I. PREZENTARE GENERALĂ

Semeţi, periculoşi şi misterioşi, Munţii Bucegi sunt consideraţi în literatura cu preocupări în domeniul paranormal un adevărat „pol energetic“. De la tuneluri subterane până la „guri de rai“, cărări ireale şi locuri foarte încărcate energetic, Munţii Bucegi suscită imaginația celor care le străbat potecile.  Dintre toţi munții României poate cea mai spectaculoasă priveliște o au Munții Bucegi când sunt priviți dinspre Valea Prahovei. Masivi și solizi, cu abrupturi amețitoare ce susțin un imens platou alpin, acești munți sunt considerați leagănul turismului montan românesc.

Șansa mi-a oferit ocazia să observ cel mai bine aceste semeții ale României de pe creasta Baiului.  Acolo de pe vârful Băiuțu, culmea Zamora și vârful Baiu Mare,  Bucegii prin complexitatea și măreția formelor lui orografice,  alcătuiesc  una dintre cele mai remarcabile individualități geografice și  turistice din lanțul Carpaților românești și  cea mai reprezentativă dintre ele, prin multiplele posibilități  ce le oferă pe plan tehnic-alpin vastele lui zone de stâncă.

Există o foarte bogată literatură de specialitate pe tema misterelor și a fenomenelor paranormale din Bucegi. Potrivit acesteia, munții Bucegi ar fi presăraţi de locuri misterioase, zone foarte încărcate energetic, unde aparatura se declanşează singură sau oamenii resimt simptome ciudate, portaluri prin care oamenii dispar şi apar în alte locuri, la foarte mare distanţă. Despre Bucegi se mai spune că sunt presăraţi de tuneluri subterane de zeci de kilometri, dar şi de locuri în care oamenii se vindecă miraculos datorită „apei vii“ şi a „gurilor de rai“. Originea exactă a numelui Bucegi, munţii de piatră din inima României, este aprig disputată de filologi. „Buceagul“ sau „bugeacul“ pare să fie izvorul denumirii, un cuvânt care desemnează în limbajul oamenilor de la munte atât muşchiul din pădure cât şi pustiul sau jnepenii. Varianta arhaică a numelui „Bucegi“ este „Buceci“, denumire folosită şi astăzi de bătrânii de la munte, și despre care lingviştii spun că provine din „huceag“, „buceag“ sau „bugeac“. Este un cuvânt prea puțin lămurit pentru că desemnează, deopotrivă covorul de muşchi verde şi moale al pădurii, un păduriş des și jos sau chiar pământul pustiu, lipsit de păduri, doar cu buruieni şi ierbărie. Chiar şi tufele joase de jnepeni, numite şi buceag, poate că au dat numele Bucegilor. Este cert, însă, că localităţi cu numele de Buceag sau Bugeac mai există în ţară, în judeţele Constanţa, Ialomiţa şi Teleorman, punând la socoteală şi Bugeacul istoric din Basarabia, teritoriu ce aparținea regatului dacic al lui Burebista. Originea numelui nu poate fi găsită nici în limbile vecine. Lingvistul Sextil Puşcariu susţine că numele Bucşoiului, unul din munţii care ajunge în vârful Omu, derivă de la Buc, Bucur, tot așa cum şi Buceci, Bugeci derivă de la Buc cu același sufix ca în Măneciu sau Moeciu. Iar Bucur este un nume autentic dacic. Munții Bucegi se întind de-a lungul porțiunii superioare a Văii Prahovei, în estul Carpaților Meridionali și privesc maiestuos spre orașele presărate ca niște perle pe aceasta vale: Predeal, Azuga, Bușteni, Poiana Tapului, Sinaia. Se întind pe teritoriul județelor Dâmbovița, Prahova si Brașov.
Versantul prahovean este stâncos și abrupt, are o diferență de nivel de peste 900 m, prezintă pereți goi de stâncă, brăzdați de hornuri adânci și încinși cu brâne înierbate, colți și țancuri ce domină văgăunile adânci ale văilor – Morarului, Cerbului, Valea Albă, Jepilor, Urlătoarea Mare, Babei, Izvorul Dorului. În contrast izbitor cu versantul abrupt prahovean, de cealaltă parte a munților, spre Izvorul Dorului și Ialomița, se întinde un platou înalt, acoperit cu întinse pajiști alpine și jnepenișuri. Trăsătura esențială a peisajului său geografic rezidă în tranziția bruscă de la formele impunătoare ale abrupturilor stâncoase – care alcătuiesc, în general, versanții săi exteriori – la întinderile, pe alocuri monotone, ale marilor poduri din creștetul culmii principale, iar de aici, spre vest, la cuprinsurile liniștite din bazinul superior al Ialomiței, cu plaiuri prelungi ce se revarsă spre sud, înveșmântate în imense pajiști alpine, cu ape care-și croiesc drum prin ganguri înguste sau traversează la mici răstimpuri padinile largi si luminoase ce se succed de-a lungul acestei văi; în sfârșit, cu vechi și întinse molidișuri din umbra cărora se înalță pereți sălbatici și sculpturale coloane de calcar. Masivul Bucegi are o suprafață de circa 300 km2, se află la extremitatea estică a Carpaților Meridionali, desfășurându-se între Valea Prahovei la est și culoarul Branului și Valea Ialomiței la vest; cade brusc spre nord către depresiunea Bârsei și spre sud, până la contactul cu Subcarpații de curbură. Fiind de o mare complexitate structurală și morfologică, masivul apare ca o cetate naturală, cu incinta suspendată la 1600 – 2500 m, sprijinită de abrupturi puternice. Masivul Bucegi are o formă de potcoavă deschisă spre sud, din centrul căreia izvorăște râul Ialomița. Ramurile principale ale potcoavei se întâlnesc în extremitatea nordică chiar în Vârful Omu, punctul culminant al masivului. În afara celor două ramuri principale, tot din zona vârfului Omu se mai desprind culmi scurte și abrupte. Către est pornește muntele Moraru, spre nord-est Bucșoiu formează parte din cumpăna apelor, iar către nord Padina Crucii separă căldările glaciare Mălăiești și Țigănești. Situată între Valea Prahovei și cea a Ialomiței, culmea principală a Bucegilor este caracterizată în primul rând prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean (abrupt și stâncos, cu o diferență de nivel de 500–900 m) și platoul Bucegilor (podiș înalt, având altitudini cuprinse între 1600–2400 m și o înclinare de la nord către sud). Delimitat de abrupturi, acest masiv se înscrie în forma unui semicerc dispus în amfiteatru, cu deschidere sudică, către Valea Ialomiței, purtând în peisajul său amprenta structurii și a litologiei. Nordul orografic principal îl constituie Vârful Omu din care liniile de relief cvasigeometrizate înscriu doua aliniamente de vârfuri: a) în Est, abruptul prahovean al Bucegilor dominat de Coștila (2.480 m), Caraiman (2.284 m), Jepii Mici (2.143 m), Jepii Mari (2.072 m), Piatra Arsa (2.071 m), Furnica (2.103 m), Vârful cu Dor (2.030 m), Vânturișu (1.851 m); b) în Vest, abruptul brănean marcat de vârfurile Doamnele (2.189 m), Tătarul (1.998 m), Lucacila (1.895 m). Din punct de vedere geologic masivul Bucegi s-a format odată cu sectorul Carpațiilor Meridionali și cu întregul lanț carpatic, în timpul orogenezei alpine. Carpații Meridionali și grupa Bucegilor s-au înălțat cu cca 1000m la sfârșitul Neogenului și la începutul Cuaternarului. Masivul Bucegi reprezintă un larg sinclinal, de direcție nord-sud, cuprinzând depozite sedimentare mezozoice, așezate în transgresiune peste un fundament de șisturi cristaline. Aceste depozite sunt formate în cea mai mare parte din calcare jurasice, conglomerate de Bucegi și gresii micacee. Către marginea răsăriteană a masivului, în porțiunea inferioară a abruptului prahovean, conglomeratele de Bucegi se reazămă pe formații ale flișului cretacic inferior, cuprinzând stratele de Sinaia, precum și depozitele de marne și gresii aparținând etajelor Barremian și Apțian. Relieful carstic este legat de masa calcarelor de pe latura vestică a rezervației, în sectorul Strunga-Grohotiș-Guțanu, iar local de unele blocuri cu dimensiuni mai mari incluse în masa de conglomerate. Specific este exocarstul cu Japiezuri în forme și dimensiuni variabile, unele coline și avene. Dezolvarea se îmbină sezonier cu înghețul și dezghețul, contribuind la dezvoltarea reliefului ruiniform de pe abruptul calcaros.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Dacă ai un dor ce te frământă, Nu căta că-i drum obositor. Hai prietene pe munte,  Pe cărările Bucegilor. Pe cărări umblate doar de ciute, Sub aripa Caraimanului, Vei afla povești nemuritoare, Spuse doar de glasul muntelui. 

