I. INTRODUCERE

„Dacă vei trăi în conformitate cu natura, nu vei fi niciodată sărac; dacă vei trăi în conformitate cu părerile altora, nu vei fi niciodată bogat.” [Seneca]

De nenumărate ori în viața trecătoare pe care ne-o depănăm zi de zi natura s-a încăpățânat mai tare decât noi să ne demonstreze că tot ce avem nevoie pentru ca sufletul și mintea noastră să ne fie liniștite și împăcate se găsește în sânul ei. Natura deseori ne-a întins o mână de ajutor și ne-a  fost colac de salvare atunci când am crezut că totul se năruie în jurul nostru. Astfel merită să o  iubim mai mult decât orice, să ne întindem brațele și să ne plecăm capul în poala ei ori de câte ori ne alungăm tristețile. Și atunci ea ne ascultă și ne vindecă. Creasta Făgărașului prin natura sa pare o poveste parcă fără de sfârșit iar un nou episod merită împărtășit fiind parcă dominat din nou de tainica chemare a muntelui.  Astfel firul poveștii respectiv al doilea episod din ciclul traversării crestei Făgărașului de la vest-est se derulează din nou de la poale,  de astă dată din ținutul istoric al Avrigului. Situat spre extremitatea vestică a Țării Oltului – Țara Făgărașului, la poalele Munților Făgăraș, sub Muntele Suru, Avrigul este o localitate românească cu adânci rădăcini în timp. O mare importanță în istoria locală o avut-o proprietatea asupra Muntelui Suru și tenacitatea cu care avrigenii au luptat pentru păstrarea acestei proprietăți atât cu localitatea vecină cât chiar și cu Arhiepiscopia de la Alba Iulia. Însuși regele Vladislav al II lea semnează o rezoluție în 1501 în favoarea avrigenilor reconfirmându-le dreptul asupra muntelui Suru printr-un document emis de cancelaria sa, document prin care refuză cererea Episcopiei de la Alba pentru că „ar nemulțumi populația avrigeană care îl folosește din vremuri imemoriale”. Disputa pentru munte a durat secole, dar întotdeauna câștig de cauză au avut avrigenii care-și susțineau dreptul de proprietate prin înscrisuri vechi de la primii voievozi. În 1751 a avut loc la Avrig o adevărată revoltă pe același subiect și oricâte presiuni s-au făcut asupra sătenilor verdictul final a fost în favoarea comunității avrigene.  De asemenea nici frământările instalării comunismului nu au ocolit localitatea mai ales că avrigenii au fost refractari acestor noi „prefaceri” fiind de orientare liberală, țărănistă și regalistă. Alegerile din 1946 au fost marcate de intervenția armatei, partizanii din Munții Făgăraș au primit sprijin și de la câțiva avrigeni, iar colectivizarea s-a făcut la Avrig abia în februarie 1962, Avrigul fiind printre ultimele localități colectivizate. Pășind prin Avrig o primă impresie este aceea de a adresa un cald salut crestelor maiestuoase din vecinătate. Ciortea cu lacului Avrigului în poală sau Scara de lângă el, par la o azvârlitură de băț. Aici în lumina caldă a dimineților de vară stâncile sunt luminate cu aureola ce le mărește farmecul.  Și totuși până la ele e cale lungă și obositoare. Te mulțumești pentru început cu susurul pârâului ce-ți aduce răcoarea din fund de căldare. Cât farmec nu se desfășoară peste vârfurile luminate ce par că stau la sfat.  Dar și câte prefacere în suflet nu-ți trezește manifestarea cea mai rigidă a naturii, care taie în piatră expresii variate și adânci. Din acest loc magic și pitoresc a început așadar povestea primei mele drumeții montane de anvergură în iulie 2013, străbătând încântătoarea vale a Avrigului, oglindindu-mi privirea în apa limpede ca cristalul a lacului Avrig, admirând somptuozitatea crestelor vestice ale Făgărașului cu șiragul lor de vârfuri Scara și Șerbota, închinându-mă în fața stihiilor Negoiului al doilea mare acoperiș al României, coborând în tainica căldare a Călțunului pentru ca la final să îmi odihnesc grumazul și oasele la malul lacului Bâlea locul atât frumoase legende făgărășene.  Și toate aceste locuri magice se regăsesc în  ținutul Sibiului unde  Făgărașul ni se înfățișează  într-o ipostază falnică presărat de creste și avenuri stâncoase nemiloase completate cu sulițele brazilor și șoapta pârâielor repezi de munte.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Iulie 2013. La aceea dată pot să spun că eram novice în materie de drumeții montane. Visam cu ochii deschiși de mult să întreprind o drumeție temerară în masivul Făgăraș. Deși mă apropiam de vârsta de 30 de ani spre rușinea mea panoplia de drumeții montane se rezuma doar la câteva ieșiri prin Cindrel la Iezer, Păltiniș și o incursiune la Prejba în munții Lotrului. Acum însă ceasul astral a sosit. Am găsit atunci tovarășul excelent cu care să împart o adevărată drumeție montană. Îi mulțumesc și acum prietenului meu și fostului coleg de servici Statie Marian care m-a însoțit în această expediție reper capital și punct de pornire a marelui proiect de a vizita cât mai multe masive din Carpații României. Așadar cum s-ar zice am primit un botez dur traversând una dintre cele mai tehnice porțiuni din Carpații României. Ce a urmat imediat după expediție nu ar mai avea rost să vă spun dar nu mă ascund. Ţin şi acum minte ce bătături şi bătăi am făcut la picioare mai ales că şi bocancii erau nou nouţi. După această expediţie pe Everestul României două zile am mers ca robotul părând pe deplin lecuit de boala muntelui. Însă totul a trecut şi pofta a reapărut în anii următori explorând parcă fără limite zone de poveste ale României dornic să recuperez parcă toții acei ani ai tinereții pierduți zadarnic. Dar să nu mai lungesc mult acest preambul al poveștii și cum s-ar spune să intrăm direct în pită.  Dis de dimineață am plecat din Sibiu urmând calea spre Avrig, valea Avrigului, cabana Poiana Neamțului de unde urma să urcăm pe traseul cruce roșie spre cabana Bârcaciu. Nu vă mai spun ce emoții mă copleșeau. Sincer să vă spun nu am dormit aproape toată noaptea. Acest sentiment al descoperirii naturii ce mă captiva la paroxism a durat mult timp de atunci încolo la fel și atunci când am traversat măiestrele creste ale Retezatului, Parâng sau Bucegi.  Dar să revin la subiect. În atmosfera de semiîntuneric în acele zile toride de iulie am pătruns pe valea Avrigului.  Valea Avrigului descrisă alegoric este locul în care poate fi împărtășit pe deplin visul de ajunge în inima munţilor, de a te  reîntoarce la origini, un  loc cu peisaje parcă desprinse din pitoreasca Românie a lui Vlahuţă. Valea Avrigului îţi oferă liniştea sufletească după care tânjeşti cu atâta patimă. Aici te bucuri de natură în starea ei pură, nealterată, aşa cum ne-a fost lăsată şi aşa cum ar trebui să o lăsăm şi noi generaţiilor viitoare. Așadar tainica aventură spre crestele Făgărașului poate începe și de aici din dreptul Cabanei Poiana Neamțului situată pe valea Avrigului la circa 14 km de orașul Avrig admirând crestele Muntelui Budislavu în toată splendoarea lui.

