacii îi rupem crengile și frunzele, ea se încăpățânează să reziste. Dar nu orice fel de rezistenţă, ci o rezistenţă demnă şi falnică, precum copacii seculari care cresc în ea.

Urcăm încet dar prelung cu scurte serpentine pe poteca marcată admirând această dumbravă minunată în liniștea desăvârșită a izolării în care se află printre trunchiurile fagilor tineri, cu scoarță argintată. Pierduți prin acest labirint vegetal reperăm un fost drum de care semn că ne aflam pe drumul cel bun. Marcajul presărat pe alocuri pe trunchiurile copacilor poate fi ușor identificat în măsura în care îți menții concentrarea pe traseu. La baza pădurii covorul de iarbă proaspătă conferă un farmec deosebit acestui templu vegetal prea puțin atins de mâna și interesele meschine ale omului contemporan.

De acum încolo ne continuăm peregrinajul prin umbra pădurii urcând pe vechiul drum de care, care acum este comun cu traseul marcat semn că până în zona de culme mai erau circa 30-45 de minte. Taina drumului de acum lărgit este înlocuită prin spațiul fără limită printre mozaicul de fagi și molizi peste care alunecă umbra soarelui rătăcit acum spre asfințit ca o fantomă.

Pe ultima porțiune vegetația de făget alternează cu cea de molidiș creând o mixtură interesantă. Dintr-o dată drumul pădurii se sfârșește potrivit farmecului lui.  Îți freci ochii, ca să te convingi că e realitatea și nu închipuirea trezită de mireasma îmbătătoare a pădurii adulmecată cu atâta sete. Pădurea se oprește brusc la marginea unei poieni peste care strălucește ultimele raze ale soarelui acum spre asfințit.

O primă zi în decorul bucolic al Covasnei stătea să se sfârșească. Întindem cortul în fermecătoarea poiană simțind la propriu cum în seara liniștită, pădurea își întinde obosită crengile și îmbrățișează cu căldură amurgul rece al nopții. Adoarme liniștită cu gândul la o lume mai bună, o lume în care oamenii îi recunosc meritele şi mai mult decât atât, o respectă.

Dimineața șirul neîntrerupt al vieții o ia de la capăt când lacrimi de rouă se scurg de pe brațele pădurii, lacrimi care o înviorează și o hrănesc deopotrivă. Doar cerul era martorul măreției pădurii, a întinderii ei nemărginite. Pe vârful frunzelor strălucesc ca niște diamante, broboanele lacrimilor de rouă de peste noapte, roua binefăcătoare în aceste ținuturi ce îmbrățișează razele fecunde ale soarelui. Strângem degrabă cortul și ne continuăm traseul pe același drum de care, ce alternează din poiană în poiană cu scurte desișuri de pădure. La un moment dat reperăm și un post de observare semn că în zonă există o bogată activitate faunistică.

Ne abatem un pic de la traseul marcat și în marginea lizierei pădurii ne scăldăm ochii cu un prim punct de belvedere de pe culmile Bodocului. Șesul Covasnei ni se dezvăluie într-o aură bucolică în prim plan cu satele Olteni și Zălan ce se pierd în larg până înspre culmile Baraoltului.

Învârtind privirea într-un arc de cerc reperăm în larg și Sfântu Gheorghe ce își etalează decorul citadin împrejmuit de dealurile cu pâlcuri  de păduri răcoritoare cu ogoare largi în latul luncii Oltului încât verdele e peste tot, sănătos, înflorit.

Ne continuăm periplul printr-un desiș mai lung de pădure și cât de curând  pătrundem în zona largă de pășune alpină ce se definește sub vârful Bodoc lângă care se află și un refugiu salvamont construit recent de membrii salvamont Covasna.

Aici primăvara spre vară frumusețea locului cu liniștea deplină, cerul albastru, căldura, insectele, florile, copacii, priveliștile către depărtări, ne-a  învăluit de- a dreptul, ținându-ne captivată atenția și sufletul în admirarea frumuseților Bodocului. Să ne amintim timpul lui, resimțind frumusețea lui indescriptibilă. Pentru cel atent, inițiat în tainele naturii, aceasta este veșnic vie, oriunde. Are viață, glas, chiar când pare inertă, mută. Prin culori și forme, prin freamătul născut de undele vântului, posedă atâtea mijloace să te subjuge, încât topește și sufletul împietrit.  Aici pe culmile Bodocului în aceea duminică de Rusalii simțeam la fel aceea bucurie lăuntrică, aceea vibrație blândă în largul peisaj care tindea să te cuprindă în  unisonul armoniei lui. Ultima porțiune spre vârful Bodoc se desfășoară asemenea unei largi piste de aeroplan ușor înclinate ce te conduce nestingherit pe una din treptele cele mai înalte ale acestor culmi domoale. Facem cunoștință și cu un Grivei căruia nu-i înșelăm vigilența. Cu un lătrat scurt acesta ne adresează un cald salut nouă drumeților scufundați în eterul bucolic al Bodocului.

Începem urcușul  lin pe șaua Bodocului și  parcă totul din jur este atrăgător, perspectiva deschizându-se spre zările nemărginite ale Covasnei și Harghitei cu salba de localități Ghidfalău, Arcuș, Bodoc, Malnaș Băi, Micfalău, Bixadu Oltului până în zări îndepărtate spre Sfântu Gheorghe și Băile Tușnad. Cucerirea vârfului Bodoc nu are darul de a-ți împărtăși acele sentimente mărețe ce te însoțesc în cucerirea marilor semeții carpatine și mai degrabă reprezintă o împlinire a unui sentiment că preț de câteva clipe ai fost frate cu natura ce deșteaptă dragostea de viață, dorul de viață  căci viața e preamărită prin întregul tablou bucolic desfășurat la picioarele tale, pierdut în aerul proaspăt ce-l respiri în verdele nemărginit ce-și deschide larg altarul fericirii pentru primirea binefăcătoarelor raze de soare. De aici de la vârful Bodoc 1192 metri ai șansa de a admira coama munților Bodoc, cu caracteristica ei, locuri alpine, cu deschidere, pâlcuri de copaci, copaci singuratici, poieni. Fiind zonă pastorală, o pășune este în apropiere vârfului Bodoc, la ieșire din pădure, un văcar de treabă cu vacile și câinii lui, o altă cireadă dincolo de Mociar, stâne spre satul Bodoc…dar frumusețea și liniștea sunt covârșitoare. Tabloul naturii este unul dintre cele care te pot converti. Făptura variată a munților se înșiră în semicerc, din Vrancea și până-n țara Oltului, unii înecați în ceață, ca după o cortină, alții în față, din ce în ce mai limpezi. Aici norii se tivesc cu dungi strălucitoare, devin ca ceața, iau fantastice înfățișări cu gâturi lungi, cu degete subțiri, resfirate, până când scămoșați, se topesc fără urme. Alții vin la rând când grăbiți, când mai încetiniți. Fuga lor pe cer proiectează umbre pe coastele munților, peste mozaicul de ogoare din șes ce capătă reflexe irizante. Ce frumoși, ce mândrii sunt munții văzuți din perspectiva depărtării. Dacă ar avea glas, multe ne-ar mai spune despre cele văzute din vremuri depărtate. Ținutul acesta al Bodocului e unul din cele mai zbuciumate, tocmai pentru că e atât de variat.

Micul nostru periplu pe culmile Bodocului se apropia de sfârșit. Pe mai departe traseul de culme mână pașii drumețului spre vârful Cărpiniș și de acolo pe culmi domoale și prelungi în adâncul pădurii și mai apoi până spre Malnaș Băi. Returul înapoi spre comuna Bodoc ar fi de prisos să îl  mai descriu fiind doar o scurtă recapitulare a ceea ce am descris pe larg. De pe aceste culmi bucolice ale Covasnei mi-a rămas vie imprimată pe retină măreața scenă admirată într-o frumoasă zi de vară cufundată în oceanul de verdeață când încă gândul la cele văzute mai rătăcește în liniștea amintirilor și când freamătul născut de unda vântului, posedă atâtea mijloace care să te subjuge, încât topește și sufletul împietrit.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Masivul Bodoc reprezintă o zonă montană cu frumuseți și personalitate care nu atrage imediat prin creste sau chei. Stațiuni cu renume la poale, precum Malnaș Băi, Bodoc sau Balvanyos sunt renumite prin multitudinea de izvoare minerale ce domină ținutul Covasnei.  Masivul în sine cuprinde un ecosistem aparte, o combinație de gol alpin și copaci uriași, crescuți în libertate, un adevărat parc foarte întins, cu zări ce se deschid larg spre celelalte masive învecinate: Munții Vrancei, Întorsurii, Ciucaș, Piatra Mare, Postăvaru, Bucegi, Măgura Codlei-Perșani, Baraolt, Ciomatu Mare și Harghita.  În această biodiversitate aparte se observă cum fiecare arbore se dezvoltă nestingherit de vreun vecin, molid, fag sau ștejar luând forme plastice, care parcă te opresc admirându-i cu dragoste cum numai cel ce iubește cu adevărat natura o poate împărtăși.

I. PREZENTARE GENERALĂ

Fără a avea măreția Făgărașilor, splendoarea Pietrii Craiului, sălbăticia cetății de piatră a Retezatului sau a altor munți, Perșanii își au farmecul lor. Iubitorii de drumeții vor găsi în cuprinsul acestor munți cu înălțimi modeste Măgura Codlei (1292 m), Vârful Cetății (1 104 m), Merca (1 002 m), Dugău (1 011 m), îmbrățisati de apele: Șinca și Bîrsa la sud, de Olt la centru, Homorodul Mic si Cormoș la nord, de-a lungul celor 120 km cât măsoară creasta pe cumpăna apelor, de la Lueta în nord,la Poiana Mărului în sud, regiuni de un deosebit pitoresc și interes turistic.

Cele trei pasuri: Perșani (Vlădeni, 615 m), Bogata (680 m), Hoghimaș (670 m), și frumosul defileu al Oltului la Racoș, fac posibilă traversarea acestor munți cu mijloace moderne. În localitățile limitrofe Munților Perșani (Zărnesti, Vulcan, Codlea, Rotbav, Măierus, Hoghiz, Homorod, Racoș, Vârghis, Jimbor, Mateiaș) întâlnim numeroase monumente istorice și de artă, iar la poalele lor câteva stațiuni balneoclimaterice (Băile Perșani, Băile Veneția de Jos, Băile Homorod), apele minerale de la Vârghis și Ocland, complexul turistic Codlea etc.

Din punct de vedere al așezării și al limitelor,  Munții Perșani care închid la vest Ţara Bârsei, se prezintă ca o punte între Carpații Orientali, din care fac parte, și Carpații Meridionali. Tocmai din aceste motive există mai multe opinii privind separarea lor de munții cu care se învecinează la nord și la sud, în vreme ce delimitarea lor spre vest și est este precisă. La sud Valea Șinca, continuată cu cea a Bârsei desparte Munții Perșani de masivele Făgăraș și Piatra Craiului. La nord, Perșanii par a fi o prelungire a Munților Harghita, de care îi separă totuși aliniamentul ce pornește de la comuna Merești, trece pe la sud de localitatea Lueta, peste văile Vârghișului și Cormoșului, până la confluența acestuia din urmă cu Valea Fierarului.   Limita lor estică se situează de-a lungul depresiunii Ţării Bârsei (Culoarul Măierus), continuată cu cea a Baraoltului, iar cea vestică este data de către depresiunile Țării Oltului (Făgărașului) și Homoroadelor. Așezări ca Hoghiz, Fântâna, Cuciulata, Comana de Sus, Veneția de Sus, Grid, Perșani, Șinca Veche, plasate pe rama vestică, si Augustin, Ormeniș, Apata, Măierus, Crizbav, de pe latura estică, subliniază aceste limite. Referitor la geologia masivului, Munții Persani reprezintă un adevărat mozaic litologic  puțin obișnuit, care reflectă o evoluție frământată. Alături de sișturile cristaline mai pot fi întâlnite rocile flișului (calcare, conglomerate calcaroase, marne, argile, gresii), cele eruptive (bazalte, andezite, gabrouri, serpentinite, porfire, jaspuri) si vulcanogen-sedimentare (piroclastite, tufuri). Marea complexitate litologică se reflectă în diversitatea formelor de relief, a solurilor și vegetației.

Partea centrală a acestor munți este alcătuită din roci cristalino-mezozoice. Șisturile cristaline dau un relief greoi și masiv, care au conservat foarte bine suprafața de netezire Poiana Mărului. Masivul Gârbovei din Perșanii centrali este constituit în mare măsură din roci cristaline, ce dispar însă sub cuvertura de conglomerate, la care se adaugă bazalte și tufuri spre nord, gresii și marne la sud. Calcarele răspândite în zona estică și, fragmentar, în cea vestică a acestor munți, au generat un relief carstic cu versante abrupte, chei, defilee, hornuri, lapiezuri, ca, spre exemplu, în porțiunea centrală a Defileului Oltului, pe văile Vîrghisului, Săratei, Lupșei, precum și cea mai înaltă cotă a regiunii, Măgura Codlei. În funcție de vârstă și de gradul de cimentare, conglomeratele, mai extinse în Perșanii centrali, dau versante relativ domoale, dar și cele mai înalte culmi cu relief ruiniform: Vârful Cetății, Creasta Crizbav, Gârbova, Vârful Negru, Runcul Bogatei, Hărmamul Unguresc. Ele apar, de asemenea, și în Defileul Oltului. Marnele, argilele și gresiile sunt răspândite pe flancul vestic al Perșanilor și, fragmentar, pe cel estic. Perșanii sunt fragmentați de falii transversale și arii de scufundare locală cum sunt: Depresiunea Vlădenilor, Defileul Oltului la Racoș și Valea Lupșei. Prezența acestor falii explică ivirile de lavă și înaintarea mării în miocen din sectorul nord-vestic al Perșanilor centrali. Rocile eruptive din Defileul Oltului sunt reprezentate prin bazalte, andezite, gabrouri, serpentinite, porfire. Bazaltele si andezitele de acolo, sau de la Bogata Olteana, Valea Vîrghisului etc. dau un relief colinar, cu interfluvii largi și văi puternic adâncite și strâmte. Coloanele de bazalt de la Racoș si Comana de Sus sunt ocrotite ca monumente ale naturii.

