Sara pe deal buciumul sună cu jale. Şi unde s-ar potrivi mai bine aceste versuri decât în ţinutul idilic şi bucolic al Apuseniului. Munţii Apuseni sunt fermecători iar ca o primă drumeţie am bătut tocmai la poarta lor respectiv în masivul Trascău. Ca şi masiv acesta poate fi împărţit în mai multe subdiviziuni respectiv creasta nordică cu culmi mai domoale dar străjuite de spectaculoasele Cheii ale Turzii sau creasta sudică cu zona cheilor Râmeţului. Însă şi zona centrală cu Arieşul oferă aceleaşi peisaje spectaculoase care îţi taie răsuflarea. Era o frumoasă zi de mai 2018 când m-am hotărât să vizitez Cheile Turzii. De câte ori treceam cu autocarul la Cluj în studenţie admiram de departe aceste nestemate ale naturii iar în gândul meu circula mereu ideea – am să merg odată acolo, însă niciodată nu mi-am imaginat că vor trece 11 ani. Am plecat în voie spre municipiul Turda unde am coborât cu un rucsac plin de toate cele pe care stătea atârnat cortul surprinzând pe toată lumea din zonă. Oare ce face ăsta ? – ce gânduri are ?. Ajungând cu un microbuz vai mama lui în satul Cheia am început să explorez magnificele chei. La intrare m-a întâmpinat un tablou calcaros colosal din care cu siguranţă putea fi reconstituit fără probleme colosul din Rhodos. Atunci mi-am zis cu adevărat că acest loc mă copleşeşte prin frumuseţea lui. Am mai văzut chei dar parcă aşa pereţi înalţi te fac să simţi că eşti un purice, un adevărat templu al naturii. În continuare am intrat în parcul naţional Cheile Turzii am mers pe malul pârâului Hăşdate şi am ieşit pe partea cealaltă a cheilor într-o zonă de poiană. Izbitor la câţiva paşi de chei totul părea un crâng şi o biată zonă de deal prin care se scurgea o vălicică -pârâul Hăşdate. Atunci mi-am zis doar atât ? e prea puţin – hai sus pe culme. Şi am urcat, iar acolo sus părea că eşti pe cine ştie ce creastă. Privind în jos abruptul era ameţitor iar stâncile megalitice păreau cioplite parcă cu precizia unui meşter pietrar. În zare se vedea mai în depărtare Turda iar pe partea cealaltă ca un fir de aţă se scurgea părâiaşul Hăşdate actorul dinamic care a modelat cu dalta lui aceste nestemate ale naturii. Deşi eram pe o culme de nici 700 de metri totul părea dintr-un alt univers. Nici nu puteam să nu trăiesc amurgul unei frumoase seri de mai decât pe această culme admirând ca la un cinematograf jocul de lumini şi umbre ale naturii. Un ultim cadru cu cheile m-a făcut să simt că parcă sunt într-o lume mitologică cu atlanţi şi giganţi de mult dispăruţi. Acompaniat de sunetul melodios al greierilor am mers mai departe spre cascada Ciucaş unde într-o mică poieniţă unde am campat urmând ca întreaga aventură să fie povestită mai în detaliu într-un viitor articol.
Ne-au furat mai marii,ne-au căznit barbarii dar avem în piepturi şapte vieţii, ne vibrează în sânge pân la Putna plânge, clopotul ce sună la Râmeţ. Pe bună dreptate acest loc poate fi considerat un templu al spiritualităţii ardelene. Gândul de a-l vizita mi-a tresărit de mai mult timp în minte însă s-a tot amânat la nesfârşit. Până când la sfârşitul lunii mai 2018 într-o minivacanţă de Rusalii am pornit în explorarea acestor locuri de poveste. Pe traseu o salbă de chei care mai de care mai încântătoare prin sălbăticia lor: Cheile Mănăstirii, Cheile Râmeţului, Cheile Geogelului, Cheile Pravului, Cheile Tecşeştilor şi Cheile Cetii. Dar Apuseniul e frumos şi de sus de pe culmi admirând stâncile colosale, căsuţele tradiţionale ale moţilor şi liniştea idilică a locurilor. Ici colo răzleţ câte o casă răsfirată, un lătrat rătăcit de câine de pe cine ştie ce culme, un scâncet de copil, un sunet de talagă care nu făceau altceva decât să dea un farmec aparte acestor locuri. Aici pot fi încadrate perfect versurile lui Goga şi Coşbuc. Idila se împleteşte cu naturaleţea şi arhaicul, într-un tărâm nealterat încă de forţa grobiană a omului modern. Explorând aceste locuri cu adevărat îl înţelegi pe regretatul maestru Fărcaş iar buciumul sau tulnicul este brand al acestor locuri. Asta este Ţara Moţilor cu oameni harnici, gospodari, buni la inimă. Nu pot să uit pe bătrânica de la Tecşeşti care parcă îi râdea sufletul văzând că cineva mai calcă în aceste locuri precum şi de apicultorul din Cetea care ne-a dus cu maşina aproape până în Galda de Jos fără să cerem. Ei sunt exemple vii ale unei Românii care încă mai supravieţuieşte prin ospitalitate şi bunăvoinţă.
Rămâne epocal tabloul de amurg de la Piatra Cetii într-o seară de început de iunie când istoviţi de trapuri pe cărări nemarcate şi pline de noroi am putut adulmeca în voie farmecul Apuseniului. Cam aşa a fost pe scurt idila din Trascău. Ea urmează a fi povestită cu siguranţă pe larg în mai multe articole viitoare. Munţii Apuseni sunt fermecători iar eu până acum am explorat doar o mică parte. Cum se spune am bătut cu toiagul la poartă însă întotdeauna dacă vei trece această poartă nu ai ce regreta ci din contră vei fi ancorat în farmecul poveştilor de odinioară. Şi cum legenda se împleteşte cu adevărul într-un viitor articol voi poveşti de doi fraţi buni pe care destinul şi soarta i-a îndrumat pe cărări diferite. Însă casa lor porneşte dintr-un loc tainic cu păduri sălbatice, cu brazi colosali în ţinutul legendar al Harghitei