Am pășit pe tărâmul tainic al cărărilor Bucegilor la sfârșitul lunii august 2018 din dreptul localității Bran într-un loc în care pe bună dreptate legenda se împletește cu adevărul și prezentul cu istoria. Comuna Bran (în germană Törzdorf sau Törzburg, în maghiară Törcsvár, varianta românească veche: Turciu)  este situată în nord-estul culoarului depresionar Rucăr-Bran, la poalele de nord-vest ale Munţilor Bucegi şi cele de est ale Masivului Piatra Craiului, pe râul Turcu, la 28 de km de Braşov.  Toponimicul de Bran vine din limba turcă și înseamnă poartă. Cu toate aceasta, localitatea Bran nu avea nici o legătură cu satul Poarta, ele erau despărțite inițial de o pădure deasă de brad și fag, pădure ce se întindea dinspre sud-estul actualului castel până la actuala biserică ortodoxă a comunității Poarta. La începutul secolului XIII, Ordinul Teutonic construiește un fort din lemn, cunoscut ca Dietrichstein. După distrugerea fortului în 1242 de către mongoli, regele Ludovic I al Ungariei, ordonă în anul 1377 construcția unui castel din piatră. În tot acest timp, în jurul fortăreței, Branul începea să se dezvolte. Poziționat în vârful unei stânci abrupte, castelul veghea asupra unei rute comerciale strategice dintre Transilvania și Valahia. În 1498, Bran intră sub jurisdicția Brașovului după ce Regatul Ungariei a fost înfrânt de Imperiul Otoman.  Bran a devenit în secolul XVI, parte a Principatului Transilvaniei, ca mai apoi să fie anexat Imperiului Habsburgic. În 1804, comuna devine parte integrantă a Imperiului Austriac și în 1866 al noului stat dualist austro-ungar. În urma primului război mondial, va face parte din Regatul României, alături de restul Transilvaniei.