Munții Persani se caracterizează prin altitudine și energie de relief reduse; frecvente depresiuni și înșeuări, unele utilizate din vechime ca pasuri; glacisuri și terase la periferia masivului sau în depresiunile interioare. Înălțimea medie de 800 – 1 000 m corespunde unei suprafețe de netezire numită Poiana Mărului, după localitatea unde ea este tipică. Puține culmi (Măgura Codlei -1 292 m, Vârful Cetății – 1 104 m), martori ai altei suprafețe de netezire mai veche de 1 100 – 1 300 m, sculptată în calcare și conglomerate, depășesc nivelul general (800 – 1 000 m). Perșanii domină dealurile înconjurătoare cu 100-150 m, deosebindu-se de ele prin litologie, energia reliefului și peisajul specific de păduri întinse și poieni. Tipul de roci și de relief, variațiile locale ale altitudinii, prezența văilor adânci și a depresiunilor transversale au determinat împărțirea Munților Perșani în trei sectoare: Perșanii de sud, Perșanii centrali și Perșanii de nord.

Perșanii de sud numiți și  Munceii Poienii Mărului se desfășoară între văile Șinca și Bârsa, la sud, și Depresiunea Vlădeni, la nord, pe o lungime de 22 km și o lățime de 12 km. Dar altitudinile acestora sunt reduse (800-980 m), printre cele mai înalte putând fi citate vârfurile: Hoapecu (980 m), Ciuta (975 m), Cetațuiei (941 m), Frăsinet (935 m) și Stimbavului (922 m). Înălțimile enumerate sunt depășite cu peste 300 m de proeminența Măgurii Codlei, al cărei versant calcaros, luminat de soare la prânz, a fost denumit de localnici ,,Piatra de la Amiază”. Râurile Șinca, Holbav și Hoapec și-au săpat văi adânci de aproape 200-300 metri cu versante intens erodate, care despart culmi rotunjite. De aceea așezările Poiana Mărului si Holbav evită în general văile înguste și umbrite, care nu permit decât o dezvoltare liniară. Casele s-au răsfirat pe ,,dealuri” printre ogoare, fânețe și livezi conferind zonei un pitoresc inedit asemănător gospodăriilor din Munții Apuseni. Pădurile de foioase și cele în amestec au rămas cantonate pe văi și în jumătatea nordică a acestei grupe muntoase, unde relieful nu favorizează o umanizare intensă. Depresiunea Șinca Nouă, situată la contactul rocilor cristaline cu cele ale flișului de pe cursul mijlociu al râului Șinca, seamănă cu o pâlnie deschisă spre nord-vest. Peisajul colinar, pe alocuri cu aspect de câmpie, a favorizat stabilirea locuințelor pe fundul plat al văii, utilizată și pentru agricultură (cereale, cartofi, in).

Perșanii centrali reprezintă sectorul cel mai extins și mai unitar din acești munți. Având o lungime de 26 km și o lățime de 12 km, ei sunt încadrați la sud de Depresiunea Vlădeni, iar la nord de valea Oltului. Masivitatea, altitudinea și gradul de fragmentare ale acestora conturează doua grupe: estică și vestică. Cea estică, mai înaltă și bine împădurită, cu înălțimi de peste 1 000 m (Vârful Cetății – 1 104 m,Vârful Horezu –       1 055 m, Coasta Țiganului – 1 034 m), alcătuită predominant din șisturi cristaline, corespunde nivelului suprafeței Poiana Mărului. Conglomeratele calcaroase, odinioară suprapuse cristalinului, au persistat ca martori de eroziune, formând creste ascuțite și versante înclinate. Râurile, care și-au săpat văi scurte și înguste, au depus la marginea munților numeroase conuri de dejecție. Înălțimile scad treptat cu 100-200 m spre nord și vest, cote ce depașesc frecvent 900 m întâlnindu-se în nord doar la Muntele Negru (967 m), Piscul înalt (941 m), Runcul Bogatei (902 m), iar în vest pe Gârbova (933 m) și Fefeica (931 m). Grupa vestică a Perșanilor centrali are altitudini mai reduse, adesea cu aproape 500 m comparativ cu cea estică, excepție făcând doar Măgura Pleașa (873 m). Ea este formată din culmi și măguri despărțite de văi adânci 250-400 m, depresiuni strâmte sau șei mai înalte seria de măguri dintre Veneția și Mateiaș purtând denumirea Munceii Pleșii si Bogatei.

Perșanii de nord constituie sectorul cel mai puțin impunător, mai jos și mai divizat, care este cunoscut și sub numele de Munții Dugăului, după vârful cel mai reprezentativ. Se extind pe o lungime de aproape 20 km și o lățime de 10 km între valea Oltului la sud și o limită nordică care începe de la Merești, trece la nord de cheile Vîrghisului, îndreptându-se apoi spre confluența dintre râurile Cormoș și Valea Fierarului. Spre sud culmile au înălțimi reduse (600-800 m) (Vîrful Pîrîul Fîntînii – 847 m, Vîrful Chingii – 815 m, Vîrful Tipia Racosului – 820 m), atingând 900-1000m doar către nord (Vîrful Ascuns – 988 m, Vîrful Merca – 1002 m si Vîrful Dugau 1011 m). Relieful părții vestice este format din culmi rotunjite cu versante puțin înclinate, despărțite prin largi înșeuări. Pe văile Vîrghisului, Hoghimaș si Rica se ivesc abrupturi stâncoase. Vechile suprafețe de netezire, apărute pe gresii, conglomerate și marne sunt marcate din loc în loc de măguri corespunzătoare unor intruziuni eruptive (Culmea Piatra Corbului – Lesu). Vîrghisul, străpungând calcarele culmii Merești, a creat în cursul superior frumoasele chei cu același nume, mărginite de numeroase peșteri (printre care și Peștera Mare a Mereștilor, Peștera de Sub Dolină, Peștera Calului).

Poziția geografică, condițiile litologice și pedoclimatice variate ale acestor munți joși, dar si absența pădurilor de conifere au determinat instalarea unei flore diverse. Fagul (Fagus silvatica), gorunul (Quercus petraea) si carpenul (Carpinus beiulus) ocupă cele mai mari suprafețe. Culmile calcaroase, mai calde, situate mai ales în nod-vestul Persanilor, abundă în elemente termofile ca: ștejar pufos (Quercus pubescens) pe Măgura Cuciulatei, mojdrean (Fraxinus ornus), corn (Cornus mas), răsura (Rosa gallica), viorea albă (Viola alba), iarba șarpelui (Echium rubrum), nagara (Stipa capillata) și aitele. Printre endemismele carpatice, care îmbogățesc paleta cromatică a acestor munți, se numără garofițele albe de stâncă (Dianthus spiculifolius), florile azurii ale crucii voinicului (Hepatica transsilvanica) și cădelniței (Campanula carpatica), toate pe calcare, precum și inflorescențele roșii ale mierii ursului (Pulmonaria rubra) sau cele galbene de tataneasa (Symphytum cordatum), piciorul cocoșului (Ranunculus carpathicus), creasta cocoșului (Dentaria glandulosa) și raritatea locală de mur (Rubus persanimontis).

Un caracter aparte al Perșanilor îl constituiau ștejăretele (Quercus robur) care ocupau până acum 200 de ani mari suprafețe în acești munți. Ștejarul se găsește rar, astăzi, în grupuri compacte, deoarece a fost defrișat, iar locul lui a fost luat de pășuni și fânețuri. Mărturie a vechilor păduri de ștejar au rămas doar exemplarele bătrâne din pășunile apropiate de Măieruș, Bogata, Dumbrăvița etc. Gorunetele (Q. petraea), care au înlocuit în cea mai mare parte stejarul, urcă pe versantele însorite până spre vârfuri. Speciei dominante i se alătură  și stejarul pufos iar în stratul arbustiv apare păducelul (Crataegus monogyna), alunul (Coryllus avellana), lemnul cîinesc (Ligustrum vulgare,) ienupărul (Juniperus communis), afinul (Vaccinium myrtillus) iar în stratul ierbaceu – păiușul de munte (Festuca drymea), rogozul, horiștile, floarea Pastilor (Anemone nemorosa), splinuț (Solidago virgaurea), tataneasa și altele, care înveselesc prin culorile lor verdele pădurii. În Perșanii centrali, făgetele ocupă cele mai întinse suprafețe, având o dezvoltare mare pe versanții vestici și nordici, unde pornesc chiar din lunca Oltului. La limita lor inferioară se amestecă cu gorunul si carpenul, iar la cea superioară cu molidul si bradul. În făgetele, care alcătuiesc păduri bine conturate, o frecvență redusă o au: ulmul de munte (Ulmus montana), arțarul (Acer platanoides), paltinul (A. pseudoptatanus), scorușul (Sorbus aucuparia), frasinul. Arbuștii – cununița, caprifoiul, păducelul, alunul, murul au o vigurozitate slabă în făgete.

Întinderea mare și compactitatea codrilor, la care se adaugă legi de protejare materializate prin constituirea de rezervații, au creat posibilitatea menținerii și prosperării faunei de interes știintific si economic. Printre mamiferele valoroase din punct de vedere cinegetic o pondere mare o dețin: mistrețul (Sus scrofa), ursul (Ursus arctos), râsul (Lynx lynx), cerbul (Cervus elaphus) și căpriorul (Capreolus capreolus), mai ales în bazinele râurilor Vîrghis, Bogata, Lupșa, Comana, Bârsa, Moieruș, Ormeniș Urmează ca însemnătate vulpea, lupul, jderul, dihorul, veverița, pârsul s.a. Din mulțimea păsărilor (mierla, sturzul, ciocănitoarea, pițigoiul, gaița, uliul, cucuveaua, huhurezul), care trăiesc în desimea pădurilor, impresionează prin aspect și obiceiuri: cocoșul de munte (Tetrao urogallus) si ierunca (Tetrastes bonasia) răspândite în bazinele superioare ale râurilor Vârghis, Rica, Crizbav, Bârsa. În ultimul timp în zona Cheilor Vîrghisului au fost observați vulturi de stâncă. Bălțile și meandrele părăsite ale Oltului și ale unora din afluenții săi adăpostesc în stufărișuri și sălcete numeroase păsări de baltă sau de pasaj: rața, lișita, gîsca, sarsele, sitarul, becatina, stîrcul, găinușa de baltă, lacarul. Tot în păduri și fînațe apar vipera comună (Vipera berus), șopîrla de munte (Lacerta vivipara), iar pe malul apelor tritonul (Triturus montandoni) și broasca roșie de munte (Rana temporaria). Cursul superior al apelor repezi de munte este domeniul păstrăvului (Salmo trutta fario), care predomină pe văile: Vîrghis, Bogata, Bîrsa, Șinca, Veneția, Comana, Lupsa etc.

În concluzie existența a numeroase monumente ale naturii, rezervații naturale (Cotul Turzun, Pădurea Bogății coloanele de bazalt de la Racos si Comana de Sus, locurile fosilifere etc.), peșteri în cheile Vârghisului, pe văile Comana si Hamaradia, ca si lângă Veneția de Jos dar și forme de relief spectaculare formând un adevărat tărâm al măgurilor culminând cu piramida proeminentă a Măgurii Codlei, fac din munții Perșani un loc ideal de recreare pentru drumețul care nu urmărește ca și deziderat performanțe în parcurgerea unor trasee, ci doar o odihnă activă. Traseele relativ ușoare le fac pretabile pentru toate categoriile de vârstă de la copii până la cei mai în vârstă dornici să se recreeze  admirând pe deplin farmecul și pitorescul deplin al acestui templul vegetal al Bârsei.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Unica artă de a fi fericit este aceea de a recunoaște că fericirea ta este în mâinile tale – Jean Jaques Rousseau (1712-1778)- filozof francez de origine genoveză.

Anul 2020 a demonstrat cu prisosință că provocările cu privire la bolile contemporaneității ne-a făcut pe toți să apreciem cu mai multă precauție și prudență relațiile interumane. Răspândită inițial sub forma unui zvon marea pandemie de coronavirus a cuprins întreaga planetă iar teribilele vești din faza incipientă au condamnat comunitățile umane la autoizolare semănând neîncrederea și o oarecare circumspecție.  Instituită la data de 15 martie timp de două luni starea de urgență parcă a paralizat România. Dar natura își vedea liniștită de treabă în ciclul ei evolutiv de milioane și milioane de ani. Mozaicul verde al primăverii combinat cu spontaneitatea sunetului de generat de diversele păsăreturi renăscute la viață te făcea să creezi că parcă păream condamnați la o recluziune socială. Poate că această perioadă de izolare a fost un tribut plătit de noi oamenii naturii care dacă este să punem în balanță și să cântărim cu cel mai fin simț a rațiunii este permanent subjugată și distrusă supusă nevoilor barbare ale omului contemporan. A avut și ea atunci porția de libertate când șoselele nu mai erau așa pline ca înainte iar vuietul și zgomotul urban a dispărut pentru o clipită. Ridicarea parțială a restricțiilor a fost percepută de mulți dintre noi ca o adevărată descătușare. După o iarnă grea prelungită până spre finele lunii mai de această situație specială, o evadare și recreere în sânul naturii a fost pentru mine mai mult decât o trebuință firească. Simpla dilemă ce mai urma a fi tranșată era doar alegerea locației. Însă dacă stai să te gândești nicăieri nu e monotonie pe pământul țării noastre dacă e să luăm de bună vorba poetului. Unde crezi că întâlnești nemărginitul spațiu al câmpurilor joase privirea se odihnește pe ziduri de munte. Admirată și slăvită cu mulți ani în urmă Măgura Codlei ne atrăgea atunci instantaneu în mrejele ei. Părea că i-a venit timpul cum s-ar zice la explorarea acestei culmi montane, cu profilul ca un capăt de triunghiu lipit pe cerul întrandafirat, ce se înalță și domină cu dezinvoltură coamele mai domoale ale Perșanilor și întinsul depresiunii Bârsei.  Vremea lungii așteptări a luat sfârșit și înarmați cu dorință și voie bună porneam într-un periplu local spre Codlea într-o zi de duminică 23 Mai 2020. Și acum îmi aduc aminte schițând un zâmbet ironic absurdul situației instituit de acele celebre declarații privind deplasarea. Ce să scriem ca și rută a deplasării:  Sibiu-vârful Măgura Codlei-Sibiu iar ca și obiectiv: o relaxare în natură pe termen scurt, de parcă acolo sus pe Măgură forțele Ministerului de Interne ar fi instituit filtre inexpugnabile. Așa este când uneori viața are și pastila ei de umor negru. Dar să înceapă aventura cum s-ar zice. Despărțindu-ne de piscurile înzăpezite ale Făgărașului semn că acolo iarna încă își exercită temuta suveranitate  a urmat  Șercaia, Șercăița, Dumbrăvița Bârsei și numaidecât în dreptul orașului Codlea facem cunoștință cu muntele în formă de căpățână de zahăr, barometrul locului. Descindem în oraș nu înainte de a admira de pe promotoriul gării tabloul spectacular al Bucegilor. Instantaneu lansăm o odă în adorarea pentru a nu știu câta oară a acestei comori neprețuite din panoplia Carpaților românești.

Dar drumul nostru are o țintă precisă ce ne poartă pentru început într-o scurtă circumspecție pe străzile vechiului burg transilvan. O plimbare pe străzile orașului Codlea este parcă o invitație de a te cufunda în decorul rustic al vechilor așezări medievale transilvane. Casele cu acoperiș de țiglă, stau perpendicular pe lungul străzii late. Casă de casă e legată printr-un zid înalt, cu poartă masivă, largă, ca să poată trece carele încărcate cu fân de altădată dându-ți impresia că fiecare gospodărie e o cetățuie. Doar cele câteva blocuri existente mai amintesc de vestitul centru industrial cu obiective importante ale industriei chimice și ale prelucrării lemnului. Codlea altădată era vestit și pentru celebrele sere de flori și de legume semn că spiritul de întreprindere, caracteristic locuitorilor, i-a dat localității unele particularități, ce merită a fi știute.  Vizitată acum într-o zi de primăvară, Codlea avea aerul că e pustie făcându-mă să împărtășesc numaidecât gândul că parcă mă aflam într-o scurtă promenadă prin cartierul sibian Gușterița sau în Turnișor-fostul Neppendorf. Aceleași case săsești cu ferestre oblonite și cu porțile ferecate răspândite pe două străzi largi, paralele cu șoseaua națională ce străbat urbea în lung.  Dacă n-ar fi fost câțiva lucrători care reparau fațada unei biserici, ai fi crezut că orașul este părăsit.

Numaidecât ajungem și în zona centrală a orașului la intersecția DN 1 cu strada Măgurii admirând fațada impresionantă a Bisericii evanghelice fortificate din Codlea. Clădită inițial în stil romanic secolul XII și reconstruită ulterior în stil gotic,  secolul al XVI-lea, Biserica evanghelică fortificată din orașul Codlea este unica biserică din Țara Bârsei fără turn. Fortificația care o înconjoară, considerată cea mai mare din regiune, a început la 1342 și a continuat până în secolul XV. Cetatea are două rânduri de ziduri cu cămări pentru adăpostirea alimentelor și a asediaților și turnuri păstrate întreținute odinioară de bresle. De altfel unele case țărănești de pe str. Nouă și str. Măgurii din Codlea au fost incluse ca monumente arhitectonice datorită stilului lor reprezentativ pentru o anumită epocă și regiune. Piața în sine împrumută aerul unui târgușor mai ales vara când aici e pulsația vieții, animația fiind dată de vilegiaturiști, căci casele de aici sunt curate, iar de-ale traiului se găsesc din belșug cum s-ar zice. Te mai atrage apoi și umbra brădetului, care începe de îndată ce terenul se învălurează înspre culmile vestitei măguri. În rest ca în orice orășel tipic provincial există farmacie, magazine, muzeu,  bancă, dugheni, hotel, restaurant, școala și liceul.

Ajungem într-un mic părculeț după care începem să urcăm agale pe lunga stradă a Măgurii și mai apoi pe str. Vulturului urmărind marcajele traseelor aplicate pe stâlpii rețelei electrice. Întoarcem privirea reperând un pic mai bine printre firele de curent culmile Postăvarului ce ne zâmbeau ce-i drept cu un aer mai cenușiu în aceea duminică de Mai. Pe  str. Vulturului urcând acea hulă m-am lăsat din nou legănat de glasul dulce al amintirilor din copilărie când de nenumărate urcam hula mare a Gușteriței spre monument ba în timpul iernii la săniuș ba pentru a admira de acolo panorama impresionantă a Sibiului în timpul serilor liniștite de vară. Părea leit același decor transpus însă în cele mai fine detalii într-o altă locație aici pe tărâmurile Bârsei pe drumul cultural ce leagă Brașovul de Sibiu, la poarta Perșanilor sudici.

Ajungem în cele din urmă și la intersecția de marcaje.  Părăsim marcajul bandă albastră și pe un drumeag de care,  urmăm traseul comun triunghi roșu și triunghi albastru ce indică traseul spre Cetatea Neagră.

După nici 5 minute privirea ne este răsplătită cu o panoramă spectaculară a peisajului înconjurător. Aici în Poiana Mărul Dulce,  largă poiana molcomitoare,  tronează discret încadrat în frumusețea naturii, orașul Codlea încât nu strică deloc farmecul locului. E atâta liniște și farmec, atâtea game de culori revărsate peste munți și văi, păduri și ape simțind cum decorul Bârsei această mică Transilvanie îți mângăie privirea trezind din nou în tine cele mai profunde trăiri. La hotare, ,,înconjurată din toate părţile de munţi păduroşi şi de munţi înalţi”, în interior o ,,ţărişoară deosebită cu câmpii mănoase şi pajişti încântătoare” şi o,,grădină frumos rânduită şi bine păstrată”,Ţara Bârsei, faţă de Transilvania, nu este altceva decât o cetate mai mică între munţi. În această cetate naturală,la granița între Orient și Occident, s-au întâlnit drumurile istoriei şi civilizaţiilor, cu extraordinara lor infuzie etnică şi culturală, cu permanenta mişcare de oameni şi valori. Facem un scurt tur al orizontului. Jos în vale Codlea îți apare cu clădirile sale  ca o jucărie de cutii de chibrituri, regulat așezate, paralele între ele iar de la stânga la dreapta multitudinea de masive ce înconjoară ca un cerc depresiunea Bârsei ne zâmbesc discret și ne adresează și de astă dată un cald salut făcându-ne să rememorăm dragi amintiri din anii trecuți când pentru prima dată pășeam pe acest tărâm pentru noi misterios și plin de neînțeles al Brașovului. Acum aveam puzzle-ul complet cum s-ar spune: Piatra Mare, Postăvaru, Ciucaș ce-i drept cu câteva piese lipsă Bodoc și Baraolt ce se pierdeau în zarea largă a Covasnei. Aici din Poiana Mărul Dulce am avut ocazia de admira dintr-o altă perspectivă și municipiul Brașov, bătrânul Brașov unde s-a aprins prima candelă a tiparului românesc prin Coresi și unde îmbinarea într-un spațiu restrâns, a muntelui impunător, cu dealuri încântătoare și câmpie netedă ca-n palmă l-a consacrat ca fiind unul dintre cele mai frumoase și iubite urbe transilvane.

Dăm mulțumire culegând prinosul de frumos din această magică poiană și numaidecât pătrundem în liniștea pădurii cu foșnetul ei tainic și umbră deasă.  Intrând în pădure, urcușul devine un pic mai pronunțat. La început traseul este destul de greu de identificat, datorită numeroaselor variante și scurtături, efectuate de unii turiști mai grăbiți, dar, odată ajunși într-o pădure de pin, marcajele se văd mai clar. Pătrundeam astfel prin pădurile tainice de făget a Perșanilor  inhalând la propriu miresmele ei terapeutice, concentrându-ne atenția doar pe ciripitul păsărilor și conștientizând  momentul în care toate grijile dispar, toate stările de anxietate sunt îndepărtate de natură și faptul că ne puteam bucura din nou de simplitate și de mângâierile calde ale acesteia. Drumeția pe aceste cărări fermecate reprezintă parcă o invitație discretă de a păși pe aleile unei adevărate grădini botanice. Trebuie doar să iubești plantele, să le admiri să împărtășești pulsațiile naturii cufundat într-o simbioză perfectă.

În continuare poteca ne poartă pe o muchie, de pe care la dreapta, printre copaci, zărim valea Pârâului Auriu care își poartă apele spre complexul turistic Codlea. Curând un indicator turistic ne îndrumă să schimbăm direcția de mers către dreapta, pe curbă de nivel la început, ocolind mamelonul din stânga și ajungând în șaua ce-l leagă de Măgură.

Am mers aproape o oră și din șaua largă în care ne aflam, în pădurea rară de ștejar prin care se strecoară timid câțiva brazi, zărim în față pantele împădurite ale  Măgurei Codlei. Admirând impozanta Măgură simți cum ieșind brusc din întunericul pădurii lumina se revarsă din plin asupra culmilor; alunecă pe fâșia pădurii ca o mantie diafană iar dinspre soborul arborilor impresionanți din jur se ridică aburii de căldură cu ușor fum de tămâie. E pacea înviorătoare care te străbate până în adânc.

Mai înaintăm un pic iar din profil te atrage ca un magnet tabloul sobru și impunător al Pietrei Mici. Îl privim din plin împărtășindu-ne impresia că parcă este lângă noi. Savurând acest tablou observi în cele mai fine detalii configurația acestei piramide stâncoase. Brazii se căznesc să o cucerească, dar se dau biruiți. Rămân doar stâncile, mușchii și iarba în val vârtejul norilor ce se rotesc ca niște păsări uriașe, acum ascunzându-se după vârfuri, acum oprindu-se deasupra văilor adânci.

Ce surprize tăinuite ascunde măgura Codlei, o cavalcadă de flash-uri încât ai vrea să ai mai mulți ochi pentru ca să te saturi de farmecul deplin, să respiri adânc tot aerul ce-l simți că-ți mângâie fața. Aici din șaua în care am trecut își are obârșia Valea Lată. După circa 300 de metri de mers cele două trasee triunghi roșu și triunghi albastru se despart.

Urcăm circa 45 de minute prin pădurea de foioase, poteca angajându-se în serpentine dese, pe pantele Măgurei Codlei. Înainte de a ajunge în vârf am dat de un indicator, care ne anunța că mai avem 2 minute până acolo. Semnificația lui am dedus-o și noi intuitiv: pentru a nu înșela speranțele drumeților copleșiți de truda acestui ultim urcuș ce-i drept un pic mai accentuat.

Pornim voinicește într-un ultim sprint și numaidecât poposim în frumoasa poiană presărată cu stânci din imediata apropiere a vârfului. Ne aflam pe cunoscuta și impunătoare Măgura Codlei 1292 metri cel mai înalt vârf al Perșanilor. Pentru cei care poate își imaginează că pășești pe treptele unui promotoriu ascuțit aici așteptările le sunt înșelate. Vârful Măgura Codlei nu e chiar un vârf … Este cel mai înalt punct al masivului, da, dar se ivește dintr-odată, în mijlocul unei mici poienițe, un pisculeț pietros, în mijlocul căruia cineva a amplasat un indicator, care ne arată și înălțimea – 1292 m. Nu e vârful acela clasic, măreț și golaș de pe care ai o priveliște superbă asupra împrejurimilor.  Prin locația sa vârful Măgura Codlei constituie un alt prețios observator al Bârsei însă în prezent privirile îți sunt opturate de coroanele copacilor aflați pe creastă, semn al ignoranței și neimplicării autorităților locale în a expune într-o mai mare valoare acest loc strategic de o neasemuită frumusețe. Cățărați pe borna din jurul vârfului cu greu am putut surprinde câteva imagini evocatoare ale locului mai ales că și timpul nefavorabil ne-a împiedicat să încununăm demersul cu un succes deplin. Dar să fim un pic poetici zugrăvind un tabloul ideal al locului cu speranța pentru viitor ca autoritățile locale să se implice mai mult în a reda acestui loc certa sa valoare peisajistică. Pe o vreme bună aici drumețul poate surprinde toată  panorama largă dinspre Făgăraș, Iezer şi Piatra Craiului, masive cu  forme felurite. Aici Piatra Craiului cu subdiviziunea ei Piatra Mică ți se înfățișează ca o creastă cu muchia zimțuită, la poala căreia se așterne pocladă de brazi însă mai spre vest masivele Făgăraș și Iezer-Păpușa se înalță ca niște uriași ciopliți în marmură, despicați de paloș, cu tăpșan neted pe vârf. Între cele două lumi de piatră stau mulțimea munților mai mărunți în frunte cu Țaga, cu sclipirea acoperișurilor pe stâne la marginea pădurilor.  Ce am putut surprinde rămâne o tentativă temerară o încununare a efortului depus în lupta cu ignoranța omenească și cu norii de ploaie ce înnegurau la propriu întreaga panoramă alpină.

Facem o binemeritată pauză după care ne avântăm într-un tur de orizont. La circa 5 minute de vârf  într-o poieniță pe partea stângă, am avut șansa de a admira printre același lăstăriș stânjenitor și tabloul panoramic cu masivele Piatra Mare și Postăvaru falnicii străjeri ai Bârsei ce emanau sobrietate asemenea santinelelor veșnic prezente la post indiferent de vitregia vremii sau urgia veacurilor.

Mica aventură pe Măgura Codlei se apropia de sfârșit finalul fiind accelerat și de ploaia mocănească ce se instalase vârtos pe culmi și care nu dădea semne că va ceda cât de curând. Într-o poieniță pe partea dreaptă a promotoriului pe care se află instalată borna și piramida geodezică cu însemnele vârfului,  în dreptul unui panou informativ facem o ultimă fotografie de aici de la măgură mulțumind încă o dată naturii că ne-a oferit clipe de adâncă mulțumire și aici pe culmile Perșanilor.

Coborârea a necesitat mai multă atenție ca și urcatul înfruntând și ploaia a cărei intensitate se amplifica pe măsură ce înaintam. Dar am ajuns cu bine în Codlea adresând un ultim mesaj de la revedere Măgurii acoperită acum cu un văl înspumat. Și astfel s-au confirmat și legendele locale că atunci când vârful Măgurii este învăluit în ceață, se pornește vreme rea semn că omul în statornicia sa rămâne atașat locului și semnelor sale care-i animă existența.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Drumeția în munții Perșani-Măgura Codlei mi-a dat ocazia să afirm cu certitudine că masivul deși are o altitudine moderată este în măsură să ofere peisaje spectaculoase asupra culmilor învecinate. Șansa ne-a surâs admirând semețiile acestor masive grație și faptului că cerul a fost un pic cam înnourat. De pe Măgura Codlei am putut admira în voie masivele Postăvaru și Piatra Mare, dar și crestele magnifice ale Bucegilor, Făgărașului și ale Pietrei Mici. În rest am pătruns și am admirat și biodiversitatea masivului, verdele crud al pădurilor de fag cu arbori monumentali vechi de peste 200 de ani. Demn de reținut este că masivul are o geomorfologie complexă de la șisturi cristaline până la calcare și roci vulcanice. La final de drumeție deși ne-a plouat mocănește până la piele pot să afirm că nu am regretat faptul că am călcat și pe meleagurile Codlei, poarta de intrare în ținutul pitoresc și plin de istorie al Bârsei.