Am ajuns la Cabana Poiana Neamțului iar zorii se iveau timid printre razele piezișe ale soarelui. Cabana Poiana Neamțului este  o cabană cu un farmec și cu o istorie deosebită. Povestea locului începe undeva în anul 1906, când armata austro-ungară a construit aici o clădire în care erau cazați soldații care păzeau pe vârful munților granița dintre Imperiul Austro-Ungar și Regatul României. După destrămarea imperiului, clădirea a rămas cu destinație de adăpost pentru locuitorii din Avrig. Înainte de al doilea război mondial, a avut mai mulți proprietari și a fost folosită în circuit închis. Tot aici a funcționat și un gater pe apă unde erau prelucrate lemnele de la poalele muntelui. De prin anii 55’-56’ i s-a dat destinația de cabana turistică. În perioada anilor 75’-90’ în fiecare zi existau mijloace de transport care transportau iubitorii de munte din Sibiu la Poiana Neamțului.  Din  anul 2013 a fost reconstruită și modernizată fiind proprietate privată  în felul în care se vede și  astăzi. Se pot vedea pe malul râului încă unele elemente din construcția veche. Foarte multă lume se întreabă de unde vine numele,  de “Poiana Neamtului” și dacă există vreo legătură între etnia germană și denumirea locației. După destrămarea imperiului austro-ungar, de construcția rămasă s-a ocupat un cetățean pe nume “Neamțu Ion” care nu era cetățean german, iar avrigenii o numeau Poiana lui Neamțu iar de aici până la denumirea “Poiana Neamțului” nu a fost decât un pas.

De aici din dreptul cabanei  a început legendara aventură spre creasta Făgărașului cuprinși de fiorul frumosului de natură, mai vibrant decât al oricărei opere de artă omenească. Cine nu a simțit revărsându-se în suflet vraja simfoniei de culori, care dau mlădiere trupurilor rigide, acela nu poate să-și explice nici seninul din sufletul celui care trăiește mereu în farmecul naturii, influențat chiar fără voia lui. Sunt forțe tainice, mute, care nasc vibrații cu urme trainice decât orice adâncă înțelepciune rostită sau scrisă. Aventura debutează așadar dis-de-dimineaţă când încă codrii şi munţii parcă dorm în giulgiul des al negurilor. Necunoscutul uneşte cer cu pămînt, încetul cu încetul brazii  încep să se desluşească, ca nişte umbre fantastice; suliţele lor apar pe fondul cenuşiu, apoi câte o ramură grea sub povara umezelii de noapte, ca nişte braţe care se întind.  Negurile tot se depărtează fără să se rupă. Cărarea urcă din nou în domnia bradului. Cu cât suim, cu atât lumina se întăreşte. Prima rază de soare aruncă pete vesele în întunerecul pădurii; se aud numai glasuri de pâraie limpezi, în scoborâşul lor pripit. Suntem în urcuș pe poteca marcată cruce roșie spre cabana Bârcaciu urmând Piciorul Bârcaciului.

Traseul este unul mediu spre ușor foarte practicabil și iarna. Datorită celor care nu iubesc pădurile din România și defrișează masiv undeva pe la jumătatea traseului se întâlnește un drum forestier suficient de lățit pentru utilajele trăgătoare de bușteni dar prea abrupt pentru orice alt vehicul în afară de motoare biciclete de munte sau ATV uri. După circa trei ore pădurea ia sfârşit iar un plai întins se deschide înaintea cabanei. De aici  farmecul e numai al muntelui. Tabloul măreţiei muntoase se desfăşură larg. E răsplata ostenelii. Ridici braţele fără voie, în contemplarea farmecului întins. În faţă muntele Suru straja Avrigului, se înalţă impunător; dominând peisajul din jur. Aici deasupra pădurii pătrunzi în împărăţia luminii şi a liniştii. Rotindu-ți privirea spre dreapta reperezi și celelalte culmi dominante din zonă,  Budislavu și Vârtopul Roșu iar în vale panorama impresionantă cu comunele Porumbacu de Sus și Porumbacu Jos ultimul mărginit de cursul Oltului.

După circa trei ore și jumătate pășim pragul cabanei Bârcaciu loc de popas încununat de atâtea dragi amintiri pentru cei care străbat creasta Făgărașului. Cabana ca și aspect și formă pare a fi rămas încremenită în timp. Generațiile mai în vârstă și-o amintesc la fel cum arată și în prezent. Cabana se află la o altitudine de 1550 m este construită din lemn și este acoperită cu tablă. Culoarea cabanei este tipică negru cu mult roșu întrucât după cum se știe iarna în condiții de ceață pot fi  reperate mai bine culorile mai țipătoare.

Dar… timpul trece în contemplări şi drumul are o ţintă. Suişul unui munte e oglinda vieţii. Nu te poţi opri în loc. Cărarea urcă din nou în domnia bradului îndrumându-ne pașii spre căldarea Avrigului.  Pornim din spatele Cabanei Bârcaciu prin pădure 100 de metri, după care lăsăm potecile spre Negoiu și Scărișoara la dreapta iar pe traseul marcat cu punct albastru,  continuăm prin pădurea de molid 15 minute,  până când traversăm pâraiele Bârcaciul și Pârâul Stâncos.

În curând se intră într-o rariște având în față avalanșele apei Auriștei iar după 10 minute coborâm printre ienuperi pe firul apei până la confluența cu Râul Mare al Avrigului. Privind mai în depărtare reperăm cu uimire silueta stâncoasă a Gârbovei precum și conturul văii Avrigelului ce urmează a o urma în urcuș.

Traversăm pârâul  pe lespezi și găsim o poieniță cu o stână numită Dintre Izvoare, marcată cu un stâlp. Urcăm spre sud pe pragul glaciar inferior cu multe cascade în dreapta, apoi trecem dincolo de firul apei aproape de Stâna Bună – un loc de refugiu pe vreme rea.  Aici în dreptul stânei simți cu un val de mândrie cuprinde sufletul: tot ce vezi, pierdut în zarea infinitului, e pământul românesc, chiar când sălbăticia forţei desparte frate de frate, prin suliţi de baionete. Sufletul rămâne acelasi peste tot, dar şi nădejdea unor vremuri când dreptatea iarăşi se va întrona, peste locuri şi oameni, de astă dată veşnic. Aici vârful Gârbova se dezvăluie în toată splendoarea lui mărginit de ceilalți confrați  ai săi Budislavul și Vârtopu Roșu iar sus acolo prins în ghiocul muntelui se ascunde ca o nestemată apele vii ale Lacului Avrig. Orice urcuș oricât de greu ar fi merită și o răsplată. Sudoarea ce te copleșește aici în Făgăraș încheieturile ce parcă simți că îți cedează sunt parcă prin minune vindecate de acel aer al temerarului ce se avântă spre cărările frumosului.

Continuăm de pe prag la dreapta printre blocuri de piatră, sub versantul nordic al Vârtopului Roșu 40 de minute, când un perete ne barează calea. Îl ocolim la stânga și urcăm până la un pârâu ce face o cascadă la 3 ore distanță, îl traversăm, apoi la stânga încă 30 de minute până la stâlpul de marcaj de la Lacul Avrig pe bandă roșie.  Tehnic acesta ar fi urcușul până la Lacul Avrig însă nu am nici gândul, nici putinţa să dau mai în amănunt frumuseţile drumului făcut până aici la confluența cu  traseul de creastă. N-ar avea nici un rost, căci numai văzută se prinde de farmecul realităţii, lumea piscurilor, fiecare cu individualitatea lui. Cărarea  trece printre pâlcuri de jnepeni și tufe de afin, izvoarele plesnesc din inima muntelui ca un simbol a vieții răvășite iar privirea îți este cucerită și se pierde vag  peste întinsul vârfurilor, care golaşe, care cu mantie mohorâtă. Aici simți cum parcă totul este o simfonie cum șuierul vântului și șopotul izvoarelor dau tonul unei orchestre desăvârșite a naturii. Ca o cunună și parcă ca un dar al divinității aici în pântecele muntelui după a scurtă ploicică a răsărit curcubeul semn că în genere culoriile vieții, amintirile pot pătrunde adânc, lăsa amprente vii pentru cel care își deschide sufletul și inima către natură.