Pornind din dreptul KM 0 din localitatea Bran, drumul te poartă lin traversând satul Poarta pe toată lungimea lui (cca 3.5 km) până ajungi la baza pârtiei Bran-Zănoaga. Odată cu traversarea satului Poarta, am luat contact pentru prima dată cu poalele munților Bucegi. Aici podoaba vegetaţiei ce-l acoperă e una din latura atractivă a lor. Variați în amănuntul formelor, sunt variaţi şi prin asemănarea cu florile. Prin sufletul lor mai ușor de prins, fac legătură între sufletul omului și „duhul” munţilor.

Continuăm cu un urcuș susținut pe lângă baza Salvamont Bran și începem după aia urcarea pieptiș. Cu cât urcăm mai mult cu atât ni se deschide mai larg panorama spre culoarul Rucăr-Bran și munții Piatra Craiului care ne desfată privirea.  Aici ne-am permis un binemeritat popas de reculegere gustând din plin farmecul naturii. Atmosfera curată, flacără vie a smirdarului, şopotul cetinilor, pajiştea verde, murmurul izvoarelor, şopotul încadrat în măreţia formelor,  fac din munţi altarul de purificare sufletească, sub influenţa măreţiei naturii, când gingaşă, când impunătoare.  Respirăm din adânc aerul  proaspăt, răcoros, ce pare că miroase-a zăpadă, ochii noștri sorb cu nesaţ depărtările, şi un sentiment de voioşie, de copilărească semeţie ne face să ne ridicăm fruntea şi să cautăm falnic în jurul nostru, ca şi cum noi am  fi lucrat  la aşezarea atâtor podoabe, ca şi cum, în aceea clipă, doar pentru noi, se înalţă-n slăvi de pretutindeni popoarele de munţi. Cum poți să descrii de aici panorama ce ți se oferă în zare înspre Culoarul Rucăr -Bran. Chiar trecute demult în istorie, timpurile cavalerilor, meşteşugarilor şi boierilor au lăsat urme de neşters prin această trecătoare naturală, cu care au fost dintotdeauna legate cele două tărâmuri ale noastre: Transilvania şi Ţara Românească. Mult înainte ca saşii din jurul Braşovului să se bucure de comerţul cu românii bogaţi din Câmpulung Muscel, prin pasul dintre Munţii Piatra Craiului şi Iezer, pe o parte, şi Leaota şi Bucegi, pe partea opusă, strămoşii noştri geto-daci duceau turme şi cirezi spre plaiurile mănoase de sub creste. Din Vama castelului, drumul se întinde spre marginile Branului, lăsând de-o parte și de alta case arătoase, multe primitoare de turişti dornici de aerul strecurat prin stâncile și pădurile muntelui. Dincolo de Moeciu  cu o măreţie tăcută, întregul masiv al Pietrei Craiului se ridică mai sus de dealuri și văi, ca un corp lung de balaur. Sub cer senin, în tabloul acesta pictat cu verde, alb şi albastru, distingi urmele mici lăsate de stăpânirea omului: case risipite, garduri ca nişte linii subţiri, fâneţe îngrijite, sălaşuri şi stâni.

În curând intrăm în tainica pădure a Bucegiului iar drumul pe sub bolțile palatului fermecat e mai variat. Plasticii şi coloritului i se adaugă variaţia muzicii, a izvoarelor țâșnite parcă din coasta muntelui, care întregește măreţia tabloului natural. De aici poteca urcă spre dreapta în lungul muchiei prin pădure şi după circa 10 minute ajunge în altă poieniţă (1 205 m) de unde drumul continuă în urcuş prin pădurea de pe flancul estic al muchiei şi ne conduce în Poiana Pănicerului (1 385 m) situată pe un prag larg al coamei care desparte V. Pănicerului (stânga) de V. Oprişului (dreapta).

O ultimă alimentare cu apă și continuăm urcușul de data asta mai pieptiș și mai pronunțat printre secularii molizi dimprejur.

După un urcuş pronunţat prin plantaţia de molid ieşim pe muchia Clincea pe care continuăm prin rarişti de molid şi poieniţe şi după circa 25 min. din Poiana Zănoaga ajungem în Poiana Clincei (1 640 m). Poteca urmează prin molidişul des de-a lungul muchiei şerpuind pe ambele flancuri ale acesteia şi după încă 15 min. ne conduce la limita superioară a pădurii într-o şa a crestei, la baza unui ţanc stâncos (1 765 m). Încet, încet pătrundem în zona de creastă. Privind spre aceea stâncă am simțit parcă cum întreg Bucegiul cu formele sale mitologice mă invita într-o călătorie extatică pe culmi nebănuite.

Bun venit în ținutul mitico-legendar al Bucegiului ar fi fost mesajul de întâmpinare iar în curând peisajul din jur nu avea cum să mă dezamăgească. Pe o coamă un pic mai sus, ca de pe scena unui adevărat amfiteatru am putut admira în voie panorama deosebită spre Măgura Codlei și Brașov.

Continuând pe firul potecii dăm de noi și noi provocări. Decor nou, viață nouă, priveliște nouă după monotonia orelor petrecute prin pădure. Mohoreala dispare, ești ca înviat la viață care la rândul ei e plină de contraste. În curând în jur apar tainicele pietre ce formează materialul decorativ al formelor, calcarul alb, neamul comun al marmurei nobile. Tabloul din jur începe cu bolovani albicioși, rotunjiți, ce răsar parcă ca niște oșteni din învelișul verde și des al brazilor. Stânci de piatră albe ca varul îți dau impresia că parcă formează zidurile unei întărituri. Aici în coasta muntelui mozaicul de culori devine bogat. Albul stâncilor, verdele ierbii proaspete și roșu de cărămidă sfărâmată a apusului de soare nasc o policromie mai vie. Simți cum natura te primește în alte încăperi decât cele în care ai pășit anterior.