„Călătoritul te lasă fără cuvinte, iar ulterior te transformă într-un povestitor.” Ibn Battuta (1304 – 1369)  explorator arab și un negustor itinerant care a călătorit în toate țările lumii islamice – de la Bolgar pânǎ la Mombasa, din Timbuktu  pânǎ în China.

Priveliști montane de neuitat, vestigii antice, legende nepieritoare, stațiuni balneoclimaterice, tradiții și sărbători pastorale, toate acestea sunt coordonatele turistice ale Olteniei de sub Munte. De asemenea un intinerariu prin aceste locuri este un intinerariu sacru în care bisericile, schiturile și mănăstirile care ți se ivesc în cale par a fi oprit goana înverșunată a timpului, încât intrând în spațiul lor ai impresia că ai nimerit în universul medieval, sub oblăduirea sfinților din fresce și a domnitorilor întemeietori. Pășind pe aceste meleaguri simți cum te afli la încheietura istoriei cu veșnicia între măguri și mănăstiri.  La Slătioara, Novaci, Polovragi, Obrocești, Măldărești, Horezu, Vaideeni, Pietreni, Bărbătești, Olănești realul povestit de locuitori mustește de legende și basme cu uriași, preoți daci, comori de aur găsite în munți, haiduci sau lacuri fără fund. Peste acestea se suprapun legendele legate de oierit și transhumanță-Nedeile -(sărbătoare de munte, a fost la origine ritual pentru ciobani. Se pare că în felul acesta ciobanii strângeau mai bine legăturile între ei; colectau informații și luau contact direct cu cerul, sărbătorea fiind de tipar creștin, după unii de tip roman) care transpar astăzi în mai multe povești la bâlciurile locale dar și în întruniri câmpenești în munte care încă se mai țin. Ascultând întregile povești te crezi în altă lume imaginară dincolo de cea, reală, concretă.  Acestea sunt dintre cele mai interesante căi prin care vizitatorul este introdus în tărâmul fascinant al Olteniei de sub munte prin îmbinarea elementelor reale cu cele fantastice.

Una dintre legendele care circulă prin partea locului este cea despre o movilă ridicată de pământ ce se spunea că înainte pământul a fost locuit de niște uriași și că un om de statura noastră ara atunci cu boii. Și fiul uriașului l-a găsit și la dus la taică-so. – Uite, tată, ce gânganie, găsii. Și taică-so i-a zis: Lasă-l jos tată, lasă-l jos, că ăștia vor domina pământul.  L-a pus jos și de necaz că altcineva îi va lua locul pe pământ a pus o movilă de pământ peste el și așa au apărut măgurile din jur. O altă legendă despre apariția cheilor Oltețului vorbește călătorului cu răbdare să asculte despre jidovii uriași, care își țineau câte un picior pe Parâng și celălalt pe vârful Căpățânii și care beau apă din Olteț.  Ei și-au construit o cetate de stânci iar la Oborul Jidovilor adăposteau animalele la lăsatul întunericului. Când au fost atacați de oameni asemenea Ciclopului de Ulise au prăvălit stâncile din vârful muntelui peste asediatori de-au rupt în două muntele pe unde curge și astăzi apa prin Cheile Oltețului.

Alții spun că în Peștera de la Polovragi ar fi trăit la un moment dat, chiar Zalmoxis, părintele spiritual al dacilor. Haiducii sunt un alt element important al povestirilor locale în special în partea mai de sub munte. Ei sunt asociați cu aurul și dreptatea redistribuirii bogăției, fie și prin hoție. Alte legende vorbesc despre existența unor haiduci care îngropau aurul și lăsau cu jurământ să nu-l dezgroape unul dintre ei fără știrea celorlalți și să ia aurul fără să-l împartă cu ceilalți. Cine dezgropa aurul era blestemat.

Din punct de vedere geografic, Oltenia de sub munte cuprinde regiunea care  este delimitată de valea Cernei înspre vest-Dunăre și valea Oltului la est mărginită la nord de crestele carpaților mehedințeni, ai Parângului și Căpățănii iar la sud de dealurile Motrului și jumătatea de sus a dealurilor Oltețului. O bună parte din caracterul semnificativ al densității din nordul Olteniei este dat și de faptul că spațiul acesta a fost în mod natural un spațiu de circulație și de intersectare a Transilvaniei cu Oltenia de sud. Aici ardelenii s-au putut refugia cu ușurință prin Cheile Oltețului ca urmare a silniciilor sociale și religioase la care au fost supuși mai cu seamă în secolele  XVI-XVII, după cum, tot peste măguri au venit și olteni și munteni din locurile supraexploatate de regimul fanariot. Vaideenii și Urșanii sunt sate ardelenești întemeiate de refugiați dinspre Mărginimea Sibiului care își păstrează și astăzi caracterul aparte. De asemenea ardelenii s-au stabilit și în Polovragi și Novaci, la marginea bazinului Motrului, la poalele munților Căpățânii și Parâng, unde în antichitate, o cetate dacică veghea intrarea spre Țara Hațegului. În zonele  locuite de „ungureni“ cum li se zicea ardelenilor de către autohtoni  s-a dezvoltat foarte mult păstoritul. Nivelul de viaţă era superior în aceste localităţi faţă de restul. „Ungurenii”  s-au integrat în rândurile agricultorilor, treptat, mai ales din 1864, când au fost împroprietăriţi. Astăzi, Novaciul este localitatea cu păstoritul cel mai dezvoltat, a cărui istorie poate fi urmărită de-a lungul a aproape două secole. A fost şi este o aşezare agricolă, de cultivatori şi de păstori, şi a devenit, de câteva decenii, important centru urban industrial pentru exploatarea forestieră din judeţ. Păstorii din Novaci – Ungureni (sau Novaci – Străini) sunt de obârşie din judeţele Alba şi Sibiu. Numele unor novăceni – Ungurean, Ciorogaru, Jinar, Poenar, Dafinescu, Jipa, Şandru, Sebeşan, Teban, Drăgan, Piluţă – se regăsesc în localităţi ale celor două judeţe din sudul Transilvaniei şi în documentele de epocă de la începutul secolului al XIX-lea din Novaci.  Astfel din punct de vedere cultural-demografic Oltenia de sub munte se află la întretăierea Transilvaniei cu Oltenia. O bună parte din comunitățile integrate (Vaideeni, parțial Polovragi, Urșani acum inclus în Horezu) sunt și astăzi predominant ardelenești. Din punct de vedere simbolic Oltenia de sub munte se reazămă pe axa credinței prin salba de mănăstiri – a doua ca densitate din țară, peste 20, după nordul Moldovei care urmează în adâncime, pe mai multe linii profilul colinelor și al munților. Aici ultimul mare domnitor român Constantin Brâncoveanu, a sădit mănăstirea Horezu, una dintre cele mai frumoase monumente inclusă în patrimoniul Unesco. La Marița, în apropiere de Slătioara se află una din cele mai vechi biserici de lemn în funcțiune din țară, care datează din 1557.

Totodată, o altă dimensiune majoră a regiunii este axa istoriei  rezistenței, (a mândriei țărănești și naționale). Aici țăranii au fost multă vreme în  bună măsură liberi și tot de aici, micii boieri au inițiat în repetate rânduri mișcări care au pus în cumpănă stăpânirile, cea mai importantă fiind mișcarea de la 1821 a lui Tudor Vladimirescu cu centrul la Padeș și Tismana.  Per ansamblu Oltenia de sub munte este astfel un centru de iradiere spirituală de importanță națională, loc de acumulare al unor energii sufletești de mare densitate, o piesă inegalabilă din patrimoniul etno-cultural al României.

Priviți din șesul Polovragilor, din Vaideeni,  de pe culmea Slătioarei, din Horezu, Măldărești, Costești,  Pietreni, Bărbătești, Cheia până la Băile Olănești  pieptul dezgolit al masivelor Căpățânii și Buila Vânturița ce par tăiați cu paloșul contrastează cu verdele câmpiei prin albul lor de marmură dar și cu restul înălțimilor împădurite. Admirând aceste culmi siguranța este îmbinată cu plăcerea priveliștei largi din natură și rămâi înmărmurit de orizontul ce ți se deschide, ca într-o dioramă.

Munții Căpățânii sunt o grupă muntoasă a Munților Parâng, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Meridionali, iar cel mai înalt pisc este Vârful Nedeia, având 2.130m.  Ei sunt constituiți dintr-o culme înaltă, prelungă de cca 50 km, orientată vest-est, pe care se rânduiesc, perpendicular, ramificații nordice mai scurte, mai povârnite, și ramificațiile sudice mai lungi, mai puțin înclinate. În majoritatea lor, culmile sunt puternic împădurite. Există însă suprafețe apreciabile de goluri de munte, care au favorizat viața pastorală și apariția unei rețele dense de poteci. Munții Căpățânii se află înconjurați pe trei laturi de importante drumuri  și localități, care înlesnesc accesul spre culmile munților. În contrast cu aspectul culmilor rotunjite se ridică doua cetăți dolomitice, Târnovul și Buila, prima la nord de culmea principală, ultima la sud, ele însele izvoare nesecate de frumuseți naturale.

La aceste zone se mai adaugă cordonul de stâncării și de chei de la poalele sudice (Polovragi, Bistrița, Arnota, Buila, Stogșoare etc.), ca si ruinele “cetății” de gnaise Narățu, ale cărei contraforturi străjuie defileul Oltului.

Culmea principală a Munților Căpățânii se înalță brusc deasupra “Cârligului Mare” al Oltului prin vârful Foarfeca Narățului (831 m) și se continuă foarte accidentată peste vârful Narățu (1.509 m) până în șaua împădurită “La Mocirle” (1.045 m).

După ce înconjoară izvorul Văii lui Stan, creasta recapătă înălțime spre vest: vârful lui Stan (1.491 m), Folea (1.647 m), Zmeurețu (1.979 m), Văleanu (1.847 m), Ursu (2.124 m), Căpățâna (2.094 m), Beleoaia (2.039 m), Nedeia (2.130 m), Negovanu (2.064 m), Bou (1.908 m). De aici ea coboară în curmătura Oltețului la 1.615m.

Munții Căpățânii pot fi împărțiți în mai multe sectoare distincte: în sectorul vestic (Olteț – Horezu) și în zona alpină predomină formațiuni ale cristalinului autohton, peste care s-a suprapus cristalinul pânzei getice.  În afară de granite, grandiorite si de roci eruptive de adâncime, se mai întâlnesc șisturi sericitoase, cloritoase, argile cu grafit, calcare cristaline și, mai rar, cuarțite. În sectorul mijlociu și răsăritean predomină rocile pânzei getice, reprezentate prin gnaise micacee cu intercalații de amfibolite în benzi, micașisturi ce formează cristalinul seriei de Lotru. Blocul stâncos al Narățului, ca și vecinul său de dincolo de Olt, Cozia, este constituit în mare parte din gnaisul ocular de Cozia (gnais biotic și amfibolitic, cu injecții lenticulare de gnais ocular).

În zona sudică, culmea Arnota – Buila – Vânturarița – Stogu, alcătuită din calcare jurasice, formează o creastă aproape neîntreruptă de peste 14 km, ce se impune în relief prin formele variate și deosebit de pitorești pe care le prezintă. În partea cea mai înaltă a Munților Căpățânii (Negovanu, Nedeia, Căpățâna, Ursu) se păstrează urme slabe ale activității nivale. O zănoagă bine conturată, cu aspect de circ, poate fi observată pe latura estică a vârfului Ursu, iar o alta asemănătoare lângă Turcinu Negovanului.

Peisajul cu totul excepțional și sălbatic, varietatea speciilor de plante și animale, unele foarte interesante din punct de vedere științific, pun din ce în ce mai acut problema ocrotirii lor. Munții Narățu, Pietrele Goale, Foarfeca Narățului se prezintă ca cetăți de stânci, turnuri, jgheaburi cu mici pajiști florale, înconjurate de pădure cu abrupturi ce cad cu peste 1.000m spre valea Lotrului și valea Oltului. În viitorul cel mai apropiat, zona Cozia – Narățu va fi inclusă într-un parc național, unde toate speciile de plante și animale, precum și peisajul înconjurător, vor beneficia de o ocrotire legală.

O drumeție spre crestele munților Căpățânii îți îndrumă numaidecât pașii spre șesul Polovragiului unde natura mărește intensitatea simțămintelor născute prin contemplarea operei omenești.  Toate drumurile Gorjului care urcă spre Transilvania se opresc în poarta mănăstirii Polovragi. Nu ai pe unde să înaintezi. În spate, puse de-a curmezișul, stau culmile Căpățânii și ale Parângului, despicate de apele repezi ale Oltețului. Doar gândul bate peste cele două masive stâncoase înfipte în cerul verii, și drumul oilor, pe care ciobanii ardeleni au coborât în câmpiile novăcene. Cu tradiții legate de păstorit și transhumanță, comuna este renumită pentru prelucrarea artistică a lânii și confecționarea de instrumente muzicale, dar și pentru portul popular ciobănesc cu influențe din zona Mărginimii Sibiului. Înconjurată ca o cetate, cu ziduri de piatră și porți boltite înalt, mănăstirea Polovragi pare un semn de hotar așezat între două lumi – cea a câmpiei și cea a înălțimilor dacice. Nu departe se află peștera lui Zamolxe, unde se zice că marele preot a și fost îngropat, nu înainte de a le lăsa ucenicilor taina vindecării cu rugăciuni și cu ierburi de leac. La Polovragi, trebuie să umbli cu sfială și luare aminte. Ești chiar pe locul sfânt al bătrânilor geți și al primilor pustnici creștini în frunte cu Pahomie, refugiați în puzderia celor 84 de peșteri ce înconjoară lăcașul de cult ctitorit de Brâncoveanu, pe mai vechea temelie a unei biserici ridicate încă din 1505 de Radu și Pătru, fiii boierului gorjean Danciu Zamora. Puține lăcașuri ortodoxe se pot mândri cu o vechime atât de mare. Sunt 500 de ani de când mănăstirea gorjeană își păstrează misterul, ascuns în numele ei: Polovragi – planta medicinală străveche (polovraga) sau criptograma straromana, ce s-ar traduce prin „Câmp vrăjit”.