Când reperezi lacul Avrig simți cum în sfârşit, ajungi la locul visului urmărit. Realitatea e mai frumoasă  chiar decât visurile, mai ales când se nimereşte ca cerul să mărească podoaba pământului. În singurătatea desăvârşită în care te afli, în liniştea deplină a după-amiezii, domolită prin răcoreala înălţimii, trăieşti în lumi vrăjite. Osteneala ţi-e răsplătită. Ai vrea să ţii timpul în loc. În faţă se întinde pânza ce pare fără margini a lacului cristalin. Drept decor stâncile din fund a păreţilor povârniţi, îmbujoraţi uşor de razele piezişe ale soarelui. Se oglindesc în marginea lacului, clădind în taina lui fantastice podoabe. Lacul Avrig este un lac din Munții Făgăraș. Se află la altitudinea de 2011 m. Suprafața lacului este de 1,47 ha. Adâncimea maximă este de 4,5 m. Lacul are o formă oarecum trapezoidală, cu lungimea maximă de 180 m, pe direcția est-vest. Lățimea sa, pe direcția nord-sud, este de circa 100 m. În apropierea lacului, valurile de pietre rotunjite s-au oprit, îngrădindu-i apa cu straturi de verdeaţă ce le acoperă spinarea. Sălbăticia stâncilor, ce par că se năruie, se îmbină cu gingăşia florii, către care întinzi mâna fără să o rupi, căci pare că s-ar nărui prin distrugerea ei toată clădirea visului împlinit din jur.

Spre dimineață simți cum ceața nopții  se topeşte în văzduhul strălucitor de lumină. Stelele de pe cer s-au mutat pe pămînt. Pe fiecare fir de iarbă străluceşte un strop de rouă, pânză ţesută cu diamante iar noi cu o sete nepotolită ne avântăm spre crestele zimțate ce ni se deschid în zare. Spre Vârful Ciortea suişul e destul de anevoios traseul de creastă bandă roșie fiind pe alocuri expus și dificil mai ales în condiții meteo nefavorabile. Năruiturile de piatră, colţuroase, proaspăt surpate se pun la tot pasul în cale iar  coastele munţilor sunt şi mai prăpăstioase. Într-un ochi se dezvăluie panorama impresionantă cu valea Avrigelului cum firul ei de apă creionează printre stânci cărări spre treptele nesfârșite ale vieții.

Poteca ne îndeamnă în continuare pașii traversând șaua Gârbovei pe sub vârful Gârbova pe versantul sudic.  Aici în șaua largă putem repera în voie ce urmează să întreprindem în continuare respectiv o urcare lungă și în trepte către vârful Scara. Oriunde ai întoarce privirea aici peisajul este copleșitor. Spre nord totul pare abrupt, te întâmpină temutele creste ce se definesc până spre semeția Negoiului iar spre latura sudică se definesc pădurile și văile ce se pierd în conturul zării până spre depărtata Loviște aici la limita topografică a județelor Sibiu, Vâlcea și Argeș.  Privind înapoi îți vine să îți iei la revedere de la lacul Avrig și Portița Avrigului aducând un ultim omagiu  acelui licăr de apă, o oază de viață ascunsă tainic printre scobiturile muntelui.

A urmat apoi un lung popas de circa o oră și jumătate cum rar am făcut când m-am avântat pe crestele montane ale Carpaților. Pentru cei care în viaţa lor n-au putut înfrunta greutăţile urcuşului de munte şi n-au putut să simtă farmecul peisajului muntos le este greu să înțeleagă asemenea popasuri îndelungate spre inima muntelui ce îți pot  procura clipe de adîncă mulţumire învăluit fiind de decorul nebănuit al înălţimilor. Ca şi florilor, ca şi pădurilor, soarele dă adevărata splendoare a munţilor. În bătaia luminii apare fiecare vîrf cu particularităţile lui, unul îndărătul altuia, unul mai sălbatic decît altul, creste ce se lasă în toate părţile, născând labirint de forme, unite în câte un pisc mai răsărit.  Aceste clipe ale rătăcirii, ale unei meditații profunde merită a fi savurate din plin măcar o dată când te afunzi pierdut și absorbit de miracolul curiozității aici în Făgăraș, pe crestele Bucegiului, Parângului sau Retezatului.  După această lungă meditație am pornit spre vârful Scara atingând această cotă în jurul amiezii. Vârful Scara (2306 m) este unul dintre vârfurile impresionante ale Crestei vestice a  Făgărasului, deoarece pe fata lui estică par a curge, spre vale, cascade de grohotisuri. E doar o iluzie creată de imaginea peretelui descompus, din cauza condițiilor meteorologice aspre din zonă si a compoziției rocilor. De pe Vârful Scara, se coboară în șaua cu acelasi nume, timp de 20 de minute, pe marcajul principal, ajungându-se la Refugiul Scara.

