PREZENTARE GENERALĂ CU MASIVELE CĂPĂȚÂNII – BUILA VÂNTURARIȚA ȘI ȚINUTUL PITORESC AL OLTENIEI DE SUB MUNTE

„Călătoritul te lasă fără cuvinte, iar ulterior te transformă într-un povestitor.” Ibn Battuta (1304 – 1369)  explorator arab și un negustor itinerant care a călătorit în toate țările lumii islamice – de la Bolgar pânǎ la Mombasa, din Timbuktu  pânǎ în China.

Priveliști montane de neuitat, vestigii antice, legende nepieritoare, stațiuni balneoclimaterice, tradiții și sărbători pastorale, toate acestea sunt coordonatele turistice ale Olteniei de sub Munte. De asemenea un intinerariu prin aceste locuri este un intinerariu sacru în care bisericile, schiturile și mănăstirile care ți se ivesc în cale par a fi oprit goana înverșunată a timpului, încât intrând în spațiul lor ai impresia că ai nimerit în universul medieval, sub oblăduirea sfinților din fresce și a domnitorilor întemeietori. Pășind pe aceste meleaguri simți cum te afli la încheietura istoriei cu veșnicia între măguri și mănăstiri.  La Slătioara, Novaci, Polovragi, Obrocești, Măldărești, Horezu, Vaideeni, Pietreni, Bărbătești, Olănești realul povestit de locuitori mustește de legende și basme cu uriași, preoți daci, comori de aur găsite în munți, haiduci sau lacuri fără fund. Peste acestea se suprapun legendele legate de oierit și transhumanță-Nedeile -(sărbătoare de munte, a fost la origine ritual pentru ciobani. Se pare că în felul acesta ciobanii strângeau mai bine legăturile între ei; colectau informații și luau contact direct cu cerul, sărbătorea fiind de tipar creștin, după unii de tip roman) care transpar astăzi în mai multe povești la bâlciurile locale dar și în întruniri câmpenești în munte care încă se mai țin. Ascultând întregile povești te crezi în altă lume imaginară dincolo de cea, reală, concretă.  Acestea sunt dintre cele mai interesante căi prin care vizitatorul este introdus în tărâmul fascinant al Olteniei de sub munte prin îmbinarea elementelor reale cu cele fantastice.

Una dintre legendele care circulă prin partea locului este cea despre o movilă ridicată de pământ ce se spunea că înainte pământul a fost locuit de niște uriași și că un om de statura noastră ara atunci cu boii. Și fiul uriașului l-a găsit și la dus la taică-so. – Uite, tată, ce gânganie, găsii. Și taică-so i-a zis: Lasă-l jos tată, lasă-l jos, că ăștia vor domina pământul.  L-a pus jos și de necaz că altcineva îi va lua locul pe pământ a pus o movilă de pământ peste el și așa au apărut măgurile din jur. O altă legendă despre apariția cheilor Oltețului vorbește călătorului cu răbdare să asculte despre jidovii uriași, care își țineau câte un picior pe Parâng și celălalt pe vârful Căpățânii și care beau apă din Olteț.  Ei și-au construit o cetate de stânci iar la Oborul Jidovilor adăposteau animalele la lăsatul întunericului. Când au fost atacați de oameni asemenea Ciclopului de Ulise au prăvălit stâncile din vârful muntelui peste asediatori de-au rupt în două muntele pe unde curge și astăzi apa prin Cheile Oltețului.

Alții spun că în Peștera de la Polovragi ar fi trăit la un moment dat, chiar Zalmoxis, părintele spiritual al dacilor. Haiducii sunt un alt element important al povestirilor locale în special în partea mai de sub munte. Ei sunt asociați cu aurul și dreptatea redistribuirii bogăției, fie și prin hoție. Alte legende vorbesc despre existența unor haiduci care îngropau aurul și lăsau cu jurământ să nu-l dezgroape unul dintre ei fără știrea celorlalți și să ia aurul fără să-l împartă cu ceilalți. Cine dezgropa aurul era blestemat.

Din punct de vedere geografic, Oltenia de sub munte cuprinde regiunea care  este delimitată de valea Cernei înspre vest-Dunăre și valea Oltului la est mărginită la nord de crestele carpaților mehedințeni, ai Parângului și Căpățănii iar la sud de dealurile Motrului și jumătatea de sus a dealurilor Oltețului. O bună parte din caracterul semnificativ al densității din nordul Olteniei este dat și de faptul că spațiul acesta a fost în mod natural un spațiu de circulație și de intersectare a Transilvaniei cu Oltenia de sud. Aici ardelenii s-au putut refugia cu ușurință prin Cheile Oltețului ca urmare a silniciilor sociale și religioase la care au fost supuși mai cu seamă în secolele  XVI-XVII, după cum, tot peste măguri au venit și olteni și munteni din locurile supraexploatate de regimul fanariot. Vaideenii și Urșanii sunt sate ardelenești întemeiate de refugiați dinspre Mărginimea Sibiului care își păstrează și astăzi caracterul aparte. De asemenea ardelenii s-au stabilit și în Polovragi și Novaci, la marginea bazinului Motrului, la poalele munților Căpățânii și Parâng, unde în antichitate, o cetate dacică veghea intrarea spre Țara Hațegului. În zonele  locuite de „ungureni“ cum li se zicea ardelenilor de către autohtoni  s-a dezvoltat foarte mult păstoritul. Nivelul de viaţă era superior în aceste localităţi faţă de restul. „Ungurenii”  s-au integrat în rândurile agricultorilor, treptat, mai ales din 1864, când au fost împroprietăriţi. Astăzi, Novaciul este localitatea cu păstoritul cel mai dezvoltat, a cărui istorie poate fi urmărită de-a lungul a aproape două secole. A fost şi este o aşezare agricolă, de cultivatori şi de păstori, şi a devenit, de câteva decenii, important centru urban industrial pentru exploatarea forestieră din judeţ. Păstorii din Novaci – Ungureni (sau Novaci – Străini) sunt de obârşie din judeţele Alba şi Sibiu. Numele unor novăceni – Ungurean, Ciorogaru, Jinar, Poenar, Dafinescu, Jipa, Şandru, Sebeşan, Teban, Drăgan, Piluţă – se regăsesc în localităţi ale celor două judeţe din sudul Transilvaniei şi în documentele de epocă de la începutul secolului al XIX-lea din Novaci.  Astfel din punct de vedere cultural-demografic Oltenia de sub munte se află la întretăierea Transilvaniei cu Oltenia. O bună parte din comunitățile integrate (Vaideeni, parțial Polovragi, Urșani acum inclus în Horezu) sunt și astăzi predominant ardelenești. Din punct de vedere simbolic Oltenia de sub munte se reazămă pe axa credinței prin salba de mănăstiri – a doua ca densitate din țară, peste 20, după nordul Moldovei care urmează în adâncime, pe mai multe linii profilul colinelor și al munților. Aici ultimul mare domnitor român Constantin Brâncoveanu, a sădit mănăstirea Horezu, una dintre cele mai frumoase monumente inclusă în patrimoniul Unesco. La Marița, în apropiere de Slătioara se află una din cele mai vechi biserici de lemn în funcțiune din țară, care datează din 1557.

Totodată, o altă dimensiune majoră a regiunii este axa istoriei  rezistenței, (a mândriei țărănești și naționale). Aici țăranii au fost multă vreme în  bună măsură liberi și tot de aici, micii boieri au inițiat în repetate rânduri mișcări care au pus în cumpănă stăpânirile, cea mai importantă fiind mișcarea de la 1821 a lui Tudor Vladimirescu cu centrul la Padeș și Tismana.  Per ansamblu Oltenia de sub munte este astfel un centru de iradiere spirituală de importanță națională, loc de acumulare al unor energii sufletești de mare densitate, o piesă inegalabilă din patrimoniul etno-cultural al României.

Priviți din șesul Polovragilor, din Vaideeni,  de pe culmea Slătioarei, din Horezu, Măldărești, Costești,  Pietreni, Bărbătești, Cheia până la Băile Olănești  pieptul dezgolit al masivelor Căpățânii și Buila Vânturița ce par tăiați cu paloșul contrastează cu verdele câmpiei prin albul lor de marmură dar și cu restul înălțimilor împădurite. Admirând aceste culmi siguranța este îmbinată cu plăcerea priveliștei largi din natură și rămâi înmărmurit de orizontul ce ți se deschide, ca într-o dioramă.

Munții Căpățânii sunt o grupă muntoasă a Munților Parâng, aparținând de lanțul muntos al Carpaților Meridionali, iar cel mai înalt pisc este Vârful Nedeia, având 2.130m.  Ei sunt constituiți dintr-o culme înaltă, prelungă de cca 50 km, orientată vest-est, pe care se rânduiesc, perpendicular, ramificații nordice mai scurte, mai povârnite, și ramificațiile sudice mai lungi, mai puțin înclinate. În majoritatea lor, culmile sunt puternic împădurite. Există însă suprafețe apreciabile de goluri de munte, care au favorizat viața pastorală și apariția unei rețele dense de poteci. Munții Căpățânii se află înconjurați pe trei laturi de importante drumuri  și localități, care înlesnesc accesul spre culmile munților. În contrast cu aspectul culmilor rotunjite se ridică doua cetăți dolomitice, Târnovul și Buila, prima la nord de culmea principală, ultima la sud, ele însele izvoare nesecate de frumuseți naturale.

La aceste zone se mai adaugă cordonul de stâncării și de chei de la poalele sudice (Polovragi, Bistrița, Arnota, Buila, Stogșoare etc.), ca si ruinele “cetății” de gnaise Narățu, ale cărei contraforturi străjuie defileul Oltului.

Culmea principală a Munților Căpățânii se înalță brusc deasupra “Cârligului Mare” al Oltului prin vârful Foarfeca Narățului (831 m) și se continuă foarte accidentată peste vârful Narățu (1.509 m) până în șaua împădurită “La Mocirle” (1.045 m).

După ce înconjoară izvorul Văii lui Stan, creasta recapătă înălțime spre vest: vârful lui Stan (1.491 m), Folea (1.647 m), Zmeurețu (1.979 m), Văleanu (1.847 m), Ursu (2.124 m), Căpățâna (2.094 m), Beleoaia (2.039 m), Nedeia (2.130 m), Negovanu (2.064 m), Bou (1.908 m). De aici ea coboară în curmătura Oltețului la 1.615m.

Munții Căpățânii pot fi împărțiți în mai multe sectoare distincte: în sectorul vestic (Olteț – Horezu) și în zona alpină predomină formațiuni ale cristalinului autohton, peste care s-a suprapus cristalinul pânzei getice.  În afară de granite, grandiorite si de roci eruptive de adâncime, se mai întâlnesc șisturi sericitoase, cloritoase, argile cu grafit, calcare cristaline și, mai rar, cuarțite. În sectorul mijlociu și răsăritean predomină rocile pânzei getice, reprezentate prin gnaise micacee cu intercalații de amfibolite în benzi, micașisturi ce formează cristalinul seriei de Lotru. Blocul stâncos al Narățului, ca și vecinul său de dincolo de Olt, Cozia, este constituit în mare parte din gnaisul ocular de Cozia (gnais biotic și amfibolitic, cu injecții lenticulare de gnais ocular).

În zona sudică, culmea Arnota – Buila – Vânturarița – Stogu, alcătuită din calcare jurasice, formează o creastă aproape neîntreruptă de peste 14 km, ce se impune în relief prin formele variate și deosebit de pitorești pe care le prezintă. În partea cea mai înaltă a Munților Căpățânii (Negovanu, Nedeia, Căpățâna, Ursu) se păstrează urme slabe ale activității nivale. O zănoagă bine conturată, cu aspect de circ, poate fi observată pe latura estică a vârfului Ursu, iar o alta asemănătoare lângă Turcinu Negovanului.

Peisajul cu totul excepțional și sălbatic, varietatea speciilor de plante și animale, unele foarte interesante din punct de vedere științific, pun din ce în ce mai acut problema ocrotirii lor. Munții Narățu, Pietrele Goale, Foarfeca Narățului se prezintă ca cetăți de stânci, turnuri, jgheaburi cu mici pajiști florale, înconjurate de pădure cu abrupturi ce cad cu peste 1.000m spre valea Lotrului și valea Oltului. În viitorul cel mai apropiat, zona Cozia – Narățu va fi inclusă într-un parc național, unde toate speciile de plante și animale, precum și peisajul înconjurător, vor beneficia de o ocrotire legală.

O drumeție spre crestele munților Căpățânii îți îndrumă numaidecât pașii spre șesul Polovragiului unde natura mărește intensitatea simțămintelor născute prin contemplarea operei omenești.  Toate drumurile Gorjului care urcă spre Transilvania se opresc în poarta mănăstirii Polovragi. Nu ai pe unde să înaintezi. În spate, puse de-a curmezișul, stau culmile Căpățânii și ale Parângului, despicate de apele repezi ale Oltețului. Doar gândul bate peste cele două masive stâncoase înfipte în cerul verii, și drumul oilor, pe care ciobanii ardeleni au coborât în câmpiile novăcene. Cu tradiții legate de păstorit și transhumanță, comuna este renumită pentru prelucrarea artistică a lânii și confecționarea de instrumente muzicale, dar și pentru portul popular ciobănesc cu influențe din zona Mărginimii Sibiului. Înconjurată ca o cetate, cu ziduri de piatră și porți boltite înalt, mănăstirea Polovragi pare un semn de hotar așezat între două lumi – cea a câmpiei și cea a înălțimilor dacice. Nu departe se află peștera lui Zamolxe, unde se zice că marele preot a și fost îngropat, nu înainte de a le lăsa ucenicilor taina vindecării cu rugăciuni și cu ierburi de leac. La Polovragi, trebuie să umbli cu sfială și luare aminte. Ești chiar pe locul sfânt al bătrânilor geți și al primilor pustnici creștini în frunte cu Pahomie, refugiați în puzderia celor 84 de peșteri ce înconjoară lăcașul de cult ctitorit de Brâncoveanu, pe mai vechea temelie a unei biserici ridicate încă din 1505 de Radu și Pătru, fiii boierului gorjean Danciu Zamora. Puține lăcașuri ortodoxe se pot mândri cu o vechime atât de mare. Sunt 500 de ani de când mănăstirea gorjeană își păstrează misterul, ascuns în numele ei: Polovragi – planta medicinală străveche (polovraga) sau criptograma straromana, ce s-ar traduce prin „Câmp vrăjit”.

La Polovragi, eternitatea pare un pic mai aproape de pământ. E ca în nopțile bogate de august, când privești cerul spuzit de stele și ai impresia că, ridicând mâna, le poți atinge ușor, cu vârful degetelor.

În aceste ținuturi pitorești la Muzeul în aer liber al figurinelor dacice ai ocazia de a te prinde într-o horă milenară cu strămoșii tăi. Frumos e șesul acesta al Polovragilor în zilele senine când din toate direcțiile se îngrămădesc florile oacheșe de pe îmbrăcămintea femeilor, adunate la vreo nedeie. Atunci se vede că ținutul e de munte, căci portul frumos național cu greu se păstrează în câmpia întinsă, fără izvorul rece al apelor. Aici tocmai  îmbinarea șesului cu muntele a servit drept atracție pentru cei de dincolo de munți ce apucând cu oile la iernat nu s-au mai întors îndărăt sau, cine știe din ce cauze locale, au coborât muntele, așezându-se în cel dintâi popas ce l-au găsit prielnic pentru trai.

Aceeași călătorie fascinantă rămâne și cea pe deasupra cheilor care se face pe un drum de macadam, care, în unele locuri, este cioplit în munte şi, de aceea, există senzaţia că blocul imens de piatră se prăvale peste tine.  O senzaţie plăcută, pe moment când pe tot versantul muntelui se pot observa scobituri de diferite dimensiuni şi forme. Albia apei se află cam la 20 de metri sub nivelul drumului. Peisajul e de o sălbăticie rară. Dacă privești în jos, la râul care curge, te cuprinde o stare de ameţeală. În continuare, drumul şerpuieşte pe lângă versanţii munţilor, iar privirea îţi fuge de la unul la altul, ca la tenis. După mai bine de un kilometru şi jumătate, spaţiul se lărgeşte, iar încordarea dată de apropierea munţilor se stinge.

Însă cum poți străbate aceste minunății nestemate ale naturii fără a te abate în mod necondiționat la Peștera Polovragi situată după aproximativ 200 de metri de la intrarea în chei. Peştera Polovragi  se află în versantul Munţilor Căpăţânii, pe malul stâng al râului. Intrarea a fost făcută artificial, prin dislocarea peretelui vestic al peşterii. Acest lucru s-a întâmplat prin anii ’60, odată cu realizarea drumului forestier. Înainte, în peşteră se intra printr-un loc foarte îngust, aflat la o înălţime de câţiva metri pe versantul muntelui, după care se cobora în interior doar pe o frânghie. În faţa peşterii se află hăul  pe unde curge Olteţul, veșnic viu săpând noi și noi caverne neostenit în coasta muntelui.

Peștera Polovragi este situată la o altitudine de 670 metri și are o lungime de aproape zece kilometri, fiind una dintre cele mai lungi din România. O porțiune de 900 de metri este electrificată şi luminată. Neoficial, Miron Păpurică, custodele peşterii, a afirmat că galeriile se întind pe 27 de kilometri. Este alcătuită dintr-o galerie principală, din care se desprind mai multe galerii laterale, multe dintre ele colmatate cu aluviuni. Din tavan pornesc mai multe hornuri. Deasupra peșterii se află ruinele unei aşezări dacice fortificate, despre care Miron Păpurică afirmă că ar avea o legătură directă secretă cu peștera printr-o galerie. În peșterile din Cheile Olteţului, inclusiv în Polovragi, se întâlnesc liliecii de peşteră, plus două specii de păsări foarte rare în România: lăstunul de stâncă şi fluturaşul de stâncă. Temperatura înăuntru este constantă: se înregistrează 10 grade Celsius atât vara, cât şi iarna. Activul Peşterii Polovragi este un râu subteran – Cerna, care se varsă în râul Olteţ, sub nivelul vizitabil deschis. Pe cursul subteran al râului există o succesiune de lacuri şi „sifoane“, unde se pot face scufundări. O legendă veche spune că Zamolxe, zeul dacilor, s-ar fi retras în Peştera Polovragi, după cucerirea Daciei de către romani. De altfel, în peşteră se află o formă calcaroasă care seamănă cu un jilţ, ce poartă denumirea de „Tronul lui Zamolxe“ iar picăturile de apă ce cad de pe vârfurile stalactitelor ar fi lacrimile acestuia, care plângea soarta poporului său. Această credinţă populară este consemnată de Alexandru Vlahuţă în lucrarea „România Pitorească“ (1901). În peşteră şi-a găsit adăpost timp de o jumătate de an călugărul Pahomie, care a desenat pe unul dintre pereţi un schelete cu o coasă în mână, care întruchipează moartea. Peştera a mai adăpostit alte numeroase persoane aflate în momente dificile, mărturie stând însemnele lăsate pe pereţii peşterii, unele dintre acestea datând din anii 1700.

De la Cheile Oltețului până la Curmătura Oltețului se merge înainte, tot înainte mai bine de 27 de kilometri pe drumul de sub munte iar din tablou în tablou, de aproape ca și de departe, ochii nu se ostenesc, iar sufletul e mereu împrospătat de mulțumirea născută din ceea ce vezi. Aici pădurea se scoboară aproape până pe malul pârâului Olteț formând bolta umbroasă de frunzar ce dă farmec întregului decor. Drumul urcă valea Oltețului, ducând spre inima munţilor mereu pleşuviți.

Ajungând la Curmătura Oltețului ai parte de un tablou atât de original, impozant și blând totodată, sălbatic și măreț, ce nu de multe ori îți apare privirii. Simți cum întreg peisajul, te prinde în mreje, făcându-te un adorator al său fără precupețire. Aici este punctul de întâlnire a două grupe principale de munți. Spre est se deschid culmile munților Căpățânii iar spre vest culmile munților Parâng.  Spre sud  priveliștea este încântătoare când ai posibilitatea de observa cum se deschide ca într-un evantai întreaga  vale a Oltețului și drumul pe care s-a urcat la ea. Spre nord se deschide ca într-o panoramă întreagă, magnifica creastă a Munților Latoriței și culoarul Lotrului ce de milenii încoace încântă turiștii cu faimoasele sale cataracte. Mai departe drumul forestier pe unde s-a urcat venind dinspre Polovragi șerpuiește pe largi serpentine până la lacul Petrimanu de unde se poate coborî la Mălaia și Brezoi pe drumul național către Valea Oltului. Prin amplasamentul său strategic Curmătura Oltețului este un punct important de plecare pe traseele de pe cei doi munți. Aici vreme de sute de ani ciobanii întreprinzători aduceau laptele și brânza ce ulterior erau preluate spre zonele de șes semn că transhumanța pe versantele înalte ale Carpaților a rămas vie și nepieritoare până în zilele noastre.

O călătorie pe culmile munților Căpățânii este parcă o invitație de a naviga impropriu aș spune pe valurile culmilor variate, admirând jocul umbrelor și mozaicul de lumină pe întinsul pășunilor pe drumul ce urcă prelung  până la vârful Nedeia și mai departe spre creastă. Prin structura lor munții Căpățânii, deși înalți,  sunt lini și brăzdați de drumuri forestiere ce deservesc multele stâne din zonă. În prim plan domină ca un trovant Munții Parâng în toată splendoarea de forme diferite iar privirea alunecă în jos până spre oglinda lacului Petrimanu. În profil ruinele stâncilor de pe Piatra Târnovului eclipsează și fascinează în același timp privirea drumețului care se pierde în jos până spre văile tăinuite, nepopulate, negre de întunecimea pădurilor de brad nesfârșite ce desenează  culoarul văii Lotrului. În rest pășunile și stânele domină împrăştiate pe relativul neteziş al locului. Dacă ai privirea ageră de aici poți admira și mușuroiul masiv al Munților Făgăraș, nod din Alpi mutat în mijlocul peisajului larg.

Între înălțimile vâlcene, în partea central-nordică a județului traversat de bătrânul Olt, atrage atenția de la depărtari o impresionantă spinare calcaroasă puțin cutreierată de marile mase de turiști. Este Masivul Buila-Vânturarița, supranumit și Crăiasa Olteniei, bijuterie de piatră cu ținută distinsă în rândul cetăților montane din zonă.

Deși geografic este inclusă în grupa Munților Căpățânii, pentru cei care descoperă pentru prima oară natura acestor locuri devine mai mult decât frapantă deosebirea dintre culmile domoale ale marii unități montane anterior menționate și abrupturile formidabile ale crestei Arnota – Buila – Vanturarița – Stogu, desfașurată pe circa 14 kilometri lungime.  Înrudită cu un alt secret bine păstrat al Vâlcii (Masivul Târnovu), Crăiasa Olteniei pare o odraslă rebelă, iar cei doi frați de-o gintă calcaroasă își etalează mândri sălbăticia și frumusețea, sub oblăduirea cușmelor înalte și bătătorite ale Căpățânii.

Buila Vânturița este o zonă specială, un masiv calcaros aparte în Carpații Meridionali. Aici încă se mai găsesc păduri întinse de fagi semeți și poieni cu flori rare dar și pâlcuri de pădure de tisă, un conifer foarte rar în sălbăticie în restul țării. Munții aceștia au fost sculptați timp de milioane de ani de micii afluenți ai Oltului ce au format sectoare de chei abrupte și spectaculoase care ascund privirilor drumețului grăbit peșteri și grote, unele adesea suspendate.  Oriunde te uiți, te vor surprinde peisajele uimitoare ale pădurilor de mesteacăn, fag și molid, străbătute de izvoare ce și-au format mici cascade, creste ascuțite de calcar, abrupturi cu stânci prăvălite, culmi domoale cu pajiști înflorite și stâne de oi.

Trecând la pas, poți vedea adesea urme proaspete de cerbi, capră neagră sau bursuc semne a unei bogate activități faunistice. Un element suplimentar de valoare în zonă este dat de prezența în zonă a numeroase schituri și vechi mănăstiri: Arnota, Bistrița, Horezu, schiturile Pătrunsa, Pahomie, Iezer, Bradu, Jgeaburi, bisericile fostelor schituri 44 de izvoare, Păpușa, bisericile rupestre din Peștera Liliecilor. Arhitectura tradițională a satelor vâlcene de la poalele muntelui mai poate fi observată încă în câteva sate, precum Pietreni, Bărbătești și Costești.  Din punct de vedere al reliefului majoritatea munților de aici sunt formați din șisturi cristaline, roci dure formate de-a lungul a milioane de ani, care au fost apoi modelate de ape în culmi domoale. Aici, cinci râuri mai mici Bistrița Vâlcii, Costești, Otăsău, Cheia și Olănești au străpuns bariera de calcar a Builei, împărțind-o în 4 masive cu înfățișare diferită: masivul Arnota, culmile domoale ale munților Cacova și Piatra, creasta Buila-Vânturarița și masivul Stogu. Culmea principală are o lungime de 14  kilometri, având însă caracter unitar doar între valea Costești și valea Cheia cu o mică întrerupere în zona Curmătura Builei. Creasta cu aspect accidentat, doar pe zone restrânse având platouri netezite ( Cacova, Albu), trăsătura dominantă fiind cea de culme în trepte, dominată de vârfuri rotunjite și culmi netede (Piatra) sau ascuțite (Vânturarița).  Și aici natura are sculptori talentați: râurile, ploaia, vântul, zăpada și gheața care de-a lungul miilor de ani au sculptat și modelat relieful. Astfel, cresta este presărată de câmpii de lapiezuri-porțiuni mai mari de calcare modelate de apă, în diferite forme și dimensiuni, adesea bizare. Ici și colo, apar stânci parcă cioplite cu dalta, în formă de turnuri și ace, unele înalte și semețe, altele mai  mici dar atent detaliate.

Se spune că Buila este un munte cu două fețe întrucât spre sud-est poți privi culmile împădurite care coboară domol spre satele de la poale iar spre nord-vest te surprinde un abrupt spectaculos cu stânci prăvălite acoperite pe alocuri de jnepeni. Cel mai înalt vârf este Vânturarița Mare (1885 metri) iar altitudinea cea mai mică se află la ieșirea Bistriței din chei (550 de metri). Principalele vârfuri ale masivului sunt de la sud-vest spre nord-est următoarele: Arnota (1183 metri), Cacova (1525 metri), Piatra (1643 metri), Albu (1658 metri), Buila (1848 metri), Ștevioara (1847 metri), Vânturarița Mare (1885 metri), Vioreanu (1866 metri), Vânturarița Mică (1655 metri), Stogu (1493 metri).

Farmecul acestor locuri este redat și de multitudinea legendelor locale ce se împletesc la granița acestora cu istoria. Se spune că aici ar fi existat un cioban bogat care stăpânea ținuturile deluroase de la poalele Builei. Ciobanul avea patru fii, pe numele lor Costea, Bărbat, Dobre și Bodea, cărora le-a împărțit moșia și care, la rândul lor, și-au întemeiat satele Costești pe Valea Costești, Bărbătești și Bodești pe Valea Otăsăului și Dobriceni pe Valea Dobricenilor. În ceea ce privește întemeierea Mănăstirii Arnota, legenda spune că, înainte de a deveni domnitor al Țării Românești, Matei Basarab a scăpat de urmărirea unei cete de turci schimbând veșmintele cu un arnăut de-al său, de unde a provenit și numele locului Arnota (muntele și mănăstirea), ascunzându-se într-o mlaștină. Pe locul acesteia a construit ulterior o mănăstire, când a fost înscăunat domn, acesta fiind de altfel și locul unde se odihnesc atât domnitorul, cât și tatăl său. Legenda Schitului Pahomie și a lui Sava Haiducul spune că Pahomie, numele de călugăr al marelui ban Barbu Craiovescu, ctitorul Mănăstirii Bistrița, zidește, între anii 1519 — 1520, Schitul Pahomie, în amintirea faptului că, la Izvorul Frumos, în pustietatea Masivului Buila, în drumul pe care-l căuta prin pădure ca să ajungă la Sibiu, își găsește salvarea de urgia lui Mihnea cel Rău. Printre prietenii săi se afla căpitanul de oaste Sava, devenit Sava Haiducul, deoarece, zăbovind stăpânul său de mai multă vreme în aceste locuri, a făcut deseori incursiuni prin localitățile învecinate pentru a face rost de hrană. Schitul Pătrunsa are hramul ‘Cuvioasa Paraschiva’, de la numele mamei episcopului Climent. Acest schit a fost construit în anul 1740 de Episcopul Climent al Râmnicului, în amintirea nașterii sale în aceste locuri. Mama sa, Paraschiva Modoran din Pietrarii de Jos, era fugară peste munte de frica unei invazii turcești și, adăpostindu-se la poalele muntelui Buila  a fost ”pătrunsă de durerile facerii” în locul numit astăzi Pătrunsa.

O drumeție prin masivul Buila Vânturarița te poartă prin locurile în care peisajele de basm se împletesc cu tăcerea pădurilor și cu muzica ritmică a apelor. Pe bună dreptate este locul în care sălbăticia naturii te conectează cu trecutul, cu firescul firii umane, în care singurătatea pare doar un alt veșmânt misterios, de dincolo de care încep să se scrie poveștile, în taină. Energia masivului Buila Vânturarița te atrage ca un magnet, dăruindu-ți în același timp bucurie, liniște, alinare fizică și emoțională. Stațiunile frumoase din județul Vâlcea, cunoscute dintotdeauna pentru izvoarele cu apă vindecătoare și pentru aerul curat, au ajuns să fie un fel de acasă pentru mulți dintre călătorii care și-au îndrumat neostenit pașii prin aceste fermecătoare meleaguri.  Pornind de la Băile Olănești una din perlele turismului balneo-climateric vâlcean drumețul grăbit în exploatarea potecilor de vis ale Builei nu are decât să treacă de popasul Comanca şi să meargă pe firul apei. După ce trece de satul Pietriş, se afundă în cheile Olăneştiului. Nu mult, pentru că, la un moment dat,  se ajunge la o bifurcaţie de râuri şi drumuri. Lasă Olăneştiul în dreapta şi alege cărarea ce duce spre inima Căpăţânilor – Cheile Mânzului.

Introdus în peisajul de poveste ale cheilor Olăneștiului faci numaidecât cunoștință cu spectacolul apei, cu pârâul Olănești plin de cascade, torenți și izvoare, un spectacol inedit pe care divinitatea ni l-a oferit ca dar acestor minunate locuri. Este așadar un frumos drum, de plimbare, relaxant, unde răcoarea toamnei este solemnă, unde liniștea muntelui, povestea pădurii de fag și spectacolul divin al naturii te îndeamnă să împărtășești gândul că  Vâlcea este cu siguranță unul dintre cele mai frumoase județe din România. De asemenea cele patru sate de poveste Tisa, Gurguiata, Comanca și Pietriș cuprinse în mijloc de munte, alese să deseneze un paradis unic, completează tabloul acestor locuri alese de Dumnezeu să fie poezia cea dintâi a Builei Vânturarița.

De la cantonul silvic Mânzu până la cabana Cheia urcând pentru început pe panta muntelui Plaiul Prislopelului frumusețea locului se întețește mai ales către toamnă când tot drumul pe aici e o feerie. Argintul viu al apei, iarba de culoarea buratecului până ce dă bruma, policromia făgetului  înainte de se desfrunzi toate se îmbină într-o armonie atât de dulce, atât de blândă, încât drumul l-ai dori la nesfârșit. Ajuns în șaua Prislopel faci numaidecât cunoștință cu pereții Vânturariței, în deplina lor splendoare de campanule sculptate de un maestru divin care strălucesc puternic, amintind de abrupturile semețe ale Pietrei Craiului.  Cortina s-a luminat o clipă, apărând în fascia luminii proiectate sublima panoramă  spre pereții Cheilor Recea, ca și spre clăile ascuțite ale muntelui Stogu.

Traversând tunelul,  cale tăiată de om prin  măruntaiele Stogșoarelor, priveliștea de dincolo de acesta apare la fel de neînduplecată, iar privirea se pierde în depărtare, în zona superioară a pârâului Cheia, ale cărui obârsii se află sub versanții sudici ai Vârfurilor Preota, Gera sau Bogdana (Muntii Căpățânii) ce îți zâmbesc în lumina toamnei cu o semeață dezinvoltură. Drept în față bariera de stâncă a Stogșoarelor insuflă respect. Te închini parcă la Kaaba din Mecca admirând fețele cubului enorm, mai albe în contrast cu verdele pădurilor de brad din jur.

Coborând pe valea pârâului Cheia simți cum stâncile de calcar împrumută parcă forme dolomitice creionând un univers cu totul aparte. Simți cum uriașii își dau mâna, aici pe scurta vale a Cheii, cu apă suficientă, alternând cu mici cascade și chei, cu surâzătoare pășuni verzi și păduri de brad. Șopotul ei când mai lin când mai vioi, susurul cetenelor și tremurătorul glas al frunzelor de fag, lămuresc răscolirea imaginației.

Așezată pe malul stâng al Pârâului Comarnice, aproape de confluența acestuia cu Râul Cheia, cabana Cheia  dăinuiește într-un peisaj de o măreție rar întâlnită. De jur împrejur pereții calcaroși ai Muntelui Stogu (nord-est), Masivului Stogșoare (est), Clăii Strâmbe si Santinelei Cheii (sud) se prezintă ca fortărețe naturale care insuflă respect, solemnitatea fiind amplificată și de apropierea acestor pinteni de piatră, detaliile de relief fiind ușor de descifrat.  Este singura așezare turistică de acest gen din ansamblul cochetului masiv de piatră, iar poziționarea sa în adâncul muntelui, între contraforturile Vânturariței o transformă în inedit punct de umanizare, locul fascinând prin izolare, măreția peisajului de piatră împrejmuitor și bungetele de pădure așternute peste povârnișurile Căpățânii.

De la cabana Cheia spre Curmătura Oale poteca urcă lin, alocuri pe serpentine, printr-o pădure de foioase. Urmează apoi domnia bradului, cu arbori voinici ce mor doar de bătrânețe ori în luptă cu furtunile. La Curmătura Oale pădurea pe moment ia sfârșit pentru a face loc unui mic plai o oază suspendată în căușul munților. Urmează partea apoteotică a drumeției pe creasta masivului Buila Vânturarița care pentru început te poartă din nou prin umbra pădurilor de brad. Cu cât sui cu atât lumina se întărește iar razele de soare aruncă pete vesele în întunerecul pădurii. Răzlețit printre magice ferestre încadrate de rama brazilor virtuoși reperezi crestele mlădioase ale Căpățânii.

Vâlcea, cel mai frumos judeţ din România – Cheile lui …

Cabana Cheia, în adâncul Masivului Buila-Vânturariţa