La Polovragi, eternitatea pare un pic mai aproape de pământ. E ca în nopțile bogate de august, când privești cerul spuzit de stele și ai impresia că, ridicând mâna, le poți atinge ușor, cu vârful degetelor.

În aceste ținuturi pitorești la Muzeul în aer liber al figurinelor dacice ai ocazia de a te prinde într-o horă milenară cu strămoșii tăi. Frumos e șesul acesta al Polovragilor în zilele senine când din toate direcțiile se îngrămădesc florile oacheșe de pe îmbrăcămintea femeilor, adunate la vreo nedeie. Atunci se vede că ținutul e de munte, căci portul frumos național cu greu se păstrează în câmpia întinsă, fără izvorul rece al apelor. Aici tocmai  îmbinarea șesului cu muntele a servit drept atracție pentru cei de dincolo de munți ce apucând cu oile la iernat nu s-au mai întors îndărăt sau, cine știe din ce cauze locale, au coborât muntele, așezându-se în cel dintâi popas ce l-au găsit prielnic pentru trai.

Aceeași călătorie fascinantă rămâne și cea pe deasupra cheilor care se face pe un drum de macadam, care, în unele locuri, este cioplit în munte şi, de aceea, există senzaţia că blocul imens de piatră se prăvale peste tine.  O senzaţie plăcută, pe moment când pe tot versantul muntelui se pot observa scobituri de diferite dimensiuni şi forme. Albia apei se află cam la 20 de metri sub nivelul drumului. Peisajul e de o sălbăticie rară. Dacă privești în jos, la râul care curge, te cuprinde o stare de ameţeală. În continuare, drumul şerpuieşte pe lângă versanţii munţilor, iar privirea îţi fuge de la unul la altul, ca la tenis. După mai bine de un kilometru şi jumătate, spaţiul se lărgeşte, iar încordarea dată de apropierea munţilor se stinge.

Însă cum poți străbate aceste minunății nestemate ale naturii fără a te abate în mod necondiționat la Peștera Polovragi situată după aproximativ 200 de metri de la intrarea în chei. Peştera Polovragi  se află în versantul Munţilor Căpăţânii, pe malul stâng al râului. Intrarea a fost făcută artificial, prin dislocarea peretelui vestic al peşterii. Acest lucru s-a întâmplat prin anii ’60, odată cu realizarea drumului forestier. Înainte, în peşteră se intra printr-un loc foarte îngust, aflat la o înălţime de câţiva metri pe versantul muntelui, după care se cobora în interior doar pe o frânghie. În faţa peşterii se află hăul  pe unde curge Olteţul, veșnic viu săpând noi și noi caverne neostenit în coasta muntelui.

Peștera Polovragi este situată la o altitudine de 670 metri și are o lungime de aproape zece kilometri, fiind una dintre cele mai lungi din România. O porțiune de 900 de metri este electrificată şi luminată. Neoficial, Miron Păpurică, custodele peşterii, a afirmat că galeriile se întind pe 27 de kilometri. Este alcătuită dintr-o galerie principală, din care se desprind mai multe galerii laterale, multe dintre ele colmatate cu aluviuni. Din tavan pornesc mai multe hornuri. Deasupra peșterii se află ruinele unei aşezări dacice fortificate, despre care Miron Păpurică afirmă că ar avea o legătură directă secretă cu peștera printr-o galerie. În peșterile din Cheile Olteţului, inclusiv în Polovragi, se întâlnesc liliecii de peşteră, plus două specii de păsări foarte rare în România: lăstunul de stâncă şi fluturaşul de stâncă. Temperatura înăuntru este constantă: se înregistrează 10 grade Celsius atât vara, cât şi iarna. Activul Peşterii Polovragi este un râu subteran – Cerna, care se varsă în râul Olteţ, sub nivelul vizitabil deschis. Pe cursul subteran al râului există o succesiune de lacuri şi „sifoane“, unde se pot face scufundări. O legendă veche spune că Zamolxe, zeul dacilor, s-ar fi retras în Peştera Polovragi, după cucerirea Daciei de către romani. De altfel, în peşteră se află o formă calcaroasă care seamănă cu un jilţ, ce poartă denumirea de „Tronul lui Zamolxe“ iar picăturile de apă ce cad de pe vârfurile stalactitelor ar fi lacrimile acestuia, care plângea soarta poporului său. Această credinţă populară este consemnată de Alexandru Vlahuţă în lucrarea „România Pitorească“ (1901). În peşteră şi-a găsit adăpost timp de o jumătate de an călugărul Pahomie, care a desenat pe unul dintre pereţi un schelete cu o coasă în mână, care întruchipează moartea. Peştera a mai adăpostit alte numeroase persoane aflate în momente dificile, mărturie stând însemnele lăsate pe pereţii peşterii, unele dintre acestea datând din anii 1700.

De la Cheile Oltețului până la Curmătura Oltețului se merge înainte, tot înainte mai bine de 27 de kilometri pe drumul de sub munte iar din tablou în tablou, de aproape ca și de departe, ochii nu se ostenesc, iar sufletul e mereu împrospătat de mulțumirea născută din ceea ce vezi. Aici pădurea se scoboară aproape până pe malul pârâului Olteț formând bolta umbroasă de frunzar ce dă farmec întregului decor. Drumul urcă valea Oltețului, ducând spre inima munţilor mereu pleşuviți.

Ajungând la Curmătura Oltețului ai parte de un tablou atât de original, impozant și blând totodată, sălbatic și măreț, ce nu de multe ori îți apare privirii. Simți cum întreg peisajul, te prinde în mreje, făcându-te un adorator al său fără precupețire. Aici este punctul de întâlnire a două grupe principale de munți. Spre est se deschid culmile munților Căpățânii iar spre vest culmile munților Parâng.  Spre sud  priveliștea este încântătoare când ai posibilitatea de observa cum se deschide ca într-un evantai întreaga  vale a Oltețului și drumul pe care s-a urcat la ea. Spre nord se deschide ca într-o panoramă întreagă, magnifica creastă a Munților Latoriței și culoarul Lotrului ce de milenii încoace încântă turiștii cu faimoasele sale cataracte. Mai departe drumul forestier pe unde s-a urcat venind dinspre Polovragi șerpuiește pe largi serpentine până la lacul Petrimanu de unde se poate coborî la Mălaia și Brezoi pe drumul național către Valea Oltului. Prin amplasamentul său strategic Curmătura Oltețului este un punct important de plecare pe traseele de pe cei doi munți. Aici vreme de sute de ani ciobanii întreprinzători aduceau laptele și brânza ce ulterior erau preluate spre zonele de șes semn că transhumanța pe versantele înalte ale Carpaților a rămas vie și nepieritoare până în zilele noastre.

O călătorie pe culmile munților Căpățânii este parcă o invitație de a naviga impropriu aș spune pe valurile culmilor variate, admirând jocul umbrelor și mozaicul de lumină pe întinsul pășunilor pe drumul ce urcă prelung  până la vârful Nedeia și mai departe spre creastă. Prin structura lor munții Căpățânii, deși înalți,  sunt lini și brăzdați de drumuri forestiere ce deservesc multele stâne din zonă. În prim plan domină ca un trovant Munții Parâng în toată splendoarea de forme diferite iar privirea alunecă în jos până spre oglinda lacului Petrimanu. În profil ruinele stâncilor de pe Piatra Târnovului eclipsează și fascinează în același timp privirea drumețului care se pierde în jos până spre văile tăinuite, nepopulate, negre de întunecimea pădurilor de brad nesfârșite ce desenează  culoarul văii Lotrului. În rest pășunile și stânele domină împrăştiate pe relativul neteziş al locului. Dacă ai privirea ageră de aici poți admira și mușuroiul masiv al Munților Făgăraș, nod din Alpi mutat în mijlocul peisajului larg.

Între înălțimile vâlcene, în partea central-nordică a județului traversat de bătrânul Olt, atrage atenția de la depărtari o impresionantă spinare calcaroasă puțin cutreierată de marile mase de turiști. Este Masivul Buila-Vânturarița, supranumit și Crăiasa Olteniei, bijuterie de piatră cu ținută distinsă în rândul cetăților montane din zonă.

Deși geografic este inclusă în grupa Munților Căpățânii, pentru cei care descoperă pentru prima oară natura acestor locuri devine mai mult decât frapantă deosebirea dintre culmile domoale ale marii unități montane anterior menționate și abrupturile formidabile ale crestei Arnota – Buila – Vanturarița – Stogu, desfașurată pe circa 14 kilometri lungime.  Înrudită cu un alt secret bine păstrat al Vâlcii (Masivul Târnovu), Crăiasa Olteniei pare o odraslă rebelă, iar cei doi frați de-o gintă calcaroasă își etalează mândri sălbăticia și frumusețea, sub oblăduirea cușmelor înalte și bătătorite ale Căpățânii.

Buila Vânturița este o zonă specială, un masiv calcaros aparte în Carpații Meridionali. Aici încă se mai găsesc păduri întinse de fagi semeți și poieni cu flori rare dar și pâlcuri de pădure de tisă, un conifer foarte rar în sălbăticie în restul țării. Munții aceștia au fost sculptați timp de milioane de ani de micii afluenți ai Oltului ce au format sectoare de chei abrupte și spectaculoase care ascund privirilor drumețului grăbit peșteri și grote, unele adesea suspendate.  Oriunde te uiți, te vor surprinde peisajele uimitoare ale pădurilor de mesteacăn, fag și molid, străbătute de izvoare ce și-au format mici cascade, creste ascuțite de calcar, abrupturi cu stânci prăvălite, culmi domoale cu pajiști înflorite și stâne de oi.

Trecând la pas, poți vedea adesea urme proaspete de cerbi, capră neagră sau bursuc semne a unei bogate activități faunistice. Un element suplimentar de valoare în zonă este dat de prezența în zonă a numeroase schituri și vechi mănăstiri: Arnota, Bistrița, Horezu, schiturile Pătrunsa, Pahomie, Iezer, Bradu, Jgeaburi, bisericile fostelor schituri 44 de izvoare, Păpușa, bisericile rupestre din Peștera Liliecilor. Arhitectura tradițională a satelor vâlcene de la poalele muntelui mai poate fi observată încă în câteva sate, precum Pietreni, Bărbătești și Costești.  Din punct de vedere al reliefului majoritatea munților de aici sunt formați din șisturi cristaline, roci dure formate de-a lungul a milioane de ani, care au fost apoi modelate de ape în culmi domoale. Aici, cinci râuri mai mici Bistrița Vâlcii, Costești, Otăsău, Cheia și Olănești au străpuns bariera de calcar a Builei, împărțind-o în 4 masive cu înfățișare diferită: masivul Arnota, culmile domoale ale munților Cacova și Piatra, creasta Buila-Vânturarița și masivul Stogu. Culmea principală are o lungime de 14  kilometri, având însă caracter unitar doar între valea Costești și valea Cheia cu o mică întrerupere în zona Curmătura Builei. Creasta cu aspect accidentat, doar pe zone restrânse având platouri netezite ( Cacova, Albu), trăsătura dominantă fiind cea de culme în trepte, dominată de vârfuri rotunjite și culmi netede (Piatra) sau ascuțite (Vânturarița).  Și aici natura are sculptori talentați: râurile, ploaia, vântul, zăpada și gheața care de-a lungul miilor de ani au sculptat și modelat relieful. Astfel, cresta este presărată de câmpii de lapiezuri-porțiuni mai mari de calcare modelate de apă, în diferite forme și dimensiuni, adesea bizare. Ici și colo, apar stânci parcă cioplite cu dalta, în formă de turnuri și ace, unele înalte și semețe, altele mai  mici dar atent detaliate.

Se spune că Buila este un munte cu două fețe întrucât spre sud-est poți privi culmile împădurite care coboară domol spre satele de la poale iar spre nord-vest te surprinde un abrupt spectaculos cu stânci prăvălite acoperite pe alocuri de jnepeni. Cel mai înalt vârf este Vânturarița Mare (1885 metri) iar altitudinea cea mai mică se află la ieșirea Bistriței din chei (550 de metri). Principalele vârfuri ale masivului sunt de la sud-vest spre nord-est următoarele: Arnota (1183 metri), Cacova (1525 metri), Piatra (1643 metri), Albu (1658 metri), Buila (1848 metri), Ștevioara (1847 metri), Vânturarița Mare (1885 metri), Vioreanu (1866 metri), Vânturarița Mică (1655 metri), Stogu (1493 metri).

Farmecul acestor locuri este redat și de multitudinea legendelor locale ce se împletesc la granița acestora cu istoria. Se spune că aici ar fi existat un cioban bogat care stăpânea ținuturile deluroase de la poalele Builei. Ciobanul avea patru fii, pe numele lor Costea, Bărbat, Dobre și Bodea, cărora le-a împărțit moșia și care, la rândul lor, și-au întemeiat satele Costești pe Valea Costești, Bărbătești și Bodești pe Valea Otăsăului și Dobriceni pe Valea Dobricenilor. În ceea ce privește întemeierea Mănăstirii Arnota, legenda spune că, înainte de a deveni domnitor al Țării Românești, Matei Basarab a scăpat de urmărirea unei cete de turci schimbând veșmintele cu un arnăut de-al său, de unde a provenit și numele locului Arnota (muntele și mănăstirea), ascunzându-se într-o mlaștină. Pe locul acesteia a construit ulterior o mănăstire, când a fost înscăunat domn, acesta fiind de altfel și locul unde se odihnesc atât domnitorul, cât și tatăl său. Legenda Schitului Pahomie și a lui Sava Haiducul spune că Pahomie, numele de călugăr al marelui ban Barbu Craiovescu, ctitorul Mănăstirii Bistrița, zidește, între anii 1519 — 1520, Schitul Pahomie, în amintirea faptului că, la Izvorul Frumos, în pustietatea Masivului Buila, în drumul pe care-l căuta prin pădure ca să ajungă la Sibiu, își găsește salvarea de urgia lui Mihnea cel Rău. Printre prietenii săi se afla căpitanul de oaste Sava, devenit Sava Haiducul, deoarece, zăbovind stăpânul său de mai multă vreme în aceste locuri, a făcut deseori incursiuni prin localitățile învecinate pentru a face rost de hrană. Schitul Pătrunsa are hramul ‘Cuvioasa Paraschiva’, de la numele mamei episcopului Climent. Acest schit a fost construit în anul 1740 de Episcopul Climent al Râmnicului, în amintirea nașterii sale în aceste locuri. Mama sa, Paraschiva Modoran din Pietrarii de Jos, era fugară peste munte de frica unei invazii turcești și, adăpostindu-se la poalele muntelui Buila  a fost ”pătrunsă de durerile facerii” în locul numit astăzi Pătrunsa.