Am ajuns și la Șaua Scara. De aici traseele de coborâre sunt multiple atât înspre latura nordică cât și înspre latura sudică a crestei. Spre cabana Bârcaciu se poate coborî prin căldarea Puha, spre cabana Negoiu prin căldarea Șerbotei iar spre satul Sălătrucu prin valea Topogului. În continuare avântându-ne pe traseul de creastă urcăm și traversăm cele două vârfuri Mâzgavu și coborâm într-un platou larg pregătindu-ne pentru urcușul spre vârful Șerbota.

De pe vârful Șerbota tabloul panoramic devine impresionant și îți taie respirația. Spre est se deschide un peisaj impresionant cu una dintre cele accidentate și sălbatice porțiuni de creastă a Făgărașului,  Custura Sărății și vârful Negoiu. Aici în apropiere de stihiile Negoiului simți cum parcă cerul se unește cu pâmântul. În jurul tău reperezi blocuri de stânci cu greutăţi de neînchipuit;  este viaţa alpină în toiul manifestării ei; este frumuseţea sălbatică şi plăcerea unei osteneli înviorătoare.  Până la vârful Negoiu nu te mai desparte decât creasta îngustă și abruptă a Custurii Sărății.

Custura Sărății începe de la Vârful Serbota (2331 m) și se termină în Șaua Cleopatrei și are reputatia de a fi cel mai dificil traseu marcat din munții nostri. Deși portiunea măsoară aproximativ 1 km, imediat ce-i privesti poteca, care coboară și urcă pe o creastă foarte stâncoasă și aeriană, în minte iți apar tot felul de variante ocolitoare ale traseului, doar, doar să nu ai de înfruntat necunoscutul înspăimăntător. Totuși, deși pare dificilă, Custura Sărății este amenajată cu lanțuri ajutătoare iar, pentru a o parcurge în siguranță, este necesară atenție sporită și un minim de pricepere la cățărare. Aici drumeții pasionați pot să străbată porțiuni stâncoase și expuse, vor simti că prind aripi pe acest traseu, asemeni unor vulturi, putând să “zboare” cu privirea de pe lespezile asprite de vânturi, până în adâncul văilor acoperite de grohotisuri și bolovani, ori chiar mai departe de acestea, printre păduri dese, spre poalele muntelui, până ce vor intalni în depărtare linia orizontului. Oricât ar fi de spectaculoasă Custura Sărății, nu este indicată parcurgerea ei pe vreme nefavorabilă.

Dupămasa se apropia cu pași reperezi iar abordarea acestei porțiuni tehnice care ar fi necesitat un timp îndelungat și care ne-ar fi zădărnicit planurile de a ajunge spre seară la refugiul Călțun bucurându-ne în același timp și de spectaculosul tabloul al Negoiului, ne-au silit să coborâm în jos spre valea Sărății pe traseul bandă galbenă în zona de obârșie a izvoarelor Topologului în apropiere de micul lac glaciar Negoiu. Coborârea nu a fost defel ușoară pe un jgeab cu aspectul unui horn plin de grohotiș. Dar aici în acest colț de munte neprofanat parcă de ființa omească aveam să descoperim  năzuinţa de viaţă a plantelor delicate. E cazul bujorului de munte (Rhododendron) sau smârdarul poate cea mai gingaşă plantă de munte amestecată cu iarba și stânca, pe margini cu mărunte fire de mătasă. E delicată floarea, dar minunea dorului de viaţă e neînchipuită. Un petecuţ de zăpadă s-a mai păstrat în acest colț de stâncă uitat parcă de viață și de timp. Simți cum aici aceste flori sunt capabile să învingă scutul morţii, prin căldura trupului lor gingaş, care a topit zăpada, atât ca să-i facă loc spre soare. E contrastul cel mai evocator între viaţă şi piedica morţii, aceasta din urmă făcând loc vieţii. În faţa unor asemenea delicate fiinţe, simţi în suflet un val de simpatie pentru ele, dar şi evocarea biruinţei de a trăi. E o întărire sufletească ce-ţi dă acest unic tablou al făgăduinței. În acest colț mirific în lumina serii ce se apropia am întins cortul. Lângă noi micul pârâiaș prin susurul său ne îngâna auzul devenind o muzică tainică venită din nevăzutul adâncului din munţi insuflându-ne senzaţia care te înfioară de emoţie în dumnezeiescul peisaj aspru, cuprins de amurg.

Dimineața cu forțe proaspete pornim spre ascensiunea măreață a Negoiului. Continuăm spre nord prin estul Lacului Negoiu (1963m) în urcus prin căldare pe traseu triunghi roșu până în Șaua Cleopatrei, unde urma să întâlnim poteca marcată cu bandă rosie. Văzute printre scamele de nori și negurile ceții, stâncăriile din jur cu formele lor fantastice, păreau bastioanele unui palat zidit de făpturi din basme.

Atrași de frumusețea acelor stânci, suiam din greu poteca strâmtă, căutându-ne mereu loc unde să punem piciorul mai bine. În fața noastră poteca parcă urca spre cer, părând să-l sprijine zidul de granit al muntelui iar în jos se adâncea valea pe fundul căreia își mâna grăbite apele pârâul Negoiu.

Cu cât urcam cu atât drumul devenea mai obositor. Rămăsese mult în urmă valea și nu se mai auzea nici susurul apelor Negoiului licărind undeva jos. Urcam de vreo circa două ore și ne aflam acum la o altitudine ce depășea din nou 2000 de metri. Poteca se pierdea prin stânci pleșuve și grohotiș, lăsându-ne apoi s-o regăsim în cine știe ce ogaș adâncit de torentele născute de ploaie. Aerul tare al înălțimilor carpatice, chiar înțepător, ne răcorea fețele nădușite de efort. Risipa de lumină solară, prea puțin absorbită de vegetația săracă, ca și pârâitul ușor al timpanelor datorită scăderii presiunii ne creau senzația aceea de năuceală în lumea steiurilor de piatră a înălțimilor, poate și din cauza oboselii. În ultima porțiune a urcușului până spre șa mai întoarcem odată privirea spre valea Negoiului ale cărei conturi se defineau și mai pronunțat într-o oază a frumosului.

Am ajuns și în șaua Cleopatrei ocazie bună să ne tragem sufletul, să admirăm priveliștea superbă de aici. Întorcând privirea, aceasta îți este cucerită pe loc recapitulând parcă în gând imensitatea traseului de creastă străbătut. În linie se dezvăluie profilul vârfului Șerbota iar mai în depărtare Scara, Gârbova și Portița Avrigului risipită parcă printre nori. Dintr-un unghi mai apropiat reperezi linia colțuroasă ce definește Custura Sărății adevărată punte de stânci ale cărei contururi se definesc până în dreptul vârfului Șerbota.

De acolo ultima porțiune de urcuș spre vârful Negoiu capătă accente apoteotice. Poteca ce acuma a intrat pe traseul de creastă te conduce fix spre vârf pe un ditamai peretele de stâncă ce din depărtare părea vertical. În curând ajungem la baza acelui perete de stâncă ce părea impenetrabil. Ai nevoie și de mâini ca să urci fiindcă este foarte, foarte abrupt, dar chiar nu e periculos.

Dar în final efortul depus îți este răsplătit fără precupețire. De la altitudinea de peste 2500 de metri totul ni se dezvăluie ca și cum ar fi la picioarele noastre. Am cucerit vârful  Negoiu și parcă ne aflam cu fruntea în cer vrăjiți de panorama fără pereche ce urma să ni se dezvăluie privirii. Dintr-o dată o mare de nori acoperă totul, afară de piscul întunecat pe care ne aflam. Nimic din rest. Unde şi cînd o insulă neagră, vreun vîrf mai semeţ, ce răsare din scamă deasă a norilor învăluraţi, luminaţi până la strălucire de soarele de deasupra lor. Valurile de nori se mişcă, bătute de vânt, ca şi valurile de apă.. Cînd însă e vreun intermezzo de linişte, capătă aspectul mării îngheţate, pe faţa căreia s-a aşternut zăpada de noapte. Izolarea e completă. Eşti deasupra norilor. E închisoare eternă ! E împărăţia cerului ! Vîntul suflă. Marea de nori se agită. Soarele îi măreşte neastâmpărul. Din ceaţa uniformă se rup rotocoale. Devin nori ameninţători, cu forme mereu schimbătoare. Insula, pe care ne găsim, ajunge peninsulă. Creste noi se arată, norii se rostogolesc. Aspectul potopului în retragere, după ce a acoperit munţii, nu putea fi altfel. Cascade de nori se scurg, albe, spumă învolburată, în lungul văii, spre adâncul ei, mistuindu-se de la o vreme. Scene măreţe, de sublim şi groază.

După clipele de extaz oferite de cucerirea vârfului pentru un scurt timp se așterne deprimarea. Negurile încă ne împiedică să surprindem peisajele panoramice de pe vârf. Soarele parcă se încăpățâna să iasă din aceea ceață lăptoasă. Cu toate acestea parcă chemarea lui fusese de data asta hotărâtoare. Soarele a dat curs rugăminților noastre fierbinți acolo de pe Negoiu iar în curând atmosfera limpezită ne-a lăsat să-i observăm contraforturile ce-l susțineau. Privind retrospectiv de o parte și de alta a vârfului am putut repera valea Laiței ale cărei contururi se pierd până jos în vale spre Porumbacu, valea Negoiu pe latura sudică a crestei precum și Portița Călțunului cu traseul de creastă ce aveea să îl parcurgem în continuare.

