I. PREZENTARE GENERALĂ

Despre Munții Călimani se spune că sunt cei mai sălbatici munți ai României, locul fiind un adevărat paradis pentru cei care iubesc muntele. Munții Călimani nu sunt singuri munți vulcanici din România, dar ei sunt cei mai înalți și cei mai extinși munți vulcanici fiind și cei care și-au încetat activitatea eruptivă ultimii. În plus în tot masivul munților Călimani se văd spectaculoase urme ale glaciaţiunii prin căldări glaciare şi creste alpine. Munții Călimani, parte  a Carpaților Orientali sunt cei mai înalți munți vulcanici ai României. Ultima lor erupție a avut loc în trecutul apropiat, vorbind în termeni de timp geologic, adică acum 1,8 milioane de ani, dar reducerea activității vulcanice a a început în urmă cu circa 5 milioane de ani. Cel mai înalt vârf al Munților Călimani are 2100 metri, Vârful Pietrosul Călimanilor. Cu o lungime de aproximativ 60 de kilometri, Călimaniul este de asemenea cel mai extins masiv vulcanic din România.  Munții Călimani sunt parte integrantă a Carpaților Orientali fiind, precum tot lanțul carpatic, munți tineri, de încrețire. Aparțin lanțului vulcanic ce căptușește latura internă a Carpaților Orientali, se întind între Defileul Mureșului (Deda—Toplita), muntii Giurgeului, muntii Bistritei, muntii Bîrgăului si podișul Transilvaniei, ocupând o suprafață de peste 2.000 Km2 și înfățisează drumetilor ce îi calcă meleagurile profile greoaie, masive, înalte, ferăstruite de văi adânci. Pe culmi și pe flancuri se remarcă numeroase stânci cu profile ciudate, martori ai fostelor activități vulcanice.

Călimaniul (inclusiv Gurghiu și Harghita) se încadrează în grupa sudică a celor mai tineri munți din țara noastră, formați în orogeneza alpino-carpato-himalayană, acum aproximativ 70 – 85 de milioane de ani, cu cratere stinse acum circa 1,8 – 5 milioane de ani (Cuaternarul inferior), care s-au format în Pliocenul superior (finele Neogenului-Terțiar). Intensa activitate vulcanică neogenă a dus la apariția unor imense acumulări de lavă desfășurate pe o lungime de 450 km (dintre care 375 pe teritoriul țării noastre). Constituit din alternanțe de lave, aglomerate și cenușă (stratovulcan), Călimanul aparține grupei sudice – cea mai importantă masă vulcanică – cu o suprafață de aproximativ 6.400 km², cu lățimea de circa 40 km (peste 50 în sectorul Călimanului) și lungimea de aproape 160 km. În acest sector apar aliniate numeroase conuri vulcanice distruse parțial de eroziune, dar mai ales datorită prăbușirilor care au dus la deschiderea unor cratere  imense (cu un diametru de circa 10 km pe platoul înalt). Călimanii reprezintă cel mai mare crater vulcanic (stins în prezent), cu un diametru de circa 10 km până la atingerea înălțimilor de peste 2000 de metri. Craterul principal al Călimanului se adânceste între cele mai puternice vârfuri: Pietrosu (2 100 m altitudine.), Negoiul Unguresc (2.081 m), Rețițis (2 021 m), Iezerul Călimanului (2.031 m). În 1981—1983 potecile principale au fost marcate, cele mai apreciate lucrări de întretinere fiind cele din județele Harghita si Suceava.

Acest edificiu vulcanic cu o suprafață de aproximativ 2000 km2, revărsat pe aproape 60 km de la vest la est, constituie o uriașă bariera andezitică situată între Moldova și  Transilvania, de unde drumurile duc spre crestele înalte ale „furnalului” adormit de veacuri. Datorită  condițiilor create de activitățile vulcanice și climei în muntii Călimani întâlnim un fenomen unic în lume: vulcanocarstul.  Fenomenul, constă în dizolvarea și erodarea feldspatului de către apa meteorică, având ca rezultat diverse formațiuni subterane, printre care şi peșteri. Unele dintre acestea, cunoscute sub numele generic de „Grotele Luanei“ –  „Palatul de Ciocolată“, „Ruinele“ și „Grota Haosului“ – au avut de suferit în urma excavării carierei pentru sulf. Astăzi se pare că au mai rezistat Grota Strâmtu și Peștera Piatra Corbului. Din punct de vedere al localizării geografice exacte Munții Călimani ocupă partea nord-vestică a grupei centrale a Carpaților Orientali, reprezentând cel mai extins masiv vulcanic din țara noastră. El se desfășoară pe direcția nord-vest-sud-est, fiind delimitat la miazănoapte de zona depresionară a Dornelor (Vatra Dornei) și munții mărunți ai Bârgăului; la est – șirul depresiunilor Păltiniș, Drăgoiasa, Bilbor, Secu îl separă de munții înalți ai Bistriței și de munții Giurgeului (sud-est); la sud – defileul Mureșului constituie limita spre munții vulcanici ai Gurghiului; în vest – piemontul colinar al Călimanului face trecerea spre partea estică a Podișului Transilvaniei. Limita septentrională este greu de trasat, datorită caracterelor complexe ale unităților ce vin în contact: zona Călimanului în sud și aceea a Munților Bârgău și Depresiunea Dornelor în nord.

O particularitate aparte o constituie și istoria locală a acestor meleaguri. Izvoare necertificate ne arată că odată Călimaniul a fost muntele ascuns al vechilor daci, că el adăpostește comori ascunse ale faimosului haiduc Pintea, si tot aici s-ar fi derulat o serie de străvechi ritualuri pe altarele de cult ale Lucaciului. Documentele istorice din Călimani ne arată că acest masiv a fost adesea marcat de o serie de lupte crâncene de frontieră între apărătorii granițelor tripartite de atunci dintre Moldova, Bucovina și Transilvania. Se pare că seria acestor lupte a continuat apoi și în perioada primului război mondial lucru arătat într-o serie de lucrări istorice. Drept mărturie a curajului și devotamentului de care s-a dat dovada atunci în luptele din Călimani, exista acum în Gruiu un monument funerar, prin care se omagiază spiritul de sacrificiu a unui pluton de peste 60 de soldati căzuți în luptele purtate contra ocupanților din Transilvania. Ulterior, istoria Călimanului se completează prin acțiuni de natura anticomunistă a unor membri sau chiar a unor grupuri de rezistență care au sălășluit în munte după perioada celui de al doilea război mondial. Un subiect incitant legat de Munții Călimani este prezența pe aceste meleaguri în vechime a haiducilor, unii celebrii ca Pintea sau alții mai putin cunoscuți ca Pohonțu, Pleșca, Miu si nu în ultimul rand Haralambie Niculiță. Povestea lor împletește momente de bărbăție, sete de dreptate cu viața grea și dură în inima muntilor. Au rămas în urmă legende cu comori ascunse în peșteri păzite de stime. Palma lui Pintea este încrustată în stâncă la Apa Rece. Tot în apropiere se găsește și  Izvorul lui Pintea. De asemenea Complexul statuar 12 Apostoli precum și vârful Lucaciu aflat în imediata apropiere păstrează mărturia unor evenimente de factură magico-mitică descinse din cultura dacilor de odinioară si modelate în decursul timpului în forme ale credinței ortodoxe românești. Urcările pe munte și manifestările ceremoniale organizate în timpul solstițiului de vară, cunoscute în limbajul local „Moșii de la Călimani” sau „Moșii de Sânpetru” au originea în străvechiul cult dacic al soarelui, bradului si focului având ca element central cultul moșilor și strămoșilor. Transsimbolizarea sărbătorii solstițiale de tradiție dacică pe planul religiei de rit creștin-ortodox a dat naștere la sărbătoarea celor 12 Apostoli, sărbătoare care în timp a avut un puternic caracter patriotic devenind astfel Nedeea din Călimani. Cu ocazia sărbătorii celor 12 Apostoli din data de 29 iunie mulțimea de locuitori din zonele învecinate Călimanului porneau pe poteci consacrate spre Vârful Lucaciu la marea întâlnire. Focul sacru care spre seară  despărțea mulțimea de divinitate, purifică ofrandele aduse sufletelor celor trecuți în neființă. Povestile se înfiripau iar cântecul și jocul însoțeau românii despărțiti de culmile Călimanului uniti însă prin credință , limbă si neam. Contextul istoric si geografic a făcut ca populația din jurul Călimanului să evolueze diferit fiind separată la un moment dat de granița a trei provincii: Ardealul, Bucovina si Moldova. În asemenea împrejurări sărbătorile de la 12 Apostoli si Lucaciu luau înfățisarea unor adevărate momente de luptă pentru unitatea națională. Se pare ca ultima nedee a avut loc în condițiile unor insuportabile restricții din partea autorităților ocupante în anul 1914. În prezent Munții Călimani au rămas destul de necunoscuți turiștilor datorită lipsei de popularizare a zonei, fapt datorat într-o oarecare măsură și fostei exploatări de sulf care parcă a lăsat o carie urâtă în munte. În prezent exploatarea a fost închisă după ce s-a demonstrat că, economic, afacerea nu renta: mașinăriile rugineau prea repede, întreținerea căilor de acces costa enorm etc. De câțiva ani se lucrează la ecologizarea zonei, lucru vizibil pe anumite suprafețe unde s-a pus sol gazon sau plantații de copaci. Se preconizează că în mai puțin de 30 de ani aici numai mirosul de sulf va mai aminti de vechea exploatare.

PARCUL NAȚIONAL CĂLIMANI

În anul 2003 s-a înființat Parcul Național Călimani, rolul acestuia fiind acela de conservare a biodiversității florei si faunei, mentinerea cadrului geografic natural, a habitatelor naturale și dezvoltarea durabilă a zonei. Scopul principal pentru care a fost înființat Parcul Național Călimani este cel de conservare a biodiversității florei și faunei, menținerea cadrului geografic natural, a habitatelor naturale. De asemenea s-a urmărit dezvoltarea durabilă a zonei, astfel încât utilizarea resurselor naturale să nu contravină obiectivului de conservare stabilit prin planul de management al parcului. Parcul se întinde la limita superioară a masivului Călimani, pe teritoriul a  4 judeţe: Suceava, Mureş, Bistriţa şi Harghita. Suprafața parcului este de 24.041 ha, din care 16.211 ha fond forestier, 7.517,3 ha pășune, 14,5 ha fânețe, 297,7 ha perimetru minier, 0,5 ha construcţii sediul administrativ aflându-se la Vatra Dornei. Legat de flora parcului până la atingerea înălțimilor de peste 2000 de metri (Vf. Pietrosu, Vf. Retitis, Vf. Calimani Izvor) în arealul parcului întâlnim o  vegetație bogată, reprezentată în principal de zambru, jneapăn, molid și bujor de munte. Pornind în drumeție, traseele montane trec prin ecosisteme diferite: păduri de amestec de molid și fag – în defileul Mureșului, păduri de molid în bazinul Neagra, păduri de molid în amestec cu zambru (Rezervația șiințifică), jnepenișuri și ienupărete, iar la peste 1900 m, pajiștile alpine. În anotimpul cald, florile viu colorate însuflețesc pășunile înalte, în timp ce iernile lungi, bogate în zăpadă, geroase, fac de neuitat climatul de aici. Zăpada domină peisajul începând din luna noiembrie și până în aprilie-mai.  Verile, relativ călduțe, dau răgazul necesar naturii să renască. Fie în cooperare sau în competiție, animalele și plantele s-au adaptat acestui tip de climat, etalând diferite căi de supraviețuire si perpetuare. În urma studiilor realizate de biologi români și străini, din 1900 și până în ultimii ani, au fost menționate 1004 specii de plante vasculare din care arborii și arbuști sunt în inferioritate ca număr de specii, în favoarea plantelor ierboase. Unicitatea Parcului Național Călimani o conferă și incinta fostei Exploatări Miniere Călimani a cărei peisaj selenar pierde pe zi ce trece în lupta sa cu natura, vegetația din zonă acaparând aici, treptat, metru cu metru dezastrul produs de inconștiența umană.

În ceea ce privește fauna parcului mamiferele reprezintă un grup restrâns dar bine reprezentat prin carnivorele mari – ursul, lupul, râsul, mustelidele – vidra, jderul, bursucul, dar și pisica sălbatică care asigură vârful piramidei trofice și deci veriga prădătorilor specializați. În completarea lanțului trofic arealul parcului este populat de specii de  căpriori, cerbi și mistreți mari amatori de iarba fragedă, și mai ales de liniște. De aceea, recomandarea este ca atunci când vizitezi parcul, să o faci în liniște, fiind ochi și urechi la spectacolul pe care natura rar ți-l oferă prin alte locuri Dintre rozătoare, pot fi enumerate: pârșul comun, pârșul de alun, șoarecele de pădure, chitcanul de munte. În pădurile din parc au fost identificate și specii de lilieci printre care liliacul urecheat brun și liliacul bicolor. Păsările, cele mai numeroase ca număr de specii dintre toate vertebratele citate până acum, acoperă toate tipurile de habitate din parc. Astfel, datorita particularităților fizico-geografice, floristice și peisagistice, ornitofauna este diversă. În golul alpin, datorită fructificației abundente la afin și merișor, sunt atrase specii din pădurea de molid sau din tufișurile de jneapăn. Aici își face cuibul fasa de munte, brumarița alpină. În crăpăturile din stânci, cuibărește codrosul, corbul, vinderelul. În sezonul cald urcă până în golul alpin pietrarul, codobatura albă și cenușie. În jnepenișul de pe platoul munților Călimani, au fost observate potârnichi. Din zona forestieră înaintează în jnepenișuri specii de păsări ca: pitulicea, mierla gulerată, pantarușul macaleandru, fasa de padure, brumarița de pădure. În zbor, la înălțime, au fost observate unele răpitoare de zi: eretele vânat, șoimul călător, uliu porumbar, acvila țipătoare mică, șorecarul comun.  Trebuie menționat cocoșul de munte  si cel de mesteacăn –sigla parcului, ultimul fiind o prezență incertă. Dintre reptile, specia care într-adevar poate fi un pericol este vipera (Vipera berus L.), a cărei mușcătura este otrăvitoare, chiar mortală. Totuși, atitudinea oamenilor nu trebuie sa fie una dușmănoasă, întrucât este o specie foarte benefică pentru ecosistemul în care trăiește.  O altă specie de șarpe, o reprezintă șarpele de alun iar dintre șopârle pot fi observate sopârla cenușie, sopârla de munte și  năpârca. Primăvara, în ochiurile de apă provenite din topirea zăpezii, urcă pentru depunerea pontei, specii de triton, dar si broscuțele fără coadă în zona Voievodesei, Izvorul Călimani, Piciorul Iancului, Haita, Retitis. O pată de culoare printre ierburile din pădure o reprezintă salamandra, a cărei piele punctată atenționează dușmanul de toxicitatea ei.

Referitor la peisajistica oferită de parc munții  Călimani definindu-se ca fiind cei mai tineri munți din țară, se individualizează în lanțul carpatic prin sălbaticia lor. Peisajele de aici pot fi grupate în: pajiști alpine, stâncoase, cu specii de plante acidofile, cu insule de jneapăn și smirdar, adevărate comori ale parcului. În timpul verii aici apare și elementul antropic (ciobani cu turme de oi); în zona Pietrele Roșii- 12 Apostoli, jneapănul este înlocuit cu ienupăr.

grohotisuri silicioase, de o mare frumusețe

pădurile de amestec (predomină molid și fag) și coniferele, care urcă până în golul alpin și care te impresionează prin masivitate și sobrietate

jnepenișuri și ienupărete care fac tranziția între pădurile de limită și pășunile cu taposica

căldarea vulcanică, impresionantă, străjuită de vârfuri cu altitudini de peste 2000 m, a cărei diametru depășeste 10 km;

și nu în ultimul rând elementul antropic devastator „urmările exploatării de sulf” care creează o impresie profund dezolantă în comparație cu pădurile naturale din zonă.

Închei acest capitol introductiv prin prezentarea cu titlu exemplicativ și sitentic a unora dintre atracțiile turistice ale Călimaniului deși prin amplitudinea și potențialul său turistic acest masiv este o adevărată comoară a Carpaților Românești ce ascunde frumuseți nebănuite la tot pasul.  Rezervația naturală 12 Apostoli conferă drumețului un peisaj de poveste străjuit de forme ciudate precum Moaul, Mareaalul, Godzila, Guaterul, Ramses, Dragonii, dăltuite cu truda și migală de natură…. sau poate un străvechi sanctuar de cult menit să adune sufletele celor vii a moșilor și a strămoșilor noștri la Ospățul nemuririi. Cascada Tihu aflată la aproximativ 500 m de la confluența cu pârâul Tihu în amonte pe pârâul Umed, cascadă cu o cădere de aproximativ 8 metri reprezintă un punct de atracție deosebit. Negoiul Unguresc – Pietrosul o creastă cu relief alpin total deosebită în comparație cu restul lanțului vulcanic, reprezintă partea cea mai înaltă și spectaculoasă a Călimanului,conferǎ imagini de vis asupra întregii căldări vulcanice din Cǎlimani. Este punctul cel mai înalt al masivului (2.102 m), iar traseul de creastă este bine marcat; (Vf. Pietrosul 2100 m, Negoiu Unguresc 2081 m).

Pietrele Roşii un loc cu o impresionantǎ povarǎ istoricǎ a luptelor de graniţǎ tripartitǎ. Prezintǎ o caracteristicǎ interesantă, aceea de triplex confinium ceea ce simbolizeazǎ în limba latinǎ – punct de întretǎiere a graniţelor a trei state. Rezervaţia naturalǎ „Iezerul Călimanului” lac de baraj natural înconjurat de vegetaţie subalpină cu ienupăr şi jnepeniş, atrage sǎptǎmânal grupuri de turişti dornici de experienţe complexe.

Înflorirea Rhododendrului în zona Reţiţiş – reprezintǎ un adevǎrat festival al naturii. Muntele devine de culoare roşie, contrastul cu stâncile şi vegetaţia alpină expunând imagini greu de uitat.

De asemenea la limita parcului Național Călimani mai pot fi vizitate: Izvorul de apă minerală , natural carbonatată de pe Voivodeasa; Cascada Lomașița; Stâncile Lomasiței și Schitul Tuturor Sfintilor unele dintre aceste obiective având ocazia să le vizitez pe parcursul drumeției mele pe meleagurile magnifice și sălbatice ale Călimaniului

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Fericirea mea cea mai mare, satisfacția mea cea mai deplină este aceea de a citi, de a mă plimba, de a visa și de a crede – așa spunea în una din maximele sale David Hume, filosof, psiholog și istoric englez. Și cum poți împărtăși pe deplin acest sentimente decât depășind uneori limitele convenționale ale vieții pe care societatea contemporană ni le impune uneori necruțător. Dacă uneori singurul motiv al acțiunilor noastre este dorința de a ne dovedi libertatea, atunci cu siguranță ne putem elibera din lanțurile necesității iar natura inspiră dragoste și atrage spre sine sufletul deseori rătăcit al omului. Poate că pentru a iubi cu adevărat România merită măcar odată în viață să vizitați Masivul Călimani o poartă a raiului cu care divinitatea ne-a binecuvântat într-un mod cu totul aparte.  Întinzându-se pe suprafața a patru judeţe – Mureş, Bistriţa Năsăud, Suceava şi Harghita – Masivul Călimani excelează în peisaje de o frumuseţe impresionantă. Aproape întreaga suprafaţă a masivului este acoperită de creste montane şi văi foarte bine împădurite. Traseele marcate şi cabanele la altitudine sunt destul puţine, fapt ce contribuie la sălbăticia peisajelor întâlnite. Pentru accesul în partea înaltă a Călimanilor se pot alege ca puncte de plecare numeroase localități, printre ele Vatra Dornei, Piatra Fântânele, Colibița, Toplița sau Lunca Bradului. Am ales să pătrund în acest paradis montan tainic și fabulos în același timp prin Toplița la mijlocul lunii iunie 2019 traversând defileul de poveste al Mureșului de la Toplița-Deda. După o noapte petrecută la Târgu Mureș a doua zi dimineață am ales pitorescul traseu spre Reghin. Câmpia dinspre nord, apa și munții din apropiere i-au dat Reghinului viața și dezvoltarea. Astăzi orașul este un important centru industrial în prelucrarea lemnului iar fizionomia urbanistică nouă a orașului a făcut parcă să treacă în uitare pulsul vieții comerciale de altădată din piața largă a urbei, cu zid de dugheni în jur, neîncăpătoare în zilele de iarmaroc. Părăsind orașul peste valea largă a Mureșului observi cum munții Gurghiului își etalează parcă zalea de oțel albăstrui. În apropiere de Deda simți cum deodată zarea se închide, cursul Mureșului se îngustează  iar trenul e silit să se înfunde în tunel. Pe partea stângă Călimanii își înalță parcă zidurile înalte, groase, cu înfățișarea severă, creste prelungi, înnegrite de învelișul pădurile dese. Pătrundeam astfel în ținutul tainic al defileului Mureșului de la Toplița-Deda.  Strânsura începe brusc. Pereții se apropie dintr-o dată iar apa Mureșului prinde a tremura în crețuri dese. Și-a încruntat fața spre încordare. Decorul îl formează pânza deasă de brazi, lăsată peste peretele înclinat, alunecată până la marginea apei, iar variația o dau oglinda apei, îmbinarea pietrii cu vegetația, jocul luminii de mai sus. Apa se mânie, mugește, se zvârcolește între stâncile care parcă îi țin calea. Tiparul văii îl dă lava de altă dată întărită. Nu sunt roci felurite care după rezistență să permită într-o parte o lărgire, dincolo strâmtoare. Pereți văii sunt aproape drepți, ruginii, cu stâlpi și bastioane, cu mantie de brazi până-n apă, fagii rămânând mai sus. Mureșul se umple parcă și el de mâl roșcat, își îmbracă zala ruginie, a căror solzi strălucesc la soare. Este prima dată când acest râu își dă parcă testul maturității părăsind faza sa adolescentină când nestingherit și-a mânat liniștit apele prin podișul Gurghiului de la Voșlobeni la Toplița. Cucerit de acest tablou fermecător al luptei Mureșului cu pragurile de lavă ce-l taie în drumul său nici nu am sesizat cum deodată am pătruns în Toplița lăsând Călimanii la nord și munții Gurghiului la sud. Cobor în gară și trag o scurtă răsuflare, doamne de ce tablou magic avurăm parte, singurul regret rămânând acela că nu am putut fotografia acest defileu legendar al României. Defileul Mureşului, luat ca întreg între Topliţa şi Deda prezintǎ frumuseţea unui traseu dǎltuit printre munţi (Cǎlimani şi Gurghiu) de râul Mureş, defileu amenajat în paralel transportului auto şi celui feroviar. Aici  s-a constituit o rezervaţie peisagisticǎ şi prezintǎ o serie de atracţii precum: Schitul Carmelit de Maici Sf. Cruce din comuna Stânceni (schit greco – catolic de rit bizantin, unul din cele 6 din întreaga lume), mânǎstirea Sf. Ilie şi mânǎstirea Doamnei, ambele din Topliţa, Muzeul Etnografic Deda, muzeul satului din Idicel – pǎdure, şi altul în Sǎcalu de Pǎdure, ambele aparţinând comunei Brâncoveneşti, bisericile vechi de pe cuprinsul localitǎţilor ce tranziteazǎ defileul (Biserica Evanghelicǎ din Ideciu de Jos), Rezervaţia de Lalele de la Vǎlenii de Mureş, Calele de mlaştinǎ din satul Ciobotani, comuna Stânceni, Castelul Kemeny (comuna Brǎncoveneşti). Pășind pe străduțele orașului Toplița ți-e drag să privești la tot ceea ce întâlnești în cale. E oraș de munte și totuși parcă e în șes. De aici se deschide valea largă a Secului, cu val răcoritor dinspre Păltiniș. Casele se țin lanț, până hăt departe-n munți, cale de câțiva kilometri pe care aveam să îi simt pe propria mea piele. Toplița pe vremuri a fost un centru negustoresc de seamă al zonei ca și Reghinul și Gheorgheniul.  Era acel centru de aprovizionare pentru munte, aici descărcându-se butucii scoborâți dinspre Călimani. Aici se legau cele mai multe plute. Ce era Dorna dincolo de creastă, pe Bistrița așa era și Toplița aici pe Mureș.

Toplița este situată în extremitatea nordică a județului Harghita, pe cursul superior al Mureșului, la o altitudine de 650 metri. Așezarea este înconjurată de munții Gurghiului, Giurgeului și Călimani. Cele mai apropiate orașe sunt Borsec 26 km, Gheorgheni 38 km și Reghin 69 km. În 1567 Petrichevich Horváth Kozma a pus bazele așezării aducând 3 familii de țărani moldoveni pe moșia lui Bánffy Pál, micul sat  fiind botezat Taplócza. Taplócza a „suferit” mai multe schimbări de nume în deceniile următoare: Taplócza, Toplicza, Gyergyó-Toplicza, din data de 1 febr. 1861 Oláh-Toplicza, apoi de la 1 ian. 1907 Maroshévíz până în 1918, de când se numește Toplita Românã, deși documentele oficiale, încă conțin și numele de Maroshévíz lângă aceasta. Această regiune a fost proprietatea Banului Simon până în 1228, iar începând cu acest an trece pe mâna familiei Bánffy, care reușește să-și păstreze uriașele moșii până în 1945. În 1658 așezarea a fost în totalitate distrusă de către o „armată” de moldoveni conduși de Pintea, în drumul lor spre Ditrău. După 1660 familia Bánffy a adus pe aceste meleaguri 391 de familii de români făgărășeni din Deda. În jurul anului 1710 a luat amploare plutăritul pe Mureș  și totodată comercializarea lemnului ceea ce a grăbit dezvoltarea orașului. La primul recensământ habsburgic ordonat de Iosif al II-lea, care a avut loc la Toplița pe data de 20 mai 1785 s-au numărat 227 gospodării, 23 de familii libere și 231 familii de iobagi aparținând de 22 moșieri. Baronul Bornemissza János deținea cele mai multe dintre acestea (52), apoi Baronul Kemény Simon (30) și Contele Teleki Mihály (18).  Până în anul 1868  de Toplița aparțineau 9 „parraedium”-uri (zone), care erau: Călimănel, Mermezeu, Ciobotani, Mănăstirea, Vâgani, Moglănesti, Plopiș, Valea și Măgheruș.  În timpul primului război mondial în Toplița și regiunea sa s-au desfășurat lupte sângeroase, ca mărturie a acestui fapt fiind amenajat Monumentul de la Secu unde au fost înmormântați 771 de soldați români, și Cimitirul Eroilor Maghiari din cartierul Zencani unde sunt înmormântați 450 de militari. Toplița a fost proclamat oraș în 1952 iar în 2002 municipiu.

Părăsind incinta gării pe o ploaie deasă mocănească ne-am îndreptat spre centrul orașului. Urma ca până la Monumentul Eroilor de la Gura Secului să străbatem 8,5 kilometri probabil plictisitori. Însă moralul ne vine pe parcurs și facem abstracție de ploaia aceia deasă ce ne sâcâia la propriu. Ajungem și în dreptul podului peste râul Mureș Aici în dreptul Topliței Mureșul parcă sclipește ca o dungă argintie, iar peste crestele Călimanilor se așterne o ceață ușoară încât ținutul pare un imens lac adormit, cu vase ancorate.  Pe moment atunci mi-a tresărit un gând încercând parcă să prefigurez viitor mers al drumeției – Vă salut oameni faini. Aici de pe Călimani. Unde Mureșul își croiește,  Un defileu de poveste. Așa a debutat  aventura în cel mai tânăr masiv din lanțul carpatic printre conuri vulcanice stinse, printre izvoare minerale, stânci bazaltice și falnicii brazi ai Harghitei.

Trecând de centrul orașului au urmat cei 8 kilometri până la Monumentul Eroilor de la Gura Secului punctul de intrare în zona Parcului Național Călimani. Drumul național pătrunde pe valea largă a Topliţei. Apa Topliței dispare uneori sub cuvertura verde a frunzelor de căptălan şi numai susurul permanent ne reaminteşte de ea. Ar fi fost monotonă descrierea acestei porțiuni de traseu pe drumul național ferindu-ne de tiruri, camioane și răcoanțe ce treceau necontenit dacă nu ni s-ar fi înfățișat într-o formă sublimă peisajul monumental al Călimanilor. Aici din larga vale a Topliței Călimanii ni se înfățisează ca o cunună   de munţi, ca ziduri de cetate. Nu sunt prea înalţi; piscurile lor nu se ridică până-n zona frigului perpetuu, ca să-i acopere cu scufii de stâncă neprietenoasă. Mai tineri ca vârstă, înfăţişarea lor e zveltă, variată, vioaie. Nu formează nici val continuu, pentru ca să despartă frate de frate. Văile pătrund adânc spre creasta lor, aşa încât oamenii găsesc aici loc bun de adăpost şi pază totodată pe drumul tăiat de ape; străbat lesne prin trecătorile numeroase dintr-o parte în alta. Pădurile se urcă până spre înălţimile mai mari; bogatele păşuni smălţuite, grase, covor verde împestriţat cu flori oacheşe, îi fac să fie populaţi peste vară; devin izvor de viaţă pentru oameni.

Pe ultima porțiune de circa doi kilometri observăm cum deodată versantele devin întunecoase, acoperite de molizii ce coboară până în albia rîului. Ne-am oprit lângă o grădiniță cu fân, proaspăt cosit. Aici în apropiere de inima muntelui simți cum parcă viața capătă alte valențe, de arhaic, de pitoresc nebănuit. Casele devin rare, dar nu încetează. Natura te copleşeşte prin puterea zămislirii de viaţă şi forme. Soarele se iţeşte şi el o clipă. Mănunchiuri de raze se furişează în lungul muntelui, învesmântându-l peste tot.

Străbatem și ultima porțiune a drumului național și în apropiere de Monumentul Eroilor Gura Secului simțim cum zarea  se lărgeşte, căci locul ajunge răscruce de două ape, este valea Lomașului ce vine în ajutorul Topliței. Ajunși în dreptul Poienii de la Monumentul Eroilor Gura Secului, lumina orbitoare a soarelui, frăgezimea ierbii în contrast cu silueta nemişcată a catargurilor înalte ale molizilor, împodobiţi cu pânza cetenilor, te ţintuiesc locului, simţind cum se adâncesc în suflet dorinţi de viaţă, născute din inima naturii. E leacul ei. Luăm cunoștință cu valea Lomașului spre care ne duce un drum de preumblare, până la Schitul Tuturor Sfinților. Valea Lomașului se deschidea înaintea privirii, umbrită de molizi înalți, maiestuoși. Așezându-te  pe tăpşanul neted de iarbă… nu ştii încotro să priveşti. Până la schit este o altă cale lungă circa 9 km iar de acolo până la cabana Lomaș încă alți 4 kilometri, un adevărat sprint montan. Părăseam astfel drumul național ce își urma cursul nestingherit spre Borsec perla apelor minerale din Giurgeu. Am intrat astfel în zona parcului național Călimani urmând pe mai departe să străbatem traseul marcat în paralel cu cruce roșie și cruce albastră.

Acelaşi simţământ de satisfacere, de plăcută înţelegere a vieţii, îl capeţi de cum intri pe  valea Lomașului, surâzătoare, mai ales dacă ai norocul unei zile  însorite. Norii groși de ploaie ce cu puțin timp în urmă acopereau cu neguri tabloul zvelt al Călimaniului acum s-au risipit iar soarele dansa nestingherit cu razele sale plăpânde mângâind parcă monumentalii molizi ce mărgineau acest tunel verde plin de viață din jur. Pârâul Lomaș parcă are un tipar cu totul altul decât Toplița pe care am urmat-o până cu puțin timp în urmă, o apă  zglobie, zveltă, repede limpezită, strânsă cochet grămadă într-o albie îngustă, fără răsfirări nehotărâte.

Valea Lomașului pare a fi mai veche, deşi e veşnic tânără. Şi-a curăţit drumul de stâncile ce i-ar fi piedică; coastele munţilor au avut vreme să se mai tragă îndărăt; chiar vârfurile mai îndrăzneţe s-au îndepărtat, respectând vesela faţă a duşmancei lor. Iar din sfărâmăturile luptei, din praful şi grohotişul stîncilor măcinate, Lomașul şi-a croit o alee boltită de brazi și molizi colosali, pe care o ţine, prin umezeala împrumutată, în culoarea intensă a veşnicei speranţe şi prin care, alene, se plimbă în şerpuiri numeroase. De aceea, mergând de-a lungul drumului curat, bine întreţinut, ce o întovărăşeşte, ai impresia că treci din încăperi în alte încăperi măreţe, închise din toate părţile  cu tainice uşi prin care valea stăpână intră și iese misterios, fără să o vezi, de cele mai multe ori abia auzindu-i foşnetul de mătase.

Traversând acest univers tainic presărat din loc în loc cu niște frumoase troițe care au servit atunci pentru mine ca și puncte de reper, mult mai târziu studiind istoria locului aveam să descopăr simbolistica aparte a acestora.  Pe Valea Topliței, în timpul Primului Război Mondial s-au dat lupte crâncene. Au murit foarte mulți români, unora dintre ei, 771, li s-au adunat osemintele și au fost depuse de Patriarhul Miron Cristea în Mausoleul de la Gura Secului. Pentru ceilalți, ale căror trupuri au rămas în pădure, monahii Topliței au ridicat cele 14 troițe pe drumul spre schit. În fiecare an în prima duminică după Rusalii începând din 2002, când au fost și sfințite de episcopul de atunci al Covasnei și Harghitei, în ajun de hram, se face pelerinaj de la Monumentul Eroilor și până la schit, iar la fiecare troiță se pomenesc toți cei care și-au dat viața pentru țară în aceste locuri. Multe flori și candele străjuiesc cele 14 cruci din pădure. Înaintez temerar pe drumul ce pare fără de sfârșit  Pe alocuri, pădurea de conifere mai lasă loc temporar unor luminişuri. Traseul nu excelează prin spectaculozitate, dar aerul tare şi proaspăt de munte îți oferă suficientă energie pentru o parcurgere într-un ritm cu pas săltat. La capătul a două ore de mers, părăsesc direcţia nord pentru a prinde un alt forestier ce se lasă pe partea stângă, pe lângă pârâul Voievodeasa. Locul de confluenţă al acestuia cu Lomaşul este numit Gura Voievodesei. De aici părăsesc marcajul cruce roșie și urmez calea definită de marcajul cruce albastră. Conform indicațiilor hărții ar mai fi o oră până la schit.  Însă șanșa îmi surâde. O familie de pădurari binevoitori își oferă serviciul de a mă conduce cu mașina până la mănăstire. O mulțumire sufletească mă copleșește de fiecare dată când în diversele colțuri ale țării prin Apuseni, Dobrogea, Harghita, Oltenia sau Covasna spiritul românului emană ospitalitate chiar fără să o ceri. Sunt povești de suflet cu un farmec aparte despre care cu drag îmi aduc aminte de fiecare dată. Unele din aceste persoane au rămas anomine poate și din lipsa de mea de perspicacitate însă tainica chemare a amintirilor mă face de fiecare dată să-i pomenesc cu drag în evocarea periplurilor mele pe potecile Carpaților.

Ajuns în dreptul schitului simți cum impresiile acumulate te răscolesc căci aici natura e împlinită de îndrăzneala tehnicii omeneşti. Frumuseţile naturale se completează cu puterea de înfăptuire a omului. Tabloul e mai răscolitor. Adânca unire ce te pironește, crescută până la entuziasm privind amănuntele, provine și din gândul că atâta frumusețe simplă, dar impunătoare, își are izvorul în însușirile artistice ale poporului. Ajuns aici simt cum parcă ochiul se odihnește privind cele două foișoare din aripa sudică a chiliilor, cu stâlpii de lemn sculptat, cu spațiu larg dintre ele, încodeiat de stropii mușcatelor înflorite, ce se revarsă peste albul peretului.  Acolo unde râul Lomaș se unește cu pârâul numit de localnici Purcelu și coboară pe valea Topliței în jos, într-o poiană înconjurată de păduri de brad, se înalță zveltă, înveșmântată în alb precum o mireasă, biserica schitului cu hramul Tuturor Sfinților de la Gura Izvor, județul Harghita ctitorită în anul 2000.

Urmărim în continuare traseul cruce albastră care ţine, de asemenea, un drum forestier încă 3,3  kilometri până la cabana Lomaș următorul punct de reper pe hartă.   Şi mai departe pe pârâul Lomaș vine al doilea  soi de încăperi, mai luminoase, mai pitorești căci valea se creionează mai radios prin templul verde al pădurilor Harghitei. Armonios pereţii sunt tapisați mai mult cu gingașele pâlcuri de molid. Bradul e mai izolat, iar prin contrast apare mai voinic, mai drept, mai impozant. Câte un pin tremurător stă rătăcit pe povârnișuri, iar pârâul Lomaș devine acum limpede ca și cristalul prin miile-i de oglinzi ce necontenit se mişcă, reflectă razele de lumină; drept completare a decorului. Se făcuse ora șase seara iar lunga odisee spre creasta Călimaniului continua.  Cu toate acestea sorbind acest tablou feeric cu o sete nestăvilită simțeam atunci că dezamăgirea timpului pierdut lipsea cu desăvârșire pentru că și aici în Călimani imaginația drumețului carpatin nu este înșelată, ci întrecută de realitate. Acolo în inima tainică a sălbaticei păduri vulcanice am simțit cum te învăluia tainica întunecime, lupta arborilor pentru lumină, susurul izvorului ce-şi face loc printre captalani cu frunze late ori tufele înalte de năvalnic şi ferigi.

Pierdut în clipele visării care poate mi-au ușurat drumul numaidecât în partea dreaptă s-a deschis larga poiană a Puturosului reperând mai în spate și  suita de acareturi ce aparţin cabanei Lomaş.

Mai înaintez 500 de metri și ajung în mijlocul poienii din dreptul cabanei. Aici la confluența pârâurilor Lomaș cu Puturosul, într-o frumoasa poiană, Cabana Lomaș, oferă cazare turiștilor porniți în explorarea masivului Calimani. Amplasarea Cabanei Lomaș, face din aceasta, punctul ideal de plecare în ture pe masiv. Totodată, oferă turistului dornic de relaxare clipe de liniște și aer curat departe de aglomerația și zgomotul urban. Cabana dispune de  30 de locuri de cazare în camere cu 4 paturi,  bufet cu meniuri calde tradiționale, și sală de mese de circa 30 de locuri.  A urmat apoi un scurt moment de cumpănire în privința traseului de urmat fie pe marcaj cruce albastră pe la lacul Iezer urmând cursul pârâului Puturosu în amonte fie pe marcaj triunghi albastru pe la Gura Lomășiței și refugiul Lomaș.  Apropiindu-se seara am preferat să urmez în continuare în amonte valea Lomașului sperând ca într-un timp optim și previzibil să ajung la refugiul Lomaș care îmi oferea un adăpost mult mai sigur.

Au urmat alte două ore istovitoare pe forestier până la punctul denumit Gura Lomășiței.  Simțeam cum parcă aceea zi părea fără de sfârșit, aceea zi de 21 iunie care coincidea cu soltițiul de vară cea mai lungă zi din an. Pe calea-i lungă şi fără sfârşit, pârâul Lomaș luneca pe lângă mine cu undele-i grăbite şi etern murmurătoare… și cel mult dacă o rază rătăcită din apusul înflăcărat mai arunca un strop de lumină peste luciul ei cuprins de umbră… Mergeam tăcut, iar umbra mea, însoţindu-mă pe dreapta, îngâna, cu paşi de uriaş, cadenţa leneşă a mersului meu. Şi cine ştie dacă însăși sufletul meu nu se molipsise de o simţire mai cucernică… Pe marginile drumului asemenea unor legionari romani falnicii molizi cu înălțimi amețitoare flancau marșul cadențat al legionarului din mine ce avansa necontenit.

În jurul orei opt seara am ajuns și în dreptul punctului denumit Gura Lomășiței acolo la intersecția pârâielor Lomaș cu Lomășița. Până la cascada Lomășița indicatorul indica sec un interval de două ore. Cumpănesc dacă e momentul să campez sau să mă avânt de astă dată pe o potecă adevărată de munte părăsind lungul forestier care parcă mi-a mâncat ficații. Mănânc pe grabă și hotărăsc totuși să avansez spre refugiu peisajul din jur aici fiind dezolant plin de noroaie. Gândul că voi putea totuși înopta într-un adăpost sigur mi-a zâmbit hotărâtor.  Dar oare întotdeauna dorințele se completează cu realitatea și pot fi obținute facil. Asta rămâne un mister mai ales când joci rolul exploratorului,  când calci pe tărâmuri misterioase și necunoscute.  Iar ultima porțiune de traseu a zilei spre refugiul Lomaș mi-a confirmat-o cu prisosință. A fost un test al răbdării, chibzuinței și curajului.

Cotesc dreapta și continui temerar accesiunea pe potecă în amonte pe pârâul Lomășița  atâta  vreme cât soarele mai lumina, calea-valea. Coloritul asfinţitului aducea o mângâiere şi o recreere mai ales când am mai putut admira în treacăt cascadele repezi ale Lomășiței.

De la o vreme însă începu amurgul, întărit şi de pădurea ieşită în cale. Întunericul ce se înteţea, deforma totul. A urmat traversarea pârâului însă nu pe podețul distrus de curenții năvalnici ai apei ci desculț într-o apă rece care îți ajungea până la brâu. Depășesc cu bine acest obstacol neprevăzut și urmează un urcuș pieptiș de toată frumusețea.  Arborii luau înfăţişări de fantome. Liniştea fioroasă a nopţii, drumul neştiut începură să-şi arate influenţa, frica furişîndu-se fără voie, cu toată îmbărbătarea impusă. Poveştile din copilărie reveneau în minte tot mai accentuate. Duhurile pădurii din închipuire prindeau contururi. Pericolele imaginare ziua mă pândeau de după fiecare trunchi iar privirea era îndreptată tot în sus spre marcajul salvator. Nici nu se putea o pedeapsă mai grea, alternanţa între licărirea salvării şi taina nedesluşitului. Nu aş putea spune că a fost o plăcere, decât acum când mă gândesc la această bucată de drum chinuitoare. Când am ajuns la refugiu  în jurul orei zece jumătate noaptea, mi-am dat seama de binecuvântarea beduinului care întâlneşte o oază în cale.  Şi astfel s-a încheiat ziua în care îmi împlinisem dorul de singurătate peste munţi. Amintirea ei însă a rămas vie şi plăcută. Cu lăcomia celui însetat am savurat un ceai cu rom preparat de îndată și numaidecât am simțit cum parcă a înviat clocotitorul balsam al vieţii. Cei opt kilometri din oraș până la monument, alți nouă până la mănăstire, încă trei până la cabană, alți șase până la Gura Lomășiței și alți cinci până la refugiu au fost pe moment dați uitării. În liniștea neclintită a nopții drumețul obosit își savurează liniștea își trăiește cu intensitate clipa binecuvântată în sânul naturii autoprotectoare.

A doua zi înviorarea născu iar interes pentru natură. Refugiul Lomaș pare a fi așezat strategic în apropiere de cascada Lomășița. Construit din lemn este suficient de încăpător chiar şi pentru un grup mai mare fiind dotat cu un prici supraetajat.

 

În lumina aspră a dimineții sorbesc un ceai, o cafea, strâng bagajul  și pornesc mai departe în aventura mea spre creasta Călimaniului.  Cu atenţie pentru a nu pierde marcajul triunghi albastru, continui pe poteca ce înaintează prin deasa pădure de molid, şerpuind ascendent pe malul geografic drept al Lomăşiţei. Cât de curând zgomotul pârâului firav se amplifică puternic și numaidecât am intuit că mă aflam în imediata apropiere a cascadei Lomășița. Pătrund într-o zonă de luminiș iar masivii pereți stâncoși ce se înalță apăsător pe partea dreaptă mă copleșesc de-a dreptul.  Ne-au zâmbit parcă titanii și aici în Călimani, aducându-mi numaidecât aminte de fenomenul similar trăit în urmă cu un an când am urcat spre creasta Bucegilor acolo la ieșirea în Poiana Clincea.

Numaidecât după circa 20 de minute de la plecarea de la refugiu reperez marcajul indicator ce duce la cascada Lomășița. Avea să fie surpriza dimineții întâlnirea cu această minune a Călimanilor, aici în locul în care apele Lomăşiţei plonjează cincisprezece metri de-a lungul a câtorva praguri. Sălbăticia zonei şi faptul că este ferită de vizitele prea multor turişti îi impun acestei cascade un farmec aparte. Pășind la malul apei simți cum neclintitul curs de apă lunecă grăbit sub picioarele tale pricepând cu simțul potențiat al urechii tale susurul colosal şi nehotărât al imensului curs de viaţă ce însufleţeşte vinele lucrurilor.

După  o pauză de realimentare cu apă, continuăm pe triunghiul albastru, care în acest loc traversează câteva poieni şi spaţii mai aerisite. Am ajuns în apropiere de izvoarele Lomășiței. Aici la limita pădurii cu zona de pășune alpină reperez  o serie de pârâiașe limpezi ce gâlgâie în patul lor îngust, cu bolovani.

Pătrundem într-o poiană străjuită pe alocuri de pâlcuri tot mai rare de molidiș. Mai înaintez câțiva zeci de metri și numaidecât ajung în zona de pășune alpină. O turmă de oi aflată la păscut îmi obstrucționează pe moment înaintarea.  Câinii turmei mă înconjoară și încep să își facă datoria. Un frumos ciobănesc de Bucovina  nu prea prietenos ce pare a fi șeful haitei mi-a atras privirea, însă ciobanul din apropiere calmează spiritele patrupedelor dezlănțuite. Turma se depărtează spre pădure și mai înaintez câțiva metri.  Am făcut popas la umbra unui brad solitar. Aici, pe covorul moale al pajiștii am putut admira pentru prima dată maiestuoasa desfășurare a crestei Călimaniului cu vârful Rețițis mai din depărtare Simțeam cum te cheamă spre el cu vraja înfățișării lui, într-adevăr ca o strajă a ținuturilor ce parcă le domină. Dar până acolo mai era cale lungă, circa o oră și jumătate.

Continuăm înaintarea spre vârful Rețițiș, admirând pajiștea verde de jur împrejur ce se întindea asemenea unui covor așternut până-n coasta muntelui.  După circa 10 minute ajung și la intersecția cu poteca marcată cu bandă galbenă care urcă din Călimănel, peste vârfurile Zăncani şi Cica Mare.  Aici un izvor cu un puternic debit îmi atrage privirea. Susurul apei vibra necontenit tocmai ce ieșișe din coasta muntelui, fenomen similar cu cel întâlnit în Făgăraș. Îmi permit din nou un scurt răgaz. Întorcând privirea la 360 de grade reperez în ansamblu tabloul fascinat al pășunilor alpine din Călimani.  În depărtare se definesc crestele sure ale Gurghiului și Giurgeului iar în plan mai apropiat vârful Rețițiș își dezvăluie tot mai pregnant forma-i aproape piramidală. În rest nu ai cum să faci abstracție de păduricele de jnepeni, ca niște pete negre ce definesc coasta muntelui, dominându-l aici unde molizii încetează.

Și pornesc mai departe drumul având o țintă fixă, vârful și stația meteo de la Rețițiș. Urcând nesfârşitul platou vulcanic ce mărgineşte la sud Reţiţişul mi-am adus aminte de ascesiunea la Omu care la fel a fost lungă și tărăgănată și culmea tot pe un vârf unde se află o stație meteorologică. Dar fiecare traseu are particularitatea lui iar aici acest semn distinctiv l-a constituit cu siguranță traversarea șerpuită printr-un tunel de jnepeni. Acești arbuști care în condiții normale nu depășesc mai mult de un metru în inima Călimaniului ating cote nemaiîntâlnite depășind statura unui om. Crescuți în voie își desfășoară pletele nebuloase îngreunând câteodată înaintarea. Depășim cu bine acest tronson și de pe culmea presărată pe alocuri cu bolovani mai admir pentru încă odată peisajul de ansamblu al pajiștilor alpine.  Verdele fraged, întins  peste tot, face parcă să-ţi treacă dorul de Tirol sau alte zone fascinante din Elveția și Austria. Guşti adevărata fericire pe care ţi-o procură natura, maestră în răscolirea diferitelor game de sentimente. Te fascinează variaţia culorilor, spaţiul larg, verdele întremător.

Însă uneori adevărată frumusețe se regăsește și în micile detalii din jur. În apropiere de vârf aveam să mă întâlnesc cu o surpriză nebănuită.  Minunea minunilor se iveşte aici în Călimani în Iunie, când înfloreşte smirdarul. Această fală a munților se numeşte şi cocăzar, bujor-de-munte, merişor, iederă de munte, popdele, rujă şi trandafiraş de munte, după localitate. Când vremea a fost prielnică, când nu s-a întors nici un ger năprasnic în timpul îmbobocirii, smirdarul împodobeşte coastele — spre miază-zi — ale Călimaniului, cu scoarțele lui de foc. Coasta, văzută de aproape, se aseamănă cu  o scară uriaşă, ale cărei trepte înflorite te urcă drept în cerul albastru. Şi alergi de la o floare  la alta, neştiind care e mai frumoasă, mai încărcată cu perne roşii, atât de înfocate, că mai ales, când te uiți la ele împotriva luminei, parcă se topesc în văpaie. Şi apoi te culci peste ele şi priveşti adânc în inima corolelor purpurii, pline de o tainică sclipire, sclipirea petalelor pe jumătate străvezii, asemenea unor pânze țesute din firişoare de cristal.

Îmbătat la propriu de acest ultim covor floristic numaidecât ultimele eforturi îmi sunt răsplătite de panorama magnifică de pe vârful Rețițiș cu cei 2021 metri ai săi. Lângă stația meteo amplasată în vecinătatea vârfului mi-am permis un scurt răgaz. Sâcâitorul urcuș până aici a fost dat uitării.  Dar aici pe Rețițiș calmul meditativ îmi este tulburat de  vremea nestatornică și de astă dată care dă semne că s-ar deteriora iar debutul meu pe creasta Călimaniului nu părea a fi de bun augur. Vântul și picăturile de ploaie tot mai intense mă făceau parcă să renunț a mai continua aventura pe Pietrosul. Trufaş şi totuşi ademenitor, singuratec şi totuşi plin de viaţă, posomorît acum  prin ceţuri, dar vesel în zilele însorite, Pietrosul Călimani îşi înalţă uriaşa-i cupolă, sprijinită pe nenumăratele turnuri şi turnuleţe, toate îmbrăcate într-o hlamidă de nori măiestrit țesută. Cele două vîrfuri care-l însoțesc Negoiu Unguresc și Negoiu Românesc,- care-i anunţă prezenţa depărtărilor, par mai degrabă nişte străjeri gravi şi pătrunşi de importanţa lor.  Mai jos, unde crestele tăioase se pierd în unduiri prelungi, verdele închis al codrilor de brazi, tivit ici-colo de tremurul uşor al poienilor năpădite de flori şi ierburi, vine să împlinească îmbrăcămintea solitarului străjer. În ciuda descumpănirii mele ținând cont de vreme și de timpul prea scurt rămas, totuși aceea magnifică cupolă alcătuită din lavă vulcanică în care se păstrează urmele unui platou imens mă atrăgea totuși cu o vrajă irezistibilă. Am să merg la Pietrosul, iar la întoarcere ce va fi va fi, prea lung parcă a fost drumul până aici, îndelungi au fost așteptările iar răsplata cuceririi uneia din cele mai înalte culmi ale Carpaților Orientali merita pe deplin a fi împărtășită aici la limita județelor Harghita și Suceava.

Îmi pun pelerina și mă aventurez pe marcajul  bandă roșie pentru cucerirea treptelor semețe ale Călimaniului.  Un prim punct de reper pare a fi Șaua Nicovală sau Nicovalei punct de intersecție cu marcajul cruce roșie ce pornește din localitatea Lunca Bradului. Înaintând printre picăturile de ploaie și viforul neostoit al vântului reperez din când în când din profil silueta vârfului Negoiu Românesc și profundele transformări antropice ce i-au afectat imaginea și semeția de altă dată. Liniştea care de milenii stăpînea aci apăsătoare, a trebuit să se refugieze din calea freamătului de muncă ce a făcut sa trepideze totul. stîncile dure au simţit cum adâncurile le sunt sfredelite, iar natura s-a văzut silită să-şi schimbe felul de a fi.  În rest ai impresia că ai de a face cu un univers selenar care face o notă discordantă cu paradisul verde din jur.

După circa o oră de mers ajung și în șaua Nicovalei.  Aici la răscruce de poteci pe marcaj bandă roșie până la vârful Pietrosul Călimani ar mai fi circa două ore. Ținând cont că era amiază în jurul orelor 14:00 mi-am făcut un scurt calcul.  Urma să ajung la vârfuri în jurul orelor 16:00 iar cu siguranță returul spre lacul Iezer îl voi face și pe noapte. În fond de la Rețițiș și până acolo o să merg doar pe forestier așa că nu ar fi riscuri prea mari.  Așadar spre șaua Negoiu înainte marș.  Pe măsură ce avansam ploaia dădea semne că s-ar opri iar  piramida stâncoasă a Călimaniului mi se înfățișa tot mai trufașă și inexpugnabilă. Deși nu au altitudinea unor vârfuri de peste 2300 de metri cele două fortărețe Negoiu Unguresc și Pietrosul Călimani împrumută formele și aliura unor vârfuri de legendă ale Carpaților Românești cum ar fi Bucșoiu Mare din Bucegi sau Retezat din masivul cu același numele. În rest verdele magnific din jur, acel verde cum numai în iunie parcă își etalează adevărate sale valențe făcea ca totul în jur să împrumute formele unui ținut edenic dăruit nouă pentru a gusta cu adevărat din dulcea sevă a naturii.

 

După circa o jumătate de oră de mers pe curbă de nivel ocolind Piciorul Rețițișului cu vârful Pietricelu am ajuns și în șaua Negoiu. Aici la punctul de intrare în Țara Dornelor peisajul este unic. Întorcând privirea spre est, spre Carpaţii Bucovinei  cu masivele Suhard și Bârgău, impresia de valuri întărite e mai reală. Munţii cam de aceeaşi înălţime, mijlocie, se întind într-o revărsare fără sfîrşit, când ca adevărate valuri lungi, cînd ca un spaţiu răscolit de furtună până departe în ținutul magic al Depresiunii Dornelor. Peste tot se aşterne mantia neagră a pădurii dese, codri nesfîrşiţi, molizi şi brazi, rar cu pleşuvia unor poieni. De o parte e zbuciumul formării munţilor, care a născut aspecte deosebite în legătură cu straturile de pietre diferite, răscolite; de altă parte e regulata încreţire a altor straturi de aceeaşi natură, care au dat naştere la îngrămădiri de munţi mai uniformi. Tablourile se continuă iar  natura a ţinut să mi se arate din nou sub toate feţele.

După o scurtă reculegere a urmat apoi asaltul final al Pietrosului. Parcurg câteva sute de metri şi ajung într-un loc plat, numai bun pentru campare. Poteca  apoi urcă spre un jnepeniş iar ceva mai sus trecem pe lângă câţiva brazi. Ploaia care cu ceva timp în urmă a încetat s-a pornit din nou și începe o burniță ușoară. Pe măsura ce urcam observam cum vârful Negoiu Unguresc este traversat de neguri umede. Cu toate acestea însă poteca este bine întreținută și vizibilă. Mai sus găsesc un loc de belvedere și întorcând privirea observ cum se profilează într-un senin clar culmile muntoase de unde am venit cu Rețițișul, Negoiu Românesc,  Piciorul Rețițișului, vârful Pietricelu, șaua Nicovalei și șaua Negoiu. Pe moment sentimentele erau stranii înspre vârfuri negură și ploaie iar dincolo înspre Transilvania totul era luminat.

Continui să urc printre jnepeni şi pe alocuri reperez tufe de merișor.  Dintr-o dată pentru scurt timp iese soarele și reușesc să reperez ultima porțiune de urcuș spre vârf, o abruptură de toată frumusețea. Însă totul a fost un flash de moment, negura s-a instalat confortabil din nou și dă-i tot la deal. Cât de curând  ajung în vecinătatea unui spectaculos grohotiş. Aici plăci andezitice sunt răspândite haotic peste tot. Deşi trec valuri de ceaţă umedă şi burniţează, urc mai departe cu atenție sporită mai ales că plăcile peste care treceam erau foarte alunecoase.

Pe mai departe panta devine mai mare,  dar poteca este marcată corespunzător. Pe măsură ce urcam vegetația se rărea iar priveliștea devenea cu adevărat măreață. Cu cât mă apropiam mai mult de Vârful Negoiu Unguresc poteca devenea mai abruptă urmând să traversez o porțiune cu piatră. Picăturile de ploaie nu conteneau a se revărsa în valuri făcând ca totul să devină mai dificil și să-ți încerce într-un fel abnegația și curajul.  Dar am trecut cu bine și acel hop făcându-mă pe deplin să cred că acest vârf este cu adevărat un vârf carpatic de excepție demn să îl înscriu în panoplia de vârfuri pentru care am trudit cu abnegație gen Negoiu, Lăițel, Retezat sau Bucșoiu Mare.  O ultimă șarjă și cât de curând popesesc la crucea de pe vârful Negoiu Unguresc la cota de 2081 de metri.

Aici de pe vârful Negoiu Unguresc se dezvăluie o  imagine copleşitoare spre Transilvania şi putem zări măreţia muntelui. În prim plan se dezvăluie șaua Negoiu și profilul vârfului Negoiu Românesc cu peisajul selenar din jurul său iar mai în depărtare Rețițișul cu stația meteo gata cât de curând să se acopere cu o hlamidă de nori precum și Piciorul Rețițișului și vârful Pietricelu cu cei 1994 de metri ai săi. Pe cealaltă parte învăluit în ceață tărâmul de basm al Bucovinei ce se pierde în larg spre depresiunea Dornelor refuza ostentativ să mi se înfățișeze privirii. Printre neguri și marea nesfârșită de brazi reperez pentru prima dată și ochiul magic al lacului glaciar Iezerul Călimaniului.  Acolo speram să campez  încununând cu succes această apoteotică aventură spre treptele cele mai înalte ale Călimaniului.

Cu pași repezi pornesc spre obiectivul final, vârful Pietrosu Călimanilor.  Porțiunea dintre cele două vârfuri e ușor de parcurs, ultima urcare fiind puțin mai abruptă, însă nu se întinde pe o porțiune foarte mare cât să te vlăguiască. Acum mă aflam  pe un vast platou unde poteca mergea aproape orizontal. De după un dâmb aveam să zăresc  piramida inconfundabilă a Vârfului Pietrosu falnicul străjer al zonei. Învăluit în ceață vârful parcă împrumuta forma unui adevărat altar închinat zeilor Olimpului.   Înaintez câteva sute de metri și întorcând privirea reperez creasta care se desprinde de pe Vârful Negoiu Unguresc şi coboară spre sud-vest. În dreapta mea, în sensul de mers, se afla o porţiune de abrupt în care se lovesc norii. Aspectul este uimitor.

Nu mai aveam mult de parcurs; iar dinspre est începură să se ridice din nou ceţuri albe. În curând aveam să ajung pe lângă o porţiune unde sunt răspândite multe pietre albicioase care seamănă cu o turmă de oi. Porţiunile cu plăci pietroase se înmulţesc iar ceva mai aproape de vârful cel mai înalt reperez o săgeată indicatoare din lemn. Trec pe lângă câteva stânci de dimensiuni mai mari care par să alcătuiască un zid şi numaidecât ajung la baza piramidei finale. Dalele din piatră sunt aşezate uimitor făcându-mă pe deplin să împărtășesc sentimentul că mă aflam undeva prin Retezat, deși de aici și până acolo e un capăt lung de țară. A urmat apoi  urcușul lent, cu atenţie, spre vârf trecând pe lângă alte mici stâncării dispuse în straturi. Sentimentul era copleșitor acum la sfârșitul lungii aventuri.

Ajuns pe vârful Pietrosu Călimanilor 2101 metri ai impresia că nimic nu îți poate răpi liniștea și calmul pe care ți le dă muntele. Aici, în asprimea muntelui nordic, mohorît şi aspru în domnia liniştii şi a reculegerii o mare întreagă de creste îţi opreşte minute întregi privirea. Munții se ţin unul de altul, se urcă unii îndărătul altora, despicaţi numai de tăietura  largă ce se deschide înspre ținutul Dornelor. Departe, departe, în ceaţa orizontului, s-ar fi reperat silueta impozantă a vârfului Bistricioru și continuarea traseului sinuos al crestei înspre ținuturile Bistriței și Mureșului. Spre răsărit zarea se pierde, peste creasta munţilor mai mărunţi ai Bistriței și Bârgăului spre depresiunea Dornelor cu localitățile Gura Haitii, Neagra Șarului și Vatra Dornei tărâmul de vis al Bucovinei, iar mult mai în spate se profilează bastionul stăncos al Rodnei. Spre apus privirea rătăcește deasupra  culmilor  fără număr din Transilvania, ce se lovesc de cer, la orizont. Cam  așa ar fi arătat tabloul panoramic complet de pe vârful Pietrosu  Călimani însă ceața prea deasă și ploaia ce dădea să înceapă din nou mi-au răpit să gust întreaga porție a desfătării supreme, am reperat însă ceea ce am putut.  Câteodată fericirea se gustă și se trăiește și în porții mici atâtea cât îți oferă destinul la un moment dat.

Plouă mărunt dar e frumoș și așa. Drapelul României veghează ca simbol peste toate acestea, prins de crucea de pe Vârful Pietrosul Călimanilor. Așezat pe soclul de la baza vârfului îmi dădeam seama  de toată măreţia firii şi de nimicnicia noastră. Minutele treceau ca în vis, se scurgeau domol,în liniştea supremă, cu zborul norilor. Era în jur de ora șase seara iar întoarcerea părea o lungă și grea odisee. Nu aveam nici un plan urmând să mă las în voia soartei.

Apoteoza Călimaniului se apropia de sfârșit. Mai fac o ultimă inspecție a vârfului observând continuarea traseului de creastă. După câteva sute de metri în continuare, poteca de creastă marcată cu banda roșie traversează o zonă mai accidentată și își urmează traseul sinuos peste vârfurile Grui 1829 metri, Ruștei  1923 metri, Piciorul Popii 1836 metri, Mogoș 1815 metri și Bistricioru 1990 metri până spre Colibița și Pasul Tihuța.

Ploaia se înteţeşte și numaidecât trebuie să fac cale întoarsă. Cu regret am părăsit vârful dezgolit acum când cerul cu negurile sale, stăpânitorul oștașilor de piatră începe să arunce o perdea lăptoasă peste coastele priporoase ale Călimaniului. Mă  întorc exact pe acelaşi traseu respectiv pe la vârful Negoiu Unguresc urmând strict poteca marcată cu bandă roşie. În spate nu se mai vede mare lucru, ceaţa şi norii au pus stăpânire pe masiv. Doar în apropiere de vârful Negoiu Unguresc un covor splendid de bujuri de munte îmi fermeca privirea  la propriu. De piatră să fii la propriu și totuși sufletul ți se scaldă în admirație observând parcă cum  aceste fire purpurii se aștern grațios peste pieptul larg al muntelui.

A urmat apoi coborârea abruptă de la vârful Negoiu Unguresc spre șaua Negoiu.Între timp norii s-au ridicat iar razele apusului își făceau timide prezența. În apropiere de șaua Negoiu aveam să poposesc pentru o scurtă perioadă de timp într-un alt loc magic,  Popasul Franz Joseph. Aici la intersecția potecilor Călimanilor cu drumul istoric Via Maria Theresia Asociaţia Tăşuleasa Social a dat naștere unui proiect sportiv și cultural menit să reînvie farmecul de altădată a unor locuri minunate. Via Maria Theresia era un drum istoric de importanţă strategică construit în urmă cu sute de ani, cu scopul de a susține trupele militare grănicerești ale imperiului Austro-Ungar cu armament și hrană.  În timp drumul şi-a pierdut înseamnătatea şi rolul practic, el rămânand aproape intact sub culmile înnegurate ale Călimanilor. Din nefericire timp de mai mulți zeci de ani acest drum epic a fost dat uitării şi foarte puţini sunt aceia care ştiu de existenţa lui,  iar cei care îi cunosc istoria sunt foarte greu de găsit. Puținii drumeți care se încumetă să îl străbată nu știu de faptul că drumul lor, care leagă județul Bistrița-Năsăud de județul Suceava, pe vremuri lega Transilvania de Bucovina.

