I. PREZENTARE GENERALĂ

Punându-se de-a curmezișul Oltului, munții Baraolt au rămas mai puțin cunoscuți decât Oltul, dar mai ascunși, mai retrași, vrând să uităm trecerea a toate de care ne aduce aminte apa curgătoare, un baraj în fața curgerii apelor, un baraj menținând statornicia munților pentru totdeauna. Munţii Baraolt, sunt dispuşi pe direcţia nord–sud, fiind separaţi de Valea Oltului. În Munţii Baraolt, vârfurile care marchează punctele cele mai înalte ale reliefului sunt cuprinse între 700 şi 1000 m Vârful Foarfecii 861 m, Culmea Ascuţită 934 m, Bodoş 820 m, Dealul Mare 733 m. Punctul cel mai înalt se află pe vârful Havad la 1019 m. Aceste înălţimi se suprapun anticlinalului Aita-Belin, alcătuit din fliş grezos calcaros.

 Din punct de vedere al așezării și al limitelor lor munţii Baraolt sunt situaţi în prelungirea axelor orografice centrale şi vestice ale Carpaţilor Orientali. Aceşti munţi mărunţi, ce abia trec de 1000 m închid spre nord şi vest Depresiunea Braşov de care sunt legati sub mai multe aspecte geografice. Ca și munții Bodoc orientarea  principalelor culmi este însoţită de pătrunderea tentaculară a Depresiunii Braşov sub forma unor golfuri ce se îngustează către nord, Depresiunea Râului Negru între Munţii Bodoc, Nemira şi Breţcu, Depresiunea Sfântu Gheorghe între Munţii Bodoc şi Baraolt, Culoarul Măieruşului-Depresiunea Baraolt între Munţii Baraolt şi Perşani. În ceea ce privește relieful general acesta se înfăţişează sub aspectul unor culmi larg boltite, presărate cu martori de relief ce descresc în altitudine spre sud. Etapele morfogenetice sunt comune pentru ambele compartimente muntoase astfel că şi în Baraolt şi în Bodoc se pot evidenţia trei suprafeţe de nivelare cu caracter general: suprafaţa de 1000–1100 m, cunoscută sub numele de Poiana Mărului reprezentată prin Vârful Havad – 1019 m în Munţii Baraolt şi Vârful Cărpiniş – 1241 m în Munţii Bodoc; suprafaţa de 850-950 m având cea mai mare extindere la nivelul ambelor sectoare montane;  suprafaţa de 600-700 m reprezentând un nivel al pasurilor: Hatod – 710 m, Turia – 750 m, Vâlcele 630 m. În funcţie de felul cum sunt repartizate aceste înălţimi, Munţii Baraoltului pot fi divizaţi în două compartimente sau două trepte de relief; unul între Vârful Straja (632 m) şi Pasul Vâlcele, unde relieful are un aspect deluros, cu înălţimi de 600-700 m, iar altul, situat la nord de Pasul Vâlcele, cuprinde o treaptă mai înaltă de relief în care cotele cele mai mari se menţin în jurul valorii de 800- 900 m. Din punct de vedere geologic Munţii Baraolt se caracterizează printr-o clară omogenitate structurală şi litologică. Linia celor mai mari înălţimi se suprapune anticlinalului Aita – Belin, alcătuit din fliş grezos-calcaros (Strate de Sinaia), ce încalecă pe linia Malnaş-Zălan. Spre sud (la Araci), formaţiunile cuaternare acoperă aceste anticlinale. Relieful general se înfăţişează sub aspectul unor culmi larg boltite, presărate cu martori de relief ce descresc în altitudine spre sud.

Din punct de vedere al vegetației ca și în Bodoc 70% din suprafața munților Baraolt este acoperită de vegetație forestieră.  Între Baraolt – Ilieni – Hetea există o pădure de amestec de gorun (Quercus petraea), stejar (Quercus robur) şi carpen (Carpinus betulus), însoţite de alte specii, precum: Lathyrus niger -orăștică, Lathyrus vernus-pupezele, Helleborus purpurascens-spânz, Galium odoratum-vinărița, Ulmus glabra-ulm de munte, Carex digitata-rogoz, Neottia nidus-avis-orhideea sălbatică etc. În această pădure există lemn mort pe teren, dar în cantitate foarte mică. Păduri mezofile de foioase în stare de regenerare există pe ambele părţi ale şoselei Valea Crişului– Aita Medie, cu vârste de 20-25 de ani, edificate de fag (Fagus sylvatica), carpen (Carpinus betulus), gorun (Quercus petraea), cireş (Cerasus avium), scoruş (Sorbus torminalis), drobiţă (Cytisus nigricans). Tot în această zonă există păduri de fag (Fagus sylvatica) cu Festuca drymeja-păiuș. În zona de altitudine maximă a drumului Valea Crişului – Aita Medie, pe partea stângă a drumului respectiv există şi o plantaţie de molid (Picea abies). La coborârea din Pasul Vadaş către localitatea Aita Medie  pădurile sunt edificate de fag (Fagus sylvatica) cu brustur negru (Symphytum cordatum). 

Tot pe șoseaua ce duce de la Valea Crişului la Aita Medie există şi o plantaţie de molid  (Picea abies). Între localităţile Aita Medie și Miclișoara (631 m. alt.),  la altitudine mai scăzută, apar gorunete (Quercus petraea) cu Carpinus betulus -carpen. În jurul localităţii Bățanii Mari (532 m. alt.) există trupuri de pădure cu gorunete  (Quercus petraea). În această pădure există foarte puţin lemn mort lăsat pe teren. Versanţii din lungul pârâului Ozunca imediat după benzile de arin negru, sunt acoperiţi de păduri de fag (Fagus sylvatica). Între localităţile Bățanii Mari, Ozunca-Băi şi Micfalău pădurile sunt constituite din amestecuri de fag (Fagus sylvatica) cu carpen (Carpinus betulus). Pe alocuri apar păduri de amestec de fag cu gorun (Quercus petraea). Pe alocuri, apar făgete relativ curate. 

Pe lângă ecosistemele forestiere formate din păduri mezofile de foioase există și păduri aluviale şi galerii de arin.  Dincolo vegetația forestieră pe culmile mai înalte se suprapun pajiștile mezofile  dominate de Festuca rubra – păiușul roșu şi Agrostis tenuis-iarba câmpului cele fac pretabile pentru pășunatul vitelor și a oilor conferind masivului un farmec bucolic din punct de vedere peisajistic. Pe lângă păiușul roșu și iarba câmpului mai întâlnim și diverse alte specii mezofile  cum ar fi  Cynosurus cristatus  -pieptănăriță, Briza media-tremurătoare, Lolium perenne-raigras englezesc și deschampsia cespitosa -târșă  etc.).

Din punct de vedere faunistic Munţii Baraolt şi parţial Munţii Bodoc, fiind alcătuiți pe 70% din suprafaţă din păduri compacte între care se intercalează pajişti şi puţine terenuri agricole cultivate în sistem extensiv reprezintă un habitat pentru cuibărirea păsărilor răpitoare şi a berzei negre, dar şi a mai multor specii caracteristice pădurilor de fag. Importanța protejării unor specii rare a determinat înființarea Situl Natura 2000 – ROSPA0082 Munții Bodoc – Baraolt.  Situl cuprinde în întregime Munţii Baraolt şi parţial Munţii Bodoc. În prezent situl conservă importante efective populaţionale din 21 de specii protejate la nivel european, dintre care aproape toate sunt cuibăritoare, excepţie făcând vânturelul de seară şi raţa roşie care trec doar în pasaj prin această zonă. Este prezent cu populaţii semnificative cristelul de câmp, declarat specie de interes conservativ global. De asemenea, situl conservă populaţii importante ale următoarelor nouă specii ameninţate la nivelul Uniunii Europene: acvila ţipătoare mică,viesparul, huhurezul mare, barza neagră, ghionoaia sură, ciocănitoarea cu spate alb, ciocănitoarea neagră, muscarul gulerat şi muscarul mic. Alte specii importante din alte grupuri: Buhai de baltă cu burta galbenă (Bombina variegata), Triton cu creastă (Triturus cristatus), Tritonul carpatic (Triturus montandoni). Dintre mamiferele mari remarcăm prezența lupului, a ursului  care își face tot mai des prezența în zonă  și a râsului dar și specii mamifere mici cum ar fi liliacul mic cu botul ascuțit, liliacul carn dar și castorul european.

Datorită specificului reliefului, munții Baraoltului prezintă importante rezerve turistice. Abundenţa de tezaure hidrominerale şi gaze mofetice se concentrează în jurul zonei Șugaș Băi. În concluzie ascunși, discreți dar cu o personalitate aparte,  munții Baraolt sunt frumoși prin sălbăticia lor prin farmecul verde al pădurilor ce îi împresoară despărțiți doar de panglica Oltului ce curge lin aproape la nivelul pajiștilor și ogoarelor sub umbra bolților de răchită. Acești munți nu au darul de își etala  mantia sclipitoare, impunătoare a marilor masive carpatine ci mai degrabă ascund frumuseți tăinuite adânc în străfundul inimii lor ce pulsează adânc fiind locul ideal în care în care natura se unește cu misticul, într-un mister adânc al pădurii sălbatice.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

 Natura este o artă încă necunoscută omului– Alexander Pope – (1688-1744)- este considerat unul dintre cei mai mari poeți englezi ai secolului al XVIII-lea.

Cu toții știm că natura reprezintă totalitatea ființelor și lucrărilor din Univers, când de fapt ea este mai mult decât atât. Suntem atât de acaparați cu micile activități cotidiene, încât pur și simplu ne scapă magia prin care Dumnezeu încearcă în infinite feluri și moduri să ne vorbească, să ne bucure, să ne înfrumusețeze fiecare clipă.  Când te simți singur sau nefericit, cea mai bună metodă este să te duci în natură. Abia atunci realizezi că totul este cum ar trebui să fie și Dumnezeu vrea să vadă oamenii fericiți.  O drumeție prin munții Baroltului reprezintă parcă o invitație de a călca discret pe o alee printre copaci, printre minunații fagi, ca o promenadă într-un parc sălbatic. Am ales să vizitez acești munți mai puțin cunoscuți și umblați în același miniciclul cu munții Bodoc în scurta minivacanță de Rusalii petrecută pe plaiurile bucolice ale Covasnei. Dar să începem să depănăm firul amintirilor asemenea cursului Oltului ce își mână pe aici nestingherit de milenii încoace apele, devenit acum matur, domol, dar impunător după prima sa încercare temerară prin defileul Tușnadului. De cum treci de Bodoc venind dinspre Tușnad,  Bixadul Oltului și Malnaș, observi cum peisajul se îmblânzește. Muncele țin locul munților, iar brazii stau la sfat în tovărășii tot mai răzlețe. În zarea încețată dinspre miazăzi se conturează slab, ca margine de nori, profilul neregulat al Carpaților. Spre răsărit, terenul e complet netezit. Munții au rămas în urmă, lăsând loc șesului Trei Scaune, care se adâncește departe în curbătura Carpaților. În față Țara Bârsei netedă și ea, e numai ogoare și sate  legate prin șușinițele albe ale drumurilor prunduite. Ultimele înălțimi ale munților Baraoltului silesc Oltul să le ocolească. Zarea necontenită se lărgește, iar Oltul curge lin aproape la nivelul pajiștilor și ogoarelor, sub umbra bolților de răchită. Luându-te după ele nici nu sesizezi cum numaidecât ajungi la Sfântu Gheorghe, cu locuințele înșirate pe coasta tărăgănată a Dealului Pace, cu biserici micuțe din care cea mai interesantă este cea reformată.

Pomenit din veacul al XIX-lea, Sfântu Gheorghe multă vreme a suferit de rivalitatea Brașovului, care i-a împiedicat dezvoltarea. Nu ia avânt decât de la dualism (1867) când ajunge centru administrativ, iar apoi însemnat centru economic din Ciuc. E nod de drumuri. O șosea tăiată prin pădurile dese duce spre Vâlcele și Șugaș Băi, unele dintre cele mai vechi și mai cercetate stațiuni balneare, a căror apă bogată în fier rivalizează cu cea a Borsecului.

Sfântu Gheorghe este cel mai important oraş al Judeţului Covasna, regiunea istorică Trei Scaune şi, totodată, cel mai mare oraş cu majoritate maghiară din Transilvania. El este municipiul de reședință al județului Covasna și, în același timp, considerat cel mai viabil oraș, a cărui istorie intensă – dar adesea zbuciumată – servește ca justificare a legitimității alegerii acestui titlu. Simultan cu înființarea județului Covasna, în 1968 Sfântu Gheorghe a primit titlul de municipiu, respectiv de atunci a devenit și reședință de județ. Caracterul particular avut anterior de oraș-târg s-a schimbat foarte mult în anii socialismului, atât din punct de vedere economic, cât și social. În perioada de după căderea regimului comunist ,conducerea orașului a intreprins multe acțiuni pentru modernizarea orașului Sfântu Gheorghe, rezultatul fiind incontestabil vizibil atât în imaginea așezării, cât și în aspectul acesteia, în dinamica dezvoltărilor, în evenimentele organizate și în mentalitatea progresistă a locuitorilor săi.

Regiunea din jurul orașului Sfântu Gheorghe a fost locuită începând cu epoca de piatră în arealul localității găsindu-se urmele mai multor populaţii.  Oraşul a primit numele după hramul bisericii: Sfântu Gheorghe. Aşezarea este menţionată prima dată în anul 1332 când Sfântu Gheorghe avea eparhie independentă şi preotul plătea 15 banali în dijma papală. Ca oraş (civitas) Sfântu Gheorghe este menţionat prima dată într-un document din anul 1461, iar într-un alt document din 1492 figurează deja ca oraş privilegiat. În timpul existenţei sale, oraşul a fost distrus de mai multe ori, cele mai violente fiind atacurile tătarilor şi turcilor din anii 1651 şi 1661, care au distrus aproape complet oraşul. După aceste asedii devastatoare numai o mică parte a locuitorilor a supravieţuit. Din documente şi însemnări rezultă că viaţa locuitorilor nu a fost mai uşoară nici după asedii, când au urmat secete şi epidemii de ciumă.

În timpul domniei împărătesei Maria-Theresa, secuii (majoritatea locuitorilor oraşului) au fost organizaţi într-un mod forţat în garnizoane militare, numite garnizoane de „păzirea/ocrotirea hotarelor”. Cei care au refuzat să participe în formarea acestor garnizoane au fost arestaţi şi trimişi în închisori. În afara serviciului militar obligatoriu pentru bărbaţi, oraşul a fost obligat să suporte cheltuielile legate de garnizoane care staţionau în oraş. În parte, existenţa acestor condiţii dure ar putea servi ca o explicaţie pentru faptul că locuitorii oraşului au luptat cu o convingere fermă împotriva dominaţiei austriece în 1848-49. Lupta pentru independenţă din 1848 a constituit perioada cea mai glorioasă din istoria oraşului. Locuitorii oraşului au decis să se alăture luptei de independenţă şi s-au organizat în batalioane armate, iar după eşuarea discuţiilor cu comandamentul austriac, au declarat începerea luptei de rezistenţă împotriva Imperiului Austriac. Un rol important în derularea acestor evenimente a jucat Gábor Áron, un om simplu care s-a angajat să toarne tunurile necesare armatei revoluţionare. După eşuarea luptei de independenţă au urmat represalii, în această perioadă a fost distrus conţinutul arhivei orăşeneşti, soldaţii ruşi şi austrieci au folosit volumele arhivei pentru a evita noroiul de pe străzile oraşului. Sfântu Gheorghe a fost obligat să plătească despăgubiri, iar confiscările şi arestările au fost zilnice în această perioadă. Normalitatea a revenit în oraş numai în anul 1860, când după un timp îndelungat regiunea a început să se dezvolte. În 1861 este ales pentru prima dată un primar şi un consiliu local. În anii următori a fost construită prima fabrică de textile şi au fost fondate Muzeul Naţional Secuiesc, orfelinatul şi spitalul. În 1879 a fost construită şi fabrica de tutun devenită ulterior în anul 1931 celebra Fabrică de Țigarete Carpați care și-a încetat activitatea din anul 2010. Odată cu construcţia căii ferate pe linia Braşov – Târgu Secuiesc – Miercurea Ciuc, oraşul a intrat în reţeaua naţională de căi ferate, iar din 1908 energia electrică era deja disponibilă locuitorilor din oraş. De asemenea orașul  a fost cel dintâi din Secuime unde a fost construită prima sală de teatru.