Vârful Negoiu (2535 m). este al doilea vârf ca înalțime din Carpații românești și are forma unei piramide stâncoase impunătoare. De la înaltimea lui se poate admira, în   toată splendoarea ei, Creasta Făgărașului.  Însă sunt puține zilele în care Vârful Negoiu nu este înconjurat de nori și de vânturi puternice, iar urmele iernii se pot vedea până târziu, în august, sub forma limbilor netopite de zăpadă. În lunile iulie, august si septembrie, mulți drumeți îl urcă, unii în forță, alții gâfâind, cu ultimele puteri, deoarece ascensiunea pe Negoiu este destul de solicitantă pentru începători. Cum aș putea descrie mai pitoresc și mai alegoric Negoiu decât ca fiind acel  munte cel mai inalt dintre nesfarșita mulțime de munți, în ale căror văi locuiește neamul românesc. El intregește parcă Bucegii  si Ceahlăul și cu negurosul său pisc, stă ca un uriaș, care s-a ridicat în picioare și se uită de-a lungul tuturor meleagurilor locuite de români, ca să vadă roată pe lângă sine neamul românesc de pretutindeni. La picioarele lui se întinde țara lui Negru-Vodă și strâmtul șes al Făgărașului, pe care Oltul îl incinge ca un brâu și care parcă-l ține lipit de picioarele puternicului munte. Legendele spun că aici de pe vârful Negoiului, când e vremea limpede și nu e prea mult soare, ca să-și joace căldura prin zări, ochii netruditi ai omului străbat îndepărtările spre miazănoapte, peste văile Ardealului, mai până la marginile lui,  iar spre răsărit, vezi până și plaiurile Buzăului și mai departe, spre adânc, până unde bănuiesti că în ceața albăstruie, se ascunde liniștita întindere a Mării Negre. Spre apus, vezi țara care a fost cuib a Dacilor celor războinici, Hațegul cel plin de ruini de cetăți de-ale strămoșilor noștri, pământul pe care a stat Sarmisegetuza lui Decebal. Daca îți întorci ochii spre miazăzi, vezi departe, departe, o dungă albă ca de oțel, parca e un fulger care, căzând acolo, vezi munții, cum coboară și se fac dealuri și se fac coline și se fac în urmă una cu nesfarșitul șes al Țării Românești. Acolo e Dunărea și pământul până la ea e țara Basarabilor, al căror cuib a fost dincolo de Olt, până în muntii Severinului. De aici, de pe Negoiu, când te uiți roată, până unde poate străbate puterea ochiului, se văd păduroșii munți, ce se țin unii de alți, si-n dreapta si-n stânga, sate ascunse prin văi, iar la poalele lor, câmpii udate de râuri și lanuri de grâu pe câmpii ca aurul topit și revărsat.

Părăsind acest Olimp al Carpaților Românești ne-am îndreptat spre Portița Călțunului urmând a străbate Strunga Doamnei. Lăsând vârful Negoiu în urmă, poteca de creastă străbate un univers al stâncilor sălbatice. Blocuri de granit compact definesc profilul neasemuit al Lespezilor. Sus acolo în negura norilor vârfurile Lespezi și Cornul Călțunului ne zâmbesc întregind decorul de splendoare al Negoiului. Privind mai în depărtare linia crestei spre est observăm cum aceasta se definește pierdută în zare având în prim plan vârfurile Lăițel și Laița.

Practic de la vârful Negoiu poteca coboară pe lângă creastă până la o bifurcație, de unde se poate coborî spre sud ocolind Vârful din Strungi și abrupturile lui prin Șaua Doamnei. Spre nord se află Strunga Dracului, un horn abrupt și dificil, echipat cu lanțuri. Varianta prin Strunga Dracului este închisă datorită pericolului mare de prăbușiri de pietre și a faptului că protecțiile cu care era echipat traseul au fost distruse de căderile masive de pietre din zonă. Urmând traseul bandă galbenă spre sud la început ne așteaptă o coborâre accentuată traversând versantul spre est până în căldarea Berbecilor. De aici începe urcușul înapoi spre creastă până în dreptul Strungii Doamnei. Parcurgerea Strungii nu prezinta dificultati deosebite, fiind vorba de un horn destul de strâmt, asigurat cu cablu pe partea stângă la coborâre.

