I. PREZENTARE GENERALĂ

Despre Masivul Retezat se spune că are un efect puternic asupra celor care se avântă pe cărările sale: îşi doresc să rămână aici, pe muntele vrăjit, departe de civilizație. Cea mai spectaculoasă zonă este partea nordică, unde se află cele mai înalte vârfuri şi aglomerarea de lacuri glaciare. Peste 50 de ochiuri de apă lucitoare s-au format în Retezat, iar fiecare îşi poartă propria legendă. Retezatul este cel mai complex și mai grandios masiv montan din toate sectoarele geografice ale Carpaților românești. Originalitatea sa constă în existența unor spectaculoase creste alpine care depășesc 2000 de m înălțime și un relief sculptural, în care s-au imprimat urmele a două mari glaciații (Riss și Würm), făcându-se remarcată existența unei puternice modelări climatice, sub formă de trepte (Platforma de eroziune alpină Borăscu, Râul Șes, Gornovița). Munții Retezat – bijuteria arcului carpatic se întind pe o suprafață de peste 38.138 ha. Cine a fost vreodată aici nu va uita cu siguranță vârfurile semețe, sălbăticia, cantitatea imensă de lespezi ce învelesc chiar și cele mai înalte vârfuri, lacurile sclipitoare și nenumăratele specii de plante și animale rare, care își au aici ultimul sălaș. Aici ajung doar adevărații turiști, spun salvamontiștii, fiindcă aici nu este telecabină, nici șosea alpină, eventual niște drumuri forestiere la poalele masivului. Aici se vine cu rucsacul în spate, cu bocancii în picioare, și cu gânduri aranjate, fiindcă traseele străbat o zonă a cărei protecție a fost stabilită în 1935. Atunci a fost declarată parc național. O suprafață de 1932 ha este rezervație științifică. O drumeție în masivul Retezat îți dă ocazia să calci pe urmele lui Emil Racoviță, printre cele peste 1100 de specii de plante, dintre care 90 trăiesc doar în Retezat, printre mii și mii de viețuitoare care mișună printre pietre, în apele stătătoare sau curgătoare, sau în aer…fiindcă aici au găsit un petec de rai. Pătrundem într-o zonă sălbatică, nu avem dreptul să o schimbăm, deci trebuie să fim grijulii și totodată și vigilenți. Munții Retezat fac parte din Carpații Meridionali, grupa muntoasă Retezat-Godeanu. Se înalță între două depresiuni importante, Petroșani și Hațeg și între două râuri importante, Râul Mare, care îi delimitează la nord și est și Jiul de Vest, care îi delimitează la sud. Sunt înconjurați de Munții Țarcu la vest, Munții Godeanu, la sud-vest și Munții Vâlcan, la sud. Cel mai înalt vârf din Munții Retezat este Vârful Peleaga având o altitudine de 2509 m. Este un vârf pe care se poate ajunge destul de ușor dinspre Poiana Pelegii trecând pe la lacul Bucura, lac care poate fi admirat în toată splendoarea lui de la înălțimea celor 2509 de metrii ai Pelegii. Se urmează Curmătura Bucurei, apoi custura. Pe Vârful Peleaga putem ajunge și din Valea Pelegii pe la Lacul Pelegii; în apropierea lui se află Vârful Păpușa (2508m). Partea cea mai importantă a masivului este alcătuită în principal din roci cristaline și se numește Retezatul Mare; partea sudică, cu relief dezvoltat și în mase mai importante de calcare, se numește Retezatul Mic iar ele se unesc în apropierea lacului Bucura.

Cu trecerea anilor vizitând și alte locuri de poveste ale Carpațiilor României de nenumărate ori mi-am pus întrebarea De ce oare Retezatul este un loc special iar răspunsurile nu au întârziat să apară reflectând mai adânc asupra peisajului tainic descoperit aici în acel neuitat sfârșit de august 2016.   Fiindcă el are 80 de ochi albaştri – cele 80 de lacuri şi tăuri în care se oglindeşte albastrul cerului;  fiindcă aici este cel mai întins lac glaciar din România – lacul Bucura ce se găseşte în mijlocul Retezatului;   fiindcă aici se află şi cel mai adânc lac glaciar din România – lacul Zănoaga;  fiindcă aici sunt peste 20 de vârfuri mai înalte de 2000 de metri;   fiindcă  e ciudat ca în acelaşi masiv să găseşti un relief tipic glaciar, cu văi, lacuri şi circuri glaciare, dar şi calcare împânzite de chei, peşteri şi avene; fiindcă locul este izvorul multor legende și poveşti fascinante  despre flăcăi viteji, domniţe suave, haiduci cu milă faţă de cei oropsiţi, zmei înaripaţi şi  dinozauri pitici, povești și legende depănate pe larg în capitolul introductiv pe care l-am dedicat masivului Retezat.

Parcul Național Retezat mai este numit si “tărâmul cu ochi albaștri”, și  este cea mai importanta rezervație naturală din țara noastră, monument al naturii, recunoscută pe plan internațional ca rezervație a biosferei, cu o suprafață de 20.000 ha, situată în partea de sud-vest a județului Hunedoara.  Parcul a fost înființat în anul 1935 pe suprafața inițială de 100 de kilometri pătrați a fostului domeniu de vânătoare deținut de Casa Regală. Caprele negre erau protejate încă de pe atunci, pentru a fi apoi vânate, motiv pentru care de la începutul veacului trecut fuseseră stabilite zone în care pășunatul era interzis. Parcul are statut de arie naturală protejată de interes național și internațional iar din 1979 este cunoscut ca Rezervație a Biosferei. Odată cu constituirea Parcului Național Retezat s-a urmărit protecția și conservarea unor elemente naturale cu valoare deosebita sub aspect fizico-geografic, floristic faunistic, hidrologic, geologic, paleotologic, speologic, pedologic și peisagistic.  Începând din anul 1999, parcul are administrație proprie, din 2004 a devenit membru al Fundației Pan Parks iar din 2007 este protejat ca propunere de sit pentru rețeaua ecologică europeana Natura 2000, în vederea conservării habitatelor naturale și a speciilor de plante și animale sălbatice de interes comunitar.  Administrația Parcului Național Retezat dorește să păstreze mediul acesta natural și să combată orice tentativă de mecanizare a turismului în Retezat. Așadar nu exista nici telecabină și nici telescaun, parcul rămânând un loc pentru excursiile făcute cu pasul.  Parcul Național Retezat cuprinde două zone, prima zonă are un caracter științific fiind interzisă orice exploatare precum pășunat, vânat, pescuit, culegerea fructelor, turism camping. Accesul este permis doar cu autorizație din partea Comisiei Monumentelor Naturii. A doua zonă este mai puțin riguroasă întrucât pășunatul este permis 2 luni pe an.  Flora și fauna sunt diversificate. O treime din totalul speciilor de plante existente pe teritoriul României se regăsește în Retezat. Cele aproape 1.200 de specii de plante fac ca arealul să  fie  renumit și în rândul botaniștilor. Interesul acestora pentru Retezat s-a manifestat încă din a doua jumătate a secolului al XVlll-lea.  De atunci și până acum, în Retezat au fost descoperite 90 de feluri de plante specifice doar Carpaților, iar mare parte dintre ele se pot găsi numai aici. De asemenea, în Retezat se află cea mai mare concentrație de pinus cembra, numit popular zambru, un conifer din specia pinilor.  Parcul Național Retezat adăpostește 55 de specii de mamifere (dintre care 22 sunt ocrotite de lege) și oferă condiții bune pentru supraviețuirea celor mai importante dintre carnivorele mari ale Europei (lupi și râși). Caprele negre, cerbii și căpriorii sunt și ei bine protejați de munte. Porțiunea calcaroasa a masivului este și acum folosită de urși ca adăpost pe timp de iarnă. Pisicile sălbatice fac și ele parte din bogăția faunistică a zonei la care, recent, s-au adăugat și marmotele (20 de exemplare de marmotă alpină din Alpii Austrieci au fost introduse în Parc în urma unei acțiuni a Academiei Romane, în zona Lacului Gemenele. Acum, marmote se pot întâlni în toate văile și căldările glaciare importante ale masivului.  Numărul total al speciilor de animale care trăiesc în Parcul Național Retezat este de ordinul miilor. Cu aproximativ 80 de lacuri, dintre care 58 permanente, Masivul Retezat deține aproape 40% dintre lacurile glaciare de pe teritoriul României. Lacurile, alimentate de zăpada topită a crestelor, oferă priveliști de vis.  Una dintre cele mai spectaculoase este cea de pe traseul dintre Bucura și Zănoaga. Tăul Porții, Tăul Agățat, Florica, Viorica, Ana și Lia se însiră pe versantul sudic al Judelui, iar „căldarea“ formată între Judele și Peleaga este dominată de Bucura, cel mai întins lac glaciar din România (aproape 9 hectare). Cel mai adânc lac glaciar este însă Zănoaga, 29 de metri; aici se înregistrează și cel mai mare volum de apă, aproape 700.000 de metri cubi.

Dispunerea celor 58 de lacuri glaciare permanente în căldări, pe trepte de versanți, în complexe sau izolate și concentrarea lor într-un singur masiv muntos atrage an de an nu numai admirația turiștilor, ci și atenția oamenilor de știință. Lacurile și râurile sunt populate de păstrăvi iar în arealele calcaroase își face simțiță prezența vipera.  30% dintre turiștii care vin anual în Retezat sunt străini. Străinii spun că vin în Retezat pentru doua lucruri importante: frumusețea peisajelor și „sălbaticia“ zonei. Retezatul te atrage ca un magnet pentru că este impunător, spectaculos și primitor.  Parcul Național Retezat a intrat în cursa demarată de Fundația New 7 Wonders pentru a fi alese cele șapte minuni naturale ale lumii. Demersul aparține Fundatiei New 7 Wonders, același organism care a reușit, după o campanie similară, să stabilească cele 7 minuni ale lumii contemporane (obiective create de om).  Accesul în Parcul Național Retezat este accesibil din două direcții: Depresiunea Hațegului și Valea Jiului. În Depresiunea Hațegului se poate ajunge dinspre Deva, pe DN66 sau dinspre Caransebeș, pe DN68. În Valea Jiului se ajunge dinspre Deva, pe DN66, sau dinspre Tg.Jiu, tot pe DN66.  Din Hațeg si Petroșani există mai multe căi de acces în masiv. Transportul în comun este asigurat de firme private locale în zona Petroșani – Lupeni – Uricani – Câmpu lui Neag. Aria naturală se află în extremitatea sud-vestică a județului Hunedoara (la limita de graniță cu județele Caraș-Severin și Mehedinți, în nordul Parcului Național Domogled – Valea Cernei), pe teritoriile administrative ale comunelor: Pui, Râu de Mori, Sălașu de Sus și pe cel al orașului Uricani), lângă drumul național DN66A care leagă orașul Petroșani de drumul național DN67D, pe Valea Cernei.

II.DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Retezatul! Puţine nume de munte evocă impresii mai profunde de pribegii turistice, naturaliste şi vânătoreşti. Rar un masiv muntos poate să te vrăjească mai mult cu peisajele sale de cea mai autentică sălbăticie, să te fascineze mai tainic prin florile-i rare, prin gâzele-i minunate, fauna extraordinară şi mai ales prin neîntrecutele fenomene glaciare: căldări, custuri, iezere, morene … Din oricare parte te apropii de acest masiv imens, te copleşesc aceleaşi impresii, te întimpină aceeaşi măreţie a muntelui, îţi evocă aceleaşi basme locale fantastice cu zmei, cu feţi-frumoşi şi zâne. Sfârșitul lunii august 2016 ne-a oferit șanșa de a pătrunde în acest gigantic sanctuar al naturii, cu o întindere de cel puţin 100 Km. pătraţi, admirând şi studiind minunile creaţiunii, concentrate aici parcă din adins pentru generaţiile actuale şi viitoare de naturalişti, vânători (cu camera), turişti din ţară şi de peste hotare, atrași de faima acestui munte magic. Pornim cu mașina urmând traseul Sibiu-Sebeș-Orăștie-Hațeg iar din Hațeg urmăm DN 66 spre Petroșani până la ramificația din Ohaba de sub Piatră, pentru a ne îndrepta către satele Sălaşul de Sus şi Nucşoara, de la poalele Retezatului. Urcând pe drumul de țară care şerpuieşte printre holdele bogate ale Ţării Haţegului, ne-a întîmpinat pentru prima dată imaginea vârfului teşit al Retezatului, în cadrul unei largi perspective care se întinde de o parte şi de cealaltă a lui, cu valea Pietrile şi muchia Stînişoarei în stînga, limitată de spinările prelungi ale Lănciţului către Baleia, iar în dreapta de dealurile de deasupra satului Rîu de Mori, ale cărui case îşi profilează la orizont acoperişurile. Trecând de satele Sălașu de Sus și Nucșoara coborâm pe nesimţite în fundul văii, la podeţul care trece peste apele învolburate ale Nucşorului; și avem timp să ne desfătăm cu imaginile cu totul noi ale acestei adevărate „guri de rai”, aşezată la ieşirea pârâului Nucşorului din munţi. Două spinări bogat împădurite, abia lasă să se vadă piramida trunchiată a piscului Retezat sau „Rătezatu”, cum îi spun localnicii în pitorescul lor grai haţegan; în fundul văii, „Cheile Nucşorului” strâng puternic apele vijelioase care luptă din greu să scape din strânsoarea stâncilor. Pretutindeni se văd urmele marilor frământări geologice care s-au petrecut în epocile străvechi ale istoriei acestor locuri, bolovani căraţi de puhoaiele apelor, un capăt de morenă de gheţar tăiată adînc de puterea acestora, începuturi de terase, urmele fostului fund al mării Tethis care acoperea odinioară aceste ţinuturi. Dincolo de apă, un urcuş ne scoate deasupra văii, iar mai departe drumul nu mai întâmpină nici o piedică, urcând domol, aproape plan, pe plaiuri înverzite și însorite, prin poieniţe zmălţate cu mii de flori. Suntem pe marginea unei largi terase croite pe stânga văii, rest din vechiul fund al fostului gheţar Nucşorul şi ne oprim în faţa unui nou tablou: vârful teşit al „Rătezatului” a dispărut, dar din stânga s-au ivit ulucurile înalte ale Pietrilor şi Văii Rele, tronând deasupra şanţului adînc şi împădurit al Nucşorului, în vreme ce piscurile îndepărtate ale Păpuşii şi Pelegii întregesc acest minunat tablou alpin. Privim cu emoţie spre imaginile din faţa noastră și parcă nu sesizăm că drumul sfârşeşte într-o poiană strâmtă, copleşită de un făget bine dezvoltat. Am ajuns în Poiana Cîrnicului (980 m) limita și poarta de intrare în Parcul Național Retezat. Aici, valea Cârnicului se afundă spre dreapta, către Lolaia, mult mai atrăgătoare decât spre stânga unde se pierde, prăpăstioasă, spre fundul adânc al Nucşorului, ale cărui ape vijelioase își fac simţită prezența prin eterna lor simfonie.

Lăsăm mașina și în curând poteca marcată cu bandă albastră ia locul drumului, mai sus de Poiana Cârnicului, începând astfel să pătrundem în paradisul alpin al Retezatului. Faptul se petrece dintr-odată: la ieşirea din poiană, la un cot al potecii, suntem invadaţi de o lumină nouă, ca şi când am intra într-o lume de basm. În acest timp, la picioarele noastre, s-a apropiat mult zgomotul profund al torenţilor adunaţi în valea Nucşorului. Nu departe de Poiana Cârnicului se desface spre stânga o mică potecuță  care ne invită să părăsim pentru câteva minute poteca mare și să ne afundăm spre apa al cărei zgomot s-a apropiat surprinzător de mult; în câteva clipe suntem la picioarele cascadei duble a Lolaiei (1150 m), cunoscută și sub numele de Cascada Jgheabului, după numele unui vâlcel de unde îi vine o mare vână de apă, vijelios „vînturiş” rupt în două braţe de un prag de piatră înalt de 10—15 m. Aici apele provenite din topirea zăpezilor fostului gheţar Nucşorul au rupt zăgazurile de granit şi au coborât pe vale, tăind un prag înalt în pieptul muntelui, precum şi cheile de mai la vale.

Revenind în marea potecă, ne oprim din nou mai sus de cascada Lolaia pentru a admira Cascada Beagului de pe malul celălalt al văii, măreaţă cădere de apă care spânzură peste stâncile pragului respectiv, coborând vijelioasă spre fundul adânc şi primitor al Nucşorului.

Peisajul se închide pe măsură ce urcăm de-a lungul jgheabului de piatră care a luat locul văii Nucşorului, adâncită la 150—200 m sub noi, în apropiere de îmbucătura torenţilor Pietrile, Galeşul şi Valea Rea; în curând poposim într-o poiană pe a cărei întindere plană pare că s-au hârjonit uriașii din basmele Retezatului, aruncându-şi unii în alţii cu bolovani cât un stat de om; suntem în Poiana Lolaiei (1400 m) sau „Poiana cu stânci”, de unde nu mai avem decât vreo câteva minute până la casa de adăpost Pietrile, primul nostru popas (1475 m).

În sfîrşit, poteca se opreşte din urcuş în faţa unei imagini vaste în mijlocul căreia se înalţă — ocrotitoare — piramida fără vârf a Retezatului, având la picioare cabana pierdută printre bolovani: este o imagine feerică, tulburătoare, plină de perspective.

Pentru a prinde drumul către Bucura, după ce ne-am odihnit la cabana Pietrile,  a  trebuit să ocolim piciorul voluminos pe care muchia Stînişoarei l-a aşezat în calea noastră; ajungând pe cumpăna de ape a acestei muchii, din nou pe magistrala nord-sud, în mijlocul unei rarişti cu puieţi de molid.  Aici am  ales din cele două drumuri  pe cel care urcă spre dreapta, de-a lungul văii Pietrile, lăsând spre stânga — în jos — celălalt drum care se îndreaptă către lacul Galeş şi mai departe spre Baleia.

Izvorul Pietrile curge departe, pe fundul unui şanţ adânc şi împădurit, în timp ce poteca de cal pe care o folosim urcă printre bolovanii imenşi şi ne poartă până în dreptul cabanei Gențiana.

Ne oprim la o cupă de ceai din fructe de pădure servită cu amabilitate de către cabanier o gazdă foarte prietenoasă și nu ne mai săturăm să admirând decorul de vis din jurul cabanei acoperit ce-i drept un pic de negurile dimineții.

Părăsim cabana și ne apropiem din nou  treptat de firul apei al cărei zgomot răzbate din ce în ce mai puternic dinspre stânga.  Poteca  noastră urcă din greu peste două praguri de piatră, prin locuri foarte rele pentru caii de povară, străbate câteva poieniţe de o mare frumuseţe, amplasate la poalele molidişului de pe pantele Stînişoarei apoi, în mijlocul unui buchet de molizi monumentali, trece peste şuvoiul repezit al apei Pietrilor, care se avântă de aici în jos peste o serie de cascade inaccesibile.

De pe drumul de picior, perspectiva rămâne închisă până ce ieşim pe o terasă netedă şi înverzită, pe a cărei pajişte odihnitoare se întîlnesc cele două variante ale. magistralei; pe malurile joase ale unui pârâiaş liniştit, în mijlocul unui decor, de o rară frumuseţe se iveşte „Bordul Tomii”. Loc de popas potrivit şi obligatoriu pentru caii care au urcat cu poveri ca şi pentru noi drumeţi. Bordul Tomii ne oferă şi prilejul unei noi şi senzaţionale viziuni. În faţă se înalţă trunchiul noduros al Bucurei, cu abruptul plin de atracţie pentru alpinişti şi care îşi schimbă înfăţişarea pe măsură ce urcăm către creastă, dominând căldarea Pietrilor, vastă, bolovănoasă, cu urmele trecerii fostului gheţar vizibile peste tot locul, un adevărat ,,muzeu geologic natural”; în stânga, căldarea mică a Pietricelelor stă ascunsă în spatele unei creste de granit.

Un prag de vreo sută de metri înălţime desparte pajiştea largă de la Bordul Tomii de treapta pe care găsim primul lac de munte întâlnit pe traseul magistralei nord-sud, unul din lacurile mărunte şi lipsite de farmec ale Retezatului, dar a cărui faimă se datoreşte prezenţei piramidei voluminoase şi apăsător de dominantă a Bucurei; este Tăul Pietrilor. Trecînd pe lîngă lac, în ale cărui ape liniştite îşi oglindeşte silueta întunecată piscul Bucurei, ne apropiem din ce în ce mai mult de linia sinuoasă a Custurii Bucurei, al cărei profil apare acum fierăstruit, înlocuind ovalul perfect pe care-l priveam cu uimire de pe valea Pietrilor. 

Poteca se îngustează iar noi luptăm  din greu cu pietrişul alunecos care îți fuge parcă  de sub picioare; Suntem la „Locurile rele” de care pe vremuri se temeau călăuzele din Nucşoara pentru caii lor. Brusc  peisajul se închide, devenind impresionant de sobru. În  stânga, pe pantele de miazănoapte ale Custurii Bucurei  se iveşte un monolit căruia localnicii i-au spus „stânca Mariei Magdalena”, în amintirea bătrânei călăuze, perfectă cunoscătoare a Retezatului, braconieră în tinereţile ei. În dreapta, abruptul Bucurei prezintă acum un profil îndrăzneţ, cu creste ascuţite îmbrăcate pe la poale într-o haină groasă de grohotiş, în vreme ce piramida Bucurei şi-a ascuţit vârful şi nu mai seamănă cu ceea ce am văzut până acum.

înfrăţiţi într-un efort comun în cele din urmă poposim pentru câteva clipe pe creasta Custurii, odihnindu-ne trupurile şi privirile în Curmătura Mare a Bucurei (2206 m), vestita poartă de trecere de pe versantul nordic al Retezatului spre zonele lui meridionale, însorite. În  faţa noastră se iveşte lacul Bucura, cu toată gama lui de frumuseţi, alcătuind aşa-numitul „complex” sau „sistem” Bucura. Din dreapta încep să se înfiripe pereţii verticali ai Custurii Slăveiului, roşi de gheţari, iar din stînga apare piscul Pelegii, cu amfiteatrul lui străjuit de o piramidă cu feţele „pelegi”, lipsite de vegetaţie; în urmă, peste larga şi frământata căldare a Pietrilor. Căutăm zadarnic vârful ciuntit al Retezatului care şi-a schimbat înfăţişarea o dată cu unghiul de perspectivă, devenind un pisc oarecare, cu vârful ascuţit ridicat deasupra căldării frământate a Stînişoarei.

 

Coborârea la lacul Bucura nu durează mai mult de 30 de minute. Ajunși la malul lacului Bucura amurgul se lasă încet, încet conferind peisajului din jur chipuri nebănuite. Liniştea devine tot mai adâncă, odată cu străvezia ceață ce învăluie totul. Întindem cortul și în curând din taina tabloului tot mai estompat, se aude susurul unui pârâiaş în neodihna-i veşnică. Mai pe urmă adoarme şi lacul sub haina cenuşie a nopţii. Privirea ţi se îndreaptă spre cer, urmărind scânteile focului. Seninul e întunecat, fără fund; candelele cerului sclipesc mai cu tărie; desenând pe cerul curat acele figuri ce au dat atâta de gândit şi atâta închipuire tuturor celor care au trăit mai mult sub farmecul, lor. în curând dispari ca fiinţă; se topeşte forma omenească în imensitatea nopţii.

Numai veşnicia gândurilor care năvălesc, haotice,unele după altele, în vâltoarea impresiilor trăite, îți rămîn dovada existenţei. Truda învinge. Răcoreala te învăluie, închizi ochii fericit, ca pe vremea când adormeai în poala bunicii, urmărind tot mai întrerupt şirul povestei, care a încetat înainte dea se sfîrşi. Ai vrea să nu te mai desparţi de feerica privelişte ce începe din nou, o dată cu răsăritul soarelui. Ceaţa nopţii se topeşte în văzduhul strălucitor de lumină. Stelele de pe cer s-au mutat pe pământ. Pe fiecare frunză străluceşte un strop de rouă, pânză ţesută cu diamante.

Dinspre coasta surpată a vârfului Peleaga se scoboară tainic razele timide ale soarelui.

Nu ai cum să nu admiri silueta solemnă a piramidei Pelegii, care se înaltă peste apele lacului cuprinzând într-o largă îmbrăţişare un vast amfiteatru cu fundul frămîntat de o sumedenie de „berbeci”, operă clasică a gheţarilor ca şi profilul conic, mai apropiat, al vîrfului Custura Bucurei, ale cărui pante înclinate se oglindesc în apele liniştite ale lacului, la capătul lui de sus. Alegem ca și traseu de creastă pentru a doua zi vârfurile Bucura II, Bucura I și Retezat. Poteca ne îndrumă din nou spre șaua Bucurei trecând razant pe lângă apa sclipind în soare a lacului Bucura. Cum v-aș putea descrie mai bine Lacul Bucura decât ca fiind unul din ochii albaștrii ai Parcului Național Retezat din Munții Retezat,  cel mai mare lac glaciar din România. Lacul Bucura se află în căldarea Bucura, sub Vârful Peleaga și Șaua Bucurei, fiind orientat în direcția nord – sud, la altitudinea de 2040 m. Suprafața lacului este de 8,90 ha, lungimea de 550 m și lățimea medie de 160 m, perimetrul de circa 1390 m. Lățimea maximă este de 225 m, iar volumul estimat este de 625.000 m³. Lacul are o formă aproape dreptunghiulară. Adâncimea maximă a apei lacului este de 15,5 m, în dreptul intrării Izvorului Pelegii în lac. Lacul este alimentat de cinci izvoare principale. Apa lacului deversează spre Lacul Lia, cu un debit de aproximativ 250 l pe secundă. Lacul Bucura impresionează prin suprafața extraordinară, fără să fie foarte adânc. Împreună cu abrupturile stâncoase din jur, Lacul Bucura și Lacul Lia fac o priveliște grandioasă.

Paralel cu lacul Bucura reperăm și oglinda tainică și liniștită a lacului Ana. (la 1990 de metri altitudine)  învecinat lacurilor Lia şi Viorica. Are o suprafață de peste trei hectare şi o adâncime maximă de 11,5 metri. Este alimentat din pârâul unei cascade și este populat de păstrăvi. Apele lui se revarsă în Lacul Lia.

Ne  oprim  câteva clipe din nou în Curmătura Mare a Bucurei admirând de astă dată lacul Bucura în splendoarea dimineții, după care cotim spre dreapta urmând traseul de creastă bandă roșie. Până la vârful Bucura II urcușul este relativ lejer iar de pe acest vârf ți se oferă posibilitatea de a admira  pereţii abrupţi ce se prăvălesc spre căldarea superioară a Pietrilor

Pornim spre vârful Bucura I iar urcușul devine dintr-o dată anevoios. Înaintăm cu greu printre sfărâmituri de piatră, colţuroase, proaspăt surpate. Coastele munţilor par şi mai prăpăstioase, colţi de zeci de metri, lespezi răsturnate. Ţinând în permanenţă linia de creastă dintre versantul nordic şi cel sudic, vom trece uşor peste „acoperişul” Bucurei, constituit dintr-o frântură de coamă care încununează vârful propriu-zis.

Pe vârful Bucura I ne întîmpină cea mai bogată privelişte pe care ne-o oferă piscurile Retezatului, în limitele căreia nu ştii pe ce anume să-ţi fixezi privirile, începînd cu lacurile Bucurei înşirate pe ulucul glaciar al „Zănoagei” din dreapta şi cu măreţul lac Bucura care se întinde pe fundul plat al căldării din stânga, până la nenumăratele planuri care se succed spre orizontul de miazăzi şi de răsărit. Pe celaltă parte de masiv se dezvăluie un alt univers parte respectiv priveliştea ce se întinde peste şiragul de lacuri glaciare Tăul Porții și Tăul Agățat, care strălucesc ca două mărgăritare în scobiturile muntelui dar și peretele amenințător al Judelui.

Tăul Porţii (la 2260 metri altitudine) este lacul aflat la cea mai mare altitudine din Retezat, iar zăpezile îl înconjoară în cea mai mare perioadă a anului.

Tăul Agăţat (la 2208 metri altitudine) este alimentat de izvoare subterane, iar de pe marginea lui drumeții dornici de aventură au parte de o panoramă impresionantă a masivului Retezat.

Întorcând privirea spre nord, simți cum vârful Retezat se înalţă ca o piramidă.

Spre el duce cărarea tot la-nălţimi de 2 000 m. Peste tot nu zăreşti decât frământările aduse masivului de ultimii gheţari ce l-au acoperit în era cuaternară. Sub vârfurile rămase au fost săpate căldările, ici mai adânc, dincolo mai grandioase, între ele rămân creste, „custuri” așa cum se zice în popor. Urmează porțiunea teribil de grea a Custurii Retezatului,  accidentată  coborând la peste 200 de metri diferență de nivel până înspre șaua Retezatului pe o pantă foarte frământată, luptând cu blocurile de granit ale căror proporţii le admirăm în toată splendoarea lor cu cât ne îndepărtăm de vârful Bucura.

Ajungem, în Şaua Retezatului şi facem un binevenit popas, pregătindu-ne să luăm cu asalt piscul cel mai cunoscut — dacă nu cel mai înalt — din întregul masiv, vârful Retezat. Privind înspre depresiunea Hațegului reperăm  ascuns printre „berbeci” şi tufe de jnepeni Tăul Stînişoara, lac glaciar clasic aşezat într-un cadru natural încântător, la poalele abruptului nordic al Bucurei, cu întregul lui cortegiu de atracţii alpine.

Din Şaua Retezatului urcăm spre Vf. Retezat exclusiv pe linia ascuţită a Custurii Retezatului, care se înalţă pe măsură ce înaintăm, punând în calea noastră blocuri granitice voluminoase, de forme bizare şi răsturnate unele peste altele, printre care suntem nevoiţi să ne strecurăm sau peste care vom trece sărind din bolovan în bolovan; este un ţinut veritabil alpin, unic în munţii noştri, pe al cărui parcurs suntem însoţiţi de un peisaj care se transformă neîncetat, silindu-ne să ne oprim la fiecare pas, pentru a înregistra o nouă imagine pe pelicula aparatului fotografic sau pe cea a sufletului uimit de atâta măreţie.

Despre piscul propriu-zis al Retezatului, care a dat numele lui întregului masiv, nu am avea prea multe de spus, atât de banal ne-a apărut  în clipa când l-am cucerit, punând piciorul pe platforma aproape plană de pe culminaţia lui, pardosită cu aceleaşi enorme blocuri de granit cu care am avut de luptat din greu pe Custură. Lipsa de frumuseţe este înlocuită însă cu priveliştea ameţitoare care se iveşte de pe marginea platformei spre abisul fără fund, întunecos şi plin de grohotiş, care se adînceşte spre nord, în căldarea Şteviei pe al cărei fund luceşte oglinda lacului cu acelaşi nume, pierdut printre bolovani. Din păcate ceața cea groasă și norii negrii de furtună ce s-au apropiat nu ne-au oferit decât o vagă imagine asupra paradisului crestelor ce puteau fi reperate de pe această culme. Dar a meritat o încercare cu speranța că în viitor revizitând aceste locuri drumețul dornic va redescoperi decorul fascinant al Retezatului. Despre grindina ce ne-a prins pe vârf n-aș vrea să insist pentru că a creat senzații contradictorii, atât claustrare dar și o comuniune eternă cu muntele veșnic nemuritor.

Un fior de regret încercăm în clipa când părăsim înalta platformă a Retezatului, de pe al cărei acoperiş privirile noastre au rătăcit în voie prin spaţiile fără limită dimprejur, până la orizontul cel mai depărtat atât măcar cât s-a putut vedea. Am făcut până aici 5—6 ore de la lacul Bucura, dar nu mai facem încă pe atâta la întoarcere, aşa că până la capătul unei zile lungi de vară ne-a mai rămas destulă vreme pentru a reveni în căldarea tainică a Bucurei.

A treia  zi a drumeției ne-a oferit șanșa de a vizita și turlele Retezatului: vârfurile Peleaga și Păpușa. Am urcat din nou aceeași curmătura a Bucurei însă de această dată am cotit spre dreapta. Urcusul pe Vârful Peleaga nu este ușor mai ales dacă alegi traseul de creastă înspre Colții Mari ai Pelegii, însă pauzele necesare pentru a-ți trage sufletul, îți permit, să te încarci cu bucuria imaginilor frumoase din jur.  Panorama masivului este impresionantă oriunde ți-ai întoarce privirea  Pe o parte a versantului ni  se dezvăluie radios tăurile din Valea Pietrlele și  Valea Rea iar pe cealaltă parte Lacurile Bucura, Lia și Ana ce sălășluiesc tainic în marea căldare glaciară a Bucurei,

Demn de reținut sunt și crestele munților modelate artistic zugrăvind tabloul cu vârfurile Bucura și Retezat ce se pierd în zare.

Toropiți de aceste imagini copleșitoare nici nu am simțit că am ajuns pe vârful Peleaga  vârful cel mai înalt din Munții Retezat. Cu a sa altitudine de 2509 metri, acesta este al șaptelea vârf muntos din România. Accesul pe vârf se poate face din mai multe direcții: dinspre Șaua Pelegii, dinspre Curmătura Bucurei sau dinspre Lacul Bucura. De pe vârful Peleaga am putut admira  în toată măreţia ei din nou o fabuloasă panoramă glaciară, ruinele lăsate de vâltoarea unui război. Custurile radiază în jur, despărţind căldările, în care strălucesc cele patru lacuri din Valea Bucurii. Nicăieri ca aici nu poţi admira arborele vârfurilor cu gheţari. În Alpi e podoaba marginilor de gheţari. În Retezat a rămas amintirea peisajului alpin de odinioară. Ceea ce-ţi atrage mai mult privirea de pe Peleaga, nu este numai soborul vârfurilor printre care ai străbătut, ci întinsul câmp deschis la piciorul lui către nord, cât și larga privelişte, din ce în ce mai înecată-n ceaţă, asupra munţilor Parângului, înnegriţi de învelişul pădurilor. Tot colţul muntos al României din partea estică ce te înconjoară. Drept în față printre stânci și bolovani ți se dezvăluie tabloul dăltuit în piatră al vârfului Păpușa completat cu tabloul de sidef al lacului Peleaga.

Încărcați cu un profund simțământ al datoriei împlinite am plecat mai departe spre vârful Păpușa ultima redută de peste 2500 de metri a Retezatului. Cărarea te poartă prin Poiana Pelegii într-un coborâș susținut admirând mai în ansamblu lacul cu același nume. Lacul Peleaga (la 2122 metri altitudine), cu o suprafaţă de 1,8 hectare se află sub cele mai înalte vârfuri ale Retezatului, Peleaga şi Păpuşa. Lacul este locul de destinaţie pentru cele mai multe dintre traseele montane din Retezat.  Căldarea Pelegii se găseşte chiar la originea văii cu acest nume, de formă perfect circulară şi de proporţii mai modeste decât cea a Slăveiului, străjuită de piscurile Peleaga şi Păpuşa şi dominată de creasta ovală a Curmăturii Pelegii, pe unde lacurile sunt foarte uşor accesibile. Tăul Peleaga este un lac alpin de dimensiuni mijlocii proporţiile lui modeste care echivalează totuşi cu ale unora din marile lacuri din munţii Făgăraşului, nu-l împiedică de a fi unul din cele mai pitoreşti lacuri alpine din cuprinsul Retezatului. Lacul este din abundenţă alimentat prin contribuţia a trei izvoare de suprafaţă, dând naştere vigurosului torent al Pelegii, ale cărui ape sar zgomotos peste un prag de aproape 100 m inălţime care desparte lacul de ulucul văii.

 

Printre pietre parcă răsturnate în fața noastră să ne pună piedică, sub norii jucăuși și retezați de vântul puternic, într-o  oră si 10 minute, am ajuns și pe Vârful Păpușa 2.508 m, al doilea din Retezat.   Am fost în final multumiți că am reușit să atingem și acest vârf si că am prins puțin din peticul de cer la care năzuiam și la care este atât de greu să ajungi de-acasă. Pentru că acolo sus pe vârf parcă ești mai aproape de cer decăt de pământ. Vârful Păpușa este un vârf montan din Munții Retezat având altitudinea de  2.508 metri, clasându-se pe locul al doilea în Masivul Retezat, după Vârful Peleaga, 2509 metri. Numele de „Păpușa” este întâlnit foarte des în munții din România, numai în Munții Retezat fiind trei : Păpușa, Păpușa Mică și Păpușa Custurii. Accesul pe vârf se poate face din mai multe direcții : dinspre șaua Pelegii, dinspre Porțile Închise sau dinspre vârful Custura.

Poposind pe acest vârf am simțit parcă cum finalul drumeției capătă accente apoteotice. Deși cel mai înalt vârf al masivului este Peleaga aici pe Păpușa am putut face o întreagă radiografie a Retezatului cu salba sa de creste și tăuri de legendă.  Întorcând privirea la 360 de grade nu ai cum să nu  fii atras pentru ultima dată de tabloul plin de farmec al Retezatului, de ochii magici ai Tăurilor de la Porțile Închise,  de tabloul sclipitor al crestelor ce se pierd în zare până înspre depresiunea Petroșaniului creând un liant puternic cu crestele Parângului ce trasează în continuare linia aproape orizontală a Meridionalilor, de tainicul lăcaș al lacului Tăul Păpușii sau Tăul Adânc scobit parcă în trupul de granit al muntelui precum și de semeția vârfurilor Peleaga, Bucura și Retezat care parcă încă odată ne-au zâmbit printre a norilor stihii culegându-și prinosul de frumos și admirația drumețului ce se încumetă ale cutreiera. Printre scobituri de stânci reperăm și lacul glaciar Peleguța adăpostit de  căldarea suspendată a Pelegii Mici care deşi nu se distinge prin proporţii deosebit de însemnate, rămîne totuşi unul din cele mai caracteristice exemplare de lac alpin suspendat, fiind totodată unul din cele mai frumoase lacuri din întregul masiv, cu malurile lui pietroase şi înalte, dominate de o faleză stîncoasă, care îi strîng apele într-un contur oval, uşor de recunoscut de departe.

A urmat apoi returul respectiv coborâre de pe vârful Păpușa prin poiana Pelegii, urcușul aspru spre vârful Peleaga și coborârea de astă dată pe traseu cruce galbenă până la malurile liniștite ale Bucurei. Ca o ultimă viziune în apusul soarelui am putut admira din nou de pe vârful Peleaga crestele colțuroase ale masivului Piule Iorgovanu precum și împărăția din Retezatul Mic.

La finalul drumeției nu mi-a rămas decât să afirm cu tărie de convigere că masivul Retezat poate cel mai frumos munte din România ascunde în cuprinsul său atâtea taine și legende, asprime şi mângîiere, frumuseţi şi clocotiş, ca şi în sufletul omului.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Aruncînd o privire generală peste complexul alpin al Retezatului, peste piscurile lui colţuroase, peste mulţimea lacurilor lui limpezi, peste căldările lui îngropate sub dârîmăturile unor munţi în ruină, am împărtășit  o senzaţie cu totul diferită faţă de ceea ce am simţit în alte părţi ale Carpaţilor. Surpriza necunoscutului, imaginile noi, dureroasele ruine care au transformat piscuri falnice în uriaşe piramide de bolovani, totul s-a topit într-o puternică senzaţie de măreţie, de grandios.  A fost o lume în care am  întîlnit puţine semne de viaţă şi acestea atât de izolate, încât totul mi s-a părut învăluit într-o linişte desăvîrşită. Retezatul, cu tot ce cuprinde el între văile Streiului, Jiului românesc şi Rîului Mare, reprezintă o adevărată „cetate de piatră”, în cuprinsul frumoasei noastre Românii. Pentru a venii aici trebuie să fii un mare pasionat al muntelui, gata să înfrunţi greutăţi neprevăzute, să înduri lipsuri, să renunţi la confortul şi binefacerile civilizaţiei, pentru a te hotărî să rămîi mai multă vreme în mijlocul acestui haos alpin, locuind sub cupola cortului, departe de cunoscutele aşezări omeneşti de la Haţeg, Densus, Clopotiva, Rîu de Mori, Sîntămăria-Orlea, Cîmpu lui Neag, Uricani.