 

După primul război mondial, ca rezultat al Trianonului, oraşul Sfântu Gheorghe a trecut la statul român. Între 1940 şi 1944 Sfântu Gheorghe a revenit din nou la statul maghiar, iar după încheierea celui de al doilea război mondial a revenit statului român. Între 1952 şi 1960, Sfântu Gheorghe a făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară, iar în 1960 a fost repartizat la Regiunea Stalin. Oraşul a devenit municipiu în 1967, când România a fost împărţită în noi diviziuni teritoriu-administrative şi judeţul Covasna a fost constituit. În prezent, municipiul Sfântu Gheorghe este reşedinţa judeţului Covasna. Anii socialismului au schimbat semnificativ caracterul oraşului, însă în ultimii 18 ani conducerea oraşului a făcut eforturi pentru a diminua efectele erei comuniste.

Astăzi, Sfântu Gheorghe este un loc în care toată lumea – atât locuitori, cât și vizitatori – pot găsi ceva pe placul lor: de la cea mai veche moștenire semnificativă din punct de vedere al ideologiei, tradiției și științei, până la cultura vie, care necesită prezență, la diverse activități de agrement și sport.  Până spre culmile Baraoltului trebuie numaidecât să faci o incursiune prin oraș urmând ca și intinerariu b-dul 1 Decembrie 1918 până în dreptul Bisericii Reformate, str. Nicolae Bălcescu, str. Kriza Janos, str. Kos Karoly prin dreptul fostei Fabrici de Țigarete Carpați și ulterior pe str. Jozsef Attila.

Ajungem și la capătul străzii Jozsef Attila iar în fața noastră se întinde siluetă prelungă a dealului Pace. Reperăm și indicatorul cu marcaj bulină roșie care numaidecât ne îndrumă pe traseul în circuit ce trece prin Pășunea Plopului-satul Vâlcele-vârful Havad-Șugaș Băi-Pădurea Rotundă-retur Sfântu Gheorghe.

Ne-am urcat pe colina împânzită cu verdele ierbii nepăscute. Era cald, aerul plin de mireasma pajiștii înflorite, iar tabloul ce se desfășura înaintea noastră neîntrecut. Amuțise totul în jur; numai glasul păsăretului zburdalnic se auzea limpede fără să le zărești în adâncul văzduhului inundat de lumină. Trilurile lor, când mai repezite, când mai tărăganate, a deșteptat în noi o stare de beatitudine nebănuită, pe care n-o poți numi decât fericire. Trecut și viitor dispar și parcă ești aici de când e lumea și ai vrea să dureze o veșnicie. De pe promotoriul dealului Pace ca pe o uriașă scenă tabloul naturii având în prim plan decorul citadin al orașului Sfântu Gheorghe ne zâmbea în lumina soarelui primăvăratec deșteptând caldă admirație în traiul de o clipă fără griji. Și aici făptura variată a munților se înșiră în semicerc din Vrancea până-n Țara Oltului. Privit de aici mândrul Ciucaș pare oglinda Ceahlăului iar munții Bodoc, Întorsurii și Vrancei străluceau la rândul lor asemenea unor podoabe de mărgăritar pe ecranul albastru al cerului.

Scurta reverie a luat sfârșit și părăsind culmea Pace ne afundăm nestingheriți în huluzul pădurii unde vântul cald de primăvară face ca arborii să danseze în bătaia sa. Blândul soare înaintează printre frunzele lor dese, dar cu greu ajunge să încălzească solul pădurii. Doar cerul este martorul măreției pădurii, a întinderii ei nemărginite. În pădure reperăm foarte mulți copaci crescuți în cuplu cu un singur trunchi inițial, după care se bifurcă, și mai departe urcă spre cer cei doi copaci separați încolăciți însă într-o spirală ca niște îndrăgostiți. În rest la baza solului verdele domină, proaspăt, înviorător, pretutindeni.

Drumul prin pădure deși este domol aproape plan am putea zice exceptând desigur abruptul dealului Pace, nu este defel plictisitor. Și aici apar colțuri de o pasionantă atracție, tocmai de unde nu te-ai aștepta. La un moment dat reperăm într-o ordine diversificată ceva magic. Pe partea dreaptă ca niște catarge înălțate spre cer niște exemplare de molid parcă concurează în expunerea formelor lor atletice cu formele neregulate ale făgetului de pe partea stângă a drumului, de parcă un biet drum de care este în stare aici să despartă diversitatea formelor de arboret din zonă.

La ieșirea din pădure înspre Vâlcele deschiderea spre zări este largă deși copacii stau în apropiere. Aici popasul este inevitabil. Nu poți să nu te oprești, oricât de indiferent ai fi la frumusețile naturii. Dintr-odată, într-o primă poiană parcă anume dăruită spre a desfăta ochiul drumețului, ni dezvăluie unul din tablourile cele mai ademenitoare, aceasta decurgând și din faptul că nu m-a așteptam la el, în drumul pe care îl credeam mereu închis cufundat în desișul pădurii. În apus de soare se înălța în șiraguri tot mai ridicate profilul nestemat săpat în piatră al Bucegilor păzit cu strășnicie de cei trei jandarmi ai Bârsei: Ciucașul, Piatra Mare și Postăvaru. Acum în liniștea serii simți cum munții domină, desenând pe marginea cerului o linie de profil cu foarte puține zvâcnituri. Ca o prispă lată în lungul lor se întinde platoul pășunilor Baraoltului, cu satul Vâlcele ascuns discret într-o vale îngustă.

Pășim pe platoul întins al poienilor Baraoltului și cât de curând cortina serii se lasă.  Acum în pragul serii în locul asprei încruntări a munților, îți surâd plaiuri întinse, numai aur și pietre scumpe.  Coloritul asfinţitului aducea o mângâiere şi o recreere. De la o vreme însă începu amurgul, întărit şi de un nou pâlc de pădure ieşită în cale. Arborii de astă dată mai mult molizi luau înfăţişări de fantome. Duhurile pădurii din închipuire prindeau contururi.

Ne apropiam de pășunea largă din dreptul Poienii Plopului însă lătratul câinilor de la stâna de apropiere ne opriră în loc. Cât de curând avântul nebunesc al cerberilor din zonă făcu ca groaza să lase locul speranței sădite în noi de licărirea salvării. Încercăm să înaintăm prudent însă lătratul dușmănos al câinilor nu dădea semne a ceda sub nici o formă. Ce a urmat a fost o luptă cu fiarele dezlănțuite cum rar mi-a fost dat să trăiesc la munte. Strigătele și folosirea fluierului din dotare păreau a fi semnale tratate cu dispreț de ciobanii din zonă. Și acum mi-a rămas în memorie avântul nebunesc a unui ciobănesc de culoare albă neînfricat ce își mâna ostașii canini cu o inimă de leu asemenea bravilor conducători de oști ce își dirijau în avangardă cavaleria într-o șarjă nebunească. Folosesc spray-ul paralizant pe bază de piper și oarecum pericolul este înlăturat. Neîmblânzitele animale fac un pas în spate menținând o distanță regulamentară de cel puțin 5 metri. Apoi încet, încet înaintăm copleșiți de sentimentul amestecat de frică cu spaimă față de pericolul iminent pe care l-am trăit. Pe măsură ce înaintam, câinii băteau în retragere spre stână. Din nou lătratul acestora în surdină aducea speranța încheierii calvarului de care avurăm parte. S-a înserat de-a binelea. Obosiți asemenea unor animale de vânat hăituite ne trântim în siguranță acum pe pajiștea deasă a poienii.  Urma să campăm cât de curând. Dar din nou zgomot. Ei drăcia dracului ce-o mai fi. Întorc privirea și instantaneu reperez o buhă cât un curcan așezată pe o creangă de fag, pironindu-și forforescența ochilor mari și rotunzi asupră-mi. Cu tot apelul făcut la judecata rece, fiorul inconștientului prinde stăpânire. Pădure, pădure nebună; În fiecare noapte cu lună; Voi rătăci fără țintă agale; Ca o frunză mânată de vânt pe potecile tale. Fluier și pasărea speriată de zgomot își luă zborul. În liniștea tainică a nopții întindem cortul cugetând prelung că poate prin acest univers vegetal noi suntem intrușii, nu avem dreptul să tulburăm liniștea și echilibrul sănătos al naturii.

Spre dimineață aici pe pășunea Poiana Plopului belșugul poienii parcă te amețește. Într-o largă perspectivă ai ocazia de admira satul Vâlcele precum și culmile domoale ale Baraoltului ce ascund printre straturi de fagi și molizi amestecați, vârfurile Havad și Gurgău cele mai înalte ale masivului. În linie prelungă acestea coboară agale spre Șugaș Băi iar în depărtare fratele Bodoc ne salută pe noi drumeții ce ne-am abătut nestingherit pașii în admirarea comorilor neprețuite ale Covasnei.

 

Facem cale întoarsă spre Sfântu Gheorghe pe același drum pe care am venit. Am fi dorit să vizităm și Havadul, Gurgăul și Șugaș Băi însă timpul și banalul cotidian, faptul a doua zi trebuia să ne reluăm rutina zilnică a unei noi zile de serviciu ne-a răpit această dorință de a petrece mai multe clipe minunate în sânul acestor peisaje bucolice. Cu un ultim salut reperăm din nou de astă dată în zarea largă a depărtării culmile Bucegilor, ale Postăvarului și Ciucașului, culegând prinosul de frumos și din frăgezimea coloritului, umbra tremurândă a fagilor răzlețiți,  seriozitatea impunătoare a ștejarului crescut în voie,  scene ce-ți atrag privirea, dar mai ales te înviorează. E farmecul naturii în plin, cu tot ceea ce ea oferă omului care o cercetează în cele mai adânci detalii.

Dacă vă întrebați cum am scăpat de stâna minune se pare că și de astă dată norocul ține cu cei îndrăzneți sau este doar o întâmplare. Grație unor localnici, familia Coșcodar, aflați la cules de ciuperci prin zonă care în căruță ne-au ajutat să traversăm zona minată. Și astfel am legat noi prietenii și aici pe plaiurile Covasnei la fel ca în alte nenumărate locuri din țară peregrinând pe poteci de munte. Înainte de a ne afunda din nou sub mantia protectoare a pădurii mai reperăm decorul pitoresc al satului Vâlcele sădit în inima pășunilor Baraoltului. În rest lumină, aer, joc de culori sus pe cer, jos pe pajiştea întinsă. E sănătatea, viaţa liniştită; adevăratul trai în plină natură înviorătoare, pe care noi suntem condamnaţi să nu-l cunoaștem decât în fugă, retrăindu-l doar ca amintire, în odăița ascunsă a casei.

Am ajuns cu bine la Sfântu Gheorghe pe aceeași culme Pace de unde am plecat cu o zi înainte. Aici pare a fi finalul poveștii. În toată vremea cât am stat pe această colină de lângă Sfântu Gheorghe, jos în vale Oltul își căuta de drum. Știa și el multe, căci cumplită jale a mai auzit și potop de lacrimi s-au înecat în undele lui. Ai crede că se înfundă iarăși în inima munților. Deodată face un cârlig, pornind către nord. Râul Negru dinspre Vrancea, Tîrlungul și Râul Bârsei dinspre Bucegi îl abat din cale, cotindu-i mersul. Nu pe aici ți-e drumul, pare că spun toate. Mai departe, mai departe……   Oltul ascultă, deși îl așteaptă o trudă grea, căci el prin firea lui este învățat cu greul ca și noii românii.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Masivul Baraolt constituie o arie protejată ce cuprinde pășuni și fânețe care alternează cu păduri seculare de foioase, predominant făgete, oferind un habitat ideal atât pentru păsările răpitoare, cât și pentru barza neagră și alte animale sălbatice. Și aici masivul în sine cuprinde un ecosistem aparte un adevărat parc foarte întins ce domină ținutul istoric al Covasnei, cu zări ce se deschid în larg spre celelalte masive învecinate: Vrancei, Ciucaș, Postăvaru, Piatra Mare, Bucegi și Bodoc pe care le poți admira în voie culegând prinosul de frumos al crestelor ce împresoară depresiunea Bârsei.

 

 

 

 

ȘJLJȘȘ