 Am ajuns și în punctul denumit  La Stânci. Drept în față ni se dezvăluie într-o panoramă deosebită întreg peretele stâncos al Muntelui Țigănești.  Admirând din nou acest tablou fermecător al naturii m-am convins că misteriosul Bucegi într-adevăr ascunde taine nebănuite și în această porțiune mai puțin cunoscută poate de cei care îi calcă cărările. Deși imaginea lui comună rămâne întipărită cu ceea ce se vede înspre valea Prahovei, aici înspre Bran-Moeciu-Țigănești,  zona abruptului brănean sau brașovean, divinitatea a clădit cu dalta sa magică forme nebănuite.  Mai întorc încă odată privirea spre Poiana Clincea și îmi iau la revedere de la Turnul Clincei care în solitudinea sa stâncoasă veghează parcă ca un străjer hotarul nețărmuit al Branului.

Am ajuns pe Culmea Țigănești seara făcând dreapta sub abruptul vârfului pe curbă de nivel ascendentă. În curând peste fața munților se așeza discret cortina străvezie a amurgului; numai unul spre apus, mai surâde blajin. E semețul Bucșoiu. Pe el, cel din urmă îl mângâie soarele, dispărut pentru ceilalți.

Imediat după ce am întins cortul ca după o comandă se ridică luna plină, aruncând peste măreața scenă o lumină fosforescentă ce părea că se cerne din adâncul văzduhului. Era îndeajuns de clară pentru ca să mai deșlușească profilul colțurat al uriașilor, adormiți parcă în cântecul izvoarelor și susurul cetinelor din vale.

Aici pe culmea Țigănești lumina de la răsărit e magică. Prinsă și în locul potrivit face un adevărat spectacol. Cel puțin așa s-a văzut peste crestele semețe ale Bucegilor. Răsărind dinspre Predeal razele blânde ale soarelui parcă mângăie peretele crenelat al Bucșoiului. Jos înspre stâna și lacul Țigănești liniștea parcă de mormânt a nopții este înlocuită de lătratul surd al câinilor ciobănești ce parcă anunță un nou episod din șirul necontenit al vieții.

Întorcând privirea simți cum peisajul în sine te domină, se impune dezvăluind întreaga panoramă muntoasă a masivului Piatra Craiului ce se profilează ca un zid crestat , înalt sprijinind parcă cerul la orizont. Mult mai în spate înspre stânga ca un străjer stau parcă de veghe și crestele masivului Iezer-Păpușa. Într-adevăr aici de sus simți cum încă o dată Piatra Craiului își arată grămada zimțată a stâncilor goale surpate spre Zărnești dar și spinarea ca o muchie de creastă îndreptată către Moeciu. Între cele două năruituri uriașe de munți se dezvăluie șaua presărată cu arbori, pășuni și case răsfirate, peste care urcă șerpuitul drum sub cetatea Branului, agățat parcă sub vârfurile priporoase de stâncă.

Culmea Ţiganești pornește de la Omu către apus și  apoi către Nord,  pe o lungime de circa 10 km., până în hotarul comunelor Sohodol și Poarta-Bran. Culmea Țiganești se prezintă ca o spinare sinoasă și înaltă, compusă din câteva unități și culmi  alpine așezate fie cu fața către Nord, fie către Apus, fie,  în sfârșit, către Sud și anume: 1. Padina Crucii se desprinde către Nord din spinarea înaltă a Țigăneștilor, care pleacă din vârful Omul și culminează cu vârful La Scara (2.421 m.); ea este cuprinsa între văile Mălăești și Țiganești și ajunge cu ramificațiile ei până aproape de Uzina Electrica Râsnov și valea  Ghimbavului; înălțimea maximă este 2.417 m iar elemente turistice sunt Hornurile Mălăeștilor situate în peretele din fundul văii cu același nume și Cabana Mălăești (1.578 m.).

2. Ţigănești, muntele care a dat numele lui întregului complex, își schimbă brusc direcția spre Nord, imediat după vârful. La Scara, prelungindu-se prin muntele Velicanul între valea  Țigăneștilor și depresiunea Branului, până în hotarul Sohodolului.  Înălțimea maximă este de  2.421 metri  iar elementele turistice sunt Colții la Scara, formațiune calcaroasă situată  lângă vârful cu același nume.

3. Clincea se desprinde din spinarea Ţigăneștilor la cota 2.220 m. și se îndreaptă spre N.V. între vârful Sohodolului și vârful. Urlătoarea Clincii; înălțimea maximă fiind de  2.220 m. iar elemente turistice sunt Colții Clincii și stâncile La Biserica.

4. Ciobotea este un munte extrem de sălbatic și foarte puțin umblat, formând abruptul nord-vestic al Bucegilor, deasupra Branului; face corp comun cu spinarea Ţigăneștilor, între valea Urlătoarea Clincii și izvoarele văii Poarta.  Înălțimea maximă este de  2.197 metri în vârful Lancia iar  elemente turistice sunt Urlătoarea Clincii, mare cascadă pe valea cu același nume, Colții Ciobotei, Brâul Ciobotei „La Polițe” și Casa de vânătoare Polițe (1.623 m).

5. Scara-Gaura este ultimul component al culmii Țigănești așezat cu fața spre sud și făcând, ca și Ciobotea, corp comun cu spinarea înaltă a Ţigăneștilor la Podul Spintecăturii, între izvoarele văilor Poarta și Gaura. Înălțimea maximă este de  2.275 metri iar elementele turistice sunt abruptul Găurii „La Gălbinari”, circul glaciar al Găurii, situat imediat sub Omul, Cheile Găurii la „Moara Dracului” și Cătunul mic.

Părăsind universul fascinant al Țigăneștilor ieşim pe creastă prin pajiştea scundă cu bolovăniş , apoi din nou printre pâlcurile de smârdar de pe versantul Văii Ţigăneşti şi după circa 15 minute de la ramificaţia cu poteca ce duce spre Mălăiești revenim pe culme într-o şa unde apare spre est și sud-est Vf. Omu.

În curând am intrat în zona frământată a Colţilor Ţigăneştilor. Poteca trece mai întâi printr-o şa stâncoasă, coboară apoi pe muchie (de unde în dreapta jos se deschide căldarea superioară a Văii Ciubotea) şi ocolind pe la bază Turnul Ţigăneştilor, iese pe o coastă înierbată şi puternic înclinată.

După un urcuş repede prin câteva serpentine scurte pe această coastă trecem pe o brână pe la baza unui turn din calcare (Căciula lui Ţepeş) și apoi intrăm în hornul „La Scara” care coboară vertiginos sub noi până în fundul Văii Ţigănești. Poteca iese repede din horn pe muchie, deasupra Văii Ciubotea şi de aici, printr-un urcuş pieptiş şi scurt ne conduce din nou în Culmea Ţigăneşti, nu departe de punctul de desprindere a acesteia din platoul Vârfului Scara (stâlp de marcaj, 2 390 m).

Am intrat în zona platoului de creastă. De aici continuăm în urcuş foarte uşor spre sud, sud-est pe flancul vestic al Culmii Țigăneşti la mică distanţă sub linia de creastă şi după încă circa 5 minute întâlnim drumul ce vine din dreapta de la Bran prin Ciubotea (stâlp indicator 2415 m).

Urcuşul încetează curând în marginea platoului Vârfului Scara. Aici sus pe creastă nu are cum să nu te izbească originalitatea tabloului natural de o feerie într-adevăr izvorâtă parcă din poveşti. Privind înspre văile Ciubotea și Gaura observi cum apele curgătoare au tăiat văi adînci, chei înguste, vâlcele numai colţuri de stînci; umezeala a sculptat fine decoruri plastice, răsplata urcuşului; urmele gheţarilor adaugă însă variaţiuni grandioase. Nu sunt atât de impresionante, ca în Parîng ori Retezat, dar impunătoare îndeajuns prin largi perspective deschise. De jur împrejur Omu este săpat cu asemenea circuri, continuate prin larga deschidere de pe valea Mălăeştilor.

Întorcând privirea spre stânga nu ai cum să nu te înfiori admirând verticalitatea peretului stâncos din dreptul Bucșoiului. Privit de aici el se dezvăluie ca un vârf aprig și semeț greu de învins împrumutând parcă trăsăturile și profilul granitic al Negoiului.

Poteca urmând Culmea Scara începe să coboare pe sub creastă şi în curând ne conduce într-o şa la obârşia Hornului Mare al Ţigăneştilor (2 385 m) prin care jos, la 400 m diferenţă de nivel sub noi, se zăreşte fundul Văii Ţigăneşti.

Întorcând capul înspre șaua Scara observăm cum pe culmea Țigănești se dezvăluie parcă ca niște himere siluetele unor oi. Cocoțate pe țancurile abrupte simți cum plaiul mioritic capătă valențe nebănuite chiar și acolo unde vântul și asprimea crestei domnesc în atotputernicia lor.

Continuăm coborâşul uşor pe flancul sudic al crestei, şi după circa 10 minute ajungem în Curmătura Hornurilor la obârşia Hornului Mare al Mălăieştilor, deasupra căldării superioare a Văii Mălăieşti, unde întâlnim venind din dreapta drumul (marcat cu cruce roşie) de la Bran prin V. Gaura (2315 m). După 100 de pași mai departe trecem pe la obârşia Hornului Mic.

Urcăm uşor pe flancul sudic şi ieşim din nou pe creastă, unde întâlnim curând drumul ce vine din stânga din V. Mălăieşti (2 385 m). De aici, un urcuş uşor şi continuu de 15 minute ne conduce la Cabana Vf. Omu (2 507 m).  Acolo sus pe platoul din dreptul cabanei Omu am împărtășit parcă sentimentul datoriei deja împlinite. Cabana Omu, din Vârful Omu nu a fost mereu cea care este acum, acolo. Prima construcție a fost ridicată în 1888 de către Siebenburgischer Karpaten Verein. Inaugurarea a avut loc la 2 septembrie 1884, iar cabana a fost cunoscută sub numele de ”€œCasa de piatră de la vârful Omul”. În anul 1900 este construită o a două cabană, din lemn, de către Societatea Carpatină Sinaia. Cele două construcții funcționează o perioadă simultan, iar în octombrie 1911 cabană de lemn este distrusă de un incendiu. Anul următor, în 1912, Societatea Carpatină Sinaia hotărăște refacerea cabanei dar acțiunea rămâne doar un proiect. Cabana Omu, din piatră pare că a fost una din primele construcții de acest gen din Carpați.

Cotim la stânga pe traseul de creastă încercând să învingem parcă semeția Bucșoiului. Cum să compari urcușul în sine pe vârful Bucșoiu Mare. Prin duritatea și verticalitatea peretelui său de creastă acest vârf cel mai tehnic din masivul Bucegi îți testează răbdarea, îndârjirea și tenaticitatea, însă ajuns acolo sus împărtășești aceleași sentimente unice și neprețuite ca și pe de pe celelalte vârfuri semețe ale Carpaților Românești.

Vârful Bucșoiu este vârful muntos clasat al treilea între vârfurile muntoase din Munții Bucegi, cu altitudinea de 2.492 m, fiind depășit doar de Omu, 2.507m și Bucura Dumbravă, 2.503 m. Accesul pe vârf se poate face din mai multe direcții : dinspre vârful Omu, dinspre cabana Poiana Izvoarelor sau dinspre valea Mălăiești prin Brâna Caprelor. Este vizibil de pe creasta Munților Piatra Mare, precum și de pe Valea Râșnoavei.

Fără îndoială, Bucșoiul este stâpânul regatului nordic al Bucegilor. Forma sa masivă, piramidală, și văile ce scapă vertical din cele două creste ale sale îl fac deosebit de atrăgător pentru iscoditorii în abrupt. Totuși, multe zone ale Bucșoiului au rămas insuficient scormonite de turiști, fiind o lume tainică de piatră în care doar caprele negre se încumetă a colinda după plac. De pe șaua Bucșoiu spre stânga în dreptul văii Moraru observi parcă cum mijește ca o perlă nestemată stațiunea Predeal străjuită parcă de culmea zimțuită, înaltă a Brânei Morarului.

În final am ajuns și pe vârful Omu. Când te vezi aici pe creștetul pleșuv al Omului, întâi te încearcă un fel de neastâmpăr,o dulce neliniște,parc-ai fi gata să zbori. Ești cuprins de ceva așa de măreț și de sărbătoresc,că uiți deodată și de osteneală, de foame, și de sete, și nu te mai înduri să stai jos. Privești uimit în toate părțile, respiri din adânc aerul proaspăt, răcoros, ce pare că miroase-a zăpadă. Aflat la 2505 metri, Vârful Omu este al unsprezecelea vârf muntos din România, dar, totodată, și cel mai înalt loc din țară, populat permanent. Aici se află o cabană și o stație meteorologică. Legendele care au dat numele acestui vârf sunt numeroase și la fel de misterioase. Denumirea, în acest caz, este una abstractă, „Omu“, fără o corelație cu un fenomen natural sau vegetativ. De asemenea, vârful muntos a fost asociat cu vechii daci și existența, pe acest loc, a unui vechi sanctuar plin de energii speciale, vindecătoare. Una dintre poveștile asociate cu Vârful Omu este a unui păstor care s-a rătăcit în masivul Bucegi și a ajuns până în vârful cel mai înalt al muntelui. Nici chiar de la această înălțime nu a putut, însă, să se orienteze, așa că, furios, a început să blesteme. Drept pedeapsă, Dumnezeu l-a transformat într-o stâncă, care se poate vedea și astăzi, iar de atunci numele acestui vârf a fost Omu (om). Aceeași stâncă este izvorul unei alte legende. Doar o dată pe an, în asfințitul din noiembrie, stânca își lasă umbra pe platou, desenând o imagine umană, de unde și numele „Omu“.

Când Bucegii dau zvon de piatră și izvoare. Oriunde ai fi răspunde la a lor chemare. Caraimanul, Coștila ascunsă sub un nor și Morarul te vor primi la pieptul lor.

Pornim spre vârful Coștila. De jur împrejur bolovani risipiţi, ce-ți dau impresia a crede că ești pe ruinile unei cetăţi fantastice. Împrejur e linişte, nicio adiere de vânt, nicio pasăre în aer, soarele scânteie pe muchile Coştilei, ce-şi sprijină spinarea de cei doi uriaşi bătrâni: Morarul, pe culmea căruia poţi sta c-un picior în Muntenia şi cu altul în Transilvania,şi Caraimanul,cu ţancuri ascuţite,pe brânele cărora cresc friguroasele steluţe de munte,«Floarea reginei».

Am ajuns și pe vârful Coștila admirând parcă farmecul ce se desfășoară peste vârfurile luminate ce par că stau la sfat. Câtă prefacere în suflet nu-ți trezește manifestarea cea mai rigidă a naturii, care taie în piatră expresii variate și adânci. Vârful Coștila este vârful muntos clasat al cincilea între vârfurile muntoase din Munții Bucegi, cu altitudinea de 2.490 metri, depășit de Omu, 2.507m, Bucura Dumbravă, 2.503 m, Vârful Capul Morarului 2.501 m și de Bucșoiu, 2.492 m. Vârful este vizibil de pe creasta Pietrei Mari, precum și de pe Valea Prahovei, fiind ușor de recunoscut prin releul montat pe acesta. Releul de radioteleviziune este obiectiv strategic, în trecut fiind păzit de o unitate militară (UM 02415 București). Și astăzi accesul pe acest vârf este limitat, însă doar de gardul releului. De aici drumeția până spre vârful Caraiman ne-a purtat pe platoul înalt al Bucegilor o adevărată autostradă montană la circa 2400 de metri. Terenul plat din jur îți dă impresia că aici pot ateriza nemijlocit avioane de pasageri. Cum poți asemăna acest platou dacă nu ca un Tibet al Carpaților Românești.

Am ajuns în dreptul vârfului Caraiman spre seară încununând cu succes încă o zi petrecută pe splendidele cărări ale Bucegilor. Vârful Caraiman este un vârf muntos din Munții Bucegi, cu altitudinea de 2.384 m. Este vizibil de pe creasta Pietrei Mari, precum și de pe Valea Prahovei, sau de pe creasta Bucegilor, fiind ușor de recunoscut prin crucea așezată pe unul din versanții săi. Și în acest loc al Bucegiilor legenda parcă se împletește cu adevărul. Cortina străvezie a serii se revarsă peste Crucea Eroilor Neamului precum și peste noianul munților din jur iar în văzduhul nedefinit plutesc constelaţiile becurilor electrice din Azuga și Bușteni, luna și boghioasele stele de pe cerul senin.

Cum aș putea descrie un răsărit de soare la Crucea Eroilor Neamului de la Caraiman când stâncile sunt luminate cu aureola soarelui ce le mărginește farmecul. Observi cum munții nu sunt rigizi și privindu-i într-una ajungi să îi socoți prieteni. Nu te mai ostenești privindu-i cum sunt îmbujorați de zorii zilei. Facem un scurt reper vizual al zonei, iar tabloul panoramic capătă contururi și forme sublime ce tind spre absolut. Întorcând privirea spre stânga observi Brâna din dreptul Coștilei asemeni unui cub modelat în stâncă iar calcarele și conglomeratele ce-l alcătuiesc dau material minunat pentru sculptura în amănunt, prin ajutorul dăltiţelor cu care natura știe să lucreze. Gândurile parcă plutesc și îți sunt ancorate înspre fantasticele sculpturi ce le poate natura scoate din rigida piatră, îți amintesc parcă de blocul de marmoră din care Michelangelo, cu voinţa-i neînfrîntă, cu perseverenţă supraomenească, a scos mult admirata statuie a lui David.

Pe partea dreaptă se observă profilul dantelat al Brânei Mari a Caraimanului ale cărei trepte sublime coboară până jos în vale unde parcă pictat pe un șevalet de un artist sublim se dezvăluie silueta scăldată în soare a Bușteniului. Drept în față ne zâmbește printre purpura de nori Crucea Eroilor Neamului de la Caraiman element simbol al Văii Prahovei.

Crucea Eroilor de pe Muntele Caraiman, denumită oficial Crucea comemorativă a eroilor români din Primul Război Mondial, este un monument istoric  situat în Munții Bucegi, pe teritoriul județului Prahova. Acesta este de forma unei cruci latine, având o înălțime de 39,3 metri și a fost construit între anii 1924-1928 în apropiere de Vârful Caraiman, la altitudinea de 2291 m, pentru a cinsti memoria celor 30.000 de militari români căzuți în luptele de pe Valea Prahovei, în Primul Război Mondial. Alte denumiri sub care este întâlnit monumentul sunt: Crucea Eroilor Neamului, Monumentul Eroilor de pe Caraiman sau popular, Crucea de pe Caraiman. Conform unei legende, monumentul de pe Caraiman a fost realizat datorită unui vis pe care l-ar fi avut Regina Maria, în care a văzut Munții Bucegi „stropiți cu sângele eroilor”. În urma acestui vis, ar fi decis edificarea monumentului de pe Caraiman. Legenda a circulat și în perioada comunistă și mai apoi, fără ca cineva să aducă vreo dovadă în acest sens. Rezultatul acestei legende a dus la atribuirea meritelor de inițiere și construire Reginei Maria. În urma cercetărilor pe care Paul Adrian Cristescu le-a făcut, a reieșit dintr-un articol apărut în Ziarul „Tricolorul” – Bușteni, nr. 21 din 1 ianuarie 1922, că inițiativa a aparținut comunității locale din Bușteni. S-a constatat deasemenea, inexistența vreunui document autentic care să releve legătura dintre acest monument și membrii Casei Regale, Ferdinand I sau Regina Maria. Din mulțimea monumentelor care s-au ridicat în România pentru comemorarea ostașilor români din Primul Război Mondial, monumentul de pe Caraiman este singurul despre care nu există informații detaliate în presa acelor timpuri. Nu s-a putut proba până în anul 2018, nici măcar presupusa zi a sfințirii Crucii Eroilor, 14 septembrie 1928. Nu există nici imagini și nici știri de presă în acest sens. Regina Maria nu a consemnat nimic în însemnările ei despre monumentul de pe Caraiman. Ea a făcut doar mențiuni despre participarea la dezvelirea altor monumente, așa cum a fost și Ultima grenadă de la Bușteni din data de 9 septembrie 1928. Crucea Eroilor de pe Muntele Caraiman a fost realizată în perioada 1924 – 1928. În puținele informații documentare rămase despre acest monument, se afirmă faptul că structura metalică ar fi fost construită din elementele metalice provenite din demontarea podurilor distruse în Primul Război Mondial. Din cercetările întreprinse, a reieșit cu claritate că traversele structurii metalice nu provin din elemente metalice contorsionate. În urma unei analize aprofundate a relației dintre constructorul monumentului, Direcția de Poduri a C.F.R., și Societatea Anonimă Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița (U.D.R.) s-a constatat că în primul deceniu de după terminarea marii conflagrații mondiale, a existat un interes important în reciclarea materialelor feroase rezultate ca urmare a distrugerilor de război. Cum Uzinele Reșița erau singurele în măsură să asigure procesarea fierului vechi, procesare care a avut la bază convenții încheiate cu Direcția de Poduri C.F.R, rezultă că structura metalică a monumentului a fost realizată din fier reciclat, fapt care a redus în mod considerabil cheltuielile de edificare.

Pe platou la mare înălțime, Babele la sfat s-au adunat, Numai Baba Mare stă deoparte,  Și-și pune întrebări neîncetat. Oare Sfinxul care tace într-una, Și privește în zări nepăsător, Se iubește în taină cu Bătrâna , Sau le face curte doamnelor. 

 Într-un final apoteotic pe creasta Bucegiului, am ajuns și pe platoul din dreptul Babelor și a Sfinxului. Uriașii sculptați în piatră ne-au zâmbit în soare răspunzând  parcă  omagiului adus de noi acestora, mulțumindu-le încă odată  de tot prinosul de frumos pe care cărările Bucegilor ni l-a putut oferi, locuri tainice în care parcă reverberezi și retrăiești legendele sacre și mitologice ale acestui masiv, cu siguranță unul dintre cele mai frumoase masive din România. Babele sunt formațiuni stâncoase situate în apropiere de vârful Baba Mare (2292 m), situat în masivul Bucegi din Carpații Meridionali. Important obiectiv turistic, Cabana Babele este situată sub vârful cu același nume și este punctul de plecare central în drumețiile din munții Bucegi. Babele sunt „martori de eroziune”, formate prin erodarea eoliană diferențiată a diferitelor strate geologice în care sunt sculptate (conglomerate cretacice) și se găsesc în imediata vecinătate a cabanei cu același nume.
Ciupercile de piatră numite „Babele” — monumente ale naturii — aflate chiar în fața cabanei, precum și Sfinxul din imediata apropiere, constituie atracții importante, explicând afluența turiștilor la cabana Babele. Păstrând legătura cu Sfinxul, Babele au fost supranumite „Altarele ciclopice din Caraiman”, fiind închinate Pământului și Cerului, Soarelui și Lunii, ca și lui Marte, zeu al războiului și al agriculturii. Despre apariția lor s-au format legende și teorii. Unii cercetători apreciază că agenții modelatori au fost apa și vântul cu sprijinul înghețului și dezghețului. Se are în vedere și alternanța rocilor, gresii și calcare de pe platou. Însă nu poate fi negată intervenția umană la finisarea formelor mai mult sau mai puțin regulate. Până acum, nici o dovadă științifică nu a putut explica pe de-a întregul acest fenomen și, astfel, legendele în jurul acestor stânci se dezvoltă în continuare.

Sfinxul este o formaţiune pietroasă din Munţii Bucegi, situată la înălţimea de 2216 metri altitudine. Cu dimensiuni de 8 metri înălţime şi 12 lăţime, este o atracţie a platoului Bucegi datorită asemănării sale cu un cap uman. Maniera de conturare a acestei forme inedite este una naturală, vântul puternic a sculptat în piatră pe parcursul a milioane de ani. Oamenii au asemănat Sfinxul din Bucegi cu o fiinţă spirituală, o entitate care protejează ţinuturile cu puterile sale. Masivitatea formaţiunii, chipul cu o înfăţişare dură, buzele puternice, orbitele mari au determinat aceste credinţe locale, care treptat s-au transmis. De-a lungul timpului, Sfinxul din Bucegi a fost considerat un mister al lumii, iar legendele nu s-au lăsat aşteptate. Multe persoane, mai ales străini nu s-au sfiit să spună că Sfinxul este rezultatul muncii umane şi că a fost creat şi aşezat intenţionat la 2216 metri înălţime. Alte voci au afirmat cu tărie că Sfinxul din Bucegi este o copie a Sfinxului de la  Giza, Egipt, din cauza faptului că mai mult sau mai puţin întâmplător ambele construcţii au aceeaşi înălţime, 8 metri. Tot din categoria legendelor face parte şi ideea conform căreia Sfinxul din Bucegi a fost centrul energetic al extratereştrilor. Contrar tuturor zvonurilor lansate cu privire la Sfinxul din Bucegi s-a demonstrat că formarea acestuia s-a realizat pe parcursul a milioane de ani, în mod natural. Numeroși specialişti geologi, români dar şi străini au analizat construcţia şi au concluzionat că ea este rezultatul vântului şi a apei de ploaie.

Bușteniul poate fi încadrat ca și epilog și punct terminus al drumeției în masivul Bucegi. Decorul în care acesta este așezat este parcă binecuvântat de Dumnezeu împrumutând parcă ceva din farmecul Dolomiților.  Poieni întinse, acoperite cu flori, s-aştern între izvoare. Case frumoase,vesele,un adevărat orăşel de munte,se răsfaţă la soare pe tăpşanul din stânga, în fund codru de brazi, iar din întunericul codrului, se ridică, vinete şi prăpăstioase, crestele Bucegilor, cu brâie albe de zăpadă aproape tot timpul anului şi cu ţancuri ascuţite,pe care numai vulturii şi norii le ating. De nicăiri nu se văd aşa de bine şi de aproape uriaşii gemeni din faţa Zamorii, stâncoşii Jepi ce stau ca două străji la meterezele Bucegilor. În acest decor mi-am luat la revedere de la Crestele Bucegilor martorii tăcuți ai Văii Prahovei.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Privind de acolo de jos din Bușteni semețele creste ale Bucegiului, împărtășești parcă sentimentul că uneori ambiția și perseveranța unor lucruri bine făcute biruiesc întotdeauna în calea destinului care poate uneori în viață te îndrumă pe asemenea cărări abrupte ce par imposibil a fi atinse. Despre Bucegi s-au scris cărți și s-au născut nenumărate legende. Însă fața lui adevărată nu poate fi descoperită decât explorându-l în adevăratul sens al cuvântului. Deși imaginea lui rămâne întimpărită cu ceea ce se vede pe Valea Prahovei cu zona Jepilor, masivul ascunde multe taine și pe latura vestică unde abruptul brănean-brașovean oferă niște imagini splendide pe care cu greu ți le poți scoate din memorie. Mulțumescu-ți Bucegiule pentru frumusețile oferite. Vei avea întotdeauna un loc special în sufletul meu.