După traversarea acestui obstacol în față se deschide parcă ca un evantai panorama din dreptul Portiței Călțunului. Din portița Călțunului se poate admira, mai ales în lumina caldă a după-amiezii, priveliștea deosebită a Lacului Călțun, a vârfului Lăițel și a Crestei Estice a Făgărașului. De aici se coboară spre lac printre bolovani, pe lespezi imense, traseul nefiind dificil dar necesitând o atenție sporită. Lacul glaciar Călțun face parte din Parcul Național Golul Alpin al Munților Făgăraș. Este situat la baza vârfului nemilos al Lespezilor, un bloc impracticabil de șisturi cristaline străbătut numai de capre negre. Peretele parcă atrage toată năsprasna, tot vântul și tot frigul. Când bate soarele e bine, când nu, te înfioară suflarea rece și umedă a stâncii. Peretele Lespezilor a transformat Căldarea Călțun într-un tărâm al bolovanilor și al stâncilor pe care le prăvălește la tot pasul. Tot coborâșul șerpuiește printre astfel de obstacole de piatră. Aici simți cum parcă toată splendoarea Făgărașului îți taie respirația. Aici din portița Călțunului ne apare parcă în toată măreția seducătoare și semeață, piramida zimțată a Negoiului. Aici observi dintr-o altă perspectivă brâna stâncoasă a crestei dăltuită de ape și ghețari a vârfului.Tot aici din Căldarea Călțunului se deschide pentru prima dată o superbă perspectivă asupra crestei estice a Făgărașului cu vârfurile Podragu, Arpașu Mic și Arpașu Mare toate aproape de 2500 de metri. La orizont în zi senină se poate observa și silueta semeață a suveranului, vârful Moldoveanu, stăpânul absolut, cel mai înalt loc din România. Lacul glaciar Călțun este situat la limita dintre județele Argeș și Sibiu. Altitudinea la care este situat lacul este de 2135 metri, iar acesta se întinde pe o suprafață de 7751 metri pătrați și are o adâncime de circa 12 metri. Era în jurul amiezii  când am atins pentru prima dată cu vârfurile degetelor apa cea rece a Lacului Călțun (2135 m). A fost suficient de rece încât să mă trezească și să mă facă să simt din nou acele sentimente atât de dragi mie: libertate și victorie. Ajunsesem la unul din cele mai frumoase lacuri din Făgăraș, iar muntele ne-a acceptat și ne-a lăsat să ne apropiem pentru o clipă de infinit, cerând în schimb doar respect.

Aici lângă vechiul refugiu Călțun ridicat în urmă cu 40 de ani am făcut parcă o fotografie pentru eternitate mulțumind în gând acelora care în condiții vitrege au ridicat acest edificiu ce dăinuiește parcă semeț aici la poalele vârfului Negoiu. Nu peste mult timp  în toamna anului 2014, grație unei echipe de șapte profesioniști și 48 de voluntari implicați, împătimiți ai muntelui, printre care și arhitectul Marius Miclăuș s-a ridicat un nou refugiu asemenea celor din Alpi, a cărui arhitectură ușor futuristă se suprapune natural contextului.

De aici din Căldarea Călțunului am început să urcăm prelung și susținut către vârful Lăițel îndreptându-ne pașii grăbiți spre Bâlea.Urcând tot mai sus reperăm parcă mai magnific și mai spectaculos tabloul stâncos al Negoiului precum și ochiul de diamant al Călțunului. Privit de aici Negoiu este dragoste la prima vedere. Iarna înghețat și viscolit ne apare hipnotic, magnific, distant și trufaș însă vara devine cald, prietenos, concesiv și afectuos. Cât despre lacul Călțun acesta este precum o picătură în palma muntelui, adăpostit de mulțimea lespezilor uriașe, un lac de cleștar dăltuit în piatra nestemată a Lespezilor.

Am ajuns și pe vârful Lăițel după un urcuș susținut aruncând parcă pe masa de joc ultimele forțe. De aici coborâm în șaua Lăițel traversând o zonă dificilă, echipată cu lanțuri și cabluri.

Urmează ocolișul la sud de vârful Laița după care se intră scurt pe versantul nordic pe unde se ocolește o scurtă porțiune accidentată. De aici urmează o traversarea expusă prin sud, pe sub custura Turnului Paltinului.

Urcând într-o zonă pietroasă în curând ajungem într-un platou înalt la sud de vârful Paltinu. Spre latura nordică a crestei reperâm magnifica Vale a Doamnei ce se pierde în vale până la Bâlea Cascadă iar în final Căldarea Bâlei.

Coborâm la malul lacului Bâlea.  Aventura pe creasta Făgărașului se apropia de  sfârșit.  Din Avrig, Negoiu, Călțun și Bâlea amintiri noi adunăm cu drag. La final de drumeție  mai privim ca un la revedere sau mai degrabă cu un mesaj –Plec dar nu te părăsesc- semețele creste ce se definesc spre est cu vârfurile Iezerul Caprei, Văiuga, Capra și Vânătoarea lui Buteanu.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Aici la coborâșul spre lacul glaciar Bâlea nu îți mai rămâne decât să exprimi o singură concluzie certă. Zidul crestei vestice a Carpaţilor făgărăşeni apare ca un superb tablou de forme şi culori, în bătaia soarelui aproape de asfinţit. E măreaţa încheiere a unui drum cu peripeţii care nu se uită şi a unor privelişti ce răsplătesc osteneala şi sapă în inimă, trainic şi adînc, iubirea binefăcătoare de loc şi neam.  Parcurgerea acestei magnifice secțiuni a crestei vestice a Făgărașului te face de asemenea să trăiești un sentiment desăvârșit și anume că: