Patrulaterul Meridionalilor – Maiestuosul Parâng

Fericirea nu trebuie căutată în ceea ce pare extraordinar, rar, ieşit din comun, ci în lucrurile simple şi accesibile care ne înconjoară în viaţa de fiecare zi. Pentru a simţi bucuria inefabilă a vieţii ajunge doar să realizezi că aproape fiecare clipă este o poartă către ea. Pentru a putea atinge fericirea, trebuie să treci dincolo de cuvinte şi aparenţe, să vezi simplitatea naturii, fiinţei şi a sufletului. România este înzestrată cu adevărate temple ale naturii cărora merită să le arătăm sacrilejul şi recunoştinţa. Sunt printre noi nealterate de sute de ani, puncte de identitate comune cu strămoşii noştri iar nouă nu ne revine decât simplul efort de a le descoperi. Unul din aceste locuri de vis cu siguranță este masivul Parâng  eternul străjer al Văii Jiului, care te poartă pe cărări sălbatice și te primește în inima lui asemeni unei gazde bune. Legendele spun că demult trei ursitoare au fost fascinate de frumusețea Parângului și l-a binecuvântat să fie locuit de un popor harnic și viteaz geto-dacii.  Parângul este un tărâm mirific cu priveliști sălbatice, un colț de natură încântător cu lacuri de turcoaz, pajiști verzi, vârfuri ce parcă străpung cerul și râuri cristaline. Pășind pe potecile sale vei descoperi calmul și armonia înălțimilor și poți admira fascinanta lume alpină.

Urmând traseul de creastă al Parângului descoperi plăcerea de a păşi printre nori, iar bucuria sufletului nu se opreşte aici. Peisajul este unul desprins parcă din povești și în acelaşi timp te duce cu gândul la istoria încărcată a neamului românesc care, adesea și-a găsit refugiul, din calea cotropitorilor, în inima munților. Munții Parâng fac parte din Carpații Meridionali, fiind cuprinși în spațiul dintre Jiu, Strei și Olt, ocupând o suprafață de circa 1100 Km². De la 2519 metri altitudine ( vârful Parângul Mare ), ei domina zările Gorjului,  Vâlcei și ale Hunedoarei și se pot compara cu puternicele cetăți ale Retezatului. La nord, munții Parâng se învecinează cu munții Șureanu, iar în partea de nord-est cu munții Retezat. La vest de Jiu întâlnim munții Vâlcan, de care sunt despărțiți printr-un impresionant defileu (al Jiului ), cea mai sălbatică despicătură transversală a Carpaților. Munții Căpățânii se înșiră la est în continuarea culmii principale a Parângului, iar cei ai Lotrului sunt legați de Parâng prin culmea Poiana Muierii-Tărtărău-Tâmpa. Dinspre Petroșani , Munții Parâng apar ca o imensă fortificație dominată în aparență de turnul vârfului Cârja (2405m), în realitate, spre sud pe acest pisc, creasta urcă perceptibil până la vârful Parângul Mare. Culmea principală a masivului mai este jalonată și de vârfurile: Parângul Mic (2074m), Stoienița (2421m), Gemănarea (2416m), Gruiu (2345m) , Pâcleșa (2335m), Mohoru (2337m) etc.

Parângul se caracterizează prin îmbinarea celor două tipuri de relief glaciar carpatin: alpin – cu creste ascuțite, complexe de circuri, văi glaciare – și carpatic – cu interfluvii plate larg ondulate, vârfuri conice cu circuri de mici dimensiuni. Primul tip este caracteristic zonei dintre Parângul Mic și Mohoru, iar cel de-al doilea zonei Iezer-Urdele-Micaia. Din punct de vedere geomorfologic, culmea principală a Munților Parâng poate fi împărțită în două sectoare: sectorul vestic mai înalt, marcat predominant de relief glaciar și sectorul estic cu altitudini reduse. Sectorul vestic, care delimitează depresiunea Petroșani, include vârfuri de peste 2300 m, în care au fost sculptate mai multe complexe glaciare axate pe sistemul de văi ce alcătuiesc obârșiile Jiețului (Pârleele, Silvei, Roșiile, Ghereșu). Alte complexe glaciare sunt: Mija, Cârja, Parângu Mare, Ieșu, Coasta lui Rus, Setea Mare. Circurile glaciare au versanți îmbrăcați de mase de grohotiș, creste secundare zimțate și abrupte, numeroase lacuri glaciare,  praguri glaciare pe care se dezvoltă cascade. Circurile glaciare au o distribuție alternativă de-a lungul crestei principale fiind mult mai dezvoltate în partea nordică unde sunt etajele Roșiile, Cârja, Gâlcescu. Văile glaciare au o mare extindere pe versantul nordic, una dintre cele mai lungi fiind Jieț (circa 8 km). Cele mai spectaculoase circuri glaciare s-au format între vărfurile Cârja și Mija (Șaua Custurii), între Vârful Gemănarea și Silveiu sau la sud de vârful Setea Mare. Microrelieful de eroziune glaciară cuprinde: berbeci glaciari (roci mutonate), formațiuni din căldările glaciare Zănoaga, Găuri și Gâlcescu, Roșiile, Sliveiu; suprafețe structurale șlefuite de ghețari (căldarea Gâlcescu), striații glaciare în căldarea Ieșu. Prezența calcarelor pe rama sudică a determinat apariția unor forme carstice: peșteri, chei, doline și polii. Cele mai spectaculoase sunt Peșterile Muierii și Polovraci, Cheile Oltețului și Galbenului. Semeția masivului este dată de lanțul de vârfuri muntoase multe peste 2300 de metri începând cu vârful Parângu Mare cu 2.519 metri al patrulea vârf ca mărime din Carpații României.

și trei vârfuri de peste 2.400 de metri: Gemănarea, cu 2.426 m, Stoinița, cu 2.421 m și Cârja cu 2.405 m

și aproximativ 15 vârfuri de peste 2.300 m.  Pe lângă salba de vârfuri impresionante, munții Parâng adăpostesc 22 de lacuri mai importante, 18 lacuri mai mici și peste 25 ochiuri de apă, în marea majoritate de origine glaciară adevărate podoabe nestemate sculptate în piatră. Dintre aceste lacuri amintim : lacul Roșiile, cel mai mare și adânc lac glaciar din masiv (3,76ha; 17,6 m adâncime) situat la o altitudine de 1980 metri;

lacul Câlcescu, cel mai frumos lac (3,02 ha; 9,3m adâncime) situat la o altitudine de 1935 m

, dar deosebit de interesante sunt și lacurile Verde (0,16ha; 6,5m adâncime ),Mic și Slivei;

lacul Cârja situat sub vârful cu același nume

lacul Mija (0,8ha; 6,5m adâncime; 1980m alt.) ochiul de sidef al Parângului,

sau lacul Mândra (1,12 ha; 8,3m adâncime ) situat la o altitudine de 2148m,  socotit lacul cu așezarea cea mai înaltă din munții Parâng.

E vremea crestelor urcate în zori. Pe razele de soare în Parâng. Urcând senin uitând de ploi şi nori. În murmurul zăpezilor ce plâng. 

Așa a început o prima drumeție în masivul Parâng călător pribeag pentru început pe malurile Lotrului în căutarea Lacului Gâlcescu. Valea Lotrului este o mică parte din Elveția sau Austria, atât de frumos a desenat natura cu al său penel la poalele Munților Parâng. Râul Lotru pare că își îndrumă apele spre nicăieri, dar este doar o iluzie, pentru că unduirea sa își face loc printre păduri spre Olt. Un adevărat spectacol și o minunată zonă turistică a României ce neapărat trebuie să o vedeți. Valea Lotrului este o zonă surprinzătoare foarte frumoasă și foarte liniștită. Izvorând din Lacul Gâlcescu (Masivul Parâng), Lotrul separă Munții Latoriței de cei ai Lotrului. Râul a fost „strunit”, prin numeroasele lacuri de acumulare care au făcut din zonă cea mai mare amenajare hidrografică din țară. Lacul Vidra, situat la o altitudine de 1.289 m, este rezervorul principal al sistemului hidro-energetic Lotru, colectând, prin tuneluri subterane de peste 150 km, apele afluenților Lotrului și ale lacurilor de acumulare Petrimanu și Galbenu, de pe râul Latorița. Obișnuit cu măreția Oltului, pe care tocmai l-am părăsit, Lotrul  părea la început un râu oarecare. Dar nu merită să te lași înșelat, căci frumusețea locurilor nu se dezvăluie dintr-o dată. Râul se arată cu zgârcenie. Îl ghicești cumva susurând printre pietrele din stânga șoselei și pe sub pitoreștile poduri de lemn suspendate pe cabluri metalice.

Părăsind cursul vijelios al Lotrului mai departe traseul te transpune spre Poiana Zănoagei,

pentru ca mai apoi furisându-ne, printre lespezi și tufe de jnepeni, să dăm din nou de cele doua firicele de apă, ce se unesc apoi într-un emisar ce se pravălește în cascade peste pragul glaciar ascuns în întunecimea jnepenilor, formând izvorul principal al Lotrului. În apropierea emisarului (spre nord) am descoperit o mlaștină de turbă ce adăpostește o floră interesantă.

Depășind acest magic covor vegetal la început timid mai apoi în profunzime se dezvăluie tabloul panoramic al Căldării Gâlcescu ce adăpostește în mijlocul ei lacul Gâlcescu ochiul de diamant  al Vâlcei. Circul Gălcescu, modelat în granite si granodiorite, este cel mai complex, fiind format din mai multe trepte delimitate de rupturi de pantă. Lacul Gâlcescu (denumit pe hărțile vechi Câlcescu) se află la o altitudine de 1.925 m, la nord-est de vârful Parângul Mare, fiind cel mai întins iezer glaciar din acest masiv (3,2 hectare)  și cu o adâncime de 9.6 m. Lacul Gâlcescu este declarat monument al naturii, iar împrejurimile constituie o rezervație naturală (geologică, floristică și peisagistică). Rezervația de la lacul Gâlcescu se afla în bazinul Lotrului și a fost înființată încă din 1932, cuprinzând lacul și împrejurimile sale.
Lacul Gâlcescu este mărginit spre sud de blocuri mari de grohotiș, adesea aflate într-un echilibru fragil. Celelalte maluri sunt înierbate și străjuite de jnepeni.

Am poposit la malul lacului împărtășind din nou sentimente mărețe. Mozaicul de culori devine bogat. Privind spre căldarea Dracului nu ai cum să nu descoperi pieptul dezgolit al crestelor tăiate parcă cu paloșul, contrastând prin albul lor de marmură cu verdele jnepenilor și cu albastrul de turcoaz al lacului.

Căldarea Dracului, unică în sălbăticia ei, se află pe cea mai înaltă treaptă din Circul Gâlcescu, sub vârful Setea Mare, adăpostind în partea de jos trei ochiuri de apă, între care lacul Păsări este cel mai mare. Ceva mai jos și spre est se afla căldarea lui Vidal, în care sclipește parcă oglinda de apă a lacurilor Vidal si Pencu, iar pe ultima treapta se află căldarea Gâlcescu, cea care adăpostește lacul cu același nume și care e cea mai întinsă. Părăsind lacul Gâlcescu regreți despărțirea de desăvârșita liniște care te recreează și parcă îți vine să îți iei la revedere de la firavul izvor al Lotrului ce pornește din acest lac,  aceea trâmbă de apă ce iese gâlgâind rostogolindu-se peste muchia stâncilor, formând o cascadă ca laptele, răsfirată în șuvițe grăbite printre cultucele moi de mușchi și printre stufosul jnepeniș. Îi auzi glasul înăbușit o bucată de vreme, înainte de a se afunda în tăinuitu-i drum întunecat. Nu se pierde. Apare din nou cine știe unde, din ce coastă de munte, spre a-și urma din nou cărarea la lumină apoi prin tărâmul nesfârșit de brazi de la poale.

E dimineaţă, sunt un pic cam nătâng, dar mă duc spre Parâng. În desagă am luat şi palinca şi o tai către Rânca. Crestele grele încep la Urdele. Şi  tot aşa mai dragă barosani până  la Petroşani.  Aşa a început aventura pe creasta Parângului în cursul lunii august 2017. Cu 13 vârfuri dintre care 4 peste 2400 de metri ( vf. Parângul Mare 2519 metri, vf. Gemănarea 2437 metri, vârful Stoieniţa 2421, vârful Cârja 2405 metri) şi 5 peste 2300 de metri (vf. Ieşu 2366 metri, vf. Setea Mare 2365 metri, vf. Gruiu 2345 metri, vf. Mohoru 2337 metri, vf. Pâcleşa 2335 metri), cuprinzând 15 şei şi dispusă pe o lungime compactă de circa 47 de km din care am parcurs circa 35 de km, creasta Parângului este a treia ca lungime după creasta Făgăraşului şi a munţilor Rodnei. Cum poţi descrie Transalpina cel mai înalt drum rutier din România cât și din întregul lanț al Munților Carpați, atât din țară cât și din afara ei, atingând altitudinea maximă (2145m) în Pasul Urdele . Transalpina supranumită „Drumul dintre munți“ nu este doar cea mai înaltă șosea din România, ci și un traseu de poveste. De-a lungul drumului, sunt dispuse monumente ale naturii și bijuterii arhitecturale ridicate în urmă cu câteva secole.

Potrivit legendei, șoseaua ar fi fost amenajată în urmă cu două mii de ani. Se spune că legiunile romane ar fi construit-o, în drumul lor spre Sarmisegetusa. De asemenea, era folosită ca drum de transhumanță de ciobanii din Oltenia și Transilvania, în secolul al XVIII-lea. Șoseaua a căpătat denumirea de “Drumul dintre munți” după ce a fost reabilitată între 1934 – 1938, în timpul domniei lui Carol al II-lea. I se mai spune și  DrumulRegelui – pentru că a fost reconstruit și inaugurat în 1938 de Regele Carol al II-lea. Toată familia regală l-a parcurs atunci, în ziua inaugurării.  Părăsind Transalpina în faţa noastră s-a dezvăluit tabloul aproape piramidal al Iezerului străjuit mai în spate de culmea Mohorului culmi teribil de grele la urcat.  Însă e frumos muntele când eşti sus, pe vârf, în lumea tovarăşilor lui care se îngrămădesc în juru-i, spre a asculta povestea ori sfatul unei căpetenii. Parîngul însă nu are cum să nu te fascineze; privind din înălţimea lui cu un soi de dispreţ binevoitor asupra lumii mărunte, cu trai restrîns şi schimbător. El reprezintă doar veşnicia. Impunător sub mantia de păşunilor alpine, în bătaia luminii nu mai reprezintă rigiditatea golaşelor creste stâncoase.

În fund, de la apus spre răsărit se înşiră ca nişte sentinele uriaşe  Gruiu, Pâclişa, PiatraTăiată,Coasta lui Rus. Din spatele Mohorului, grebenii Părângului se despart în două şiruri,şi apucând între ei undele Lotrului de la obârşie, le împreună mai încolo cu ale Lotriţei şi le duc degrabă în vale, clăbucindu-le de stânci, până dincolo de Brezoi, unde Lotrul se varsă în Olt.

Încălecăm şi o  luăm înainte, pe coama Mohorului, spre Piatra Tăiată. Ca-ntr-o minunată panoramă ni se arată acum,de jur împrejur, îndoiturile Parângului, cu crestele încununate de raze, cu văile adânci şi întunecoase, spintecate de izvoare repezi, şi umbrite de păduri seculare.

 

Ne uităm la vârfurile acestea stâncoase ce se-nalţă-n cer ca nişte falnice turnuri de cetăţi, şi gândul parcă te duce cu sute de ani în urmă, în trecutul viforos al poporului român. Din  câte primejdii nu ne-au scăpat pe vremuri munţii şi codrii aceştia! Aici, în întăriturile acestea au stat adăpostiţi  aproape o mie de ani strămoşii noştri, când, prin şesurile Dunării, curgeau puhoaiele de barbari, când se năpusteau cu duiumul împingându-se unele peste altele asupra Europei, jefuind oraşele şi pustiind pământul pe unde treceau. În munţii aceştia s-a închegat tăria şi unitatea neamului românesc. Ei au fost ocrotirea şi scăparea noastră în zilele de groază,cetatea sfântă în care s-au păstrat aşa de curate credinţele, limba  şi datinile poporului nostru. În locurile acestea tăinuite, pe veci îngrădite de străjile Carpaţilor, plutesc umbrele strămoşilor noştri, de-nainte descălecătoare. Aici,în şoptitul izvoarelor şi-n freamătul codrilor, a răsunat pentru întâia oară frumoasa noastră doină, şi nu e pârău, nici plai, de care să nu fie legată o amintire scumpă sufletului nostru, nu e vârf de munte, în tot cuprinsul acesta,care să nu-şi aibă povestea şi cântecul lui. Traversând creasta privirea îţi este cucerită de căldările glaciare adevăraţi ochi de diamant podoabe nestemate care îţi cuceresc inima şi gândurile. Dispuse parcă ca un şirag de pietre preţioase ele  completează tabloul aproape edenic al Parângului. Am putut astfel observa perdeaua de mister din jurul lacurilor Gâlcescu şi Păsări amplificată de vremea rea ce se apropia

, curcubeul de vis de la lacul Zănoaga

, enigmaticul lac Ghereşu

şi magnifica privelişte din căldarea Roşiile.

Căldarea Roşiile m-a uluit atât de impresionantă ca peisaj.  Străjuită de stâncile negre al Gemănării, de piscul Parângului Mare, imensitatea întregului corp stâncos, cred că oferă una din cele mai magnifice privelişti din Carpaţi mai ales dacă ai norocul să o surprinzi la lumina străvezie a apusului de soare. Lacul Roşiile  se întinde pe o suprafaţă de 3,76 ha,  fiind situat la altitudinea de 1980 m. Adâncimea maximă a lacului este de 17,6 m şi este  considerat lacul glaciar cu cea mai mare adâncime din Munţii Parâng.

Îndreptându-ne privire spre creastă observăm cum se înalță puternicul vârf triunghiular Gruiul (2345 m), cu prăvălişuri şi pereţi la nord şi cu pante ierboase foarte înclinate pe alocuri, la sud. Înaintea noastră poteca urcă accentuat  Gruiul, apoi cam la jumătatea ascensiunii începe să-l ocolească pe faţa sudică.

 

Coborâm spre şaua Gruiu iar seara începe să se lase bine de tot. Jos înspre căldarea Mândrei luna se oglindeşte în apa lacului ca o genună.

Coborâm spre a campa la malul lacului încununând cu succes o zi lungă plină de provocări şi surprize pe creasta Parângului.  Nimic nu-i mai senin în lumea asta. Decât un lac de munte în Parâng, În care capre negre își sorb viața, Și în care stele strălucesc râzând. Cum aş putea descrie sentimentele unice trăite la malul lacului Mândra.  Drăgălăşenia lui, mai ales în răsărit de soare, cînd faţa-i e poleită cu aur, este neuitată,în mijlocul năruiturilor de stînci. Neuitată îmi va rămînea şi amintirea nopţii cu lună plină petrecută la marginea ochiului de apă cu tainică sclipire. A fost împlinirea unei temerare dorinţe de a trăi cîteva ore în singurătatea măreaţă. Puterea farmecului netrăit ce-l revărsa ceaţa argintată, ca o ploaie diafană, lăsată de lumina lunii; cerul de un senin impresionant cu rare stele boghioase, din ce în ce mai luminoase; luciul nestins al lacului; umbrele clar conturate ale coastelor din jur, totul se închidea o grandioasă scenă, care mă ţinu legat locului. Nici o mişcare în jur; nici o adiere nu tulbura liniştea ce ne învăluia tot mai adînc.  Lacul Mândra – este lacul glaciar situat la cea mai mare altitudine (ca amplasare) din Masivul Parâng 2148 m.  Dimineaţa când cerul e senin, aici la malul lacului  de un albastru mediteran, vizibilitatea devine depărtată şi limpede. Priveliştea într-adevăr este impresionantă. Prinzi maiestatea domniei munţilor.

Am urcat din nou la șaua Gruiu urmând o ultimă ascensiune spre apogeul drumeţiei,  vârful Parângu Mare al patrulea vârf semeţ al Crestei Carpaţilor Româneşti. Din şaua Gruiu până în colţul vârfului am avut de  a face cu cea mai dură ascensiune de pe creastă pe lângă muchia de răsărit a vârfului. În final atingem  vârful secundar, situat tot pe acoperişul Parângului Mare iar efortul ne-a fost răsplătit pe măsură. De aici se deschide cea mai profundă privelişte spre căldarea Roşiilor, în care atât lacul Mândra, situat pe prima terasă, cât şi Lacul Mare al Roşiilor, pe a treia terasă, ne apar sclipitoare în imensitatea câmpurilor mate de grohotiş cu care este presărată valea.

În curând aveam să ajungem şi la baliza care marchează 2519 metri altitudine a vârfului Parângu Mare.  Ajunşi am acolo sus am simţit cum parcă muntele ne-a transmis ceva  din energia lui şi m-a făcut să  plutesc  cu gândul către o lume mai bună, căci de acolo de sus creaţia Divină se vede altfel.

Vârful nu prea ascuţit se înalţă binişor din podul crestei. Cu uşoare deplasări pe un cerc cu rază mică putem cuprinde o panoramă uriaşă, similară celei de pe vf. Negoiu sau Moldoveanu. Turul de orizont din vârful Parângul Mare cuprinde aproape întreg masivul. Spre nord putem repera Valea Jieţului, mărginită de creasta Cârja-Parângul Mare şi de ramificaţiile acesteia la vest, precum şi de Dereşul-Pietrele-Ciobanul-Capra la est, care se desfăşoară într-un frumos evantai, puternic reliefat.

În sectorul sudic remarcăm clinurile prelungi, ramificate şi înalte ale Păpuşii-Corneşu, iar central, enormul trident dirijat de vf. Molidvişul spre Fântâna Untului (vest) şi Plasele-Rotunda (est). Creasta de legătură dintre aceştia cu vf. Parângul Mare trece prin vf. Ţapul şi vf. Mândra (2360 m), vecinul de la sud al celui mai mare pisc (într-o vreme numele de Mândra era dat chiar Parângului Mare). De altfel, localnicii numesc şi acum vârful cel mai înalt al masivului în două feluri: ciobanii de pe versantele sudice, din Oltenia, îl numesc Parângul Mare, în schimb cei din căldările nordice ale Roşiilor şi Dereşului, care aparţin comunelor Livezeni şi Petrila, îl numesc tot Mândra.

În continuare urmând traseul crestei înalte de 2500 m altitudine poteca o apucă  spre vest şi după parcurgerea în lungime poate a cele mai înalte şei carpatine, printre lespezi mărunte şi porţiuni ierboase în creştetul munţilor, ajungem şi la vârful Gemănarea.  Vârful principal Gemănarea (2432 m), nu este altceva decât culminaţia vestică a crestei Sliveiul. Culmea Sliveiul mai este denumită uneori de turişti muchia Zănoaga Sliveiului. Creasta desprinsă spre răsărit separă două circuri glaciare: cel al Sliveiului (nord) de cel al căldării seci a Roşiilor (sud); împărăţia acestuia din urmă, cea mai vastă aglomerare de stânci din masiv, „culege” toate „torentele” de grohotiş de sub pereţii de vest şi mai ales pe cele de sub vf. Parângul Mare.

Următorul  pisc (2410 m) pe care poteca însă îl ocoleşte este cel al Stoeniţei (vecinul sudic al Cârjei), al cărui pinten de răsărit împarte în două compartimente căldarea cu lacuri a Sliveiului.

 

Urcând  înspre   vârful Stoeniţa, pe care îl poţi atinge numai abătându-te la stânga din potecă pentru 10 minute, am traversat o șa stâncoasă din care porneşte în jos un perete foarte înclinat; în continuare se coboară un moţ pietros şi se traversează din nou o şa.

 

În dreptul şeii Stoiniţa am trebuit să facem un scurt popas. O turmă de oi mărginită de câini ciobăneşti,  adevăraţi cerberi carpatini traversa nestingherit poteca de creastă.  Atunci pe moment mi-am adus aminte că Parângul este şi va rămâne masivul în care fenomenul transhumanţei s-a manifestat cel mai pregnant,  punte de legătură identitară şi comună între regiunile istorice Ardeal şi Oltenia. Transhumanţa este un fenomen frecvent în viaţa păstorească şi se întâlneşte pretutindeni. La unele popoare, o întâlnim numai în diferite epoci ale istoriei. La români, însă, a fost de veacuri şi s-a continuat, indiferent de împrejurări. Aceasta dovedeşte, nu o stare de primitivism, ci că păstoritul la noi a fost o ocupaţie de căpetenie. Trebuie menţionat că, transhumanţa se întîlneşte numai la popoarele stabile, cu alte cuvinte, numai la popoarele cu un stadiu de civilizaţie înaintat. Transhumanta nu este nomadism. Popoarele nomade nu au patrie. Ele se stabilesc acolo unde, pentru un moment, vitele lor pot să pască, iar după ce au terminat păşunile, au plecat în altă parte, fără să se mai întoarcă.

În final traversând şi şaua Stoiniţa a urmat un alt vârf o altă provocare, impozantul vârf Cârja turnul de control al Petroşaniului. În dreapta, pe tot parcursul traseului până la vârf, panta e mai dulce şi ierboasă; în schimb, în stânga, profilul este prăpăstios. Poteca devine uneori tangentă cu marginea pereţilor stâncoşi, de unde cutreierăm cu privirea amănuntele nesfârşite ale colţilor, pereţilor fisuraţi, ale marilor blocuri de piatră, pătate cu galbenul şi cenuşiul lichenilor. Pe vârful Cârja ni s-a dezvăluit o panoramă covârşitoare. Pe fundul căldării Cârjei nesfârşite depozite morenice sunt împrejmuite de pereţii verticali, ce o înconjoară pe trei laturi. Căldarea este seacă şi nu lasă loc pâraielor la suprafaţă decât mult mai jos, în apropierea unei târle de berbeci. Din vârf se desprinde spre nord-est o creastă ascuţită, frumoasa Custură a Cârjei.

După panorama excepţională de pe vârful Cârja traseul de creastă urmează o coborâre anevoioasă şi destul de abruptă printre grohotiş până în dreptul refugiului Cârja.

Construit în anul 1889 la iniţiativa sasului Rudolph Schutte un împătimit iubitor al muntelui refugiul construit din lespezi şi adăpostit în căuşul de piatră al crestei s-a încăpăţânat să reziste timpului deşi asupra lui s-au abătut nenumărate furtuni, troienit de zăpezi şi vifore.  Am poposit aici pentru o ultimă noapte petrecută pe creasta Parângului. Sub farmecul măreţ al naturii impunătoare, îmi lămuream licăririle născute în sufletul celor ce trăiau mai adesea cu ea. Aşa au luat naştere poveştile; aşa a izbucnit în versuri simple răscolirea sufletului celui izolat de lume.

Dimineaţa  din dreptul refugiului privirea mi-a fost fost cucerită  de piscul cu adevărat semeţ al Cârjei: pe de o parte un perete imens (nordul vârfului), pe de altă parte o spinare înclinată, terminată într-un circ glaciar sec (nord-vest); acesta din urmă stând la obârşia văii Caprelor.

De aici până în staţiunea Parâng mai era o aruncătură de băţ. Însă cum poţi să părăseşti Parângul fără a împărtăşi clipa unei ultime desfătări vizitând căldarea impresionantă a Mijei. Acest lucru merită cu prisosinţă a fi făcut mai ales că abaterea de la traseu de circa o oră nu este în măsură să dezamăgească drumeţul avid în explorarea cărărilor tainice ale muntelui. Pornind pe traseul marcat cu bulină galbenă în faţa ochilor în prim plan ţi se dezvăluie ca un uriaş ceaun spectaculoasa căldare a Mijei.

Traversând valea Caprelor şi urmând un scurt urcuş pe potecă în curând eşti transpus la malul lacului Mija pe care l-am denumit ochiul de sidef al Parângului. Lacul este de o sălbăticie și o frumusețe aparte care pur și simplu te copleșesc. Situat la o altitudine de 1980 m pe fundul căldării glaciare și înconjurat din toate părțile de creste abrupte, Lacul Mija (care pe unele hărți apare sub denumirea Lacul Zăvoaiele sau Lacul Luncii) are o suprafață de 0,8 ha și o adâncime maximă de 6,5 m. Este mic, dar merită tot efortul de a ajunge până la el. La final de drumeţie trecând parcă peste toate  obstacolele  naturii,  am avut pe moment  impresia că lacul este perla muntelui, atât de bine este protejat de marele străjer, am avut  bucuria să descopăr un lac cu apă cristalină şi rece ca gheaţa. O adevărată oază pentru trecători. Aici pe malul lacului  decoperi un loc ideal pentru a asculta liniştea, pentru a medita sau pur şi simplu, decoperi plăcerea de a fi una cu natura, o natură în sânul căreia simţi că nimeni şi nimic nu te poate atinge. Pereţii muntoşi, care îngrădesc lacul Mija, îţi lasă impresia că sunt  ziduri ale unei cetăţi, pregătite să nu cedeze niciodată.

După un astfel de popas, drumul până la staţiunea Parâng decurge, parcă, mai uşor. După traversarea şeii Caprelor poteca te conduce lin până la staţiunea Parâng punct terminus al crestei Parângului. Întorcându-mi privirea parcă am încercat să îmi iau la revedere de la Cârja, Gemănarea şi Parângu Mare mulțumind pentru toate frumuseţile oferite,  însă aceştia nu îmi răspund salutului acoperindu-se într-o perdea de negură anunţându-mi parcă sec că spectacolul feericelor creste ale Parângului s-a terminat.

În faţă ca un ultim panou ni se dezvăluie un mesaj relevant: Parâng Rege al Munţilor, Eu simplu muritor te salut şi te ador. Citind aceste cuvinte nu ai cum să nu împărtăşeşti clipe de o emoţionantă frumuseţe care te fac tocmai să-ţi fie dragă natura nu numai pentru că e din ţara ta, ci în sine ca motiv de mulţumire şi răscolire de gânduri pentru tot ceea ce ea îţi oferă într-o viaţă scurtă, efemeră consumată  de lupta absurdă a traiului zilnic.