I. PREZENTARE GENERALĂ

Partea muntoasă a Dobrogei, în lipsa unei hărţi şi a unei descrieri potrivite, este încă eclipsată de Litoral şi Deltă. Munţii Măcin, în ciuda vechimii (de cinci ori mai bătrâni decât Carpaţii) şi a înălţimilor reduse (oraşul Braşov este mai sus decât piscul lor cel mai înalt – Ţuţuiatul 467m), uimesc cu formele lor îndrăzneţe, vârfurile ascuţite cu profil alpin, versanţii abrupţi, plini de grohotişuri şi nu numai. Au apărut în orogeneza hercinică având aceeași vârstă cu Munții Scoției, Vosgi. Având inițial o înălțime de aproximativ 3000 de metri, în prezent nu depășesc 500 metri (Vârful Țuțuiatul – 467 m altitudine).  Această caracteristică le conferă titlul de cei  mai vechi munți din România. Interesul deosebit al cercetătorilor este orientat, datorită numeroaselor vestigii istorice, către săpăturile arheologice, dar în egală măsură și către cercetarea știinţifică a vastului tezaur natural existent aici – geologic, botanic, zoologic, geomorfologic.  Tocmai de aceea, pentru conservarea unicităţii mediului şi a biodiversităţii existente pe un teritoriu atât de redus (sub 0,5% din suprafaţa ţării), în anul 2000 a fost înfiinţat Parcul Naţional Munţii Măcinului, funcţional însă din 2004, cu o suprafaţă de 11.321 hectare.  Situaţi în imediata vecinătate a municipiilor Galaţi şi Brăila, munții Măcin pot constitui un loc ideal de recreere, de practicare a unor sporturi (mountain bike, alpinism, drumeţie, orientare turistică) dar și de cercetare, şi pentru că sunt, de cele mai multe ori desconsideraţi, inclusiv de către iubitorii de munte, merită ca cei care le calcă meleagurile să  îi descrie  într-o lumină cât mai constructivă  prezentând atractivitatea peisagistică şi, implicit, turistică a acestor munţi.

În ceea ce privește limitele geografice ale acestor munți, la nord limita acestora o constituie Dunărea, până la care se interpun lacurile Jijila si Crapina și bălțile dintre ele. Limita de est o constituie, foarte clar, văile Luncavița si Taita cu Pasul Teilor (187 m) și localitățile Luncavița, Nifon, Hamcearca și Balabancea de pe acestea, văi care despart munții de dealurile Niculițelului. Limita de sud se situează în culoarul depresionar în care se găsesc localitățile Traian, Mircea Vodă, Horia, culoarul ce desparte munții de Podișul Babadagului prin pasul Carapelit sau Iaila (192 m). Limita de vest a munților o formează, ca și la nord, Dunărea, aici prin Brațul Măcin ce-i separă de balta Brăilei, desecată și amenajată în prezent pentru agricultură.  Munţii Măcinului reprezintă martorul rezidual cel mai evident al orogenezei hercinice, care s-a desfăşurat în Paleozoicul superior (Devonian-Carbonifer), având în ansamblu forma unui triunghi ascuțit,  Munţii Măcinului au cea mai mare lăţime între localitatea Turcoaia şi valea Lozovei, unde ating 24 km. Munţii se desfăşoară pe o lungime de 65 de km sub forma unor culmi paralele orientate NV-SE, care concordă cu liniile tectonice generale, culmi din ce în ce mai numeroase şi mai fragmentate în partea de S-SV. Culmea principală începe din Pintenul Bugeacului (95 m) – din faţa municipiului Galaţi (la NV) şi ţine până în Dealul Carapelit (350 m, la SE), culminând în Vf. Ţuţuianu (467 m – altitudinea maximă din masiv). Rocile predominante aici sunt granitele gnaisice, de culoare cenuşie, şi dioritele (din partea cea mai înaltă), şisturile cristaline (bine reprezentate în Pietrele Mariei), cuarţitele, grauwackele, conglomeratele (formaţiunea de Carpelit), filitele.

La vest de culmea principală se identifică prima culme secundară, dar impunătoare prin aspect – Culmea Cheii sau Pricopan, cu vârfuri ascuţite, care culminează în vârful  Sulucu Mare (370 m), continuată la sud cu masivul Megina (285 m), ce se îndreaptă convergent, prin Dealul Carapcea, tot spre Dealul Carpelit. Această culme secundară este constituită din granite gnaisice, micaşisturi, cuarţite şi amfibolite, intens dezagregate. Între culmea principală (la est), Culmea Pricopan (la nord) şi Dl. Megina (la sud) se află depresiunea longitudinală Greci, drenată de două văi largi, Dumbravei (dinspre NV) şi Plopilor (dinspre SE), continuată la sud de joncţiunea dealurilor Megina şi Carapelit cu partea superioară a Depresiunii Cerna. Mai la  vest se observă existența celei de-a doua culmi secundare, dispusă paralel cu precedentele, formată din mai multe masive cu caracter insular, înnecate în loess, în care se  identifică dealurile Orliga (117m), Carcaliu (95 m), Piatra Râioasă (98 m), Priopcea (410 m) şi Mircea Vodă (260 m). Acestea sunt constituite din cuarţite (care predomină în masivul Priopcea), din micaşisturi şi filite şi sunt localizate în plină zonă joasă, în plină zonă stepică. Ultimele înălţimi, cele mai vestice, se pot observa sub formă de masive cu totul izolate, ca Iacobdeal (Vf. Victoria, 341m) şi Piatra Roşie (206 m) – ambele constituite din granite, apoi Dealurile Bujoarele (380 m), în care apar gresii, şisturi şi calcare de vârstă devoniană. În partea estică, la contactul cu podișul Niculiţel, se conturează Depresiunea Taiţei superioare, cu caracter longitudinal (cu localităţile Nifon, Hamcearca, Balabancea şi Horia) care, prin Pasul Teilor, se prelungeşte în Depresiunea Luncaviţei. În Depresiunea Taiţei superioare apar întinse glacisuri deluvio-proluviale, cu terenuri bune pentru culturi şi păşuni.

În ansamblu, Munţii Măcin se prezintă din punct de vedere tectonic sub forma unui mare anticlinoriu, din care eroziunea, foarte accentuată şi îndelungată, a scos la zi granitele din corpurile lacolitice de adâncime. Liniile structurale generale, în special sistemul de falii inverse cu direcţii NV-SE, se reflectă în relief nu doar prin orientarea culmilor, ci şi prin cea a văilor principale, cum sunt Luncaviţa, Taiţa, Lozova. În ceea ce privește vegetația și fauna,  climatul acestor munţi a determinat o varietate specifică, unică în Europa, cu interferenţa  tipurilor ecosistemice pontico – submediteraneene, central europene şi asiatice, fapt ce conferă Munţilor Măcin atributul de sinteză în miniatură a două continente – Europa şi Asia. Aceeaşi interferenţă face posibil ca pe circa 0,5% din teritoriul ţării să se întâlnească peste 50% din speciile de floră şi faună ale României.  6 dintre cele 8 grupe de ecosisteme din Europa sunt reprezentate în Parcul Naţional Munţii Măcinului.  În Parcul Naţional Munţii Măcinului sunt identificate 24 de habitate prioritare, dintre care unul este unic în lume! – pădurea de fag dobrogeană de la Valea Fagilor, cu exemplare de fag impresionante prin dimensiuni, unele având 0,8 m diametru şi 30 m înălţime.

Acest paradis al biodiversităţii adună peste 1770 de specii de plante (din care 72 sunt protejate ca fiind rare sau vulnerabile, iar 27 de specii sunt endemice); 181 specii de păsări (din care 37 sunt strict protejate la nivel internaţional); 47 de specii de mamifere; 1436 specii de insecte identificate, cu peste 900 de specii de fluturi; 11 specii de reptile; 7 specii de amfibieni. Pădurile acoperă suprafeţe mai întinse în culmea principală a Munţilor Măcin, pe versantul estic şi în zona Cantonului Cozluc, iar Culmea Pricopan este slab împădurită, dominată de stâncării, versanţi abrupţi şi ecosisteme stepice. Pădurile conţin diferite specii de gorun în amestec, în principal, cu specii mezo-termofile (mojdrean, cărpiniţă, stejar brumăriu, stejar pufos, tei argintiu) şi, izolat, paltin de câmp, arţar, jugastru; subarboretul este reprezentat de porumbar, păducel, scumpie, soc, măceş, corn, lemn câinesc. Fauna cuprinde o mare varietate de mamifere (căprioară, mistreţ, lup, vulpe, iepure, veveriţă, dihor, arici, şoarece de pădure, şoarece de câmp, popândău), păsări (potârniche, şoim dunărean, turturică, sitar, rândunică, ciocănitoarea dobrogeană, vulturul pleşuv sur sau vultanul, vulturul negru sau cafeniu), reptile (guşterul vărgat, şopârla dobrogeană sau de stepă, vipera cu corn dobrogeană, balaurul – şarpe ocrotit de lege, broasca ţestoasă dobrogeană – ocrotită de lege şi declarată monument al naturii. Varietatea speciilor de păsări a determinat dezvoltarea în zonă a unui tip aparte de turism – turismul ornitologic, pentru care în unele poieni antropice, cum este poiana mică de pe Valea Chediu  s-au amenajat foişoare de observaţie. Se întâlnesc tabere ale ornitologilor campate în poiana de la intrarea pe Valea Chediu (la poalele sud-vestice ale culmii principale), la intrarea pe valea Şerparu (lângă Suluc) şi la Fântâna de Leac (sub Culmea Pricopan). În concluzie Munții Măcinului cu înălţime redusă şi aspect de dealuri (aşa cum arată cele mai multe denumiri din cuprinsul lor), se impun în peisajul geografic general al României prin numeroase vârfuri ascuţite şi versanţi abrupţi, plini de grohotişuri (în special în sectoarele granitice). În alte părţi pădurea este atotstăpânitoare. Străbătând potecile munţilor, te impresionează originalitatea peisagistică,  conferită de formaţiunile granitice megalitice şi de contrastul dintre vegetaţia forestieră mezofilă şi pajiştile stepice xerofile. În perimetrul Parcului Naţional Munţii Măcinului au fost identificate de către specialişti, pe baza unor criterii mixte – relief, climă, vegetaţie – opt categorii de peisaje de la  peisaje aride de stâncărie pe crestele golaşe ale culmii principale şi toată Culmea Pricopanului; peisaje cu stânci granitice în curs de dezagregare cu forme arhaice bizare (Culmea Pricopanului, Piatra Râioasă; păduri de silvostepă cu bujorul dobrogean; peisaje de pădure balcanică, mediteraneeană şi central europeană; păduri de fagi seculari; poieni cu interferenţe ale ecosistemelor pontice, asiatice şi central europene; abrupturi pe rama vestică a Munţilor Măcin si Culmea Pricopanului; canioane săpate de cursurile de apă care, deşi au debit scăzut, creează o imagine impresionantă.

 

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Zona istorică Dobrogea este extrem de variată în privința reliefului și geologiei, dar și din punct de vedere al microclimei, hidrografiei, florei și faunei. Diversitatea tipurilor genetice de relief este caracteristică spațiului dobrogean, fiind regiunea din țară cu toate formele importante de relief: munte, deal, câmpie, podiș, depresiuni și văi. Tu Galați, Brăila și Măcin să știți  că venim. Măcine bătrâne cu drag ne veghezi, Mărginit de mândra Dunăre,  Te pierzi larg spre vasta stepa dobrogeană. Așa a început în luna mai 2019 aventura mea pe cel mai vechi munte al României clădit în urmă cu 420 de milioane de ani făcând parcă un salt în timp în acele vremuri geologice imemoriale în care milioanele de ani se numărau ca secundele. Periplul meu dobrogean m-a transpus pentru început în lumea tainică a orașelor dunărene Brăila și Galați puncte de confluență și interferență între trei regiuni istorice Muntenia, Moldova și Dobrogea. Călătorul deprins cu terenurile joase și vastitatea Bărăganului reperează drumul spre Brăila ca ceva ce are în el taina aleilor, care duc la ruina unui vechi castel. Brăila are o situație minunată, parcă anume natura i-a pregătit cele mai favorabile condiții: malul adânc înlesnește acostarea vapoarelor maritime de mare tonaj, capăt de drum maritim, la răscrucea comunicațiilor de apă și de uscat, cu mari posibilități de legături în toate direcțiile.

Din punct de vedere etimologic denumirea orașului pare să vină de la vorba genoveză Bariliana (butoiașe), sau de la satul pescăresc a lui Moș Brăilă. Într-o veche descriere geografică din 1350 Brăila apare sub denumirea de „Drinago”, iar în anul 1368 numele i se schimbă în Brayla, fiind menționat cu această denumire într-un privilegiu de transport și comerț acordat negustorilor brașoveni. Mai apoi, orașul a fost ocupat de către turci între anii 1538 și 1540, iar începând cu anul 1554 până în anul 1829 a purtat numele de Ibrail. Brăila cunoaște o dezvoltare uriașă la începutul secolului XX, reprezentând un important port de intrare- ieșire a mărfurilor din România. Încă din secolul XIX  orașul a cunoscut însemnate schimbări precum pavaj și felinare pe străzi, farmacii, stație meteo, apariția parcului Belvedere, înființarea unor tipografii, a unui teatru, construirea căilor ferate și a unor fabrici.

Din dreptul municipiului Brăila începe și Dunărea Maritimă. Traversând gura Siretului pe la Barboși la nici 32 de km am poposit și în municipiul Galați. Prima atestare documentară a târgului Galaţi datează din 1445, într-un act semnat de domnitorul Ştefan al II-lea. Galaţiul a crescut în importanță după ce turcii au cucerit cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, în iulie-august 1484, oraşul rămânând singurul port al Moldovei cu rol important în comerţul intern, dar şi în cel polono-turc.  În 1837 oraşul Galați dobândeşte statutul de port liber, (porto-franco), iar după războiul Crimeei din 1854 – 1856 devine, împreună cu Sulina, sediu al Comisiei Europene a Dunării. Însă la 22 decembrie 1882 acest statut a fost înlăturat. Prealabil Unirii Principatelor din 1859, orașul este condus de pârcălabul Alexandru Ioan Cuza, născut la Bârlad, ales ulterior ca domnitor în Moldova şi în Ţara Românească. După Unirea Principatelor, dezvoltarea oraşului s-a accelerat. Între anii 1900-1914, orașul desfășura un considerabil comerț de cereale şi cherestea, în care se implicau și reprezentanții celor 16 consulate străine din oraş. Oraşul a cunoscut o înflorire deosebită, devenind, la recensământul din 1930, din punct de vedere al populaţiei, aproximativ 112.000 de locuitori, al cincilea oraş al ţării. În timpul celui de-al 2-lea război mondial, Galaţiul a fost bombardat de aviaţia sovietică și apoi de cea  germană, centrul istoric fiind distrus aproape în întregime, „Gara de călători”, o clădire impunătoare, inaugurată de regele Carol I al României în data de 13 septembrie 1872 fiind distrusă la fel ca şi multe alte clădiri istorice. În ciuda acestor perioade grele, comerţul şi navigaţia se dezvoltă în aşa fel încât Rusia, Franţa, Anglia şi SUA înfiinţează consulate la Galaţi.

Oraşul şi portul se desfăşoară ca un vast amfiteatru cu diferenţe de nivel de la 3 până la 55 de metri. Oraşul se întinde pe trei terase: Valea oraşului, cu altitudine între 3-7 m şi altele două, trasate aproape în formă de evantai; prima cu o altitudine între 20-25 m (nucleul oraşului medieval, actualmente centrul oraşului) şi a doua cu altitudini care depăşesc 40 m (oraşul modern).

Aici de pe splendida faleză a Galațiului a doua zi dis de dimineață am făcut pentru prima dată cunoștință cu masivul Măcin dornic numaidecât să îi explorez cărările magice.  Deprins cu terenurile joase din sudul Moldovei ori cu câmpia netedă dinspre Brăila nu ai cum să nu fi cuprins de uimire când îți răsare la orizont, dintr-o dată profilul crestat al unui șirag de munți. Par depărtați deși sunt dincolo de apă. Își schimbă fața după cum îi privești și după cum îi bate soarele. Dimineața umbriți, învăluiți în ceață sunt asemenea dungii de nori ce se lasă uneori la orizont la marginea mării. Te ademenesc tocmai prin tainica lor apariție, acolo unde nici nu te-ai fi așteptat să-i întâlnești.

Chiar și drumul până înapoi la Brăila pentru a trece Dunărea cu bacul la Smârdan are în el ceva din taina aleilor care duc la ruina unui vechi castel. Ajungem copleșiți de emoție în Brăila pe strada Vadul Ghecetului în apropierea Portului Hercules.  Pentru cine nu a fost în insulele grecești ori în Turcia (pe litoralul egeean) trecerea cu bacul peste Dunăre poate constitui o experiență nouă și interesantă. Să nu vă imaginați că este vorba despre vreun fel de ferry-boat modern și elegant ci doar de niște bacuri vechi.  Am făcut câțiva pași în jurul punctului de îmbarcare, am admirat pontonul și cele câteva ambarcațiuni staționate iar în zare se înălțau macaralele portului. În curând și microbuzul nostru urcă pe platforma ambarcațiunii și numaidecât am putut coborî pentru a admira parcurgerea Dunării. Încărcarea autovehiculelor a durat cel puțin 30 minute, ele fiind aranjate pe platforma bacului în funcție de spațiul disponibil și de greutate. Cât de curând un huruit zguduie întreaga ambarcațiune iar cele două motoare pun în mișcare marele bac. Apa bolborosește puternic sub acțiunea elicelor, ușor ne îndepărtăm de ponton. Dunărea e liniștită, o briză ușoară ne atinge fața, stoluri de pescăruși se ridică de pe o mică plajă. Ajungem în mijlocul Dunării și un pic mai sus de pe o mică platformă am putut admira superbul peisaj ce se contura în jurul nostru,  zăvoaie pe mal, pescăruși pe mici plaje de nisip, macarale în port, case înecate de verdeață în Smârdan, bărci mici dar și un vas impresionat care cu un sunet de sirenă parcă ne-a urat călătorie plăcută spre malul dobrogean. Totul se derulează foarte repede, traversarea a durat doar 10-15 minute.  Trebuie doar să te integrezi în peisaj, să simți briza Dunării și plăcerea unei traversări pe apă.

Am ajuns pe celălalt mal la Smârdan.  Ce ne-a trezit din reverie a fost doar glasul șoferului de microbuz ce efectua probabil cu o rutină zilnică cursa Brăila-Tulcea. Pentru mine totul era fascinant însă pentru el acest intinerariu era o povară ce se repeta periodic, acel bac care-i mânca timpul și nervii zi de zi.  – Ei ți-a plăcut traversarea Canalului Mânecii; Bun venit în Dobrogea. Cu puțin timp în urmă la Brăila cu o mutră plictisită mă dojenise cu o umbră de ironie ce caut eu pe aici. Nu sunt oare atâția munți frumoși în Sibiu tocmai până aici ai venit ca să vizitezi panaramele astea. Acum însă era exuberant și vesel lăudând Dobrogea ca fiind cea mai complexă regiune a României ce înglobează în cuprinsul ei toate formele de relief, de la lunci, câmpii, dealuri și munți. Continuăm periplul și parcă așa de bruscă e schimbarea, atât de deosebit e peisajul, încât drumul de câteva minute, îți pare lung; te simți teleportat dintr-o lume în alta. La Brăila ai părăsit malul de lut gălbui iar dincoace ți se înfățișează zidul de granit. E zidul numai pietre, coasta apuseană a munților Măcinului, bătută în plin soare.  Curând ajungem și în orașul Măcin. Din șiragul de case moderne, așezate după plan american, străzi drepte cu spițele de roată într-o piață înflorită, ai ajuns parcă la icoana vremurilor nu tocmai depărtate, când Pașa era atotputernicul locurilor. Șoferul se arată din nou binevoitor și ne indică drumul spre autogara de unde urma să plecăm la întoarcere precum și orarul mijloacelor de transport. Continuăm deplasarea spre comuna Greci și brusc la o intersecție de drumuri ne catapultăm în plin câmp. Mulțumim acelui om inimos pentru tot ajutorul acordat iar de acum încolo cu pașii hotărâți de drumeț ne avântăm în intinerariul dobrogean.  Văzuți de la marginea comunei Greci munții Măcinului parcă împrumută forme miniaturale din înfățișarea Carpaților făgărășeni, așa cum i-am văzut de nenumărate ori în zilele senine la Sibiu. Piscuri ascuțite, colți numeroși, fac linia profilului frântă. Aici din apropiere,  ele te prind în mreje prin variația peisajului, altul de la pas la pas.  Și munții, ca și apele, ca și omenirea, au vârste deosebite. Unii sunt tineri, abia înălțați, cu crestele semețe ce zgârie norii cu văi proaspete,adânci, de amețești uitându-te în fundul lor. Sunt ca omul în plină vlagă, cu mușchii de oțel, cu mișcările de căprioară, cu privire surprinzătoare, vioaie, plină de speranță. Sunt și munți bătrâni, peste capul cărora vreme nu de veacuri, ci de sute de mii de veacuri, au curs puhoaiele revărsate din cer. Semeția munților a apus, văile s-au netezit. Sunt gârbovi, deși cu făptura tinereții, cioturi rămase din falnicii ștejari. Așa sunt munții Măcinului în tinerețea cărora nu existau nici oameni, nici păsări. S-au înălțat când temelia Carpaților nu era nici măcar plămădită. Poate că am deviat de la subiect obiectul de studiu al acestui blog de călătorii fiind lanțul Carpaților,  însă nu am putut să fac abstracție de acești munți,  martori tăcuți ai genezei tinerilor Carpați. Cândva lanțul acestor munți cu creste ce aveau 3000 de metri se întindea departe, către miazănoapte, în lungul Moldovei, de se puneau în legătură cu cei din Polonia, din Boemia, din inima Franței. Vremea, acest tiran nemilos le-a tăiat din înălțime; revoluțiunile Pământului i-au rupt în bucăți. Din lanțul ce întindea ca și Alpii de azi, din Bretania franceză până în Dobrogea n-au rămas decât niște colți răzleți, izolați, despărțiți prin prăbușiri întinse și adânci. Alți munți, clădiți cu materialul rupt din coasta lor, s-au înălțat alături de ei, generație nouă, mândră impunătoare, lângă jgeaburile bătrâne, ce abia mai răsăreau de la fața pământului. E același cântec ca și cu vechile cetăți năruite, din care n-au mai rămas decât bucăți de ziduri, pe vârf de stâncă. Munţii Măcinului reprezintă vestigii ale Lanţului Hercinic – cea mai veche formaţiune muntoasă de pe Terra. În Măcin se găsesc roci vechi de sute de milioane de ani, mult mai vechi decât primii dinozauri de pe Pământ. Nu sunt foarte înalți, semănând mai degrabă cu niște dealuri semețe decât cu niște munți în adevăratul sens al cuvântului, dar au și ei zone cu păduri dese, vârfuri stâncoase și poienițe înverzite. Cărările care șerpuiesc printre văile și culmile lor te invită să-i explorezi și să te bucuri de spectacolul naturii.

Lunga reflexie a luat sfârșit poate și frântă de un vifor nemilos și păcătos care ne-a chinuit o lungă perioadă de timp pe parcursul drumeției. Este acel vifor și vânt dobrogean ce parcă mătură totul în cale, năprasnic și neîmblânzit. Altă dată riști să mori de cald prin aceste zone însă acum atmosfera a devenit înfrigurată.  Printre coroana plopilor maiestuoși ce mărgineau șoseaua de legătură spre comuna Greci și din când în când cufundat în lanul de grâu am putut admira dintr-o dată silueata zveltă a vârfului Țuțuiatu. Deși nu are o altitudine mai mare de 500 de metri aici de jos aproape de nivelul mării vârful ni se înfățișa ca un ciclop veghiind neostenit câmpiile dobrogene din vremuri imemoriale.

Continuăm deplasarea spre comuna Greci încă nevenindu-ne să credem că aici în Dobrogea întreprindem o drumeție montană. Când zici Dobrogea te gândești la litoral, la valurile înspumate ale mării sau la labirintul de canale fascinante ale Deltei Dunării paradisul biosferei din România. Însă cum poți să faci abstracție și de bătrânul Măcin în tinerețea căruia nu existau nici oameni, nici păsări. Copleșit de aceste gânduri abia sesizez că o mașină se oprește iar doi oameni inimoși ce se deplasau spre sat mă invită să mă alătur lor în călătoria spre poalele Măcinului. Accept invitația și numaidecât ajungem în Greci de unde împreună cu tataie-bătrânul,  un om binecunoscător al locului traversând în zig-zag ulițele satului ajungem într-un final la poalele Măcinului.  Ajuns la destinație îmi iau la revedere de la Georgiana și Dragoș precum și de la bătrânul tataia exprimând o caldă recunoștință pentru tot ajutorul oferit.  Am reflectat încă o dată cu privire la omenia și bunul simț al românului pe care l-am întâlnit și aici în Dobrogea la fel ca și în Apuseni și Harghita.  De aici periplul montan putea începe fără opreliști.

Marcajul turistic triunghi albastru urcă la început pe firul văii Morsu pentru ca apoi să intersecteze drumul forestier ce duce la fosta carieră de piatră. Din păcate aspectul peisagistic de la începutul traseului nu este unul tocmai plăcut. În zonă se găsesc multe construcții în paragină, folosite pentru cariera de piatră din apropiere.  Dacă priviți însă mai departe de aceste inconveniențe, veți vedea o frumoasă creastă ce leagă cele mai înalte vârfuri din munții Măcin – Vârful Țuțuiatul (467m) și vârful Piscul Înalt (442m).  A trebuit să fiu un pic atent la marcajul turistic întrucât în unele zone nu este foarte bine însemnat. Însă ținând  direcția vârfului nu ai cum să greșești drumul. Am început să urcăm agale culmea, singurul incovenient fiind vântul ce bătea necontenit. În curând acesta combinat și cu niște picături de ploaie a făcut ca totul să pară o adevărată luptă cu năprasna naturii,  culmea tocmai aici în stepa dobrogeană.  Întoarcem privirea ca să vedem dacă am mai avansat ceva și într-o viziune ce se deschide ca un evantai reperăm în prim plan comuna Greci iar în zare se deschide până spre Dunăre imensa stepă dobrogeană.

Continuăm ascensiunea și în scurt timp ajungem la Fântâna Italienilor unde ne permitem un binemeritat popas. Facem degrabă un ceai și ne adăpostim la umbra unui copac. Greu ne-a fost atunci să credem că aici aproape de câmpie stăteam înfofoliți cu căciuli și polar. Dar uneori viața are și ceva amar în ea. Amărăciunea este însă dizolvată de peisajul parcă mitologic din jur. Pretutindeni bolovani rotunjiți, gata să se prăvălească, sunt presărați pe coastă oferindu-ți senzația că te afli pe un câmp de bătălie între ciclopi.

Ne facem curaj în ciuda vremii aspre care încă ne sâcâie și continuăm urcuș final spre vârful Țuțuiatu. Natura, ca și asezămintele omenești sunt supuse acelorași nestrămutate legi de prefacere, de suișuri și coborâșuri în drumul însă care urcă mereu spre treptele evoluției generale. Omul trece prin asemenea prefaceri, începând adesea munca de la capăt.  Acum parcă când tot viforul ne punea stavilă vârful Țuțuiatu exercita o tainică chemare. Dorești să îl urci, să vii în atingere cu el acolo pe cea mai înaltă culme a Dobrogei.

În final atingem și vârful Țuțuiatu. Pe  cel mai înalt pisc al Dobrogei am descoperit un peisaj spectaculos și o panoramă impresionantă; poate părea auster, dar chiar și asa, a trebuit să recunosc că nuanțele diferite de verde-maroniu care se întind ca un covor peste culmi au ceva special. Aici în murmurul tainic, farmecul urcușurilor din Carpați, nu-l auzi, cum nu-ți cântă nici șuierul cetinelor de brad, biciute de vânt. Am simțit însă un vânt aspru, cel al stepei dobrogene ce mătura cu furia sa dezlănțuită platoul munților reduși la ruini. Te uiți în jur și priveliștea e aceeași ca și de pe un munte înalt. De o parte se înșiră, val de val, crestele încâlcite, care se lasă spre răsărit.  Mult mai în spate sticlește dunga Dunării, la marginea bălții ascunsă sub ceața fumurie ce unește acum cerul cu pâmântul.  Printre rafalele de vânt  am putut asculta povestea munților reduși la ruini, glas tânguitor ca al unor bătrâni în pragul morții. Jos în vale reperăm comuna Greci furnicarul de viață ce domnește pe plaiurile, unde vremea a netezit pământul, a transformat ruinele vechilor titani.

Coborând de la vârful Țuțuiatu continuăm traseul ce duce înspre culmea Pricopanului. Pe cealaltă parte de versant decorul se schimbă radical.  De la peisajul stepic cu năruituri de granit uitate de lume și de timp coborâm  în pădurea tainică de fagi a Dobrogei o pădure retrasă, întinsă de-a lungul unui drum care cu siguranță nu te va invita la viteze prea mari. Deocamdată urmăm poteca marcată în continuare cu triunghi albastru ce ne-a însoțit când am pornit din Greci urmând ca mai încolo să ne intersectăm cu un traseu de cicloturism și să virăm stânga. În paradisul verde al pădurii gândurile par să aibă ecou mulțumind în gând divinității că ne-a scutit cel puțin pentru o lungă perioadă de timp de acel vifor ce ne-a măturat de-a dreptul pe Țuțuiatu.  Aici culoarea naturii este spectaculoasă este  acel verde parcă cel mai frumos verde din lume. În acest templu desăvârșit poți sta ore în șir admirând natura care se expune în frumuseţea sa, o adevărată splendoare în iarbă, dar şi razele soarelui care, printre crengi, face eforturi să îţi lumineze zâmbetul. Pentru început ici colo răzleț pari că asiști la un câmp de bătălie între ciclopi. Pretutindeni întâlnești bolovani rotunjiți, gata să se prăvălească, pe vârf, pe coastă. Atunci pe moment am avut impresia că mă aflu într-un ținut vrăjit în care fiecare piatră ia chipuri de ființe felurite ce stau de vorbă.

Geografic ne aflam în Rezervația Naturală  Pădurea Valea Fagilor o insulă relictară de fagi ascunsă într-o vale îngustă și umedă, la peste 300 km distanță de făgetele carpatice, exemplarele întâlnite aici atingând dimensiuni de 1 m grosime si 38 de m înălțime. Aceasta face parte din unitatea geologică și geomorfologică a Munților Măcin.
Rezervația Naturală Valea Fagilor se remarcă prin prezența unică și viguroasă a fagului tauric ce prezintă caractere intermediare între fagul autohton și fagul oriental și a florei de subarboret, unică în Dobrogea și asemănătoare făgetelor din Crimeea. Arboretele din cadrul rezervației cuprinde atât păduri de șleau cu gorun și fag cât si un tip de pădure specific cunoscut sub denumirea de „făgeto-carpinet dobrogean cu Carex pilosa”. Acest din urmă tip de pădure este constituit din fag (Fagus sylvatica, F. taurica) în proporție de 50%, carpen (Carpinus betulus), 40% si tei argintiu (Tilia tomentosa) 10%. Exemplarele de fag ating dimensiuni impresionante de 1 m grosime si 38m înălțime. Etajul inferior al arborilor este alcătuit din: tei (Tilia cordata), ulm (Ulmus montana), jugastru (Acer campestre), paltin de câmp (Acer platanoides), ulm (Ulmus laevis), gorun (Quercus petraea), frasin (Fraxinus angustifolia), plop tremurător (Populus tremula). Subarboretul este compus din: alun (Corylus avellana), salba râioasă (Evonymus verrucosus). Stratul ierbos este compus din: ferigi (Dryopteris filix-mas, Cystopteris fragilis), pochivnic (Asarum europaeum), brei (Mercurialis perennis), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), vinarița (Asperula odorata), rogoz (Carex pilosa).

În curând ne intersectăm și cu traseul de cicloturism cotim la stânga și ne continuăm plimbarea prin  pădurea ce  pare să fie fără capăt și e ușor să-ți dai seama că nu prea umblă nimeni prin desișurile ei. Drumul acesta parcă ar fi o alee dintr-o grădină botanică, nu ai voie să-l părăsești.

Ajungem si la prima poieniță din pădure, undeva pe culmea din partea stângă. Părăsim drumul și urcăm prin iarba moale pentru a ajunge într-un punct de belvedere. Impactul e mare, poiana cu flori ne amintește de Apuseni,  în ciuda vântului ce bătea necontenit, soarele iese puțin din nori special pentru noi iar în depărtare observăm vârful Sulucu Mare – până la care pare a fi o cale lungă. Înspre est observăm din nou culmile de la Iacobdeal precum și culmea cu vârful Țuțuiatu de unde am plecat în urmă cu o oră. O poiană minunată, dar, deși nu stiam atunci, era doar prima din multe altele pe care urma să le întâlnim.

Reintrăm în pădure, pe același drum fermecător. Parcă am fi într-o junglă incredibil de verde, unde nu doar copacii sunt verzi, ci si pământul.  Iarba e foarte deasă și e plină de flori.

Drumul forestier pe care îl parcurgeam era absolut superb – dar trebuie să recunoaștem că la asta a contribuit mult si faptul că eram în luna mai. Verdele copacilor era fantastic, iar ei își aplecau crengile peste drum.  Pe ultima porțiune drumul se transformă într-un tunel magic prin pădure având aspect de pârtie de bob – cu pereții înalți de pământ. Când perețiii drumului se micșorează, putem vedea din nou în lateral, spre adâncul pădurii.

Depășind această porțiune de drum cât de curând ajungem la marginea pădurii, unde găsim și o băncuță dar și un marcaj de cicloturism pe copac. Călătoria tainică prin pădure a luat sfârșit.  Drumul iese într-o zonă aplatizată de câmpie.  Aici la intersecția traseelor de cicloturism urma să o cotim spre dreapta într-o zonă cu mici vâlcele pentru ca mai apoi să străpungem creasta Pricopanului. Privind în zare de pe acest platou ni se dezvăluie un tablou panoramic al zonei cu satul Greci de unde am plecat azi dimineață,  spre culmea cu vârful Țuțuiatu,  înspre culmile de la Iacobdeal precum și traseul ce urma ai fi parcurs spre creasta Pricopanului.

Facem un binemeritat popas și ne continuăm drumeția spre Pricopan.  Drumul forestier devenit acum un drum de tractoare urcă o mică culme urmând a ocoli razant  un complex de stâne din zonă.  Același vânt năprasnic continua să bată necontenit începând să ne dea fiori despre cum va fi acolo sus pe Pricopan.  Dar a ieșit soarele și parcă acesta scălda într-o lumină blândă spinarea tărăgănată a culmei pe care o străbăteam neosteniți. Cotesc un pic spre dreapta și dintr-o dată un hău mi se deschide în cale. Am ajuns la marginea unei cariere de granit. În măruntaiele sale bătrânul munte mai ascunde roci dure chiar dacă deasupra culmea,  pământul este destinat culturilor agricole.  Timpul acest tiran nemilos al existenței  a netezit pământul astupând crestele ce depășeau prin semeția lor pe cele actuale ale tinerilor Carpați.  Acum fierul plugului ară parcă pe mormintele fortărețelor de odinioară.

Ocolim și stâna, coborâm într-o vâlcea și drept în față nu ne mai rămânea decât ultima porțiune de urcuș spre culmea Pricopanului.  Urcăm voinicește și această porțiune de traseu lăsând în urmă decorul de basm al pădurii dobrogene.

 

 

Iată-ne ajunși și pe creasta Pricopanului simțind cum parcă melancolia vieții apuse aruncă asupra acestor culmi ale Dobrogei un farmec deosebit sub imperiul cărora te simți prins de îndată ce apuci să le străbați potecile șerpuite. Ajuns pe culmile vârfului Sulucu Mare de numai 370 de metri priveliștea e aceeași ca și de pe un munte înalt. De o parte se înșiră, val de val, crestele încâlcite, care se lasă spre apus etalând alte vârfuri miniaturale Sulucul Mic, Piatra Râioasă. Formele variate nu se deșiră, ci se strâng grămadă, într-un nod cu asperități, un masiv în miniatură.

Cu un avânt sufletesc în ciuda viforului și a picăturilor de ploaie ce ne izbeau necontenit continuăm aventura pe creasta Pricopanului urmând poteca marcată cu bandă albastră. Următorul vârf al crestei ar fi Sulucu Mic. Avansăm cu zor ocolind zimții bolovanilor rostogoliți simțind parcă cum pulsează inima munților vechi, rămasă aceeași. Aici parcă drumul nu e lesnicios. Ai de învins asprimea coastelor priporoase, osteneala potecilor cu stânci senzația fiind amplificată acum și de vântul ce bătea necontenit. Nu ține însă mult iar de pe celelalte vârfuri Sulucu Mic și Piatra Râioasă tabloul este plin de ademeniri.

Ajungem  pe vârful Sulucu Mic 316 metri și întorcând privirea spre cealaltă parte a crestei reperăm parcă cum sticlește dunga Dunării, la marginea bălții ascunsă sub ceața fumurie, ce unește cerul cu pâmântul. Spre apus ceața se lasă peste întinsul Câmpiei Române, nesecat grânar. Orașul Măcin, ogoarele, tufărișurile toate sunt acoperite de pătura subțire a unei zile de primăvară.

Continuăm periplul pe creasta Pricopanului în lumina roșietică a amurgului ce se apropia cu pași repezi.  Depășind Sulucu Mic alt pisc semeț ne iese înainte, vârful Piatra Râioasă.  Urcând culmile priporoase ale acestuia simți cum acești munți deși sunt bătrâni, înfățișarea e în totul asemenea, în amănunțime, cu aceea a munților mai tineri. Deosebirea a constatat doar în faptul că vârful, mont de granit dur, îl atingi în scurt timp. Atunci abia îți dai seama că ai de a face cu o miniatură de munți, rădăcina celor vechi, rămasă în relief. Datorită spectaculozitatii lui: ariditate, haos geologic, piscuri “semețe”, prăpăstii “amețitoare”, împărtășești pe deplin sentimentul că munții Măcinului sunt copia fidelă, miniaturală a unui  “Făgăraș” la scară redusă iar vântul ce vâjâia necontenit amplifica și întărea veridicitatea comparației alegorice.

Spre amurg soarele pătrunde în creastă, un disc enorm roșu ca para focului. Se lasă încet ca după o cortină de scenă, ce-i domolește strălucirea. Ajuns pe vârful Piatra Râioasă 346 metri finalul aventurii pe creasta Măcinului a devenit apoteotic. Liniștea a devenit apăsătoare iar cerul s-a împreunat cu pământul și ne-a strivit în tăcere. În drum spre Fântâna de Leac punctul final al drumeției pe creasta Pricopanului am observat cum se înșiră culmea tot mai joasă a Munților Măcinului, sfârșiți în fața Galațiului, printr-un dâmb de nici 100 de metri înălțime, dar care tot mai are înfățișarea mândră a unui munte.

S-a întunecat de-a binelea și ultima porțiune spre zona Fântâna de Leac la poalele Măcinului am făcut-o pe întuneric la lumina frontalei. Lângă mănăstire există o poiana largă, înierbată, sunt amenajate câteva mese și bănci de lemn și un foarte bun loc de campare. Odiseea traversării  crestei Măcinului s-a sfârșit cu bine. În jurul unui foc am întâlnit doi camarazi și prieteni ai muntelui cu care am depănat amintiri despre neuitatele aventuri prin Carpații României.  În sunetul greierilor și sub mireasma ierbii proaspete am întins cortul și am adormit fermecat de călătoria tainică prin timpuri imemoriale pe creasta Măcinului.  În ultima zi am mai admirat încă o  dată creasta Măcinului din zona Fântânii de Leac. Aceleași creste priporoase stăteau expuse în lumina blândă a soarelui printr-un țesut de fine linii, așa orânduite încât dau tonalitatea peisajului cu lumina proprie înălțimilor muntoase.

Am pornit spre Măcin ultima destinație a aventurii mele dobrogene.  De la mănăstire până la Măcin se fac circa doi kilometri pe un drum neasfaltat care dă în șoseaua națională. Traversând pârâul Vâlcu am coborât o mică culme îndreptându-mă spre zona centrală a bătrânului oraș.  Exceptând zona centrală în care s-au ridicat câteva blocuri de locuințe Măcinul prea puțin s-a schimbat din ceea ce a fost odinioară.  Traversându-i străzile întortochiate cu caldarâmul din pietre abia rotunjite reperezi aceleași case, cu acoperișul de țigle, tras pe ferestre, numai minaretul zvelt al geamiei se înalță triumfător spre cerul nemărginit. Orașul Măcin este situat la confluența unităților morfologice fluviul Dunărea cu Munții Măcinului, la altitudinea medie de 40 m, în vecinătatea Dunării Vechi la vest și a Munților Măcinului (Culmea Pricopanului) la est si nord-est. Relieful orașului Măcin se compune din trei forme de relief principale: Munții Măcinului, câmpia marginală și Lunca Dunării. Are acces rutier dinspre Brăila (punctul de trecere cu bacul de la Smârdan), Galați (punctul de trecere cu bacul de la I.C.Brătianu), Tulcea (șoseaua E87) și Constanța. Conform izvoarelor istorice, posibila localizare a “Vicinei” era la Măcin, de unde provenea primul mitropolit al Țării Românești (1359), Iachint de Vicina. Unii istorici, cum ar fi Nicolae Iorga și Gheorghe I. Brătianu, afirmă această ipoteză toponimică. O dată cu cucerirea Dobrogei de către Imperiul Otoman, Măcinul devine sediu al unei garnizoane otomane, centru de colectare și tranzit al produselor destinate aprovizionării Constantinopolului.

Ajuns la marginea orașului pe un platou mai înalt unde s-ar fi găsit și ruinele cetății romane Arrubium am admirat pentru ultima dată Dunărea și coasta apuseană a Măcinului, bătută în plin de soare. În rigiditatea masivului de stânci am putut citi din nou legea veșnică din natură a primenirii necontenite. Profund încărcat de un simțământ deplin am exclamat atunci în șoaptă. La revedere bătrâne Măcin. Stai aici de strajă erodat de forța timpului din vremuri imemoriale care depășesc cu mult istoria omenirii.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

La final de aventură dobrogeană pot să afirm cu certitudine că munţii Măcin dispun de o mare varietate peisagistică, generată de formaţiunile granitice megalitice şi de contrastul dintre vegetaţia forestieră şi pajiştile stepice. În arealul montan impresionează stâncăriile de pe crestele golaşe ale culmii principale şi ale Culmii Pricopan, stâncile granitice în curs de dezagregare cu forme arhaice bizare, pădurile de pe versanţii estici şi de pe culmea principală, între care pădurea de fagi seculari de lângă Luncaviţa, pădurile de silvostepă cu bujorul dobrogean, abrupturile de pe rama vestică, micile canioane cu cascade (de pe Valea Cascadelor şi Canionul Chediu), la care se adaugă marea biodiversitate a speciilor. Obiectivele naturale abundă, însă cele antropice sunt puţine şi necunoscute publicului larg, pentru majoritatea dintre ele neexistând indicatoare şi nici interes din partea autorităţilor locale. Munţii Măcin constituie un vast câmp de explorare pentru variate cercetări ştiinţifice (geologice, geografice, arheologice, ornitologice, botanice etc.) şi ar putea deveni, în măsura în care aceşti  munţi ar fi mai bine cunoscuţi, un important punct de atracţie pentru iubitorii de munte şi nu numai. Sper ca această expunere să vă ofere suficiente motive care să vă determine într-un viitor nu prea îndepărtat să păşiți pe potecile misterioase şi încă necunoscute ale celor mai vechi munţi ai ţării.