Dar legendele nu mor niciodată și grație Asociaţiei Tăşuleasa Social s-a procedat la reamenajarea, repararea și marcarea drumului sub forma unei poteci tematice, în același timp reabilitându-l cultural și istoric prin panouri informative care spun povestea seculară a celor care l-au construit și l-au străbătut. Informațiile care sunt prezentate prin panouri vizează, de asemenea, comportamentul corect pe munte și reguli de protejare a naturii. Poteca leagă judeţul Suceava (comuna Şaru Dornei) de Bistriţa-Năsăud (Pasul Tihuţa). Este singura din ţară amenajată într-un parc naţional şi cea mai lungă din România.

Nu trebuie uitat nici proiectul Via Maria Theresia demarat de aceeași asociație gândit și ca un exemplu de bună practică pentru competiții montane. Traseul are o lungime de 42,195 km și va rămâne unul constant de maraton, mountain-biking și drumeție, deschis pe timp de vară sau iarnă, zi sau noapte, pentru toți doritorii. Datorită locurilor de popas special amenajate, punctelor de hidratare semnalizate și panourilor informative, fiecare drumeţ va avea posibilitatea să se bucure de traseu şi să primească informaţii detaliate fără a fi însoţit de un ghid.  Fermecat de ultimele raze ale apusului îmi continui periplul spre vârful Rețițiș urmând unduirile lungi ale Via Maria Theresia.  Pe măsura ce avansam soarele spre asfințit învăluia decorul muntos al crestei Călimaniului într-un nimb purpuriu. Mi se părea că prind pe fața ei un surâs prietenos.  Dacă știi să le înțelegi și formele de piatră au duhul lor.  Sunt momente în care îți pare rău că le părăsești, ca după un tovarăș simpatic, ce te-au găzduit cu dragă inimă, dându-ți din sufletul lor tot ce au mai de preț.

Apoi s-a lăsat cortina mohorâtă a nopții cu întunericul ei hâd și respingător.  Am ajuns spre vârful Rețițiș în jurul orelor zece noaptea.  A urmat apoi coborârea prelungă pe serpentine spre lacul Iezer.  Într-un peisaj amorf și aparent lipsit de viață, un licăr de lumină răzbate în valea largă, muzică, râsete.  Cu siguranță vajnicii iubitori ai Călimaniului își petrec timpul în leagănul său presărat cu comori neprețuite. Am poposit la malul lacului Iezer în jurul orelor 11 jumătate noaptea iar primirea aproape familiară a oamenilor care m-au întâmpinat acolo va rămâne o amintire de neuitat din ciclul periplurilor mele montane prin Carpații României. La lumina vie a focului am depănat amintiri frumoase, povești despre farmecul și atracția magnifică a Carpațiilor. Țin și acum să mulțumesc acelor familii din Harghita care m-au făcut să împărtășesc în decorul feeric al Călimaniului clipe plăcute și minunate uitând parcă de tot efortul istovitor al unei zile lungi plină de provocări și trăiri la intensitate maximă. A fost parcă visul unei nopți de vară.

După o odihnă de câteva ore,  ultima zi în paradisul Călimanului m-a surprins admirând în zorii dimineții oglinda lacului Iezer. Situat la poalele  masivului Rățitiș lacul glaciar Iezer cu o suprafață de 1200 mp, o lungime de 45 m și lățimea de 35 m adăpostește în zona limitrofă o vegetație diversă de arbuști și o faună variată de mamifere. Adâncimea apei variază între 3 și 5 metri. Are o formă triunghiulară, vârful acestuia marcând și zona de evacuare a apei din lac. Este alimentat de două izvoare, iar apa din lac se varsă în pârâul Puturosul. Prin forma sa nu ai putea spune că este neapărat o frumusețe, asemenea celor glaciare, aș zice mai degrabă că este o curiozitate naturală din cei mai înalți munți vulcanici din țară. Lacul este una dintre rarele apariții lacustre din munții vulcanici de la noi, trecut în categoria lacurilor de baraj natural.  Deci, este un lac frumușel, înconjurat de jepi frumoși parțial uscați pe maluri, situat la 1650 de metri altitudine, pe versantul dinspre Toplița- Lunca Bradului, al Munților Călimani. S-a format prin prăbușiri succesive ale aglomeratelor de andezit, și care au blocat câteva pârâiașe ale râușorului Puturosul, în spatele acestor aglomerate formându-se un lăcușor de 1300 de metri pătrați și de 3 până la 5 metri adâncime. Se ajunge acolo urmând drumul forestier ce coboară de pe creastă sau drumul forestier cu marcaj triunghi albastru ce urcă de la Cabana Lomaș pe pârâtul Puturosu sub vârful Puturosu.  În apropiere de zona lacului se face legătura  și cu poteca de creastă bandă roșie ce vine de la Păltiniș peste vârful Iezerul Călimaniului 2032 metri potecă care în zona vârfului Călimanul Cerbului 2013 metri se intersectează cu poteca marcaj bulina albastră ce vine de la Gura Haitii, Neagra Șarului și Vatra Dornei.

Pășind la malul lacului nu ai cum să nu rămâi impresionat de această apariție lacustră insolită, în peisajul cu abrupturi impresionante. și jnepeni, la buza pădurii care urcă până la 1550-1600 de metri, pe versantul mai însorit al Rețițișului Căliman. Iezerul, pădurea de jos, jnepenișul și mlaștinile înalte sunt incluse într-o rezervație cu plante relicte glaciare, în suprafață de 322 de hectare, care face parte din Parcul Național Călimani.  Povestea Călimaniului a ajuns la final.  Am scris poate mai mult ca și în alte articole dar asta se datorează și  faptului că trăirile, provocările, emoțiile,  intensitatea momentelor au fost mai mari ca în alte părți, făcându-mă și acum să rememorez detaliu cu detaliu această fabuloasă aventură în cel mai nordic masiv pe care l-am străbătut în Carpații României. Ultima parte a drumeției a fost lungă odisee pe forestiere pe triunghi albastru  prin Poiana Brandu Ciont apoi pe valea pârâului Puturosu până la cabana Lomaș și de acolo binecunoscuții și istovitorii kilometri spre Gura Secului și Toplița care mi-au tocit bocancii la propriu și mi-au generat serioase bătăi la tălpi. Ajuns în jurul după amiezii în Toplița privind înspre coasta Călimănelului am oftat cu regretul de a nu putea admira un ultim tablou apoteotic al zonei cu defileul Toplița – Deda în toată splendoarea lui.  Însă experiența trăită aici pe unul dintre cei mai frumoși munții nordici ai României m-au făcut să meditez profund și să-mi doresc cu ardoare ca în perioada imediat următore să mai am ocazia să vizitez decorul paradiasiac al Orientalilor cu seria de masive nordice Rodnei, Suhard, Bârgău, Bistrița, Maramureșului și Obcinile Bucovinei.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Munţii Călimani sunt cea mai tânără unitate muntoasă din ţară, situată în nordul ţării, suprafaţa lor întinzându-se pe teritoriul a patru judeţe (Bistriţa-Năsăud, Suceava, Mureş şi Harghita). Munţi de o frumuseţe irezestibilă, sălbatică şi pură, Călimanii sunt, totodată, încărcaţi de istorie şi legende, ei rămânând de-a lungul veacurilor martorii taciţi ai istoriei. Aici dacii îşi celebrau morţii, ţăranii îşi păstoreau turmele, haiducii se ascundeau, şi istoria îşi croia drum pe un traseu ce străbate culmile pe aproape toata suprafaţa masivului, de la est la vest şi de la vest la est. Deși drumeţia a fost lungă și epuizantă pe alocuri presărată cu nenumărați kilometri de forestier munții Călimani sunt unul dintre masivele de poveste ale României pentru care i voi păstra în memorie si vor avea un loc special în sufletul meu pentru tot restul vieții. Vor rămâne în memorie brazii colosali asemenea unor lumânări cei mai mari brazi pe care i-am văzut în viata mea, farmecul cascadei Lomașița,ascunsă timid în pădure, peisajul de poveste de pe vârful Rețițiș, belvederele superb spre zona Vatra Dornei, dihania de vârf Negoiu unguresc care mi-a mâncat ficații, perdeaua de mister de pe vârful Pietrosul Calimanilor, cariera de sulf de pe vârful Negoiu românesc, peisajul de poveste din Poiana Franz Josef, Lacul glaciar Iezerul Călimaniului caz unic în Carpații României și într-un masiv vulcanic și nu în ultimul rând covorul splendid al bujorilor de munte răsăriți timid printre stânci. În rest forestierele, bătăile la tălpi, căldura și uneori ploaia au fost cât de curând date uitării. Țin încă odată să mulțumesc și oamenilor inimoși din zonă în special pădurarului din Lomas, acelor familii din Toplița alături de care m-am simțit ca în familie la lacul Iezer și băiatului din Toplița Vale care m-a scutit de o lungă porțiune de forestier. La revedere munții Călimani. Veți rămâne în amintire ca un loc de poveste la granița a trei regiuni istorice Ardeal, Moldova și Bucovina cu oameni calzi și primitori asemenea naturii fermecătoare ce îi înconjoară.