I. PREZENTARE GENERALĂ

Întreprinzând o drumeție pe potecile Munților Harghita revezi parcă aievea mulțimea izvoarelor de ape minerală tămăduitoare, covoarele de cetină ale cărărilor, resimți aerul înmiresmat și ozonat al pădurilor de conifere și ai ocazia să contemplezi cu ochii minții frumoasele poieni, pitorescul văilor și al craterelor vulcanice, bogăția floristică a tinoavelor, minunatul cadrul natural al plaiurilor harghitene.

Călcând pe aceste plaiuri ai ocazia de a-ți potoli setea sorbind  din „pumni” apa miraculoasă cu dansul haotic al mărgelelor gazoase la izvoarele de borvizuri, savurezi panorama întinselor pășuni și a culmilor crenelate de munte, măreția spectaculoasă a naturii care te îmbie mereu mai sus pe piscuri, spre culmi vecine cu orizontul, spre colțuri tainice sau piscuri semețe.

Muntii Harghita reprezintă partea sudică a lanțului neoeruptiv din Carpatii Orientali, respectiv latura vestică a grupei centrale ce domină spre est Depresiunea Ciucului iar spre vest Subcarpații Transilvaniei.

Din punct de vedere al localizării și al coordonatelor în nord munții Harghitei se delimitează de munții Gurghiului prin pasul Șicaș  aflat la obârsia pârâului Carierei (afluent al Mureșului) si a pârâului Șicașău (afluent al Târnavei Mari). În lungul văilor Șicașău si Târnava Mare se înscrie apoi limita vestică, prelungită spre sud de-a lungul unei linii imaginare ce ar uni localitățile Feliceni, Văleni, Mărtiniș și Mereti. De aici începe limita sud-vestică a Munților Harghita, limită ce-i desparte de Munții Persani: linia  traversează interfluviul dintre Homorodul Mic si Pârâul Vârghis în amonte de Cheile Vârghișului, apoi interfluviul dintre Vârghiș si Hidegaso si se continuă în lungul pârâului Covacius si apoi Cormoș, până în Depresiunea Baraolt. Către sud Munții Harghita se învecinează cu Depresiunea Baraolt și Munții Baraolt, față de care linia de demarcație trece prin localitățile Filia și Herculian, apoi în lungul văii Ozunca și peste pasul Hatod până în valea Oltului. Dincolo de aceasta, Munții Harghita se învecinează cu cei ai Bodocului, de care sunt separați prin Valea Roșie și Pasul Jimbor. În est, limita trece pe la baza conului vulcanic Puciosu, iar spre depresiunile Ciuc si Gheorgheni la contactul dintre versanții mai abrupți ai Munților Harghita și glacisul piemontan, aproximativ pe la 750-900 m altitudine. Referitor la relief munții Harghita alcătuiesc un lanț muntos orientat N-NV-S-SE, lung de peste 70 km, a cărui lățime nu depășește 25 km. Atât dimensiunile, cât, mai ales, poziția lor geografică – la marginea estică a Depresiunii Transilvaniei – au o importanță deosebita în ceea ce privește calitatea unor componente ale peisajului natural. Priviți din Depresiunea Ciucului, Munții Harghita apar ca un masiv impunător a cărui creastă domină depresiunea cu peste 1000 m. El are un aspect vălurit, sugerând crenelurile roase de vreme ale unei vechi cetăți sprijinite de contraforturi înfipte în sedimentele depresiunii. Pe măsura ce te apropii însă de culmile muntoase, constați că, deși există un puternic abrupt către est, căile de acces nu au dificultate ridicată, astfel că aproape din toate localitățile ce mărginesc depresiunea pornesc spre munte cărări lesnicioase. În partea vestică, pantele prelungi sunt cele mai caracteristice. Ele se continuă și pe platoul vulcanic făcând trecerea lină spre depresiunile submontane, chiar dacă, prin aceasta particularitate, căile de acces sunt mai lungi. Această evidentă asimetrie este rezultatul dispunerii reliefului în două trepte principale: treapta conurilor vulcanice înșirate de la nord-vest la sud-est pe flancul estic al Munților Harghita si treapta platourilor vulcanice dispusă pe flancul vestic al munților. Desigur, aceasta particularitate a reliefului Munților Harghita se reflectă și prin aceea că accesul pe creastă necesită un efort mai susținut, dacă se urmează cărările ce vin din Depresiunea Ciuc, în comparație cu cele ce vin din Depresiunea Transilvaniei.

Datorită deosebirilor de altitudini, aspect și complexitate a reliefului, se disting trei sectoare montane cu o serie de particularități proprii, scoase de altfel în evidență de cele două arii de discontinuitate morfologică: Pasul Vlăhița (997 m) și Defileul Oltului de la Tușnad (615 m).

– sectorul nordic, între Pasul Sicaș și Pasul Vlăhița, cel mai înalt din întregul lanț al Munților Harghita, cuprinde conurile vulcanice Răchițis, Ostoros, Muntele Mic, Harghita-Mădăras si Arotaș, precum si vârfurile Racu (1759 m), Fagul Rosu (1 372. m), Poienii (1384 m) si Vârful Ascuțit (1 685 m); dintre acestea se detașează Harghita-Mădăraș (1 801 m), un con vulcanic pe care se mai recunosc câteva planeze, craterul principal și câteva mici cratere secundare; tot aici, la peste 1 500 m, s-a dezvoltat un relief crio-nival cu stânci reziduale și grohotișuri.

– sectorul sudic, individualizat între Pasul Vlăhița și Defileul Oltului de la Tușnad, ocupă cea mai mare suprafață și atinge cea mai mare complexitate morfologică ca urmare a prezentei calderei Luci; aceasta are aspectul unei depresiuni ovale, având axa mare (7 km) pe directia est-vest și cea mică (4 km), perpendiculară pe prima; spre vest, platoul vulcanic este brăzdat de Homoroade, Vârghiș și afluenții Cormosului, ce evidențiază panta generală a reliefului; în partea estica a acestui sector se afla, dominant, conul Cucu (1 558 m) iar spre sud Murgu (1 015 m);

– sectorul sud-estic se rezumă la aparatul vulcanic Puciosu (Ciumatu sau Ciomadu) având în partea superioară cele doua cratere îngemănate: Mohos si Sfânta Ana; acesta din urmă este singurul crater conservat în întregime din țară noastră, pe fundul lui aflându-se singurul lac de crater de la noi – lacul Sfânta Ana.

Primelor două sectoare le corespunde, spre vest, un platou vulcanic lat de 10-15 km, în care văile s-au adâncit cu 200-300 m. Spre deosebire de platourile vulcanice din nord (al Călimanilor și al Gurghiului), deși le continuă, acest platou este mult mai intens fragmentat de văi, iar în ariile de confluență ale acestora s-au format mici depresiuni de eroziune (Căpîlnița și Vlăhița), în care s-au dezvoltat de timpuriu așezări omenești.

Pasul Vlăhița (997 m), o șa destul de largă cu aspect de culoar permite o legătură destul de lesnicioasă între Odorheiu Secuiesc și Miercurea-Ciuc, prin drumul modernizat DN 13 A. Din această arteră pornesc spre nord și spre sud o mulțime de poteci ce se pierd prin deșisul pădurilor de conifere, dar numai cele marcate pot oferi siguranța unui acces pe culmi.

Defileul Oltului de la Tușnad s-a format prin spintecarea de către râul Olt a barajului de aglomerate vulcanice provenite din erupțiile celor doi vulcani vecini: Pilișca și Puciosu. După cum arată panta accentuată (aproape 6,5%) a firului văii Oltului ce se strecoară cu greu printre cele două conuri vulcanice, procesul de eroziune a fost deosebit de intens. Adâncirea Oltului este remarcabilă (615 m) față de Puciosu (1 300 m) și Pilișca (1 375 m) și chiar față de coama barajului inițial, apreciată la 850 m altitudine.

Din punct de vedere al alcătuirii geologice Munții Harghitei alături de Gurghiu si Călimani formează partea sudică a lanțului neoeruptiv al Carpaților Orientali. Aceștia au luat naștere de-a lungul unui sistem de fracturi crustale ce au separat Carpații Orientali de Depresiunea Transilvaniei. Conurile vulcanice au fost edificate în timpul celui de-al treilea ciclu de erupții ce au avut loc pe acest sistem de fracturi, de vârsta pliocen-cuaternară. Acest ciclu a cuprins mai multe faze de efuziuni și explozii, astfel că rezultatul acestui proces alternativ a fost strato-vulcanii lanțului neoeruptiv. Cei din Munții Harghita au nu mai puțin de opt cratere și o calderă (Luci), în structura cărora se disting aglomerate vulcanice alternând cu orizonturi subțiri de roci sedimentare. Pe creasta principală apar mase de andezite cu piroxeni și amfiboli, iar bazaltele si dacitele lipsesc. Platoul vulcanic din vest, parte componentă a Munților Harghita, este alcătuit din roci vulcanogen-sedimentare și pe alocuri lave. Deși mineralizările sunt slabe, în perimetrul Munților Harghita sunt semnalate zăcăminte de limonit și siderit, a căror concentrație permite să fie exploatate la Lueta, Vlăhița și Vîrghiș (prelucrate la Vlăhița iar în trecut și la Filia), precum și caolin, la Harghita-Băi și cinabru, la Mădăras.

În ceea ce privește vegetația, întregul lanț al Munților Harghita este bine împădurit, ceea ce sugerează o oarecare uniformitate a vegetației. Pădurea de molid urcă până la 1 700-1 740 m, la limita superioara a pădurii, iar pe văile umbrite și mai ales către Depresiunea Ciuc, sub influența inversiunilor de temperatură, molidul coboară până la 650-700 m. Pe versanții vestici, mai ales în arealul platoului vulcanic al Harghitei, își face loc pădurea de gorun (Quercus petraea), compactă pe interfluvii și în amestec cu unele specii de făgete în lungul văilor. Astfel, apare jugastrul (Acer campestre), ulmul (Ulmus procera), cireșul păsăresc (Cerasus opium), iar către sud, în lungul văii Râului Alb, se găsesc chiar petice de păduri de ștejar pedunculat (Quercus robur), ceea ce constituie o raritate pentru această zonă. La aceste esențe se adaugă pădurile de fag (Fagus silvatica), dominante pe versanții vestici, ca urmare a influentelor central-europene, urcând până la 1 200 m.

În etajul subalpin superior se întâlnesc pajiști cu părușcă, iarba vântului (Agrostis rupestris), firuta (Poa media), țeposica (Nardus stricta), ovascior (Avenastrum versicolor), tufișuri de afin (Vaccinium myrtillus), merișor (Vaccinium vitis idaea), bujor de munte (Rhododendron kotschyi), jneapăn (Pinus montana) și chiar exemplare de iarbă de rouă (Drosera).

O vegetație specifică pentru această regiune montană și pentru depresiunile din jur o constituie mlaștinile de turbă. Ele sunt frecvente atât pe înălțimi (Mohoș, Luci), cât și pe văi, în depresiunea din vest și est, în jurul unor surse de ape minerale. Dintre acestea, o importanță deosebită o prezintă mlaștinile Luci si Mohoș, declarate de altfel și de rezervații naturale pentru ocrotirea unor plante relicte ca Betula humilis, Ligularia sibirica, Carex dioica, Saxifraga hirculus etc.

Numeroasele turbării sunt cantonate în craterele drenate sau în șeile dintre conuri, cuprinzând un important număr de relicte glaciare și elemente circumpolare. În etajul platourilor se remarcă și numeroase mlaștini eutrofe. Condițiile variate de relief, climă și vegetație, dar în special întinderea mare a pădurilor și gradul redus de umanizare a Munților Harghita au favorizat dezvoltarea și răspândirea unei bogate faune. Cele două subetaje ale zonei forestiere, cel al pădurilor de conifere și cel al pădurilor de foioase (făgeto-gorunete), prezintă în general caractere distincte cu toată vecinătatea lor. Astfel, în pădurile de rășinoase, cele mai întinse din zona forestieră, trăiesc un mare număr de specii de mamifere: ursul carpatin (Ursus arctos), cerbul carpatin (Cervus elaphus carpaticus), rîsul (Linx linx), lupul (Canis lupus), jderul de scorbură (Maries martes), pisica sălbatică (Pelis silvestris), veverița (Sciurus vulgaris), vulpea (Vulpes vulpes), mistrețul (Sus scropha) etc.; păsări precum cocoșul de munte (Tetrao urogallus), ciocănitoarea de munte (Picoides tridaitesus alpinus), ierunca (Tetrastes bonasia), acvila de munte (Aquila chrysaetos), șorecarul (Buteo buteo), huhurezul (Strix aluco aluco), buha (Bubo bubo), forfecuța (Loxia curvirostra), alunarul (Nucifraga caryocatactes), pițigoiul de munte (Parus montanus), pițigoiul de brădet (Parus ater), pitulicea (Phylloscopus collybita) etc.; unele reptile ca: vipera comună (Vipera berus berus), șopîrla de munte (Lacerta vivipara), tritonul de munte (Triturus alpestris), tritonul carpatic (T. montadoni), salamandra (Salamandra sp.). În apele repezi trăiesc păstrăvi (Salmo trutta fario), zglăvoaca (Coitus poecieopus), boișteanul (Phoxinus phoxinus), grindeiul (Noemacheilus bar-batulus) etc., iar în apele mai mari moioaga (Barbus meridionalis peienyi), cleanul (Leuczscus cephalus), latita (Albur noides bipunctatus) etc.

Cu peisajul lor măreț, aici de natura vulcanică, cu piscuri țuguiate și văi adânci, cu o morfologie spectaculoasă, cu multitudinea izvoarelor sale minerale, cu abudența mofetelor, cu bogăția floristică a pădurilor de conifere, Masivul Harghita conferă drumețului o adevărată risipă de frumusețe și pitoresc, de bogății naturale ale solului și subsolului. Poienile de munte în mijlocul cărora se găsesc stâne ciobănesti și adăposturi, cabanele construite în cele mai frumoase locuri de popas, poienile de narcise și numeroasele tinoave completate cu aerul ozonat, deosebit de bogat în aerosoli și ioni negativi,  conferă de asemenea masivului Harghita acea trăsătură definitorie pentru o zonă de interes balneoclimateric și turistic deosebită. Împăduriți mai peste tot ei ascund în taina văilor lor dar și mai sus blânde frumuseți dezvăluind un nou pitoresc rar întâlnit în cuprinsul restului țării aici la limita depresiunii Ciucului cu depresiunea Giurgeului și Țara Bârsei până spre culmile domoale ale podișului transilvan.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

 „În  natură turistul vine să-și bucure ochii; gânditorul găsește o carte imensă unde fiecare stâncă este o scrisoare, unde fiecare lac este o frază, unde fiecare sat este un accent și de unde iese un fum de amintiri de mii de ani vechime”. Victor Hugo (1802-1885) poet, dramaturg și romancier francez.

Cine n-a ascultat susurul izvoarelor de munte ori n-a savurat frumusețea răsăritului de soare pe crestele munților, n-a privit pădurile scăldate în razele de septembrie, cine n-a admirat mărețul tablou zugrăvit multicolor de penelul autumnal-tomnatec în poieni și pe ramuri, acela numaidecât trebuie îndemnat să guste din frumusețea drumeției prin munți. Fără îndoială că toamna este unul dintre cele mai frumoase anotimpuri și a inspirat nenumărați scriitori și poeți îndrăgostiți de culorile, capriciile și bogățiile ei.  Toamna te îndeamnă la melancolie și te face să te gândești la toate lucrurile frumoase pe care le-ai avut și s-au dus. Toamna poate fi tristă pentru că tânjești după vara trecută, dar poate fi și frumoasă pentru că te face să te bucuri din plin de ceea ce ai, înainte să vină iarna. De aceea drumețiile de toamnă au un farmec aparte. Combinația de aer curat, răcoare și peisaj parcă desprins dintr-un tablou este încântătoare. Deși toamna aduce în prim planul vieților noastre capriciile naturii; acest anotimp are și motive de bucurie. Are ea așa un dar; de a ne atinge sufletul și de-al face să se scuture de toate zorzoanele verii efemere. În prag de toamnă întreaga natură pare a fi dominată de agitație și schimbări.  Sentimentele profunde îmi alină acum dorul când mă gândesc la acea drumeție de la sfârșitul lui septembrie 2019 pe plaiurile Harghitei când am decis să încununăm la propriu performanțele unui an 2019 de excepție ce ne-a îndrumat pași spre fantasticele cărări ale Măcinului în Dobrogea,  pe plaiurile de basm ale Vlădesei în Apuseni, retrăind tinerețea în Călimani, vizitând sălbăticia Gurghiului și ținutul sării de la Praid, călcând pe tărâmul poleit cu aur la propriu al Metaliferilor, admirând semeția Făgărașului de pe cele mai înalte trepte ale sale – Viștea-Moldoveanu, retrăind în lumea mitologică îmbătați de stâncile Ciucașului.  Ultimele zile de septembrie își derulau melancolic ritmul iar întreprinderea unei ultime drumeții montane părea a fi o ofertă tentantă de nerefuzat. Inspirația în alegerea locației își are originile din timpul copilăriei când la lecțiile de geografie cel mai stresant subiect de învățat erau munții greu de reținut pe grupe, subgrupe și origini. Alexandru-masivele vulcanice. Știam atunci pe de rost că sunt șase, grupa nordică: Oaș, Gutâi, Țibleș, grupa centrală:  Călimani, Gurghiu, Harghita. Și cum anul 2019 nu putea fi subiect de bilanț fructos în materie de drumeții montane după vizitarea  Călimaniului și a Gurghiului, mai rămânea lipsă o ultimă piesă, Harghita. Așadar hai în Harghita acum când anotimpul ruginiu, plin de culoare și farmec e în plină efervescență a manifestării sale. Cu peisajul plaiurilor Ciucului eram deja familiarizat într-o oarecare măsură dat fiind că și în anul 2018 șansa mi-a surâs vizitând din zonă masivele Giurgeu și Ciomatul Mare la Băile Tușnad.  Trasăm ultimele directive și numaidecât hotărâm să urmăm binecunoscuta rută Sibiu-Făgăraș-Brașov-Sfântu Gheorghe-Băile Tușnad-Miercurea Ciuc-Gheorgheni,  pentru ca mai apoi în următoarea zi să pornim din comuna Mădăraș spre vârful Harghita-Mădăraș-Muntele Sacru al Secuilor cel mai înalt vârf din masiv. Călătoria până la Gheorgheni a decurs fără peripeții revăzând aievea pentru a doua oară tărâmul fermecat al depresiunii Ciucului în care jocul luminii, decorul variat luminat de aura toamnei, așezările omenești, mozaicul de ogoare nasc tablouri atât de atractive încât timpul pare că nici n-ar exista.

Parcă nu te înduri să fugi în goană pe lângă peisajul ce se întinde de la Tușnad până la Miercurea Ciuc, Șumuleu Ciuc și în depărtări spre Sândominic.  Cât de curând de pe terasa pe care este așezat municipiul Miercurea Ciuc facem cunoștință din nou cu prietenul nostru Hășmaș a cărui contur încet-încet se dezvăluie din ceață cu flacăra stâncilor de calcar tot mai aprinse.

De acolo vine Oltul ce cu vervă juvenilă își continuă neabătut drumul milenar, domol dar impunător cu largi cotituri aici pe fondul Ciucului de Sus ținut neted înconjurat de munți.  În continuare de la Miercurea Ciuc în sus satele se țin lanț. Urmează Siculeni, Ciceu, Racu, Mădăraș, Dănești, Cârța, Tomești până spre Sândominic și pasul Grețes. Aici călătorul are ocazia de a trece printre șiraguri de porți înalte, înstreșinate, cu stâlpi bogat crestați iar săgețile bisericilor se ridică pe deasupra acoperișurilor de țigle. În fundal dintr-o parte simți cum se lasă lin în ultimele valuri munții Ciucului iar spre apus se ridică pieptiș de lavă ruginie, urmele vulcanilor stinși ai munților Harghitei ai căror cratere se înșiră pe spinarea culmilor până în adânci depărtări spre Tușnad.

Acesta este Ciucul,  aceasta este Harghita pe care trebuie să o iubim și să o respectăm ca o bogată piesă de patrimoniu etnografic rod al influenței reciproce între tradiția românească și secuiască locală peste care se suprapune influența moldovenească aici la porțile Ghimeșului. Aici în Harghita  elementele de folclor, creațiile artistice populare, obiceiurile și tradițiile vechi se păstrează încă până în cele mai îndepărtate așezări din inima munților. Aici portul popular prezintă trăsături distincte. Româncele poartă ie cu altiță, poale brodate, brâu lat, ornat, fota, iar pe cap baticuri imprimate; femeile vârstnice își acoperă fruntea cu basma închisă la culoare; pieptarele sunt ornate cu motive florale și sunt confecționate din piele; iarna, femeile poartă bundiță, suman lung sau cojoc din blana de miel; bărbații poartă, iarna, cioareci din postav alb, iar vara ițari, cămașă cu mânecă largă, șerpar foarte frumos ornat, pieptar, suman, pălarie cu boruri mari sau căciula. Secuii poarta cioareci mai lipiți de corp, vestă și mintean din postav, scurta sau suman lung, sacou negru și cizme negre; secuiencele au la rochii tiv, în partea de jos, îmbracă veste ornate cu mărgele, rochii monocolore, mai ales în zona de vest a Harghitei; ele poartă părul împletit, iar în picioare cizme. Foarte interesante sunt legendele, poveștile, cântecele și ghicitorile, dansurile populare, baladele și chiuiturile, strigăturile, la jocuri și nunti, prezentate frecvent și la festivalurile folclorice de la Jigodin-Ciuc si Odorheiu Secuiesc.

Mult face în drumuri depărtate, variația timpului, naște atât de repezi schimbări, încât redă viața normală cu surâs în lacrimi, cu fețe vesele după încrețitura frunții.  Așa am cunoscut a doua zi dimineață pe o vreme mohorâtă plină de neguri comuna Mădăraș.  Situată în partea centrală a județului Harghita, în Depresiunea Ciucului, pe valea pârâului Mădăraș, la poalele estice ale Munților Harghita și la cele vestice ale Munților Ciucului, localitatea Mădăraș se află la 17 km. distanță de municipiul Miercurea Ciuc, pe DN12 Sândominic – Mădăraș – Ciceu. Săpăturile arheologice făcute de-a lungul timpului pe teritoriul satului au adus dovezi materiale ale existenței omului pe aceste meleaguri încă din cele mai vechi timpuri, în partea de sud-est a localității  descoperindu-se fragmente de vase dacice (din secolele I î. d. Hr. și I d. Hr), lipitură și bucăți de zgură de fier. De pe teritoriul satului mai provin și trei fusoiale de lut din epoca bronzului. Prima atestare documentară a satului datează din anul 1567, când localitatea apare sub denumirea de Mădăraș (Csikmadaras). Ocupația principală a localnicilor până în secolul al XVIII-lea a fost mineritul iar după epuizarea resurselor de minereu de fier, olăritul. Din anul 1762 până în 1851, satul Mădăraș a făcut parte din Compania a VI-a a Primul Regiment Secuiesc de Infanterie. Începând cu anul 1876 satul a aparținut de Comitatul Ciuc din  Regatul Ungariei, apartenență care se încheie în anul 1920, odată cu semnarea Tratatului de la Trianon, tratat ce prevedea stabilirea frontierelor Ungariei cu vecinii săi. În perioada interbelică, Mădărașul făcea parte din județul Ciuc.  În prezent activitatea economică a localității este bazată pe activități în domeniul morăritului și panificației, prelucrării laptelui, pisciculturii, exploatării și prelucrării primare a lemnului, materialelor de construcții (cariera de piatră), precum și în domeniul agroturismului și al serviciilor. Activitatea principală rămâne însă agricultura prin cultura plantelor și creșterea animalelor. Demn de remarcat în această localitate este ornamentarea porților tradiționale ce reflectă talentul și ingeniozitatea locuitorilor. Dintre meșteșugurile populare tradiționale trebuie menționate sculptura, filiatura de lână, ceramica, filiatura de paie, albinăritul, olăritul, scrisul pe ouă dar nu poate fi  uitată nici fierăria si dulgheritul. În ansamblu localitatea este o comoară infinită a artei populare, a obiceiurilor si a tradițiilor puternic integrată în categoria localităților cu un bogat patrimoniu etnografic din zona Harghitei.

Deși era sfârșit de săptămână, am găsit satul parcă pustiit. Dughenile închise, rare , căsuțele posomorâte îi dădeau o atmosferă de părăsire. Doar pârâul Mădăraș adunându-și apele din Harghita, glăsuia cântecul neastâmpărului, mai ales că își croia aici drum prin mijlocul satului urmându-și calea sa neabătută spre întărirea și primenirea Oltului,  principalul bazin hidrografic colector al zonei.  De la gară până la identificarea semnului de marcaj cruce albastră am făcut circa o jumătate de oră dibuindu-l după o scurtă rătăcire pe ulițele întortocheate ale comunei.

Urcăm o mică culme și numaidecât ne aflăm la capătul satului. Aici la marginea satului descoperim un nou peisaj auster încărcat de neguri. Simțeam la propriu cum coboară încet din înălțimi un aer din ce în ce mai rece, acele lacrimi de sfârșit de septembrie ce parcă udă pământul. Anotimpul ruginiu plin de culoare și farmec a sosit etalându-și podoabele sale cu condescendență pe întinsul plai harghitean. Înaintăm pe drumul ce urma să ne conducă până la intersecția văilor ce despart Mădărașul Mare de Mădărașul Mic simțind în același timp cum peste pământul încărcat altădată de verdeață acum toamna, precum un pictor priceput, preschimbă culoarea peisajului impregnând tabloului tonuri de galben-maroniu. În continuare ceața zglobie ne joacă feste alterând reperarea cu clarviziune a plaiurilor înconjurătoare.  A început și vântul șuierând cu mai multă putere răspândind pe cerul plumburiu norii cei fioroși care acum plâng foarte des cu lacrimi reci, înghețate.

Ne uităm unul la altul și nu ne venea a crede. Ciudat epilog al anului ne-am mai ales. Iată-ne așadar luptând cu stihiile chiar din prima zi a pătrunderii în marea împărăție a Harghitei. Supuși nechibzuinței nestatornice a anotimpului după circa 45 de minute ajungem și la punctul de intersecție al văilor Mădărașul Mic cu Mădărașul Mare. Facem un scurt popas,  pe viitor urmând a ne orienta pe marcaj triunghiu albastru pe valea Mădărașului Mic traversând culmea Gâtului.

Ne adăpostim preț de câteva clipe sub umbra unui mesteacăn. Se lăsase o liniște deplină bruiată doar din când în când de taina pădurii aducând aroma lacrimilor de rășină.  În reveria de moment instantaneu mi se perindă  în gând versurile binecunoscutei melodii a lui Margareta Pâslaru:  –Lasă-mi toamnă pomii verzi, Uite ochii mei ți-i dau, Ieri spre seară în vântul galben, Arborii în genunchi plângeau, Lasă-mi toamnă cerul lin, Fulgeră-mi pe frunte mie, Astă seară , zarea largă, Începea să se sfâșie.  Simțeam la propriu cum a venit toamna cu a ei melancolie numai bună să te facă să privești în tine însuți.

Punem capăt scurtei noastre reflexii meditative, ne adunăm gândurile rătăcite și continuăm pe drumul lung și drept ce traversează culmea Gâtului. Pe marginea drumului împletitura de arbori dă naștere cât de curând la tablouri mai atractive. Drumul pietros pe largi porțiuni este plat fără urcușuri și coborâșuri dându-ți senzația că îl parcurgi în pas de defilare pe tonul cadențat al unui celebru vals de Strauss (Radetzchi March). Decorul din jur însă acum nu-ți dă nicidecum prilej de plictiseală și starea de posomorâre ce se instalase în noi la începutul drumeției amplificată și de negurile din jur treptat este risipită de prefacerea sufletească trezită în noi de bagheta magică a naturii. Începea astfel valsul toamnei. Trunchiurile copacilor care mai de care mai bătrâni și mai semeți cu frunzișul des al acestora colorat în auriu, reflectă o culoare gălbuie asemănătoare unei flăcări.  Coronamentul auriu este atât de des, încât lumina abia dacă ar putea răzbi prin el. La fiecare adiere de vânt, brațele copacilor se mișcă și odată cu ele frunzele încep să cadă într-o ploaie multicoloră.  Spre deosebire de o ploaie normală, în care stropii de ploaie se îndreaptă direct spre pământ, ploaia de frunze ruginii este haotică, iar fiecare frunză pare a avea drumul său. Cerul pătat de fum strigă tânguitor după soare. Rugi surde întrucât el rămâne în continuare cufundat într-un somn adânc.