O drumeție prin masivul Buila Vânturarița te poartă prin locurile în care peisajele de basm se împletesc cu tăcerea pădurilor și cu muzica ritmică a apelor. Pe bună dreptate este locul în care sălbăticia naturii te conectează cu trecutul, cu firescul firii umane, în care singurătatea pare doar un alt veșmânt misterios, de dincolo de care încep să se scrie poveștile, în taină. Energia masivului Buila Vânturarița te atrage ca un magnet, dăruindu-ți în același timp bucurie, liniște, alinare fizică și emoțională. Stațiunile frumoase din județul Vâlcea, cunoscute dintotdeauna pentru izvoarele cu apă vindecătoare și pentru aerul curat, au ajuns să fie un fel de acasă pentru mulți dintre călătorii care și-au îndrumat neostenit pașii prin aceste fermecătoare meleaguri.  Pornind de la Băile Olănești una din perlele turismului balneo-climateric vâlcean drumețul grăbit în exploatarea potecilor de vis ale Builei nu are decât să treacă de popasul Comanca şi să meargă pe firul apei. După ce trece de satul Pietriş, se afundă în cheile Olăneştiului. Nu mult, pentru că, la un moment dat,  se ajunge la o bifurcaţie de râuri şi drumuri. Lasă Olăneştiul în dreapta şi alege cărarea ce duce spre inima Căpăţânilor – Cheile Mânzului.

Introdus în peisajul de poveste ale cheilor Olăneștiului faci numaidecât cunoștință cu spectacolul apei, cu pârâul Olănești plin de cascade, torenți și izvoare, un spectacol inedit pe care divinitatea ni l-a oferit ca dar acestor minunate locuri. Este așadar un frumos drum, de plimbare, relaxant, unde răcoarea toamnei este solemnă, unde liniștea muntelui, povestea pădurii de fag și spectacolul divin al naturii te îndeamnă să împărtășești gândul că  Vâlcea este cu siguranță unul dintre cele mai frumoase județe din România. De asemenea cele patru sate de poveste Tisa, Gurguiata, Comanca și Pietriș cuprinse în mijloc de munte, alese să deseneze un paradis unic, completează tabloul acestor locuri alese de Dumnezeu să fie poezia cea dintâi a Builei Vânturarița.

De la cantonul silvic Mânzu până la cabana Cheia urcând pentru început pe panta muntelui Plaiul Prislopelului frumusețea locului se întețește mai ales către toamnă când tot drumul pe aici e o feerie. Argintul viu al apei, iarba de culoarea buratecului până ce dă bruma, policromia făgetului  înainte de se desfrunzi toate se îmbină într-o armonie atât de dulce, atât de blândă, încât drumul l-ai dori la nesfârșit. Ajuns în șaua Prislopel faci numaidecât cunoștință cu pereții Vânturariței, în deplina lor splendoare de campanule sculptate de un maestru divin care strălucesc puternic, amintind de abrupturile semețe ale Pietrei Craiului.  Cortina s-a luminat o clipă, apărând în fascia luminii proiectate sublima panoramă  spre pereții Cheilor Recea, ca și spre clăile ascuțite ale muntelui Stogu.

Traversând tunelul,  cale tăiată de om prin  măruntaiele Stogșoarelor, priveliștea de dincolo de acesta apare la fel de neînduplecată, iar privirea se pierde în depărtare, în zona superioară a pârâului Cheia, ale cărui obârsii se află sub versanții sudici ai Vârfurilor Preota, Gera sau Bogdana (Muntii Căpățânii) ce îți zâmbesc în lumina toamnei cu o semeață dezinvoltură. Drept în față bariera de stâncă a Stogșoarelor insuflă respect. Te închini parcă la Kaaba din Mecca admirând fețele cubului enorm, mai albe în contrast cu verdele pădurilor de brad din jur.

Coborând pe valea pârâului Cheia simți cum stâncile de calcar împrumută parcă forme dolomitice creionând un univers cu totul aparte. Simți cum uriașii își dau mâna, aici pe scurta vale a Cheii, cu apă suficientă, alternând cu mici cascade și chei, cu surâzătoare pășuni verzi și păduri de brad. Șopotul ei când mai lin când mai vioi, susurul cetenelor și tremurătorul glas al frunzelor de fag, lămuresc răscolirea imaginației.

Așezată pe malul stâng al Pârâului Comarnice, aproape de confluența acestuia cu Râul Cheia, cabana Cheia  dăinuiește într-un peisaj de o măreție rar întâlnită. De jur împrejur pereții calcaroși ai Muntelui Stogu (nord-est), Masivului Stogșoare (est), Clăii Strâmbe si Santinelei Cheii (sud) se prezintă ca fortărețe naturale care insuflă respect, solemnitatea fiind amplificată și de apropierea acestor pinteni de piatră, detaliile de relief fiind ușor de descifrat.  Este singura așezare turistică de acest gen din ansamblul cochetului masiv de piatră, iar poziționarea sa în adâncul muntelui, între contraforturile Vânturariței o transformă în inedit punct de umanizare, locul fascinând prin izolare, măreția peisajului de piatră împrejmuitor și bungetele de pădure așternute peste povârnișurile Căpățânii.

De la cabana Cheia spre Curmătura Oale poteca urcă lin, alocuri pe serpentine, printr-o pădure de foioase. Urmează apoi domnia bradului, cu arbori voinici ce mor doar de bătrânețe ori în luptă cu furtunile. La Curmătura Oale pădurea pe moment ia sfârșit pentru a face loc unui mic plai o oază suspendată în căușul munților. Urmează partea apoteotică a drumeției pe creasta masivului Buila Vânturarița care pentru început te poartă din nou prin umbra pădurilor de brad. Cu cât sui cu atât lumina se întărește iar razele de soare aruncă pete vesele în întunerecul pădurii. Răzlețit printre magice ferestre încadrate de rama brazilor virtuoși reperezi crestele mlădioase ale Căpățânii.

Vâlcea, cel mai frumos judeţ din România – Cheile lui …

Cabana Cheia, în adâncul Masivului Buila-Vânturariţa

Ce tablou, ce carte face cât spectacolul naturii ? Sunt imitări palide, cel mult mângâieri pentru oamenii obloniţi. – Hippolyte Taine (1828—1893), critic literar, istoric al literaturii şi filozof francez.

Anul 2020 a fost unul plin de surprize, lecții de viață din care am învățat lucruri despre noi, despre cei din jurul nostru și despre lumea în care trăim. Am aflat că planurile ne pot fi date peste cap după o zi pe alta, că nu mai ne permitem sa realizăm strategii pe termen lung și că cel mai important contează flexibilitatea și puterea de adaptare.  Pandemia ne-a impus distanţare socială, interdicții privind întâlnirile, măsuri de igienă, lockdown, şcoli şi grădiniţe închise, şomaj tehnic și pentru majoritatea oamenilor viața s-a schimbat brusc. Pentru mulți dintre noi urmările au fost vizibile mai ales la nivelul sănătăţii psihice.  Și astfel nevoia de psihoterapie a crescut eclatant. “Baia de pădure”, o veche terapie japoneză (shinrin yoku) care presupune contopirea cu natura, este una dintre cele mai eficiente metode pe care le recomandă specialiști, pentru a ne reveni psihic și fizic după o perioadă îndelungată de stres și izolare. Iar natura nu se lasă ușor, ca o mamă care nu uită să ne bată la cap pentru că trebuie.  Aventura pe plaiurile Bârsei și Covasnei în perioada mai-iunie 2020  a  fost una dintre cele mai bune terapii demne să mă scoată din paradigma autoizolării și a stresului provocat de pandemie.

Priviți în ansamblu munții Perșani, Bodoc, Baraolt reprezintă micii străjerii ai Bârsei și Covasnei și nu sunt defel în măsură să obosească ochiul drumețului mai ales în toiul primăverii când buchetul de verde al făgetului și pajiștilor încântă privirea și primenește sufletul ce admiră renașterea  naturii antrenată într-o veșnică pulsație.  Pășind pe aceste culmi descoperi că orice peisaj are o cheie care se deschide cu un sentiment. Fiecare  cuvânt vine din cel mai adânc colţ al sufletului. Culorile care ne învăluie devin sentiment, iar verdele puternic din împărăția pădurilor ne liniștește ființa care renaște,  pictează în noi fericirea.

Situați în Carpații de Curbură din tronsonul Orientalilor reprezentând grupa sudică a acestora, Munții Perșani sunt modești ca înălțime variind între 800-1000 de metri însă formează unul dintre cele mai lungi lanțuri montane din țară. Sunt extrem de interesanți în special datorită diversității geologice fiind formați din roci cristaline, calcare mezozoice, fliș și aglomerate vulcanice consacrându-i ca unul din din puținele masive geomorfologic complexe din România alături de cele din Apuseni. Acest mozaic de roci  ce pot atinge vârste de până la aproximativ 800 de milioane de ani atribuie munților Perșani o aură distinctă față de regiunile din jur printr-o mare diversitate. Fără a putea fi comparați cu alți munți mai înalți din România, Perșanii au unicitatea și farmecul lor. Iubitorii de drumeții vor găsi în cuprinsul acestor munți vârfuri cu înălțimi medii: Măgura Codlei (1 292 m), Vârful Cetății (1 104 m), numeroase rezervații naturale: Cotul Turzunului, Pădurea Bogății, Coloanele de Bazalt de la Racoș și Piatra Cioplită, roci vulcanice, vulcani noroioși, locuri fosilifere, peșteri și chei, cum ar fi cele ale Vârghișului sau Dopca. Există o mare diversitate de monumente ale naturii care fac din această regiune un loc ideal de recreere, dar care oferă și oportunități de explorare a unor zone neatinse de civilizație, de o mare puritate naturală. Pe lângă acestea Perșanii ascund în liniștea lor tăinuită și alte comori neprețuite ale Bârsei. Zona Munților Perșani adăpostește cea mai mare concentrație de păsări din întreg județul Brașov, iar dacă te încumeți să pleci la drum doar cu rucsacul în spate, lângă Mercheașa o să te întâmpine și cel mai bătrân stejar din România, în vârstă de peste 900 de ani. Închizând la vest fosta Țară a Bârsei, munții Perșani  se prezintă ca o punte între Carpații Orientali și Carpații Meridionali. Tipul de roci și de relief, variațiile locale de altitudine, prezența văilor adânci și a depresiunilor transversale, au determinat împărțirea acestor munți în trei sectoare: Perșanii de Sud, Perșanii Centrali și Perșanii de Nord. Aceștia din urmă prezintă culmi rotunjite cu versante puțin înclinate și abrupturi stâncoase. Perșanii Centrali ies în evidență prin conglomeratele calcaroase, creste ascuțite și măguri despărțite de văi adânci, iar pentru Perșanii Sudici este reprezentativ peisajul colinar, pe alocuri cu aspect de câmpie. Măgura Codlei este cel mai înalt vârf, 1.292m, și are o formă aproape conică, ce se ridică deasupra reliefului înconjurător. Munții sunt traversați de importante căi de comunicație care asigură accesul de la est la vest, din Țara Bârsei și Depresiunea Baraoltului, către Depresiunea Făgărașului și a Homoroadelor. Chiar dacă formează unul dintre cele mai lungi lanțuri montane de la noi din țară, Perșanii sunt fragmentați de drumuri și defilee. Zona este declarată Sit Natura 2000 (ROSCI0352) și se învecinează și cu alte situri, formând o zonă cu o frumoasă diversitate naturală. În pădurile Munților Perșani putem întâlni exemplare de ștejar, fag, alun, păducel, ienupăr, iar dintre speciile de floră ocrotită amintim: laleaua pestriță, bulbucul galben, dedițelul, daria și crucea voinicului. Fauna caracteristică Munților Perșani este cea specifică din Carpați, exceptând zona alpină. Un loc aparte îl au păsările, zona munților alături de siturile limitrofe fiind una dintre cele mai bogate zone avifaunistice din județul Brașov. Se remarcă aici acvila țipătoare mică și barza neagră. Fără a putea fi comparați cu alți munți mai înalți de la noi din țară, Perșanii au unicitatea și farmecul lor. Pe parcursul acestor munți, sau în jurul lor, alte Situri Natura 2000 sau rezervații naturale contribuie la diversitatea zonei. Această regiune reprezintă un loc ideal de recreere, care oferă și oportunități de explorare a unor zone inedite în peisajul românesc.

De departe cea mai impozantă unitatea de relief ce domină culmile masivului Perșani este Măgura Codlei. Cu o altitudine de 1292 de metri vârful Măgura Codlei este cel mai înalt  vârf din munții Perșani. Cu forma sa ce împrumută mai degrabă aspectul vechilor curgane scitice (curgan-movilă înălțată deasupra unui mormânt străvechi), Măgura Codlei este acel munte singuratic cu aspect de deal, pe cate îl tot admiri ba din Bucegi și Piatra Craiului, ba din Piatra Mare sau Făgăraș. Făcând abstracție de lanțurile muntoase din jur simți cum aceasta exercită o tainică chemare, îți atrage privirea ca un magnet.

Măgura Codlei este văzută ca un loc de legendă al Țării Bârsei, aici fiind și ruinele unei cetăți aparținând cavalerilor teutoni și un barometru meteorologic al regiunii. Pentru a păși spre Măgura Codlei drumețul numaidecât trebuie să facă cunoștință cu orașul Codlea vestit altădată pentru serele de flori și de legume de unde indispensabil te atrage și umbra brădetului, care începe de îndată ce terenul se învălurează.

Amplasat pe drumul cultural ce leagă Brașovul de Sibiu, la poarta Perșanilor sudici orașul Codlea are o istorie ce gravitează în jurul Cetății, cunoscută pe vremea cavalerilor teutoni sub denumirea de Cetatea Neagră.  Orașul mai poartă încă memoria unei legende locale care vorbește despre „Împărăteasa Neagră”, ce își avea cetatea pe Muntele Măgura Codlei (1294m). Istoria locului și poveștile interesante își au rădăcinile în Țara Zânelor din Munții Piatra Craiului. Aceste povești fac astăzi parte dintr-un proiect al Agenției Metropolitane Brașov, care a realizat un ghid turistic în care sunt incluse Legendele Țării Bârsei. Legendele însuflețesc locul așă că merită depănate din când în când.  Se spune că Împărăteasa Neagră, care-și avea cetatea pe Măgura Codlei, avea un băiat care s-a îndrăgostit nebunește de o zână. După ce a pețit-o, zâna l-a refuzat pe motiv că nu dorea să se căsătorească cu un bărbat muritor. Refuzul tinerei i-a provocat acestuia o mare durere sufletească și în cele din urmă a murit de supărare. Acest fapt a înfuriat-o cumplit pe împărăteasă și, având calități de vrăjitoare, a blestemat zâna și a transformat-o în stână de piatră. De o fi adevărată sau nu adevărată povestea cele  câteva stânculițe ce împodobesc măgura par să atribuie un sâmbure de adevăr specificității și formei originale ale acestei culmi.  Dar Măgura Codlei mai este celebră și pentru alte calități nebănuite. Muntele Măgura Codlei, de unde a pornit această legendă, este considerat de localnici cel mai sensibil barometru meteo local. Locuitorii susțin și știu cum va fi vremea doar dacă se uită la atmosfera din jurul muntelui. Atunci când vârful Măgurii este învăluit în ceață, oamenii știu că urmează vreme rea. Aveam să testăm la propriu această presupoziție a localnicilor când la sfârșitul drumeției atunci când negura a acoperit cu un văl înspumat coama măgurii s-a pornit o ploaie abundentă, mocănească semn că omul în statornicia sa rămâne atașat locului și semnelor sale care-i animă existența.

Un scurt peregrinaj până la vârful  Măgura Codlei îți oferă șansa  plimbării prin pădurile tainice de făget a Perșanilor și a inhalării miresmelor ei terapeutice, concentrarea atenției pe ciripitul păsărilor și conștientizarea momentului  în care toate grijile dispar, toate stările de anxietate sunt îndepărtate de natură și ne putem bucura din nou de simplitate și de mângâierile calde ale acesteia. Drumeția pe aceste cărări fermecate reprezintă parcă o invitație discretă de a păși pe aleile unei adevărate grădini botanice. Trebuie doar să iubești plantele, să le admiri să împărtășești pulsațiile naturii cufundat într-o simbioză perfecta. Fiind declarată sit natural și arie naturală protejată Sit Natura 2000 (ROSCI0352)  Măgura Codlei deține pe abruptul său, peste 300 de hectare de pădure de fag (fagus sylvatica) cvasi-virgină și virgină, o adevărată comoară vegetală a României. Acestea sunt păduri neexploatate sau fără intervenții majore din partea omului, ce și-au păstrat structura naturală. În ele găsim arbori de toate vârstele, unii de peste 200 de ani și cu grosimi ale trunchiurilor impresionante chiar și peste 150 de centrimetri în diametru. În alternanță răzlețit întâlnim și specii de pin și molizi ceea ce conferă tabloului vegetal un decor variat.

În aceste păduri lemnul mort pe picior sau doborât este esențial viețuitoarelor multe specii depinzând el. Pe pantele abrupte ale Măgurii putem admira peisajul sălbatic ce amintește de pădurile străvechi cu forme ciudate de arbori scorburoși și trunchiuri doborâte,  cu ciuperci de copac (iască), cu floră și faună specifice, netulburate și nealterate de incursiunile barbare ale omului contemporan.

Pierduți în acest paradis vegetal, acoperiți de mantia verde a anotimpului primăvăratec urcușul până la vârful Măgura Codlei exercită o tainică chemare. Din Codlea până aici se fac circa 2h:30 minute-3 ore urmând traseul prin Poiana Mărul Dulce. Micile luminișuri presărate pe potecă din când în când,  dau naștere la tablouri exponențiale cu o panoramă deosebită înspre crestele masivelor Piatra Mică și Bucegi.

Ajuns sus pe vârful Măgura Codlei (1 292 m), cel mai înalt vârf al Persanilor poți admira fermecătoarea priveliște ce ți se înfatișează într-o splendidă panoramă a masivelor ce străjuiesc pitorească depresiunea a Bârsei. În aerul răcoros simți cum alunecă pieziș zâmbetul naturii printre munţi. Cu o privire lacomă cuprinzi toată  panorama largă dintre Făgăraș, Iezer şi Piatra Craiului, masive cu  forme felurite. Aici Piatra Craiului cu subdiviziunea ei Piatra Mică ni se înfățișează ca o creastă cu muchia zimțuită, la poala căreia se așterne pocladă de brazi însă mai spre vest masivele Făgăraș și Iezer-Păpușa cu limbi de zăpadă ce amintesc de faptul că acolo sus în asprimea crestelor iarna încă își exercita severa suveranitate,  se înalță ca niște uriași ciopliți în marmură, despicați de paloș, cu tăpșan neted pe vârf. Între cele două lumi de piatră stau mulțimea munților mai mărunți în frunte cu Țaga, cu sclipirea acoperișurilor pe stâne la marginea pădurilor.  La circa 5 minute de vârf într-o poieniță pe partea stângă,  drumețului i se înfățișează și tabloul panoramic cu masivele Piatra Mare și Postăvaru falnicii străjeri ai Bârsei ce emană sobrietate asemenea santinelelor veșnic prezente la post indiferent de vitregia vremii sau urgia veacurilor. Prin locația sa vârful Măgura Codlei constituie un alt prețios observator al Bârsei însă în prezent privirile îți sunt opturate de coroanele copacilor aflați pe creastă, semn al ignoranței și neimplicării autorităților locale în a expune într-o mai mare valoare acest loc strategic de o neasemuită frumusețe. Cătărați pe borna din jurul vârfului cu greu am putut surprinde câteva imagini evocatoare ale locului mai ales că și timpul nefavorabil ne-a împiedicat să încununăm demersul cu un succes deplin.  Pe vreme senină, de aici  într-un semitur de orizont se poate observa Ciucașul, Ţara Bârsei, Postăvarul și Piatra Mare, Bucegii cu vârfurile Coștila si Omu, silueta plină de semeție a Pietrei Craiului, Munții Ţaga și extremitățile estice ale Munților Făgăraș.

Și cum poți să îți iei la revedere de la Perșani și de la  încântătoarea sa măgură fără a aminti în treacăt de pitorescul, legendele și istoria depresiunii Bârsei pe care atât de frumos am surprins-o din Poiana Mărul Dulce.

Acum 500 de ani, călătorii au numit Ţara Bârsei ,,o altă Transilvanie” sau ,,mica Transilvanie”. La hotare, ,,înconjurată din toate părţile de munţi păduroşi şi de munţi înalţi”, în interior o ,,ţărişoară deosebită cu câmpii mănoase şi pajişti încântătoare”  şi o,,grădină frumos rânduită şi bine păstrată”,Ţara Bârsei, faţă de Transilvania, nu este altceva decât o cetate mai mică între munţi. În această cetate naturală,la granița între Orient și Occident, s-au întâlnit drumurile istoriei şi civilizaţiilor, cu extraordinara lor infuzie etnică şi culturală, cu permanenta mişcare de oameni şi valori. Denumirea ,,Țara Bârsei” se pare că provine de la hidronimul ,,Bârsa”, care este unul din principalele cursuri de apă din depresiunea Brașovului, un râu care străbate Ţara Bârsei de la sud-vest la nord-est, vărsându-se aproape de Feldioara în râul Olt. Geografii au delimitat ,,Ţara Bârsei” prin ,,depresiunea Bârsei”, care acoperă spațiul dintre munții Perșani (vest), Munții Bodoc – Baraolt (nord), Munții Vrancei (est), Munții Ciucaș – Bârsei – Bucegi – Piatra Craiului(sud). În schimb, etnografii extind Țara Bârsei, incluzând bazinul hidrografic al Oltului şi râului Negru, până spre Sfântu Gheorghe, respectiv Brețcu. Structura geologică a depresiunii Bârsei este de origine tectonică, formată prin fracturarea și scufundarea repetată a unor fragmente centrale ale Carpaților de Curbură. Ulterior prăbușirii, apele au invadat această groapă, formând un lac în care, de-a lungul vremii,s-au adunat straturi sedimentare de sute de metri grosime. Pe urma lacului de odinioară au rămas frumoasele şesuri înşirate ca o salbă în lungul Ţării Bârsei. Astfel, vatra Ţării Bârsei are înfăţişarea unei câmpii veritabile, deşi ne găsim în inima muntelui şi altitudinea absolută nu coboară nicăieri sub 500 m.

Pe teritoriul Țării Bârsei se află în prezent trei municipii (Brașov, Codlea și Săcele), trei orașe (Ghimbav, Râșnov și Zărnești), precum și un număr de 13 comune (Apața, Bod, Bran, Cristian, Crizbav, Dumbrăvița, Feldioara, Hălchiu, Hărman, Măieruș, Prejmer, Sânpetru și Vulcan).

În 1211, depresiunea a fost donată de către Regele Andrei al II-lea al Ungariei Cavalerilor Teutoni drept mulțumire pentru că aceștia au apărat granițele de sud-est ale Regatului Ungariei, împotriva cumanilor. Cavalerii teutoni aparțin unui ordin catolic german  care avea o orientare religioasă și militară. A fost format la sfârșitul secolului al XII-lea la Acra, în Palestina. Pe lângă serviciul militar din Țara Bârsei, teutonii aveau ca scop, de asemenea, să întărească poziția bisericii catolice într-o zonă în care majoritatea populației era ortodoxă și sa exploateze minele de aur și de argint din Transilvana. Ei au ridicat numeroase cetăți fortificate de lemn (în cei 14 ani de ședere), cu sprijinul populației de aici și au colonizat zona cu țărani și meșteșugari germani, care ajutau la bunul mers economic al cetății. Aceștia au fost denumiți în timp sași și s-au așezat alături de populația autohtonă. Cu timpul, teutonii și-au extins tot mai mult stăpânirea asupra teritoriilor suplimentare, în zone necontrolate de regatul Ungariei și le-au pus oficial sub autoritatea Papei datorită legăturilor marelui maestru al ordinului, Hermann von Salza, cu împăratul romano-german Frederic al II-lea și cu Papa Honoriu al III-lea. În 1225, regele Ungariei  a expulzat definitiv din Țara Bârsei Ordinul Cavalerilor Teutoni. Cavalerii Teutoni au lăsat o moștenire bogată zonei prin construcțiile pe care le-au ridicat. Pe unele le-au lăsat neterminate, ele fiind continuate de localnici împreună cu meșteșugarii sași. Este cazul cetăților și castelelor (Râșnov, Bran, Feldioara) și a bisericilor evanghelice fortificate, ca cele din Cristian, Hărman, Prejmer și Sânpetru ce fac din Țara Bârsei o inestimabilă comoară puternic integrată în patrimoniul etnografic și cultural al Ardealului.

Trecând de Brașov urmând drumul spre vechiul sat Hărman și Prejmer cu brâu de piatră în jurul bisericii mai înalt, mai gros privirea alunecă de pe șesul lucrat ca o grădină, spre pieptul virtuos a celor doi străjeri din masivul Bucegilor, de aici mai impunător. Spre răsărit e Piatra Mare pe tăpșanul căruia în luna iunie se aprinde jarul bujorului de munte trandafiriu, podoaba Carpaților. Dincolo către Brașov se ridică piramida Postăvarului cu priveliște neîntrecută asupra șesului. Urmează apoi Ozunul și paralel cu malul Oltului pătrundem timid peste mozaicul de ogoare al Covasnei ce capătă reflexe irizante. Beneficiind de un relief variat, de la forma de câmpie brăzdată de râuri şi punctată de lacuri, la dealuri submontane şi bucurându-se de vecinătatea munţilor, judeţul Covasna, fostul județ Trei Scaune, încântă ochiul şi sufletul prin frumuseţea neasemuită a peisajului în care verdele puternic al coniferelor domină ca un brâu înconjurător, înălţimile munţilor ce parcă îmbrăţişează aceste plaiuri transilvane. Din punct de vedere altimetric, teritoriul judeţului Covasna este cuprins între înălţimile absolute de 468 m (baza de eroziune a pârâului Baraolt la Augustin) şi 1777 m (Vârful Lăcăuţi din Munţii Breţcului) şi este străbătut de apele Oltului şi ale Râului Negru, care scaldă şi bazinul Târgu Secuiesc, mărginit de Munţii Nemira şi Munţii Breţcului la est şi Munţii Întorsurii la sud, iar la vest de şirul Munţilor Bodoc.Cele mai vechi mărturii de locuire umană cunoscute pe teritoriul judeţului Covasna aparţin paleoliticului mijlociu (7000 – 8000 î.e.n.) de la Brăduţ. Cultura Criş şi cultura de ceramică lineară, din neoliticul timpuriu sunt cunoscute prin descoperirile de la Angheluş, Petriceni. Dintre culturile neolitice pe teritoriul judeţului Covasna trebuie evidenţiată cultura Cucuteni – Ariuşd, atât prin aria largă cât şi prin calităţile deosebite ale ceramicii.Perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului este reprezentată prin descoperiri arheologice în localităţile Reci şi Malnaş – Băi. La începutul celei de a doua epoci a fierului se formează pe teritoriul Daciei uniuni tribale în care este cuprinsă şi populaţia geto – dacică de pe meleagurile judeţului Covasna. Pe baza săpăturilor executate în judeţ s-a constatat că populaţia geto-dacică a trăit în aşezări deschise, neîntărite situate pe terasele râurilor (Sf. Gheorghe, Moacşa, Cernat, Malnaş, etc.). La Ghelinţa şi Surcea au ieşit la iveală numeroase podoabe de aur dacice. În epoca cuceririi romane, pentru apărarea pasurilor şi trecătorilor au fost construite castre la Olteni, Breţcu, Comandău şi la Boroşneu Mare. Epoca stăpânirii romane este atestată, în afară de aceste castre şi de aşezări civile. Retragerea armatei romane şi a aparatului de stat nu a afectat continuitatea vieţii pe aceste teritorii, cea mai mare parte a populaţiei a rămas pe loc acomodându-se noilor condiţii de viaţă. Începând cu secolul al XVI-lea, în aceste ţinuturi, se intensifică relaţiile comerciale favorizate şi de faptul că pe aici treceau drumurile comerciale care legau Transilvania cu Moldova şi Ţara Românească. Secolele XVII – XVIII se caracterizează prin intensificarea contradicţiilor de clasă, prin lupta continuă dintre nobilime şi iobăgimea exploatată. Cea mai amplă răscoală a populaţiei locale a avut loc în anul 1785. Luptele sociale şi naţionale din secolul al XIX-lea au culminat cu revoluţia burghezo-democratică de la 1848. La începutul secolului al  XIX-lea pe teritoriul judeţului Covasna existau 4 oraşe, Breţcu şi Ilieni care aveau un caracter rural, Sfîntu Gheorghe  şi Târgu Secuiesc cu un mai pronunţat caracter orăşenesc. Judeţul Covasna are un potenţial turistic valoros, datorită peisajului său pitoresc, bogăţiilor de ape minerale, mofetelor, precum şi existenţa unor monumente istorice de artă şi arhitectură.  Cele mai valoroase zone sunt cele montane, care în general adăpostesc şi staţiuni balneoclimaterice din judeţ. Astfel, sunt masivele muntoase ale munţilor Baraolt, Bodoc, Nemira, Întorsura Buzăului.  Judeţ cu vechi tradiţii balneare, Covasna dispune de staţiuni balneoclimaterice celebre: Covasna, Balvanyos, Malnaş-Băi, Vâlcele, Şugaş-Băi, Băile Fortyogo, Biborţeni, Ozunca-Băi.

Chiar dacă sunt de dimensiuni reduse,  munții Bodoc și Baraolt  sunt frumoși prin sălbăticia lor prin farmecul verde al pădurilor ce îi împresoară despărțiți doar de panglica Oltului ce curge lin aproape la nivelul pajiștilor și ogoarelor sub umbra bolților de răchită.

Fiind parte a Carpaților Orientali, Munții Bodoc – Baraolt dau startul unei zone de sălbăticie ce se continuă mai departe cu Munții Harghitei și Munții Gurghiului. Acești munți primitori îți încântă ochii cu sutele de ghiocei care răsar primăvara, iar pădurile colorate de toamnă și poienile însorite te invită la câteva momente de relaxare.  Pe teritoriul acestor munți a fost înființat Situl Natura 2000 – ROSPA0082 Munții Bodoc – Baraolt.  Situl cuprinde în întregime Munţii Baraolt şi parţial Munţii Bodoc. Pădurile acoperă aproximativ 70% din suprafaţa sitului, iar relieful este caracteristic zonelor cu dealuri înalte. Toate pâraiele de pe teritoriul sitului sunt afluenţi ai Oltului. Aria protejată cuprinde păşuni şi fâneţe care alternează cu păduri seculare de foioase, predominant făgete, oferind un habitat ideal atât pentru păsările răpitoare, cât și pentru barza neagră. Populația de viespar și barză neagră din Munții Bodoc – Baraolt reprezintă 2% din efectivele la nivel național al acestor două specii. Alte specii importante ce se regăsesc aici sunt: cristelul de câmp, acvila țipătoare mică, huhurezul mare, ghionoaia sură, muscarul, gulerat și muscarul mic. Oferta peisagistică a acestei rezervații este una variată, de la câmpurile întregi de ghiocei situate sub vârful Kőmöge și orhideele prezente în păduri, și până la rocile vulcanice întâlnite din loc în loc sau grotele antropogene care adăpostesc pe timpul iernii multe specii de lilieci. Se mai remarcă în această zonă și izvoarele de ape minerale.

O vară întreagă m-a ținut pădurea; Cu fața în iarbă și cu gândul aiurea;  Iar acum în toamnă la plecare; Se tânguie că mă duc din inima ei și o doare; Pădure, pădure nebună; În fiecare noapte cu lună; Voi rătăci fără țintă agale; Ca o frunză mânată de vânt pe potecile tale (Carmen Ciocalată-Pădure Nebună).

Cam așa poate fi descrisă o frumoasă călătorie pe potecile tăinuite ale Bodocului. În zona de mijloc a judeţului Covasna se înalţă Munţii Bodocului a căror parte centrală şi nordică se situează la înălţimi de peste 1200 m. Ei sunt constituiţi din gresii, microconglomerate şi marne de vârstă cretacică aparţinând zonei interne a flişului. Datorită specificului reliefului, munții Bodocului prezintă importante rezerve turistice. Abundenţa de tezaure hidrominerale şi gaze mofetice se concentrează în jurul zonei Balvanyos – Lacu Sfânta Ana dar pot fi întâlnite și în localitățile Bodoc, Malnaș Băi, Micfalău și Bixadul Oltului de un pitoresc nebănuit.

Bodoc-Servus tok. Ce-am vorbit nu mai întorc. Pentru munții Bodoc am ales ca și intinerariu al drumeției traseul ce pornește din comuna Bodoc spre fabrica de apă și vârful Bodoc.  Priviți de jos de la poale,  munții Bodoc nu au parcă darul de a trezi acea poftă de a te aventura la propriu în împărăția semețelor creste carpatine. Aspectul lor tărăgănat, cu culmi domoale, deluroase și monotone îți aduce mai degrabă aminte de peisajul bucolic descris cu atâta măiestrie de pana poeților noștri naționali.

Dar acești munți nu au darul de își etala  mantia sclipitoare,  impunătoare a marilor masive carpatine ci mai degrabă ascund frumuseți tăinuite adânc în străfundul inimii lor ce pulsează adânc. După traversarea comunei Bodoc urmând drumul spre fabrica de apă faci numaidecât cunoștință cu templul vegetal al masivului.

Aici în universul vegetal ferit de orice privire sfidătoare simți cum mireasma pădurii îți îmbată simțurile. Te aproprii de ea, pentru a nu o deranja și o privești minute în șir. Instantaneu te încearcă un sentiment care te copleșește. Atât de tăcută și liniștită, dar atât de prezentă în viața noastră a oamenilor. Fragilă, dar rezistentă în același timp nu știe să se supere. Știe doar să viețuiască. Indiferent de cât rău îi facem, în tăiem copacii îi rupem crengile și frunzele, ea se încăpățânează să reziste.  Dar nu orice fel de rezistenţă, ci o rezistenţă demnă şi falnică, precum copacii seculari care cresc în ea.

După o plimbare de circa două ore prin această dumbravă minunată poposim într-o mică poieniță semn că ne apropiam de zona de pășune alpină. Pe ultima porțiune vegetația de făget alternează cu cea de molidiș creând o mixtură interesantă. Întindem cortul în fermecătoarea poiană simțind la propriu cum în seara liniștită, pădurea își întinde obosită crengile și îmbrățișează cu căldură amurgul rece al nopții. Adoarme liniștită cu gândul la o lume mai bună, o lume în care oamenii îi recunosc meritele şi mai mult decât atât, o respectă.

Dimineața șirul neîntrerupt al vieții o ia de la capăt când lacrimi de rouă se scurg de pe brațele pădurii, lacrimi care o înviorează și o hrănesc deopotrivă. Doar cerul era martorul măreției pădurii, a întinderii ei nemărginite.

Numaidecât pătrundem în zona de pășune alpină. Aici primăvara spre vară  frumusețea locului cu liniștea deplină, cerul albastru, căldura, insectele, florile, copacii, priveliștile către depărtări, îl învăluie pe drumeț, ținându-i captivată atenția și sufletul în admirarea frumuseților  Bodocului. Să ne amintim timpul lui, resimțind frumusețea lui indescriptibilă.

Urcând lin pe șaua Bodocului parcă totul din jur este atrăgător, perspectiva deschizându-se spre zările nemărginite ale Covasnei și Harghitei cu salba de localități Ghidfalău, Arcuș, Bodoc, Malnaș Băi, Micfalău, Bixadu Oltului până în zări îndepărtate spre Sfântu Gheorghe și Băile Tușnad. De aici de la vârful Bodoc 1192 metri ai șansa de a admira coama munților Bodoc,  cu caracteristica ei, locuri alpine, cu deschidere, pâlcuri de copaci, copaci singuratici, poieni.   Fiind zonă pastorală, o pășune este în apropiere vârfului Bodoc, la ieșire din pădure un văcar de treabă cu vacile și câinii lui, o altă cireadă dincolo de Mociar, stâne spre satul Bodoc…dar frumusețea și liniștea sunt covârșitoare. Tabloul naturii este unul dintre cele care te pot converti. Făptura variată a munților se înșiră în semicerc, din Vrancea și până-n țara Oltului, unii înecați în ceață, ca după o cortină, alții în față, din ce în ce mai limpezi.  Aici norii se tivesc cu dungi strălucitoare, devin ca ceața, iau fantastice înfățișări cu gâturi lungi, cu degete subțiri, resfirate, până când scămoșați, se topesc fără urme. Alții vin la rând când grăbiți, când mai încetiniți. Fuga lor pe cer proiectează umbre pe coastele munților, peste mozaicul de ogoare din șes ce capătă reflexe irizante.  Ce frumoși, ce mândrii sunt munții văzuți din perspectiva depărtării. Dacă ar avea glas, multe ne-ar mai spune despre cele văzute din vremuri depărtate. Ținutul acesta al Bodocului e unul din cele mai zbuciumate, tocmai pentru că e atât de variat.

Cam așa aș putea descrie într-un mod cât se poate de idilic scurta mea incursiune prin pădurile sălbatice ale Baroltului cu plecare de la Sfântu Gheorghe pe traseul Dealul Pace-Pășunea Plopului până în apropiere de satul Vâlcele. Punându-se de-a curmezișul Oltului, munții Baraolt, au rămas mai puțin cunoscuți decât Oltul, dar mai ascunși, mai retrași, vrând să uităm trecerea a toate de care ne aduce aminte apa curgătoare, un baraj în fața curgerii apelor, un baraj menținând statornicia munților pentru totdeauna. Din Sfântu Gheorghe spre Pășunea Plopului poți face în jumătate de  zi o plimbare fără a întâlni alți drumeți în niște munți mai puțin străbătuți, exceptând oamenii locului. Din poiana Pace pe  marcaj bulină roșie, un drum forestier seamănă pe alocuri cu o alee printre copaci, printre minunații fagi, ca o promenadă într-un parc sălbatic.

Părăsind culmea Pace te afunzi nestingherit în huluzul  pădurii unde vântul cald de primăvară  face ca arborii să danseze în bătaia sa. Blândul soare înaintează printre frunzele lor dese, dar cu greu ajunge să încălzească solul pădurii. Doar cerul este martorul măreției pădurii, a întinderii ei nemărginite. În pădure reperăm foarte mulți copaci crescuți în cuplu cu un singur trunchi inițial, după care se bifurcă, și mai departe urcă spre cer cei doi copaci separați încolăciți însă într-o spirală ca niște îndrăgostiți.

Drumul prin pădure deși este domol aproape plan am putea zice exceptând desigur abruptul dealului Pace,  nu este defel plictisitor.  Și aici apar colțuri de o pasionantă atracție, tocmai de unde nu te-ai aștepta. La un moment dat reperăm într-o ordine diversificată ceva magic. Pe partea dreaptă ca niște catarge înălțate spre cer niște exemplare de molid parcă concurează în expunerea formelor lor atletice cu formele neregulate ale făgetului de pe partea stângă a drumului, de parcă un biet drum de care este în stare aici să  despartă diversitatea formelor de arboret din zonă.

La ieșirea din pădure înspre Vâlcele deschiderea spre zări este largă deși copacii stau în apropiere. Aici popasul este inevitabil. Nu poți să nu te oprești, oricât de indiferent ai fi la frumusețile naturii. Dintr-odată, într-o primă poiană parcă anume dăruită spre a desfăta ochiul drumețului, se dezvăluie unul din tablourile cele mai ademenitoare, aceasta decurgând și din faptul că nu m-a așteptam la el, în drumul pe care îl credeam mereu închis cufundat în desișul pădurii. În apus de soare se înălța în șiraguri tot mai ridicate profilul nestemat săpat în piatră al Bucegilor păzit cu strășnicie de cei trei jandarmi ai Bârsei:  Ciucașul, Piatra Mare și Postăvaru. Acum în liniștea serii simți cum munții domină, desenând pe marginea cerului o linie de profil cu foarte puține zvâcnituri.  Ca o prispă lată în lungul lor se întinde platoul pășunilor Baraoltului, cu satul Vâlcele ascuns discret într-o vale îngustă.

De îndată ce părăsim punctul culminant cortina se lasă. Natura își schimbă haina.În locul asprei încruntări a munților, îți surând plaiuri întinse, numai aur și pietre scumpe. Ajunși în Pășunea Plopului spre seară uiți că ești pe pământ doar cântecul greierilor și a păsărelelor din pădure te leagănă. Și dacă se întâmplă ca luna plină să țese în văzduh firele ei argintii, pământul îți fuge de sub tine. E atâta farmec, în natură, de pare că te aștepți să asiști la hora zânelor, ca în povești. Spre dimineață aici belșugul poienii parcă te amețește. Într-o largă perspectivă ai ocazia de admira satul Vâlcele precum și culmile domoale ale Baraoltului ce ascund printre straturi de fagi și brazi amestecați, vârfurile Havad și Gurgău cele mai înalte ale masivului.  În linie prelungă acestea coboară agale spre Șugaș Băi iar în depărtare fratele Bodoc ne salută pe noi drumeții ce ne-am abătut nestingherit pașii în admirarea comorilor neprețuite ale Covasnei.

Închei acest articol împărtășind speranța ca pe viitor noi români și maghiari să învățăm să prețuim din ce în ce mai mult natura și ariile protejate. Cred că natura  ne este prieten bun şi la bine şi la rău. Și cred că este bine să facem pasul către această prietenie pe viață: la pas, în alergare, în ritmul de trap al calului sau în galopul bicicletei, cu aparatul de fotografiat sau cu copiii sau bunicii de mână. Masivele Perșani, Bodoc, Baraolt cu peisajele Brașovului și Covasnei de un pitoresc autentic românesc sunt un exemplu elocvent în susținerea argumentelor anterior expuse.  Fără a avea măreția Făgărașilor, splendoarea Pietrii Craiului sau sălbaticia cetății de piatră a Retezatului acești munți îsi au farmecul lor arătându-ți totodată calea spre cele mai tăinuite frumuseți.