INTRODUCERE ÎN LUMEA FASCINANTĂ A CARPAȚILOR ROMÂNIEI; PARTEA A VIII-A. FARMECUL APUSENILOR – MASIVELE VLĂDEASA ȘI METALIFERI

 

Farmecul Apusenilor – Masivele Vlădeasa și Metaliferi

Apusenii sunt munți aparte și pe bună dreptate cel care ajunge prima dată aici rămâne pe veci vrăjit de curbele, văile, pantele, ponoarele, izbucurile, cheile şi peşterile ce i se deschid privirii ca niște nestemate dintr-un vechi basm cu zâne, prinți și prințese. Remarcabil pentru Apuseni este diversitatea fenomenului carstic care depășește în densitate și incredibilă varietate toate masivele muntoase din România și multe altele din Europa și poate chiar din lume. Se poate afirma, fără emfază că Apusenii sunt unici în felul lor. O altă particularitate a Apuseniului este modul armonios în care natura se îmbină cu elementul antropicm vechile așezări omenești ce-i populează plaiurile atribuindu-i o aură de tărâm arhaic și un cadru pitoresc de o inestimabilă valoare. Deși aceste elemente se regăsesc și în alte masive cum ar fi Cindrelul, în Maramureș sau în Obcinile Bucovinei, Munții Apuseni au cel mai ridicat plafon al aşezărilor omeneşti din Carpaţii Româneşti. Caracterul lor esenţial sunt masivele muntoase joase, încadrate de depresiuni largi, care permit o circulaţie lesnicioasă, iar trecerea de pe un versant pe altul se face cu relativă uşurință. După expediția din anul 2018 în masivul Trascău care mi-a dat ocazia vizitării Cheilor Turzii și a Cheilor Râmețului precum și a celorlalte frumuseți din zonă am revenit cu drag pe plaiurile Apuseniului care sunt în măsură să dea naștere unor drumeții de neuitat într-un decor în care natura pură, sălbatică se îmbină cu pitorescu și arhaicul așezărilor omenești din zonă. Am ales ca și destinații pentru anul 2019 două frumoase masive din Apuseni: Masivul Vlădeasa pe care l-am vizitat la începutul luni iunie și Munții Metaliferi căruia i-am străbătut potecile la mijlocul lunii august, ambele masive fiind în măsură să îmi dezvăluie o oază de frumusețe autentică. Ne e cam departe casa. Tocmai aici pe la Vlădeasa. Unde Clujul si Bihorul nu-și mai astâmpără dorul. Așa a început drumeția de la începutul lunii iunie în masivul Vlădeasa urmând ca și traseu de drumeție satul Bologa, valea Pârâului Hențu, valea Odrângușa, satul Rogojel, cabana Vlădeasa, stația meteo Vlădeasa, vârful Vlădeasa, Pietrele Albe, valea Stanciului, cascada Vălul Miresei, satul Răchițele. Masivul Vlădeasa este o grupă montană a Munților Apuseni aparținând de lanțul muntos al Carpaților Occidentali. Cel mai înalt pisc este Vârful Vlădeasa, cu o altitudine de 1.836 m. Către nord se extind până la râul Crișul Repede. La sud sunt despărțiți de Munții Bihor de o limită formată de Crișul Pietros – Pârâul Boga – Șaua Cuciulat – Valea Răchițele. Spre vest limita către Munții Pădurea Craiului este Valea Iadei, iar spre est sunt mărginiți de culmile situate la est de Valea Săcuieului și Valea Hențului. Această delimitare este făcută pe baza structurii geologice, care este principala caracteristică de diferențiere a masivului față de unitățile estice vecine. Văile Drăganului și Hențului împart la rândul lor masivul între trei mari subdiviziuni.

Din punct vedere al structurii geologice baza Munților Vlădeasa este alcătuită din roci cristaline vechi formate în proterozoicul superior (cca. 550 milioane de ani în urmă). Pe alocuri, datorită eroziunii, acestea se pot găsi și la suprafață. Rocile dominante din masiv sunt însă rocile magmatice. Activitatea vulcanică în aceste ținuturi a început în cretacicul mijlociu (de cca. 150 milioane de ani), când teritoriul s-a scufundat. Prin crăpăturile formate au ajuns la suprafață mai întâi andezite, iar mai apoi riolite, riodacite și dacite. Prin procese subvulcanice au pătruns în straturile sedimentare mai vechi corpuri magmatice intrusive. Astfel, înălțimile Vișag, Traniș și Răchițele sunt formate din dacite, iar vârfurile Vlădeasa (1836 m), Piatra Grăitoare (1557 m) și Poiana Mică (1417 m) din riolite. Roci sedimentare calcaroase de vârstă jurasică și paleocenă se găsesc la vest de Răchițele (Pietrele Albe, 1100-1300 m) și la sud de Remeți, în Valea Iadului. În concluzie din punct de vedere al structurii geomorfologice masivul are un caracter complex reprezentând o simbioză perfectă a rocilor vulcanice cu roci cristaline vechi și roci sedimentare calcaroase. Din punct de vedere administrativ masivul se află amplasat la limita județelor Cluj și Bihor. Coborând în halta CFR Bologa la malul Crișului Repede, traseul ne-a indicat sec că până la baza muntelui urma să străbatem 10 km obositori. Pășind pe ulițele satului Bologa drumețul necunoscător al locului și-ar fi văzut sănătos de drum însă cum să faci abstracție și să ignori această localitate unul dintre satele-comoară ale județului Cluj. Aflat în comuna Poieni, satul se afla la confluența râului Crișul Repede cu pârâul Săcuieu (Hențu). Deși în aparență un sat mic, Bologa este ideal pentru iubitorii de natură, istorie și cetăți medievale, neducând lipsă de importante obiective turistice. Un scurt popas a fost binemeritat admirând celebra moară din localitate precum și biserica ortodoxă din zonă una dintre cele mai interesante biserici ortodoxe, construită din piatra neagră de andezit.

Urmând ulițele satului și cotind înspre dreapta pe o culme am descoperit și urmele unei celebre cetăți medievale. Sebesvár denumita înainte de 1300, Cetatea Bologa a reprezentat una dintre cele mai importante fortărețe din istoria Transilvaniei și a Țării Românești. Donată în 1399 către Mircea Cel Bătrân (Domnitorul Țării Românești) de către Sigismund de Luxemburg, Cetatea Bologa avea să devina un punct de control important în drumul Sării, sarea fiind vitală în secolele trecute, fiind considerată ,,frigiderul” antichității. De asemenea, Cetatea Bologa a adăpostit numeroși oșteni de furia aprigă a otomanilor, cunoscând totodată și numeroase momente tensionate – fiind o zonă de conflict. Turnul donjon, situat în extrema de sud a cetății, se dezvăluie într-o alură triumfătoare iar ruinele cetății îți oferă senzația unei aventuri în timp.

  Pe mai departe drumeția a avut mai degrabă caracterul unei promenade urmând valea pârâului Hențu printre pâlcuri de pădure fascinați fiind de verdele crud al unui frumos sfârșit de primăvară. Părăsind drumul județean la confluența pârâului Hențu cu pârâul Odrângușa traseul traversează o frumoasă zonă cu poieni presărate de numeroase izvoare prefigurând urcușul spre culmile domoale ale Rogojelului.

Cotind spre stânga poteca traversează un scurt desiș de pădure pentru ca mai apoi traseul să te transpună pe tărâmul de poveste răsfirat pe coastele Vlădesei în inima satului Rogojel.

Situat la 8 kilometri de centrul de comună, Săcuieu, satul Rogojel este amplasat la o altitudine medie de 1000 de metri, pe o platformă înclinată în direcția nord-est și dispus sub forma unor grupuri de gospodării răspândite pe versanții muntelui Vlădeasa. Oamenii locurilor au continuat să păstreze denumirile moștenite din moși-strămoşi pentru aceste interesante grupări (Modonești, Fundătură, Roșteşi, Pleșeşti, Dealu’ Domnului unele dintre ele provenind chiar de la numele familiilor care le constituie). Atestarea documentară a Rogojelului datează din 1740, deși viața s-a desfășurat aici cu mult timp înainte, lucru dovedit prin descoperirile arheologice ulterioare. În vechime, dată fiind răspândirea pe o suprafață însemnată a așezărilor umane, locuitorii se adunau pentru rugăciune într-un loc ce se numea “Dâmbul bisericii” –  “Rogo Deo” – “Rugăciune către Domnul”, pe vremea când nu aveau nici măcar biserică.  De aici provine și numele satului. Prima biserică din lemn s-a ridicat între 1712-1715, fiind însă arsă la reprimarea Răscoalei din 1784, după unele surse, după altele, în 1831. Izvoarele documentare descoperă o istorie foarte interesantă a bisericii din Rogojel, înălțată între 1832-1836 sub îndrumarea preotului paroh Galu Marin, numit aici în 1798, și slujind timp de 50 de ani în această parohie. Biserica a fost înălțată din pământ și piatră, trecând prin mai multe etape de restaurare, cam din 30 în 30 de ani. Este înscrisă în Patrimoniul Național Cultural, fiind singura biserică din zonă declarată monument istoric. Prin structura sa dar și prin valoarea simbolică acest lăcaș de cult vine să ne demonstreze că locuitorii acestei zone binecuvântate de Dumnezeu, cu toată greutatea traiului din zona montană, cu veri scurte și ierni lungi și grele, au fost puternic ancorați de tradiția creștină, acordând din vechime o importanță deosebită religiei, dar și școlii în această zonă montană a județului Cluj. Pășind pe acest culmi nu ai cum să nu rămâi fascinat de peisajele care îți fură ochii, fără să vrei. Lumina soarelui care se ascunde pe după nori imprimă decorului natural un aspect multicolor, iar fânețele, tradițiile arhaice întregesc peisajul mai mult ca edenic al Vlădesei. Pe moment atunci cerul acoperit cu nori și crestele învăluite de neguri au fost ingredientele care avea să fie adaosul inedit al „picturii”, de altfel ca și specificul construcțiilor de lemn și ospitalitatea binecunoscută a locuitorilor de aici care pas de pas pe parcursul traseului s-au oferit din proprie inițiativă să ne indice cursul drumeagului spre cabana Vlădeasa. Traversând aceste plaiuri am împărtășit atunci un sentiment unic că în acel sat risipit în munte, în case din lemn și piatră, locuiesc și acum bătrâni pentru care viața încă se mai scurge în ritmul domol al tinereţii demult trecute,  că în fața ta drumul deschide porțile spre tradițional, original și autentic, ca într-o continuă regăsire a esenței spiritului românesc. Ulterior părăsind ulițele satului, universul paradisiac din jur ne-a îndemnat la o pauză și dominat de aceea atmosferă patriarhală m-am simțit acolo hoinar prin trecutul arhaic reținând parcă încă o dată citatul unui vechi istoric roman Daci inhaerent montibus, adică : Dacii se țin lipiți de munți.  

  Ceață ceață, negureață, Ia-te mai de dimineață. De pe dos și de pe față. În ciuda rugilor noastre insistente negurile nu s-au ridicat și acoperind văzduhul au dezlănțuit o teribilă ploaie care ne-a pătruns până la oase. Urcușul până la cabana Vlădeasa l-am făcut printre ropotele picăturilor de ploaie admirând peisajul bucolic al poienilor Vlădesei printre brazii acoperiți de neguri. A doua zi pe fundalul unui cer senin lacrimă valurile drumeției ne-au lăsat purtați în continuare pe platoul Vlădesei dezvăluindu-ne un tabloul panoramic de poveste cu crestele Apuseniului. De la cabană până la vârf traseul durează circa o oră, o oră jumătate dacă nu cumva te lași furat de frumusețile izbitoare ale peisajului ce te înconjoară. Aici simți pe bună dreptate cum melodiile maestrului Fărcaș vibrează într-un nețărmuit ecou inspirate fiind de puritatea şi frumusețea ancestrală ce caracterizează folclorul acestor locuri. Ca o încununare a efortului depus am ajuns și pe vârful Vlădeasa, cel mai înalt vârf din Masivul Vlădeasa, atingând altitudinea de 1836 m. Culmea e formată din 2 vârfuri, Vlădeasa și Vlădeasa Sud, aflate la o distanță mică unul de celălalt și aproximativ la aceeasi altitudine. Acesta prezintă urme de periglaciațiune pe latura sudică,  ba mai mult, o mică urmă de căldare glaciară neformată în coborâre de pe vârf la Pietrele Albe. De aici ni s-au dezvăluit largi priveliști asupra Stânei cu vf. Buteasa, Padișului și Bihorului, oglinda splendidă a lacului Drăganu și chiar asupra depresiunii Huedinului; Se spune că în zilele de decembrie, când norii sunt joși si aerul de peste ei este curat, de aici se pot vedea și crestele masivului Retezat.

Coborând cealaltă parte de culme și traversând un scurt desiș de pădure aveam să descoperim o altă comoară ascunsă a masivului -Pietrele Albe pe care pe bună dreptate le-am denumit Salba de Piatră a Vlădesei.  Pietrele Albe reprezintă un complex calcaros situat în arealul localităților Răchiţele şi Săcuieu, în sudul Masivului Vlădeasa, pe versantul stâng al Văii Stanciului. În cadrul acestora se regăsesc o mulțime de peșteri, avene și pereți verticali, fiind unul dintre locurile cele mai populate de pasionații sporturilor de stâncă: alpinism şi escaladă, altitudinea culminând în Vf. Piatra Grăitoare(1557 m). Traversând culmea simțim pe deplin cum aceste pietre ne cheamă, parcă ne șoptesc descântece vechi prin vocea vântului, ne toarnă apoi apa vie în picioare și ne fac să pornim spre ele fără să mai privim înapoi, fără regrete, doar cu gândul izbânzii de a pune din nou piciorul pe acest tărâm fermecat, de a respira din nou același aer cu pădurea.

Străjuiți de aceste podoabe nestemate ale naturii continuăm traseul spre Răchițele urmând cursul potecii ce ne ghidează prin poieni și culmi domoale înspre valea Stanciului.

Mai departe urmând cursului drumului forestier spre Răchițele finalul drumeției capătă accente apoteotice. Pornind de sub piramidele strălucitoare de calcar ale Pietrelor Albe, pâraiele cristaline își unesc puterea jos pe Valea Stanciului într-un șuvoi vijelios care se prăvălește cu furie între Stâncile Lespezi, dând naștere celei mai frumoase cascade din Munții Apuseni: Cascada Vălul Miresei. Impresionanta cădere de apă având o înălțime de peste 30 m, reuşește să taie la propriu răsuflarea celor care poposesc la baza ei. Formată din 3 trepte succesive de 5 m, 8 m si 34 m. cascada are la bază o marmită ovală, adâncă, cu diametrul de 5 m, care împrăştie apa sub formă de voal. Legenda cascadei spune că o mireasă a căzut de pe stânci şi voalul i-a rămas agăţat, iar nuntaşii au plâns-o atât de tare încât din lacrimile lor s-a născut cascada.

La finalul de drumeție răcorit de lacrimile acelei mirese nefericite din legende am împărtășit din nou un simțământ profund că prin pitorescul și frumusețea sa desăvârșită masivul Vlădeasa este acel colț de basm al Apuseniului, un loc idilic de care cu drag ne reamintim recitând versurile lui Coșbuc sau poveștile cu zâne și feți frumoși ale bunicii. Este un exemplu viu și o filă fermecătoare din cartea de povești a Carpaților României.   Sună tulnicul în Ardeal, Buciumă din deal în deal, Tulnicul în Ardeal, Și se aude peste văi, până peste văi, Să joace și moții mei, Joacă moții mei. Asta-i hora moților din inima munților, Hora moților săltată, De la Iancu nost lăsată. Ardealul e pământ sfânt, Am făcut un legământ, Glia îți vom apăra, Cât îi verde cetina. Oare unde poți simți mai bine vibrația acestor versuri decât în Țara de Piatră unde-au făcut moții roată. Faptul că Munţii Metaliferi nu se află în prim planul obiectivelor turistice nu înseamnă că nu oferă atracții și peisaje  deosebite. Sunt situați în sudul Apusenilor și, dacă ne-am rezuma strict după nume,  sunt foarte bogați în metale prețioase. Însă peșterile și cheile sunt împrăștiate pe toată suprafața muntoasă și alcătuiesc un relief spectaculos și foarte diversificat. Prin farmecul său deosebit acest masiv  reprezintă un alt  colț pitoresc al țării ce merit scos din anonimat.                   Munţii Metaliferi încep, în vest, de la Culoarul Căpruța-Slatina de Mureş – Gurahonţ şi se termină, în est, la Valea Ampoiului (de la Alba Iulia la Zlatna), după care pătrund spre nord în bazinele superioare ale văilor Ampoiței, Galdei şi Stremţului (toate aceste văi tăind, spre aval, barierele calcaroase ale Munţilor Trascău, formând impresionantele sectoare de chei, venind în contact cu Munţii Trascăului pe o linie ce începe aproximativ de la Zlatna și se continuă pe la Întregalde până la Sălciua de Jos (pe Arieş).  În nord, limita ajunge la Depresiunea Brad (Crişul Alb), apoi trece prin Pasul Buceş (Vâlcan, 725 m) şi se continuă pe văile Abrudului şi Arieşului, iar în sud muntele este limitat de Culoarul Mureşului. Metaliferii au, pe lângă mult aur şi argint, şi câteva obiective turistice care pot fi vizitate de oricine.  Altitudinile în acest masiv nu depășesc 2.000 m, cel mai înalt vârf fiind vârful  Poienita la 1.437 m. Sudul extrem al Munților Apuseni, definit de lanțul montan de joasă altitudine Zărand-Metaliferi, „găzduieşte” o multitudine de obiective turistice naturale.  Tocmai unicitatea lor în „marea” de culmi domoale și împădurite le face mult mai spectaculoase. Mozaicul petrografic caracteristic Apusenilor se confirmă din plin  și în partea de sud, în Metaliferi. Rocile vulcanice, care prin relieful creat au scos din anonimat Munții Apuseni, sunt intercalate cu cele sedimentare, cu precădere calcare, care apar la suprafaţă mai ales sub formă de olistolite şi de chei adânci şi spectaculoase. Diversitatea litologică a favorizat formarea bogățiilor subsolului, de la care își trage numele și subunitatea apuseană – minereuri auro-argentifere și metale neferoase. În luna august ce preferi și am spus Metaliferi.  Așa a început aventura la poarta Apuseniului prin chei de poveste de la Zlatna până la Geoagiu la limita județului Alba cu județul Hunedoara.  Poarta de intrare în munții Metaliferi o constituite orașul Zlatna situat în depresiunea cu același nume intre două lanțuri muntoase – munții Metaliferi, de origine vulcanica, cu vârful Jidov, cu o înălțime de peste 900 de metri si munții Trascău, munți formați prin încrețire din care se remarca vârful Dâmbău, cu o înălțime de 1369 m. Numele romanesc “Zlatna” este derivat din limba slavă, “zoloto”, însemnând “aur”. Legendele locului dar și unele izvoare istorice atestă faptul că aici la Ranistorum -Zlatna hărțuit de legiunile romane bravul rege dac Decebal și-ar fi curmat viața, într-un gest simbolic de demnitate, motiv pentru care se explică și amplasarea statuii acestuia în parcul central al orașului.

Pe teritoriul localității Zlatna au fost descoperite urme de locuire ce indică prezența unei așezări în acest loc încă din epoca bronzului (Cultura Wietenberg). În perioada romană în acest loc a existat o așezare înfloritoare ce purta numele de Ampelum și care se pare că a fost un important centru de exploatare al aurului care a purtat chiar rangul de municipium. Urmele materiale descoperite constau din inscripții în latină, statui, monezi și ceramică. Localitatea este menționată pentru prima dată în anul 1347 iar ulterior în 1387 este ridicată la rangul de oraș. Datorită industriei miniere orașul cunoaște o dezvoltare accelerată, aici fiind instalată prima mașină cu aburi din Transilvania care avea o putere de 14 CP. Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen a adus muncitori germani și slovaci pentru a lucra în mine. Tot în această perioadă la Zlatna a funcționat și o școală de minerit. Poetul Martin Opitz, invitat ca profesor la colegiul din Alba Iulia, a scris în anul 1622 poemul Zlatna. Pe teritoriul orașului Zlatna se află un tezaur uriaș de vestigii arheologice, monumente istorice, de arhitectură sau de artă, cât și un inestimabil patrimoniu etnocultural, care atestă evoluția și continuitatea de muncă si de viață pe aceste meleaguri, dezvoltarea culturii si artei populare.

În continuare poposind la malului râului Ampoi ce traversează localitatea am simțit cum acel oraș animat cândva de acel avânt al exploatării miniere, ctitorie a primelor vestigii de patrimoniu industrial încet, încet încearcă să se redefinească spre o nouă identitate.

Urmând culmile domoale situate pe malul drept al râului cărarea te poartă prin bucolice poieni întinse, mărginite de dealuri pitorești ce conferă peisajului un caracter aparte iar drumeției un adevărat aer de promenadă. Privind spre stânga în zare se dezvăluie tabloul panoramic cu poienile și din loc în loc cu avenul stâncos al Trascăului.

Însă și pe partea dreaptă urmând culmile domoale ale Metaliferilor peisajul nu are cum să nu te fure și să te transpună instantaneu într-o beautitudine bucolică.

Traversând aceste culmi domoale nici nu simți parcă că ai ajuns în satul Cib pe cealaltă parte a versantului. În apropiere de sat într-un frumos belvedere am putut observa în depărtare și crestele masivului Șureanu ce se deschid înspre Orăștie și depresiunea Hațegului.

Pătrunzând în inima satului Cib m-am simțit parcă din nou transpus într-un univers patriarhal, ancestral. Despre satul Cib, mai demult Cibu, în maghiară Cseb, în germană Tropfbach, actualmente trecut în județul Alba/Fehér megye/Kreis Weißenburg primele menționări documentare vin din anii 1407, 1412 villa Cheeb. În evul mediu și epoca premodernă a făcut parte din comitatul Hunedoarei/Hunyad vármegye/Komitat Hunyad(1784 Hunyad vármegyében a Maros melléki járásban lévő Csob nevezetű olá falu…). În anul 1515,  satul s-a găsit  printre posesiunile domeniului cetății Stremț/Diódi vár/Nußschloss, reşedinţă a puternicei familii a comiţilor de Geoagiu/Algyógy/Gergesdorf, al căror reprezentant, pe nume Andrei/András, a fost, pe la sfârşitul sec. al XIII-lea, şi vicevoievod al Transilvaniei. În anul 1910, din cei 873 de locuitori, 870 erau români. 185 erau greco-catolici și 688 ortodocși. Satul are două frumoase biserici, construite de cele două comunități ale satului, greco-catolică și ortodoxă. Biserica ortodoxă a fost construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În 1870 s-a realizat foișorul de lemn cu două registre, și un foișor de lemn la partea superioară. Pictura veche nu s-a mai păstrat, actuala frescă fiind realizată în 1923, de zugravul Jigmond de Bucium.

Părăsind pe mai departe satul Cib și peisajul idilic ce îl înconjoară poteca cotește spre dreapta și  te lasă purtat de val până la baza Cheilor Glodului una din minunățiile ascunse ale Metaliferilor. Camuflate discret printre culmile domoale din jur, Cheile Glodului sunt adâncite într-un mare platou calcaros și  atrag atenţia ca ansamblu de privelişti.  Abrupturile cheilor sunt golaşe, străpunse de ogaşe imense, de ţancuri şi vegetaţie bogată. Din loc în loc, măguri teşite se înalţă cu zeci de metri deasupra platoului, formând o serie de forme carstice spectaculoase, între care doline şi văi. De asemenea, rezervaţia include faimosul Izvor al Tămăduirii (făcător de minuni de-a lungul secolelor), Peştera Zidită, Peştera Feciorilor, Peştera cu Două Guri şi renumitul pasaj Strâmtura, inaccesibil în anotimpurile ploioase”.

 

Pătrunzând în acest labirint calcaros peisajul este copleșitor, cum rar mai poate fi descoperit în România.  De jur împrejur  ești asediat de o multitudine de stânci și pietre gri cu galben și cu roșu violaceu. Dacă ai și un pic de  noroc de soare, culorile sunt chiar intense.  Porțiunea din chei se străbate prin apă și este o adevărată aventură. Numeroase pietre au culori de galben și roșiatic datorită mineritului din amonte dovadă în plus că în  munții Metaliferi, mineritul era la el acasă. Dar exact acest aspect face din aceste chei, minunăția colorată. De menționat că în chei sunt porțiuni unde se poate merge pe lângă apă, urmărind marcajul, însă se poate rata cea mai spectaculoasă zonă a cheilor. Este vorba despre porțiunea denumită La Strâmtură, ce am expus-o în toată splendoarea ei prin imaginile de mai jos. Avem râuri și izvoare, călcăm aur în picioare, acesta a fost sentimentul împărtășit acolo în măruntaiele munților Metaliferi o podoabă de neprețuit și o comoară ascunsă a Munților Apuseni. Bate un vânt adus cu dor, Să merg iară călător, Să urc în țara de piatră, Unde-a făcut moțul roată.  Cam așa ar putea fi descris viitorul curs al drumeției traversând fascinantele Chei ale Cibului.  Părăsind decorul de poveste al Cheilor Glodului, pașii ne-au fost călăuziți spre Cheile Cibului admirând fascinați pitorescul cuceritor al crestelor de calcar, zimţate ca nişte tăişuri în albastrul cerului. În ansamblul lor, cheile formează o pâlnie uriaşă, cu deschiderea spre aval, prezentând tot soiul de rupturi de pantă ce generează repezişuri, peşteri şi cascade. Între acestea, spectaculoase sunt Izvorul Mezotermal, Peştera cu trei guri, Peştera Bisericuţa, Peştera Fără Fund şi Peştera Gaura Mândrii. Cheile Cibului sunt situate în partea de sud-est a Munților Metaliferi, în Bazinul Geoagiului (afluent al Mureșului). Fac parte dintr-un sistem amplu de chei formate prin ferestruirea a două culmi calcaroase, Pleașa Ardeului şi Pleașa Mare cu o lungime de aproximativ 4-5 km de către afluenți ai râului Geoagiu. Cheile Cibului sunt modelate în calcare jurasice. În jurul acestora sunt prezente conglomerate, gresii şi marne alcătuind flișul cretacic. Traversând vatra locuită a Cibului, am rămas surprins de brusca apariţie în peisaj a abrupturilor din Pleaşa Ardeului, adevărat meterez stâncos, care închide, spre sud, orizontul.  Spre vârful crestei golașe calcarul radiază cu dezinvoltură, roca vie apărând la suprafaţă pe mari întinderi, iar spinările ei ascuţite seamănă cu niște contraforturi sortite a înfrunta perenitatea.  Doar firul văii, direct implicat în geneza acestor forme atât de diverse ca înfăţişare, şerpuieşte prin meandre de rocă, călătorind spre aval.

Abrupturile definesc măreţia acestor chei, ele înmagazinează în verticalitatea lor o atracţie greu estimabilă. Traversând aceste nestemate ale naturii împărtășești pe deplin sentimentul legat de faptul că firul  vremii, slujindu-se de colții apei, dezmembrează structurile cele mai trainice, iar piatra munților știe cum să piardă – cu grandoare şi demnitate.

Părăsind decorul fascinant al  Cheilor Cibului și urmând drumul județean prin localitățile Bâcăia și Bozeș am ajuns în cele din urmă și în stațiunea Geoagiu Băi încunând cu succes încă o călătorie în ținutul de poveste al Apuseniului  unde natura e la ea acasă, îndemnând călătorul să exclame la tot pasul: „Cât de frumos!” ; fie că e vorba de satele pline de traditii ale moților, fie că e o drumetie prin parcul natural care abundă de flori si pasări nemaivazute, sau o incursiune în istoria „de aur” a locului: de aur la propriu.  Parte din Muntii Apuseni, Metaliferii sunt o comoara ascunsă a Carpatilor Occidentali. Concluzionând pe bună dreptate pot afirma că deși a fost o drumeție atipică fără a explora vârfuri și culmi înalte Munţii Metaliferi mi-au dat ocazia descoperirii unor chei de excepţie ascunse timid printre culmile deluroase domoale. A fost una dintre puţinele dăţi în care m-am simţit din nou transpus în lumea arhaică a satului de altădată. Ţin totodată să mulţumesc şi oamenilor inimoşi din zonă în special preotului din satul Cib care ne-a oferit apă şi ne-a invitat cu drag la masa satului organizată de Sfânta Maria, localnicului care ne-a transportat cu maşina de la Bâcaia până în satul Bozeş fără să cerem precum şi bătrânicii din Geoagiu Băi care ne-a lăsat să campăm în grădina ei în condiţiile în care toate locurile din staţiune erau ocupate întrucât se organiza în acel moment zilele staţiunii. Deşi nu prea sunt umblaţi aceşti munţii mai ascund multe secrete care pot fi descoperite cu multă temeinicie şi atenţie.