Ne oprim să mâncăm ceva observând cum în continuare ceața zglobie încă îi joacă feste întregii păduri.  Dar oare cine se poate compara cu natura, caleidoscop viu, schimbător de la clipă la clipă.  Pierduți în tihna ospățului nici nu am simțit cum negurile de pe Harghita s-au risipit pierzându-se în văzduhul îndepărtat. De acum încolo tabloul măreției muntoase ni se va deschide în larg. E răsplata ostenelii. Ridicăm brațele fără voie în adorarea soarelui și în contemplarea farmecului întins. Natura și de astă dată a ținut să ni se arate sub toate fețele.

În lumina de astă dată caldă a soarelui tomnatec ne continuăm drumeția ce numaidecât ne transpune în zona pădurilor de molid. Încă odată Harghita nu se dezminte prin darul ei neprețuit de a transpune brusc drumețul din zona de crâng în împărăția tainică și fermecată a brazilor și molizilor.

Ne afundam fericiţi către inima pădurii, pe drumul lăturalnic din lungul văii umbroase şi plină de o plăcută răcoare a Mădărașului Mic. Cât de curând ne-a învăluit o tăcere desăvârşită, plină totuşi de înţelesuri, pentru cel ce ştie să ghicească graiul pădurii, murmurul apei trecând printre pietre, ciripitul dulce al păsăretului, susurul domol al pârâului care nu adoarme niciodată fiind singurele semne ale vitalității naturii un ultim episod,  o ultimă rapsodie înainte de lunga amorțire a iernii ce va să vie.

Pierduți prin acest templu vegetal nici nu am sesizat cum după 30 de minute am ajuns într-o mică poieniță denumită de noi simbolic punctul – La Popas. În această oază de verdeață pierdută în întunericul falnic al pădurii călătorului îi sade bine cu drumul. Lăsăm jos rucsacii pe o saltea încropită din cetină de brad și numaidecât scoatem primusul pentru a servi ceva cald. Cât de curând ceaiul a început să fiarbă în gamela de aluminiu combinând aroma sa cu puternicul aer plin de tanin al pădurii. Și astfel poezia unor clipe de neuitat a izbutit să izgonească pentru moment partea prozaică a vieții.

Abia așteptam să pornim spre înălţimile ascunse după perdeaua pădurii, iar acum dorința noastră nu mai putea să fie împiedicată de a se înfăptui. Părăsim pitorească poiană și ne continuăm drumul prin pădure aparent monoton dacă falnicii molizi ai Harghitei nu și-ar fi etalat înălțimile amețitoare. Ridici fruntea sus tot mai sus ca și cum ai admira cupola unei biserici gotice. Semeți, zvelți și drepți îți dau impresia că parcă joacă o binecunoscută arie de balet a lui Tchaikovski. Și astfel la fiecare cotitură de drum la fiecare povârniș, tablourile variază, deși același suflu de înviorare te cuprinde.

Următorul segment de drum l-am parcurs până la confluența pârâielor Găinușa și Săritor ce formează în aval pârâul Mădărașul Mic. În apropierea acestora se află amenajată o microhidrocentrală ce pare a fi de folos localnicilor atât pentru alimentarea cu apă cât și cu curent electric.

De acum încolo până la ieșirea în zona de pășune alpină nu ne mai rămânea de parcurs decât o porțiune de pădure de circa două ore. Dar umbra pădurii care ne înconjura de pretutindeni, aerul tare și mireasma emanată de rășina brazilor ne-au ajutat să trecem cu bine și examenul acestei porțiuni de drum. Urmăm în amonte pârâul Săritor ce își definește în trâmba sa câteva gingașe cascade. Printre umbra copacilor reperăm o primă viziune mai clară cu culmile Harghitei spre care ne îndreptam.

Au urmat apoi un șir de serpentine ce ne-a făcut pe moment să părăsim cursul pârâului Săritor semn că începusem ultimul asalt asupra redutei. Înviorați la propriu de perspectiva descoperii unor noi decoruri cu pași avântați străbatem și ultima porțiune de pădure. Pe măsură ce înaintam pădurea de molizi a început să se răzlețească iar noi priveam cu bucurie spre soarele care ne încălzea, strălucind pe cerul azuriu a unei neașteptate după amiezi de toamnă. În fața noastră discret iar mai apoi într-o perspectivă mai largă se deschidea spinarea netedă și întinsă a Poienii Hamlie (Hamlik). Ne-am oprit aici preț de câteva minute la odihnă pe tăpşanul moale, ca o saltea al poienii, bucuroşi că am învins cei peste șapte sute de metri diferenţă de nivel care ne despărţeau acum de fundul văii Mădărașului; nădăjduind dacă nu cumva eram chiar siguri, că ne vom descurca tot aşa de bine și pe mai departe, mai ales că spinarea muntelui urca foarte lin, plaiul se desluşea uşor în iarba care abia își mai reținea câteva crâmpeie de verde în marea veștejeală a pajiștii tomnatice.

De acum încolo ne simțeam cu adevărat fericiți, transplantați în minunăția naturii, în labirintul munților în aerul curat și limpede. Păduri și numai păduri acopereau culmile înconjurătoare, ca niște nori lăsați peste ei. Singura umbră de tristețe se lasă la priveliștea coastelor mai apropiate, unde brazii decojiți zăceau ca niște chibrituri împrăștiate într-o cutie.  Urmăm drumul forestier vreme de o jumătate de oră și numaidecât reperăm marcajul indicator către cascada Szuko-Săritoarea.

Coborâm și după circa 5-10 minute de mers prin pădure pe cărare, un vuiet asurzitor se aude dinspre depărtare. Într-un cadru natural deosebit de pitoresc și sălbatic cu o vegetație bogată de ferigi uriașe făceam cunoștință cu cascada Szuko-Săritoarea ce în avântul ei zburdalnic provoacă o cădere spectaculoasă de apă de circa 10 metri producând un zgomot asurzitor în dorința ei nepotolită de a se face auzită și admirată. În acest colț de rai cu aer curat se află amenajată pentru turiști și o filogorie numai bună de a-ți clăti privirea și odihni sufletul ostenit de truda urcușului.

Părăsind acest giuvaier parcă ascuns discret în măruntaiele Harghitei ne continuăm drumul spre stațiunea Harghita-Mădăraș, ținta finală a zilei. De acum încolo coloritul asfințitului ne aducea o mângâiere și o recreere. Soarele se înclină spre asfințit prelungind umbrele peste pământul învăluit într-o umbră atât de blândă al depresiunii Ciucului. Și astfel ajunși în Poiana Rakosi-Sate -Sed asistăm la unul dintre cele mai mărețe tablouri în prim plan cu Hăghimașu-Hășmaș peste care soarele se lasă încet, înconjurat cu o aureolă, ce naște tot soiul de tonuri, aurii și trandafirii, în dunga norilor de la asfințit. Iar jocul luminilor de acum începe, fără să îl poți exprima prin cuvinte. Nuanțele le vezi, admiri tonalitățile ce trec una în alta, de la cele mai întins la cele mai șterse. Urmărești efectul îmbinărilor multiple între umbră și lumină, între cer, munte și soare. Trăiești în mulțumirea deplină a decorului schimbat din clipă în clipă. Când încerci să le redai, lipsesc cuvintele. Expresiile, chiar întărite prin comparații silite, par serbede, față de gamele de culori ce se schimbă mereu. Chipul cu care ne-a primit Hășmașul, clipele de adâncă mulțumire care ni le-a procurat ne-a făcut să credem că eforturile din dimineața cu ceață nu au fost zadarnice.

Video cu viziune spre crestele Hășmașului din Poiana Rakosi-Sate-Sed

Respirăm adânc făcându-ne plăcere răcoreala venită de peste culmi lăsându-ne oarecum mângâiați de unda de aer răscolită cine știe cum, ce-ți trece peste față ca un sărut de mamă. Însă un șuier prelung ca un ecou peste ape ne face să tresărim. E semnalul plecării, dar și spulberarea unui vis plăcut, trăit în apus de soare tomnatec pe culmile Harghitei. Cât de curând ajungem și la intersecția cu marcajul bandă albastră ce duce spre Harghita Băi semn că până la cabană mai aveam de parcurs o porțiune de circa o jumătate de oră.

Continuăm marșul pe potecă simțind la propriu cum  soarele spre asfințit învăluia insula de brazi și poieni într-un nimb purpuriu. Bătut de ultimele raze Hăghimașul își luă din nou înfățișarea de făptură, ce se pregătește de culcare și parcă mi se părea că prind pe fața lui un ultim surâs prietenos al zilei. Pe urmă cerul părea încins de un incendiu, ce înroșește și fața pădurii. Pe urmă totul se domolește, până când deodată din adâncul văzduhului sclipește luceafărul de seară.

Când am ajuns la Harghita-Mădăraș întunericul se lăsase deplin. Arborii răzleți ce înfrumusețau poiana din jur, păreau că se adună grămadă la sfat. Încercăm să ne cazăm la una din cabanele din zonă demers încununat cu succes.  La pensiunea Pethő am cunoscut pe deplin ospitalitatea tradiţională cu care „secuii întâmpină cu toată căldura inimii pe călători”, la un popas în jurul focului cum s-ar spune într-o locație la cele mai înalte standarde. De neuitat și o adevărată comoară a locației o reprezintă restaurantul pensiunii unde am avut ocazia să servim  preparatele tradiţionale ale bucătăriei ardeleneşti în porții consistente stinse cu celebra bere Csikisor un brand deja renumit al zonei. Apoi după acel ospăț pantagruelic am putea spune,  cufundați în căldura toropitoare și aerul tare ozonat ne-am scufundat într-un somn prelung cu adânca mulțumire în suflet că și peste aceste plaiuri ale Harghitei am putut trăii din plin clipa evadării, a libertății că am putut înțelege din nou viața sub un alt aspect decât al zilnicelor lupte, unde măruntele patimi îi acoperă farmecul.

A doua zi peste plaiurile Mădărașului se aşezase o ceaţă lăptoasă și densă, care nu dădea semne să se desprindă din încleştarea ei cu peisajul din jur. Pe moment acest peisaj lugrubu ne-a făcut o clipă să ezităm în vizitarea vârfului însă ceva din noi ne îndemna ne presa cu voce tare că trebuie să pornim la drum, în nădejdea pe care o nutrește orice drumeț că poate cu timpul vremea se va schimba în bine.  Prin ceața care îmbrăca munţii într-o haină mohorâtă, făcând din ei niște umbre dintr-o altă lume, ne-am avântat fără grabă printr-o pădure de jepi, pe o potecă plină cu pietroaie mari.  Din stațiune, spre Muntele Sfânt al Secuilor, se pleacă de lângă cea mai de sus cabană din zonă şi se urcă printr-o poiana lungă, la capătul căreia se ajunge în golul alpin unde se găsesc mai multe indicatoare și panouri  cu destinaţiile Harghita Băi (3,5 ore) şi cascada Szoko (45 min), dar, mai important, un panou mare care indică prezenţa acolo a rezervaţiei naturale Tinovul (turbăria) Seche.

Cărarea noastră continuă chiar pe marginea tinovului. Este o zonă relativ plană, umedă, acoperită de o pădure de jepi care stau pe un substrat turbos. Depășim tinovul și în fața noastră vag prin umbra de ceață se deschid orizonturile. În faţă, pe un fel de treaptă stâncoasă, vedem primele monumente secuieşti. Cuprinşi de nerăbdare, grăbim pasul şi numaidecât suntem în vârful plat şi deschis al muntelui Harghita-Mădăraş 1801 metri. Un vânt năprasnic cumulat cu vâltoarea cețurilor de jur împrejur făcea ca locul să nu fie prea ospitalier.  Dar muntele are toanele lui. Nu e întotdeauna primitor. Ne îndârjim să rezistăm urgiei reperând obiectivele importante din zonă. Ajuns aici pe vârf trebuie cumva să te scufunzi în misticism,  să simți că peisajul din jurul tău capătă o aură mitico-legendară oferindu-ți în același timp sentimentul că ai călcat pe un tărâm încărcat de spiritualitate. Vârful este presărat cu tradiţionalii stâlpi secuieşti întâlniţi peste tot în Secuime, inclusiv în cimitire. Alături de stâlpi, sunt monumentele decorate cu simbolurile tradiţionale secuieşti şi anume Soarele şi Luna, pe care le găsim și pe steagul secuiesc. De asemenea, am putut observa şi Turul, pasărea fermecată din mitologia maghiară.

Dar oare de ce sunt atâtea drapele şi cocarde tricolore maghiare. Aveam să aflu ulterior că aceste simboluri s-au păstrat ca o memorie vie prin negurile istoriei și nu au nimic de a face cu revizionismul maghiar din ultimii 150 de ani. Acest lucru m-a făcut să apreciez și să respect mai mult vechile tradiții secuiești ale zonei, ale unei frumoase comunități care și-a păstrat nealterată religia creștină de confesiune catolică.  Harghita-Mădăraş era locul de pelerinaj al catolicilor secui anterior cultivării tradiției marelui pelerinaj de Rusalii de la Şumuleu-Ciuc. Pelerinajul de la Şumuleu-Ciuc sărbătoreşte tocmai victoria din perioada Rusaliilor anului 1567 a secuilor catolici contra armatei ungurilor reformaţi veniţi în misiune de convertire. Mulţi dintre credincioşii veniţi în pelerinaj la Şumuleu-Ciuc mai ales cei din Ungaria obişnuiesc să urce şi aici la Harghita-Mădăraş şi să lase panglicile, cocardele şi alte simboluri naţionale şi religioase aduse din localităţile din care au venit, în acest fel binefacerile pelerinajului răsfrângându-se şi asupra celor care nu au putut veni. Locul se îmbogăţeşte permanent cu noi monumente.

Părăsim vârful în asentimentul secuilor ce încă continuă să atribuie de mai bine de 500 de ani un caracter sacru locului susținând că energiile  divinității şi telurice pot fi resimțite aici poate mai intens ca în alte locuri și poate că nu numai noi, oamenii, putem simți acest lucru. Învăluit de ceața densă bătut de vântul năprasnic pentru mine vârful a continuat să rămână un mister nedeslușit mai ales că mi-a răpit ocazia de a admira masivele înconjurătoare,  frumoasele viziuni spre Postăvaru, Bucegi, Piatra Craiului și Făgăraș.  Reveniți la pensiune servim un mic dejun și un binemeritat ceai cald și ne luăm la revedere de la gazdele primitoare. Negurile ce se înstăpâniseră răpind orice speranță încet-încet dădeau semne de disapare oferindu-ne un scurt răgaz de a ne despărți cu un oarecare zâmbet pe buze de plaiurile stațiunii Harghita Mădăraș. Situată la o altitudine de aproximativ 1675 metri deși mai puțin cunoscută decât alte destinații montane, stațiunea Harghita-Mădăraș nu este totuși anonimă. Aici dacă ai norocul te poți bucura într-o zi senină de o priveliște spectaculoasă până spre Postăvarul, Bucegi, Piatra Craiului şi Făgăraș iar apusul de soare îți poate picta culori cum rar vezi. Însă adevărata sa aură și frumusețe se dezvăluie iarna când  aici se desfășoară competiții de schi, evenimente specifice (Zilele Zăpezii) sau chiar pelerinaje religioase. În februarie aici se organizează Fârșag Skiing, un carnaval de schi când participanții schiază în costume care mai de care iar cele mai creative primesc și premii. În martie spre sfârșit (în funcție și de dărnicia zăpezii) are loc cel mai mare eveniment de freestyle schi&snowboard din România.  Aici cabanele și pensiunile de pe munte și-au adaptat și diversificat oferta – care variază de la spații de cazare cu paturi multiple și băi comune până la  vile cu jacuzzi pe terasă. Cel mai vechi (dar cât se poate de actual) loc de cazare este chiar Cabana Mădăraș, loc bun de odihnă și adăpost pentru călătorii obosiți încă de pe vremea când pe munte nu existau drumuri amenajate. 

Facem cale întoarsă spre comuna Mădăraș și minunea frumuseților fermecătoare părea că s-a isprăvit. Drumul forestier șerpuiește mai departe printre pajiști presărate cu smaraldul conferit de picăturile de rouă presărate pe alocuri cu firișoare de gheață. Negurile au dispărut cu totul. Doar acolo sus pe vârf ele încă mai continuă să învăluie în mister ținutul sacru al vechilor secui. Vremea ?  Părea că a dispărut. Ne găseam  aici de o veşnicie pătrunși de taina naturii,  de vraja ei acum în lumina fermecătoare  a soarelui. Simțeai cum te subjugă, te transformă. Aici sufletul se curăţă, mintea se limpezeşte. Patimile s-au topit; chiar cel care care jos se zvârcoleşte în gheena pornirilor omeneşti, aici se simte altul, uşurat. De sus de pe coamă mai admirăm pentru ultima dată panorama depărtată a șesului ce se oprește până în zidul Ciucului și Hășmașului. Aici sus comunele Mădăraș și Racu par jucării cufundate în largul depresiunii Ciucului ce se deschide ca un evantai privirilor noastre pline de melancolie. Simbolic botezată polul frigului de România depresiunea Ciucului părea acum că ne zâmbea cu condescedență cufundată în razele blânde ale sfârșitului de septembrie.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE