I. PREZENTARE GENERALĂ

Cuprinşi între dealurile domoale ale Depresiunii Transilvaniei şi Câmpia Tisei, Munţii Apuseni formează veriga ce închide spre vest arcul Carpaţilor româneşti. Ocupând o suprafaţă de circa 20 000 kmp, ei apar ca o insulă muntoasă de formă aproape rotundă. Niciunde în Carpaţii româneşti alcătuirea geologică nu se face mai resimţită în relief ca în Munţii Apuseni. Subsolul este un mozaic de formaţiuni geologice de toate tipurile şi de toate vârstele. Aici se întâlnesc şisturi cristaline, calcare, conglomerate, gresii, argile şi toată gama de roci eruptive de la granite şi riolite la andezite şi bazalte. Ca vârstă ele se întind de-a lungul întregii scări a timpului geologic, de la proterozoic la cuaternar. Acestei mari diversităţi de constituţie a subsolului îi corespunde o tot atât de mare varietate a reliefului. În Munţii Apuseni se alătură plaiurile domoale, platourile alpine, conurile vulcanice, crestele zimţuite şi pereţii verticali. Marea diversitate a peisajului, consecinţă a alcătuirii geologice, permite împărţirea Munţilor Apuseni în subunităţi caracteristice. O primă delimitare trebuie făcută între partea nordică a Munţilor Apuseni şi cea sudică. Limita între aceste două mari diviziuni o formează valea Arieşului, de la Turda până la Cîmpeni, apoi valea Arieşului Mic până la izvoare; de aici ea urmează valea Leuca până la vărsarea ei în Crişul Alb şi apoi pe acesta, în continuare, până ajunge în Câmpia Tisei. Munţii de la nord de valea Arieşului, mai vechi şi mai înalţi, sunt constituiţi mai ales din şisturi cristaline, calcare şi roci eruptive. Aici se pot distinge două masive importante: Munţii Gilău la est şi Munţii Bihor la vest, limita dintre acestea urmând valea Albacului (afluent al Arieşului) şi valea Belişului (afluent al Someşului Cald). Partea nordică a Munţilor Bihor o constituie Munţii Vlădeasa, individualizaţi printr-o alcătuire geologică total diferită (roci eruptive). Limitele Munţilor Bihor şi Vlădeasa sunt date în general de forme pregnante. La nord valea Crişului Repede delimitează net Munţii Vlădeasa. La răsărit Depresiunea Huedin (mai precis valea Henţului, afluent al Crişului Repede) mărgineşte Munţii Vlădeasa, iar valea Belişului (afluent al Someşului Cald) şi valea Albacului (afluent al Arieşului) delimitează Munţii Bihor de Munţii Gilău. Spre sud Munţii Bihor se întind până în valea Arieşului Mic, iar spre apus, până în Depresiunea Beiuş. Spre nord-vest limita cu Munţii Pădurea Craiului este dată de valea Meziadului şi de cursul mediu şi inferior al văii Iadului.

În Munţii Vlădeasa, întâlnim roci mai noi, de vârstă mezozoică superioară şi chiar neozoică. Nu este vorba însă de roci sedimentare sau metamorfozate, ca în Bihor, ci de roci vulcanice. Aceste roci sunt rezultatul unor puternice erupţii vulcanice care au dat naştere la curgeri de lave ce alternează cu strate de cenuşă şi cu blocuri smulse din fundament. Aria de răspândire a produselor vulcanice din Vlădeasa este foarte largă, ea acoperind aproape 500 kmp. Dintre rocile sedimentare de aici, reduse ca întindere, menţionăm gresiile şi conglomeratele cretacice superioare, în care s-au format cascadele de la Săritoarea Ieduţului şi Răchiţele-Vălul Miresei. În părţile joase ale masivului, unde eroziunea a pătruns mai adânc, apar la suprafaţă corpurile eruptive întărite subcrustal. Aşa sunt granodioritele de la Budureasa sau cele de la Pietroasa. Carierele de la Pietroasa exploatează aceste roci dure pentru pavele. În unele părţi ale masivului, ca de exemplu la Stâna de Vale sau în zona de obârşie a văii Răchiţele, eroziunea a îndepărtat stiva de lave, de sub care apare fundamentul calcaros, asemănător rocilor din Bihorul nordic. Diferenţa atât de netă dintre structura geologică a Munţilor Bihor şi Vlădeasa, care se reflectă în relief, constituie dealtfel criteriul de separare a acestor două masive muntoase; limita dintre ele fiind trasată acolo unde rocile vulcanice încep să acopere calcarele şi gresiile mezozoice, adică în versantul stâng al izvoarelor Someşului Cald şi la izvoarele afluenţilor nordici ai Crişului Pietros (văile Bulz şi Aleu).

Munţii Vlădeasa, constituiţi din roci vulcanice, au un relief asemănător cu cel al Masivului Bihor: forme greoaie, masive, cu pante înclinate dar uniforme. Asemănarea vine şi de la înălţimea apropiată de cea a Bihorului (înălţimea maximă, 1836 m în vârful Vlădeasa; înălţimea medie a culmilor, 1 600 m), între cele două masive există însă şi o deosebire notabilă, consecinţă a suprafeţei mult mai mari pe care o ocupă Vlădeasa. Munţii Apuseni în întregime au fost nivelaţi în trecutul geologic, când ei se găseau la nivelul mării, ca o mare platformă de eroziune. La începutul cuaternarului ei au fost săltaţi de mişcările scoarţei şi aduşi la înălţimea actuală. Aşa se face că vechea platformă se găseşte astăzi la înălţimea de 1 600—1 800 m, unde apare ca un şes neaşteptat de întins şi plat, în ciuda marei înălţimi. Platforma de altitudine a Munţilor Apuseni are cea mai mare dezvoltare în Munţii Gilău şi apoi în Munţii Vlădeasa. În Bihor ea nu apare pregnantă datorită suprafeţei reduse a masivului, ceea ce a făcut ca apele periferice să o erodeze lateral, ea păstrându-se doar pe creasta principală a masivului. În Munţii Vlădeasa platforma este mult mai bine păstrată, din care cauză caracterul dominant al reliefului este dat de culmile largi, plate, cu relief şters. Ele sunt mărginite de văi mari, puternic adâncite, ai căror versanţi sunt înclinaţi. Roca dură, vulcanică, se manifestă prin abrupturi, cu enorme grohotişuri şi rupturi de pantă în albia râurilor, care generează numeroase cascade.

Munţii Vlădeasa au forma unei potcoave cu deschiderea spre nord. Scobitura potcoavei o formează bazinul hidrografic al Drăganului, care curge spre nord şi se varsă în Crişul Repede, formând axa de simetrie care îi desparte în două ramuri: ramura estică şi ramura vestică. Limitată la vest de Valea Drăganului, la est de valea Henţului (Henţii) şi apoi la sud de Someşul Cald, ramura estică a Munţilor Vlădeasa se întinde, de la nord spre sud, pe o lungime de 28 km. De-a lungul ei se succed o serie de munţi, nu prea bine individualizaţi deoarece şeile despărţitoare nu sînt adânci, înălţimea ei creşte treptat, începând din nord, din valea Crişului Repede. Primii munţi, joşi şi împăduriţi, sunt lipsiţi de importanţă turistică: Măgura Sebeşului (760 m), Măgura Tranişu (974 m) şi Măgura Vişagului (l 097 m), pe care satele ajung aproape până pe culme. O înşeuare puternică, determinată de izvoarele văilor Vişagu şi Tranişu (prima, afluenţă a Drăganului, a doua, a Henţului), în care şi-a găsit loc vatra satului Vişagu, marchează începutul propriu-zis al crestei principale a Vlădesei. De aici înălţimea crestei creşte brusc şi în muntele Stînişoara (l 690 m) ajunge să domine sectorul nordic al masivului. Puţin mai la sud, pe creastă se instalează golul alpin şi începe adevăratul peisaj de munte cu stâncărie şi muchii laterale puternice. Muntele Vlădeasa, care urmează, este constituit dintr-o creastă destul de ascuţită ce culminează în vârful cu acelaşi nume, de 1836 m, al doilea vârf ca înălţime al Munţilor Apuseni. Spre vest, din creastă se desface o culme abruptă, acoperită de grohotişuri, Tarniţa, iar spre est mai multe picioare domoale şi împădurite, unul dintre ele adăpostind cabana Vlădeasa, ridicată în larga Poiană Frînturi. Este Chicera Orzeştilor, care spre nord-est se aplatizează transformându-se în platforma Rogojel. Aproape de terminaţia sudică a Muntelui Vlădeasa, din creasta principală se mai desface o culme spre sud-est care aduce o notă cu totul aparte în peisajul destul de monoton, creat de rocile eruptive. Este culmea Pietrele Albe, cu pereţi albi şi abrupţi de calcare, culme ce atinge în Piatra Grăitoare 1 557 m.

Calcarele se continuă şi mai la sud generând un relief carstic tipic în bazinul Văii Seci şi al văii Boica (Făgeţel). Pe vale, mai jos, se găseşte frumoasa cascadă Răchiţele. Izvoarele Văii Seci şi cele ale văii Zârna (afluent al Drăganului) au ferestruit adânc creasta principală dând naştere şeii între Munţi (l 517 m), cea mai coborîtă şa de pe creasta principală a masivului, unde ia sfârşit Muntele Vlădeasa.

Spre sud peisajul se schimbă total. Aici începe platforma care retează creasta la altitudinea de 1 600 m. Creasta principală a masivului se transformă în platouri întinse, străbătute de pâraie ce curg leneş pe albii puţin adâncite, dând naştere la locuri mocirloase şi turbării. În lungul crestei se separă mai mulţi munţi, nu prea individualizaţi, abia despărţiţi de şei puţin adîncite şi care culminează în cupole rotunjite ce domină cu puţin platforma. Aceşti munţi sînt Vîrfuraşul (l 688 m), Nimăiasa (l 589 m), Micău (l 640 m), Gardul de Piatră (l 622 m), Briţei (l 759 m), Piatra Grăitoare (l 678 m) şi Cumpănăţelu (l 650 m). Începînd din Nimăiasa, creasta principală se curbează treptat spre vest pentru a forma bucla potcoavei pe care o constituie în ansamblu Munţii Vlădeasa.

Din creasta principală se desfac o serie de culmi atât spre interiorul potcoavei, spre Valea Drăganului, cât şi spre exterior; între culmile interioare menţionăm pe cea care se desface din Vîrfuraşul, despărţind valea Zîrna (la nord) de Valea Crăciunului (la sud) şi culmea ce se desface din Briţei şi se îndreaptă spre nord. Ultima este cea mai importantă culme secundară din întregul Masiv Vlădeasa, constituind un munte de sine stătător ce culminează în cele trei vârfuri Buteasa, din care cel mai înalt este de 1792 m. Muntele Buteasa separă Valea Crăciunului (la est) de izvoarele propriu-zise ale Drăganului (la vest). De semnalat, pe una din văile ce coboară din Buteasa spre vest, frumoasa cascadă Moara Dracului.

Dintre crestele ce se desfac din ramura estică a potcoavei spre exterior menţionăm doar câteva: scurta culme ce se ramifică din platoul Nimăiasa şi merge spre est, până în vârful Ţiglăul, închizînd spre sud bazinul Văii Seci. Acest bazin avansează mult spre vest determinând o inflexiune importantă a crestei principale a masivului pe porţiunea dintre şaua între Munţi şi platoul Nimăiasa. A doua creastă importantă se desface din vârful Nimăiasa şi se îndreaptă tot spre est trecând prin vârfurile Muncelul Mare (l 542 m), Căciulata    (l267 m) şi se termină în Măgura Călăţele (l 404 m). Ea formează cumpăna de ape între bazinul Crişului Repede (prin valea Răchiţele, de fapt izvoarele Henţului) şi bazinul Someşului Cald (prin pârâul Firei). În bazinul Someşului Cald încep formaţiunile calcaroase ale Munţilor Bihor, fapt pentru care culmea menţionată formează şi limita dintre Munţii Vlădeasa şi Munţii Bihor. Celelalte culmi, care se desfac spre sud, aparţin astfel Bihorului.

Ramura vestică a Munţilor Vlădeasa este limitată la est de Valea Drăganului şi la vest de văile afluente ale Crişului Negru, apoi de Valea Iadului. Ea se întinde pe o lungime de 50 km. Diferenţa considerabilă de lungime lată de ramura estică se explică prin faptul că ea este mult mai sinuoasă din cauza unor văi care o abat de la linia nord-sud. Ea se deosebeşte de ramura estică şi din alte puncte de vedere (înălţime şi forme de relief). Singura porţiune în care se păstrează caracterul de culme alpină, cu pante abrupte, stâncăriş şi gol alpin, este cea sudică, care se racordează cu ramura estică în şaua Cumpănăţelu. Primii doi munţi — Cîrligaţi (l 694 m) şi Cornu Muntelui (l 652 m) au încă caracterul de platformă, cu culme teşită. În Cornu Muntelui creasta face un cot de 90° şi se îndreaptă spre nord. Muntele Bohodei (1 654 m), care urmează, are o creastă ascuţită şi abrupturi puternice, mai ales spre vest, spre bazinul Crişului Negru. O şa adîncă îl desparte de muntele Poieni (1 627 m), piramidă proeminentă cu forme regulate. Acesta este un important nod orografic căci aici începe o a doua creastă a masivului. Creasta principală se îndreaptă spre nord şi separă bazinul Drăganului (la est) de cel al Văii Iadului (la vest). Valea Iadului face, în zona de izvoare, o buclă puternică trecând de la un curs est—vest la unul sud—nord. Creasta principală urmăreşte această schimbare de direcţie făcînd o primă inflexiune importantă în vîrful Poiana Dragoteanului. O a doua inflexiune este determinată mai la nord de pârâul Sebeş, afluent al Văii Drăganului. Întreaga zonă nord-vestică a Munţilor Vlădeasa, care se întinde până în Crişul Repede, nu depăşeşte 1 500 m înălţime este aproape complet împădurită şi ca atare este lipsită aproape de interes turistic. Menţionăm de pe creasta principală doar primele vârfuri, imediat la nord de muntele Poieni, căci, fiind în imediata apropiere a staţiunii Stîna de Vale, sunt adesea vizitate. La nord de vârful Poieni urmează dealul Muncelul din care se desface spre-nord-vest o creastă scurtă ce culminează în Aria Vulturului (1 345 m); apoi vârful Muncelul    (1 411 m), Piatra Calului (1 463 m) şi vârful Poiana Dragoteanului (1 444 m). A doua creastă care se desface din vârful Poieni se îndreaptă la început spre nord-vest, apoi spre nord. Ea separă bazinul Văii Iadului de o serie de văi tributare Crişului Negru. Vârfurile mai importante de pe ea sunt: Custuri (1 386 m), Dealul Mare (1 210 m), Dealul lui Ilie       (1 007 m), Piatra Tisei (1 057 m), Bălinţei (1 015 m), Măgura Beiuşele (1 004 m), Dealul Mare (957 m) şi Piatra Bulzului (918 m). În continuare creasta se îndreaptă spre nord-est pierzând treptat din înălţime şi se termină în valea Crişului Repede. Creasta este interesantă din punct de vedere turistic doar pe porţiunea dintre vârful Poieni şi Piatra Bulzului prin faptul că pe aici trec traseele ce leagă Stâna de Vale de Peştera Meziad. În sine ea oferă privelişti frumoase doar pînă în Piatra Tisei, iar pe porţiunea Poieni — Dealul Mare  (1 210 m) prezintă spre sud-vest versanţi foarte înclinaţi cu văi abrupte şi cascade. Elementul turistic major al acestei zone îl prezintă Valea Iadului. Izvoarele ei se adună într-o mică depresiune aproape plată, în care se găseşte situată staţiunea Stâna de Vale, înconjurată de păduri dese de molid şi fag. Mai jos valea intră în chei sălbatice, tăiate adânc în roci vulcanice. Pantele sunt înclinate şi atât pe văile afluente cât şi pe ea se formează mai multe cascade uşor de vizitat: Săritoarea Ieduţului (pe un afluent, pe stânga), Vălul Miresei (de pe un afluent, pe dreapta) şi sălbatica cascadă Iadolina (chiar pe firul Văii Iadului).

La aproximativ 20 km de la izvoare, apele Văii Iadului se adună într-un lac artificial determinat de barajul Leşu. Este un lac lung, sinuos, care conferă zonei un aspect poetic de fiord norvegian. Imediat în aval de baraj Valea Iadului trece prin zone calcaroase care, chiar dacă nu o strâng în chei înguste, aduc în peisaj nota caracteristică carstului, manifestat aici prin pereţi vertiginoşi, ciuruiţi de guri negre de peşteri. În bazinul Văii Iadului se cunosc 40 de peşteri, dintre care Peştera cu Apă din valea Leşului este declarată rezervaţie speologică. În lungul văii calcarele formează două fâşii distincte, separate de zone de apariţie a rocilor cristaline şi detritice, care îndulcesc uşor pantele, fără ca peisajul major, de vale adîncă şi cu fund larg, să se schimbe prea mult.

În ceea ce privește vegetația masivului ca peste tot în Carpaţi, şi în Munţii Bihor şi Vlădeasa vegetaţia este etajată pe verticală, prezentînd a succesiune de sus în jos: goluri subalpine, păduri de molid, păduri de fag, păduri de amestec de fag cu stejar. Golurile alpine apar începînd de la altitudinea de 1 600 m în sus. Cum înălţimea maximă nu depăşeşte 1 850 m, vegetaţia este mai puţin tipică decât în munţii mai înalţi ai ţării, lipsind de pildă aglomerările de plante pitice, înghesuite, zgribulite de frig şi vânt. Asociaţia vegetală nu este astfel alpină, ci subalpină. Pe platourile de altitudine ale Munţilor Vlădeasa predomină ierburile – ca ţăpoşica (Nardus stricta), păiuş (Festuca rubra şi F. ovina), firuţă (Agrostis tenuis), viţelar (Anthoxacum odorafum), trin (Deschampsia tlexuosa), ovăscior (Helictotrichon versicolor), la care se adaugă specii de trifoi (Trilolium alpestre şi T. pratense), de rogoz (Carex transsilvanica şi C. caryophillea) şi diverse plante cu flori ca scrîntitoare (Potentilla iernata), vioreaua (Viola canina), turta (Carlina acaulis şi C. vulgaris), vulturică (Hieracium auricule, H. pilosella şi H. aurantiacum), mărţişor (Geum montanum) şi cimbrişor (Thymus pulegioides). Pe locurile mai pietroase apar afinişurile (Vaccinum myrtillus şi V. uliginosum), merişorul de munte (Vaccinum vitisidaea), specii de ochii şoricelului (Saxifraga cuneilolia şi S. luteoviridis), oiţe (Anemone narcissiflora), scânteiuţa de munte (Potentilla Iernata), parpian (Antennaria dioica), mai multe specii de şopârliţă (Veronica), la care se adaugă muşchi (Hypnum şi mult Pogonatum), iar dintre licheni, pe sol Ceiraria islandica, iar fixaţi pe stîncăriş Rhizocarpon geograficum, Lecidea etc. Un element caracteristic părţii inferioare a golurilor alpine îl constituie jneapănul (Pinus mugo), ce apare destul de des în zona vârfurilor Vlădeasa și Buteasa. Mai frecvent este ienupărul pitic (Juniperus sibirica) care formează covoare joase întinse. Al doilea etaj de vegetaţie, al răşinoaselor, este bine dezvoltat în bazinele râurilor Drăgan, Iad, Someşul Cald şi Arieş (în bazinul superior), între altitudinile de 1 200 şi 1 600 m. În el domină molidul (Picea abies), la care se adaugă destul de rar bradul (Abies alba) şi, încă mai rar, laricele. Covorul vegetal al pădurii de molid cuprinde – măcrişul (Oxalis acetosella), floarea paştelui (Anemone nemorosa), trei răi (Hepatica nobilis), diverşi clopoţei (Campanula abietina şi C. patula), degetăruţ (Soldanella hungarica), năpraznic (Geranium robertianum), rotungioara (Homogyn alpina), unii arbuşti cum ar fi scoruşul (Sorbus auzuparia), diverse ferigi (Dryopteris carthusiana ssp. austriaca, Athirium felix femina), numeroşi muşchi (de pildă Polytrichum şi Brium) şi diverse ciuperci, cum ar fi barba caprei (Clavaria flavd), gălbiori (Chantharellus cibariui), gheba de brad (Armillarict mellea). Zona fagului este dominată de fag (Fagus silvatica), însoţit de platan (Acer pseudoplatanus), secundar (de pildă pe stîncărişul de la Săritoarea Bohodei) de mesteacăn (Betula verrucosa). Asociat apare un mare număr de esenţe de arbori, arbuşti şi subarbuşti, diseminaţi uneori în masa făgetului, dar predominant la marginea acestuia, prin poieni şi zăvoaie. Peisajul cel mai caracteristic Munţilor Vlădeasa este cel al fâneţelor, faimoasele fâneţe ale Ţării Moţilor care încântă ochiul şi mirosul în lunile iunie şi iulie  şi se etalează până spre platforma carstică Pietrele Doamnei. Un peisaj aparte din punct de vedere al vegetaţiei îl constituie zonele calcaroase, în cadrul cărora trebuie distinse platourile şi stîncăriile.  Stâncăriile de la Pietrele Doamnei sînt lipsite de vegetaţie lemnoasă din cauza absenţei apei, fapt pentru care ele apar ca goluri alpine, nejustificate prin altitudine.  Aici apar asociaţii de plante din pajiştile montane cum ar fi  margareta (Clirysanfemum leucanthemum), urmată de diverse ranunculacee, ca piciorul cocoşului (Raliuncilus psdatus, R. acer) şi gălbenelele de pădure (Ranunculus nemorosus), de clopoţei (Campanula abietina, C. patula), pătlagina (Plantago major, P. media, P. lanceolata), sunătoarea (Hypericum maculatum, H. perforatum), cornută (Cerastium caespitosum), coada şoricelului (Achillaea millefolium), rotungioară (Homogyne alpina), panseluţe (Viola declinata, V. tricolor), ciuboţica cucului (Primule veris), o garofiţă roşie (Dianthus tenuifolius), omagul (Aconitum vulparia), barba caprei (Tragopogon pratensis), buruieniţa albă (Euphrasia rosthoviana), ventriliţă (Veronia officinalis), degetăruţ (Soldanella major), arnică (Arnica montana), muşcatul dracului (Scabiosa lucida), iarba cerii (Centaurea austriaca), chimionul porcului (Peucedanum oreoselinum), spînzul (lielloborus purpurascens), ghizdeiul (Lotus corniculatus), turtă (Carlina acaulis), mai multe specii de vulturică (Hieracium jablonicense, H. biharianum, H. prodianum, H. lachenalii, H. blyttianum), omniprezenta păpădie (Taraxacum officinale) şi, toamna, brînduşa (Cochicum autumnale), precum şi numeroase graminee. Legat de fauna masivului pădurile întinse care îmbracă Munţii Bihor şi Munţii Vlădeasa adăpostesc numeroase specii de animale sălbatice. Urşii se găsesc în versantul vestic al Munţilor Bihor (Groapa de la Bârsa, izvoarele Crişului Pietros şi Aleului). Lupii trăiesc atât pe platourile calcaroase, cât şi în zonele mai coborâte dinspre Depresiunea Beiuş şi Huedin. Râmăturile de mistreţi le întîlnim mai în toate poienile. Exemplare de rîşi au fost semnalate în pădurile din bazinele Aleului şi Crişului Pietros. În pădurile de altitudine trăiesc cocoşii de munte şi foarte multe exemplare de veveriţe. Copiii de moţi au deprins chiar prostul obicei de a purta cozi de veveriţă ca trofeu la pălărie. Căprioarele se întîlnesc în mai toate pădurile din Bihor şi Vlădeasa.. În pâraiele de munte abundă păstrăvii care atrag mulţi pescari amatori.

În concluzie la cele anterior relatate putem spune că  Munţii  Vlădeasa se bucură de o mare şi veche popularitate turistică mai ales în rândul turiștilor clujeni și orădeni. Ea se datoreşte peisajelor deosebit de atractive, ce prezintă o mare variaţie, de la culmile golaşe alpine la pădurile dese de molid, de la pajiştile montane cu milioane de flori la impresionantele verticale de calcar. Marea atracţie o constituie însă formele carstice, ce acoperă întreaga gamă, aici fiind prezente cîmpuri de lapiezuri şi de doline, uvale şi polii, platouri carstice şi chei adînci, dar mai ales peşteri.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Celor dornici de frumos, de natură şi animaţi de dorinţa de a afla resorturile intime ale minunatelor privelişti ale României le-aș dori din suflet să aibă ocazia cândva să străbată minunatele poteci ale Vlădesei.  Ne e cam departe casa. Tocmai aici pe la Vlădeasa. Unde Clujul si Bihorul, Nu-și mai astâmpără dorul. Așa a început drumeția de la începutul lunii iunie 2019 în masivul Vlădeasa urmând ca și traseu de drumeție satul Bologa, valea Pârâului Hențu, valea Odrângușa, satul Rogojel, cabana Vlădeasa, stația meteo Vlădeasa, vârful Vlădeasa, Pietrele Albe, valea Stanciului, cascada Vălul Miresei, satul Răchițele. După o seară petrecută la Cluj rememorând anii de glorie a studenției noastre de mult apuse,  a doua zi dimineață urcăm în personalul Cluj Napoca-Oradea cu destinația Halta CFR Bologa. Trecând de Huedin nu te mai despart decât două stații până la Bologa localitate ce marchează intrarea în defileul Crișului Repede. Deși se anunța o vreme instabilă acum de dimineață pe cer a răsărit soarele iar natura strălucea în toată măreția podoabei sale, depline, din vremea zămislirii. Ne bucuram la gândul că vom călători prin frumusețea culmilor domoale ale Apuseniului de un pitoresc inedit. Nu ne așteptam la nici un peisaj altul decât cel al bucolicelor culmi, ondulate ce se pierd în zarea întinsă, încinsă cu brâu de ceață străvezie. După incursiunea prin celălalt capăt al țării pe plaiurile dobrogene faptul că mă aflam în cealaltă extremitate nord-vestică a acesteia mă făcea să reflectez că pâmântul țării noastre este atât de variat. Apar colțuri de o pasionantă atracție, tocmai de unde nu te-ai aștepta. Pierdut prin noianul acestor gânduri coborâm numaidecât în halta CFR Bologa la malul Crișului Repede.

Luăm o binemeritată gură de aer și ne repezim să studiem pe hartă traseul de urmat. Consultăm și GPS-ul însă același informații seci și descurajante. De aici și până la baza muntelui urma să străbatem 10 km obositori prin satul Bologa și amonte pe cursul pârâului Hențu. Însă acesta nu poate fi decât purgatoriul, căci în drum se ascund priveliști încântătoare. O luăm voinicește pe drum traversând Crișul Repede. Acesta cu apele grăbite și tulburi parcă ne salută vâzându-și repezit de treabă.  Oare nu el prin forța sa inefabilă cu dalta sa neprețuită sculptează unul dintre cele mai frumoase defilee ale României, aici la granița Ardealului cu Crișana.

După traversarea podului peste Criș poposim numaidecât pe ulițele satului Bologa. Drumețul necunoscător al locului și-ar fi văzut sănătos de drum însă cum să faci abstracție și să ignori această localitate unul dintre satele-comoară ale județului Cluj. Aflat în comuna Poieni, satul se afla la confluența râului Crișul Repede cu pârâul Săcuieu (Hențu). Deși în aparență un sat mic, Bologa este ideal pentru iubitorii de natură, istorie și cetăți medievale, neducând lipsă de importante obiective turistice. Un scurt popas a fost binemeritat admirând celebra moară din localitate precum și biserica ortodoxă din zonă una dintre cele mai interesante biserici ortodoxe, construită din piatră neagră de andezit.

Urmând ulițele satului și cotind înspre dreapta pe o culme am descoperit și urmele unei celebre cetăți medievale. Sebesvár denumita înainte de 1300, Cetatea Bologa a reprezentat una dintre cele mai importante fortărețe din istoria Transilvaniei și a Țării Românești. Donată în 1399 către Mircea Cel Bătrân (Domnitorul Țării Românești) de către Sigismund de Luxemburg, Cetatea Bologa avea să devina un punct de control important în drumul Sării, sarea fiind vitală în secolele trecute, fiind considerată ,,frigiderul” antichității. De asemenea, Cetatea Bologa a adăpostit numeroși oșteni de furia aprigă a otomanilor, cunoscând totodată și numeroase momente tensionate – fiind o zonă de conflict. Turnul donjon, situat în extrema de sud a cetății, se dezvăluie într-o alură triumfătoare iar ruinele cetății îți oferă senzația unei aventuri în timp.

Ne continuăm drumul în amonte pe larga vale a Henţului lăsând în urmă gospodăriile satului Bologa ce stau ca șiraguri de mărgele, gospodării autentice, cu viața ce gâlgâie, cu locuitori vrednici, hârșiți în muncă, având în spate muntele cu pășuni și păduri iar în apropiere locuri pentru agricultură. Drumul care le leagă, la tot pasul prezintă ademenitoare contraste de lumini, de forme, de pitoresc nebănuit.

Drumul  urcă lin pe valea principală, pe la poalele versantului stâng, pe lunca aici mai îngustă. Mereu în amonte, ajungem la un pârâu afluent pe stânga, la un grup de case situate la gura lui; este pârâul Tranişu, pe care duce un drum forestier. Continuăm pe malul stîng; versantul opus este împădurit şi are culmea acoperită de păşune. Trecem de confluenţa unui alt afluent pe stânga, apoi pe la o carieră. În amonte, valea şerpuieşte larg, prezentînd când sectoare deschise cu cline cu poieni, când zone înguste cu versanţi înclinaţi şi împăduriţi. După 2,5 km de la gura Tranişului, şoseaua traversează apa; valea se lărgeşte mult şi coteşte la stânga (sud-est); suntem în cotul mare al Văii Menţii-Hențu. În continuare urmăm pe vale în amonte, trecem pe lângă o mică carieră, apoi, când ea se mai lărgeşte, prin poieni cu mici grupuri de case, ajungem la o confluenţă mare, cea cu pârâul Odrînguşa (Vişagu), afluent pe stînga al Henţii. Este punctul în care părăsim Valea Henţu. De la halta Bologa până aici am mers circa 3 ore (aproape 10 km).

Ramura şoselei ce duce pe Odrînguşa coteşte la dreapta, traversînd firul Henţii; ea urcă lin pe malul stâng al Odrînguşei, pe lângă apă, prin fâneţele largi ce-l acoperă. Celălalt versant, expus spre nord-vest, este mai înclinat şi parţial împădurit. În amonte de o moară, clinele văii sînt simetrice, împădurite, iar lunca este lată de circa 80 m. Mai sus ajungem la confluenţa cu pârâul Vişagul unde se află un grup de case şi o moară; un drum urcă la dreapta până în localitatea Vişagu. Traseul nostru merge înainte având firul văii în stânga drumului; el trece pe la gura unui pârâu ce taie perpendicular malul opus, apoi pe lângă cîteva case situate tot pe malul opus şi ajunge la două case mai mari. Un stâlp de marcaj care se află în apropiere este singurul indiciu că suntem pe traseul bun. Drumul spre cabana Vlădeasa, din ce în ce mai îngust şi mai slab întreţinut, urcă acum lin pe valea acum mai strâmtă. Trecem de două pâraie ce vin din dreapta (cu drumuri de care pe ele) şi după 169 m de la al doilea pârâu, înainte ca valea să se bifurce, observăm în stânga o poteca ce urcă în versant. De la gura Odrângușei și până aici am făcut circa o oră și jumătate.

 

Traversăm valea mai jos de bifurcare şi suim din greu pe poteca îngustă marcată cu bandă albastră, pe o limbă de poiană, apoi prin pădure, pe versantul drept. După 15 minute, ieşim din pădure şi în urcuş mai uşor trecem prin zone cu ogoare, pe lângă o vâlcea, apoi pe lângă un grajd, până la culme; urmînd-o la dreapta, și astfel ieşim pe platforma Rogojel.

În curând norii amenințători de ploaie păreau că se înstăpâneau pe plaiurile pitorești ale Vlădesei prefigurând parcă un timp al zbuciumului oamenilor din aceste magnifice locuri. În rest liniște, o liniște tainică și ademenitoare. Jocul de lumini, decorul variat, așezările omenești, mozaicul de pășuni, nasc tablouri atât de atractive, încât timpul pare că nici n-ar exista. Nu te înduri să fugi pe lângă peisajul dinspre satul Rogojel.

Situat la 8 kilometri de centrul de comună, Săcuieu, satul Rogojel este amplasat la o altitudine medie de 1000 de metri, pe o platformă înclinată în direcția nord-est și dispus sub forma unor grupuri de gospodării răspândite pe versanții muntelui Vlădeasa. Oamenii locurilor au continuat să păstreze denumirile moștenite din moși-strămoşi pentru aceste interesante grupări (Modonești, Fundătură, Roșteşi, Pleșeşti, Dealu’ Domnului unele dintre ele provenind chiar de la numele familiilor care le constituie). Atestarea documentară a Rogojelului datează din 1740, deși viața s-a desfășurat aici cu mult timp înainte, lucru dovedit prin descoperirile arheologice ulterioare. În vechime, dată fiind răspândirea pe o suprafață însemnată a așezărilor umane, locuitorii se adunau pentru rugăciune într-un loc ce se numea “Dâmbul bisericii” –  “Rogo Deo” – “Rugăciune către Domnul”, pe vremea când nu aveau nici măcar biserică.  De aici provine și numele satului. Prima biserică din lemn s-a ridicat între 1712-1715, fiind însă arsă la reprimarea Răscoalei din 1784, după unele surse, după altele, în 1831. Izvoarele documentare descoperă o istorie foarte interesantă a bisericii din Rogojel, înălțată între 1832-1836 sub îndrumarea preotului paroh Galu Marin, numit aici în 1798, și slujind timp de 50 de ani în această parohie. Biserica a fost înălțată din pământ și piatră, trecând prin mai multe etape de restaurare, cam din 30 în 30 de ani. Este înscrisă în Patrimoniul Național Cultural, fiind singura biserică din zonă declarată monument istoric. Prin structura sa dar și prin valoarea simbolică acest lăcaș de cult vine să ne demonstreze că locuitorii acestei zone binecuvântate de Dumnezeu, cu toată greutatea traiului din zona montană, cu veri scurte și ierni lungi și grele, au fost puternic ancorați în tradiția creștină, acordând din vechime o importanță deosebită religiei, dar și școlii în această zonă montană a județului Cluj.

Pășind pe acest culmi nu ai cum să nu rămâi fascinat de peisajele care îți fură ochii, fără să vrei. Lumina soarelui care se ascunde pe după nori imprimă decorului natural un aspect multicolor, iar fânețele, tradițiile arhaice întregesc peisajul mai mult ca edenic al Vlădesei. Pe moment atunci cerul acoperit cu nori și crestele învăluite de neguri au fost ingredientele care avea să fie adaosul inedit al „picturii”, de altfel ca și specificul construcțiilor de lemn și ospitalitatea binecunoscută a locuitorilor de aici care pas de pas pe parcursul traseului s-au oferit din proprie inițiativă să ne indice cursul drumeagului spre cabana Vlădeasa. Traversând aceste plaiuri am împărtășit atunci un sentiment unic că în acel sat risipit în munte, în case din lemn și piatră, locuiesc și acum bătrâni pentru care viața încă se mai scurge în ritmul domol al tinereţii demult trecute,  că în fața ta drumul deschide porțile spre tradițional, original și autentic, ca într-o continuă regăsire a esenței spiritului românesc. Ulterior părăsind ulițele satului, universul paradisiac din jur ne-a îndemnat la o pauză și dominat de aceea atmosferă patriarhală m-am simțit acolo hoinar prin trecutul arhaic reținând parcă încă o dată citatul unui vechi istoric roman Daci inhaerent montibus, adică : Dacii se țin lipiți de munți.

Drumul nostru continuă printre case şi ajunge la o fântână. De la fântână drumul coboară lin tot printre case, fiind bine marcat; lăsăm la stânga un drum, apoi cotim la stânga şi ajungem la o bifurcare, urmăm la stânga pe ramura care urcă abrupt pe un drum cu mulţi bolovani până la o nouă ramificaţie de drumuri. Aici urmăm la stânga lăsând în urmă ultimele case ale Rogojelului. În faţa noastră se află o poiană mare; urcăm prin ea, cotim la dreapta, trecem de un gard lângă care se află cîţiva molizi şi, urmând marginea pădurii, ajungem în altă poiană cu largă perspectivă asupra platformei Rogojel. În dreapta noastră imediat, în pădure, Odrînguşa taie adânc versantul pe care-l suim.

Ceață ceață, negureață, Ia-te mai de dimineață. De pe dos și de pe față. În ciuda rugilor noastre insistente negurile nu s-au ridicat și acoperind de tot văzduhul au dezlănțuit o teribilă ploaie care ne-a pătruns până la oase. Temporar refugiați din calea furiei apelor ne-am adăpostit într-un vechi staul de vite iar urcușul  până la cabana Vlădeasa l-am făcut printre ropotele picăturilor de ploaie admirând peisajul bucolic al poienilor Vlădesei printre brazii acoperiți de neguri. Mai sus, pătrundem în pădurea de molid, apoi într-o poiană unde se află un izvor. De aici intrăm iar în pădure, apoi în altă poiană, Poiana Frânturi, de unde urmăm o culme spre sud-vest pe lângă o stâncărie. Puţin mai sus, o îngrăditură situată în stânga noastră trădează apropierea cabanei Vlădeasa, la care ajungem după circa 45 de minute.

 

Ajunși în dreptul cabanei, norii groși de ceață spre asfințit învăluiau într-o aură tainică peisajul bucolic al Vlădesei. În acest decor feeric natura parcă lua din nou înfățișarea de făptură ce parcă se pregătește de culcare. Mi se părea că prind pe fața ei un surâs straniu. În ceața alburie ce se întinsese ca o draperie de scamă pe luciul poienii, răzleț reperăm vitele la păscut care prin sunetul de talangă parcă prevesteau că e oră de vecernie. Adăpostiți sub acoperișul ocrotitor al cabanei am putut admira astfel un ultim tablou al serii. Cât de curând s-a pornit o nouă repriză de ploaie ce a dăinuit toată noaptea făcându-ne să lansăm scenarii pesimiste legate de cursul drumeției ce avea să se deruleze a doua zi. Însă o nouă zi poate fi un nou început, face parte din ciclicitatea vieții. Deocamdată ne bucuram de primirea călduroasă de la cabană, unde un ceai cald și veritabila mămăligă cu brânză și slănină gătită acolo ne-au făcut parcă să uităm de toată ploaia ce ne-a udat până la piele.  În camera de la mansarda cabanei la început printre reprizele de somn sesizam cum ropotele ploii băteau necontenit pe acoperișul de tablă și aveam o deplină satisfacție legată de faptul că ne aflam totuși într-un adăpost sigur. Cât de curând ne-am cufundat însă într-un somn adânc mai păstrând în minte și suflet aceea fărâmă de optimism că următoarea zi va fi cu totul alta.

Călătorului îi șade bine cu drumul iar carpatinului cu potecile nestemate ale muntelui. A doua zi dimineață cerul senin lacrimă ne-a făcut să împărtășim clipe de adâncă mulțumire. Mugetul vacilor despărțite de viței, behăitul oilor înfometate, cântecul cocoșilor care să cheme soarele la datorie, lătratul scurt al unui câine formau muzica obișnuită de deșteptare zilnică a vieții cabanei, aceeași mereu și fără știre, repetată în fiecare zori.  Am pășit, se vede cu dreptul la sculare. Norocul ne-a ieșit în cale, de când am coborât treptele din lemn ale cabanei admirând largul peisaj din apropiere.

Așadar continuăm aventura urmând ca valurile drumeției să ne lase purtați în continuare pe platoul Vlădesei  dezvăluindu-ne un tablou panoramic de poveste cu crestele înalte ale Apuseniului. De la cabană până la vârf traseul durează circa o oră, o oră jumătate dacă nu cumva te lași furat de frumusețile izbitoare ale peisajului ce te înconjoară. Aici simți pe bună dreptate cum melodiile maestrului Fărcaș vibrează într-un nețărmuit ecou inspirate fiind de puritatea şi frumusețea ancestrală ce caracterizează folclorul acestor locuri.

Așadar părăsim cabana Vlădeasa (1 469 m altitudine) urmând marcajul bulină roșie și suim pe drumul de care (carosabil şi pentru maşinile de teren) ce urcă puternic pe deasupra clădirilor anexe ale cabanei. El duce la început în serpentine, printr-o poiană largă, presărată cu rari molizi. Este o bună pârtie de schi pentru cei ce vin iarna aici. După 30 de minute poiana se îngustează şi devine un culoar prin pădurea înaltă şi deasă de molid. După 5 minute, culoarul face un cot la stînga şi ne scoate după alte 10 minute pe un tăpşan larg deasupra limitei pădurii. Semnele de marcaj au fost până acum rare (3 în total), dar orientarea nu este o problemă, căci drumul ne duce fără putinţă de rătăcire. Tăind costiş uşor spre dreapta cîştigăm treptat înălţime şi după 45 de minute de la plecare întâlnim un stâlp de marcaj cu semnul triunghi albastru  de care ne separăm aici, deoarece el urcă în creastă şi apoi coboară spre Valea Drăganului. Ieşim din drum şi facem cîţiva paşi ca să ajungem pe creasta principală a Masivului Vlădeasa, la altitudinea de 1 660 m. De aici avem o primă vedere asupra bazinului Drăganului unde ne atrage privirea un impunător bastion împădurit, Muntele Tarniţa, situat exact spre vest. La dreapta creasta pe care ne aflăm se acoperă curând de pădure, în schimb la stânga (sud) ea continuă teşită şi golaşă până în vârful Vlădeasa.

Reintrăm în drumul nostru spre Vlădeasa înscriindu-ne în versantul estic al crestei. El este bine tăiat şi urcă domol prin golul alpin; traversăm un pâlc de pădure cu ienuperi şi molizi piperniciţi, din care răsar câţiva molizi mai mari, scheletici, ce abia rezistă puternicelor vânturi care bântuie mai tot timpul anului. Ocolim astfel adânca depresiune a Răcadului ce se deschide la stînga noastră. După 30 de minute, pe versant, mai trecem un pâlc de pădure şi ajungem chiar pe creastă într-o şa, de unde înainte şi la stânga avem un vârf puţin proeminent cu o baliză, iar înainte şi la dreapta vârful Vlădeasa pe care este situată cabana meteorologică. Lăsăm vârful cu baliză la stânga şi cu un ultim efort urcăm panta ce ne duce pe vârful principal pe care îl atingem după 1½ oră de la plecarea de la cabană.

Ca o încununare a efortului depus am ajuns și pe vârful Vlădeasa, cel mai înalt vârf din Masivul Vlădeasa, atingând altitudinea de 1836 m. Culmea e formată din 2 vârfuri, Vlădeasa și Vlădeasa Sud, aflate la o distanță mică unul de celălalt și aproximativ la aceeasi altitudine. Acesta prezintă urme de periglaciațiune pe latura sudică,  ba mai mult, o mică urmă de căldare glaciară neformată în coborâre. Se spune că în zilele de decembrie, când norii sunt joși si aerul de peste ei este curat, de aici se pot vedea și crestele masivului Retezat. Vârful Vlădeasa (1 836 m alt.) este al doilea vârf ca înălţime al Munţilor Apuseni, dominînd partea nordică a întregului grup muntos, asupra căruia avem o vedere cuprinzătoare. Spre est se desfăşoară în planuri succesive terminaţiile Munţilor Vlădeasa, retezate de culoarul adînc al văii Menţii-Hențu, străjuit de culmea prelungă, împădurită, Runcu — Bogdanul. Dincolo de ea se aşterne Depresiunea Huedinului cu sate răsfirate şi reţeaua geometrică a lanurilor, cu livezi şi fâneţe pe plaiuri. Spre nord, în depărtare, dincolo de terminaţia nordică a Vlădesei, se zăresc culmile domoale, împădurite, ale Munţilor Şes. Spre vest privirea descoperă complicata reţea de văi a bazinului Drăganului invadată de păduri întinse, dominate de vârfuri şi creste stîncoase. Undeva în Valea Drăganului se zăresc aşezările de la Floroiu ale hidrocentralei şi capătul funicularului cu ajutorul căruia a fost ridicat barajul. Spre sud-vest privirea este atrasă de culmea pleşuvă, largă a culmii centrale a Munţilor Vlădeasa, creasta Buteasa cu cele două vîrfuri gemene_r precum şi inserţia ei în creasta principală a masivului. Aceasta, poate fi urmărită aproape pe întreaga lungime, de la vîrful Briţei la stînga, prin vârful Micău , pînă mai aproape, în Vîrfuraşul, pe care se zăreşte drumul ce duce prin Nimăiasa şi Piatra Tîlharului spre Padiş. În zilele senine, deasupra acestora se zăresc Bihorul nordic, cu Măgura Vânătă, vârful Bătrîna şi la orizont, culmea prelungă a Bihariei. Spre sud-est, în sfârşit, turul de orizont se închide pe masa enormă, greoaie, a Munţilor Gilău.

După ce ne-am umplut ochii cu această extraordinară privelişte, ocolim staţiunea meteorologică care ocupă un teren larg împrejmuit și coborâm domol pe culme până în dreptul unei păduri de molid. Traversăm acest tunel tainic și numaidecât avem ocazia să admirăm mai de aproape un alt peisaj de o rară frumuseţe: abruptul vestic al Pietrelor Albe, sub care se întinde zona de obîrşie a Văii Seci şi a Boicăi, acoperită cu păşune şi dăltuită în marmură albă ce străluceşte în bătaia soarelui.

Astfel aveam să descoperim o altă comoară ascunsă a masivului -Pietrele Albe pe care pe bună dreptate le-am denumit Salba de Piatră a Vlădesei. Pietrele Albe reprezintă un complex calcaros situat în arealul localităților Răchiţele şi Săcuieu, în sudul Masivului Vlădeasa, pe versantul stâng al Văii Stanciului. În cadrul acestora se regăsesc o mulțime de peșteri, avene și pereți verticali, fiind unul dintre locurile cele mai populate de pasionații sporturilor de stâncă: alpinism şi escaladă, altitudinea culminând în Vf. Piatra Grăitoare(1557 m). Traversând culmea simțim pe deplin cum aceste pietre ne cheamă, parcă ne șoptesc descântece vechi prin vocea vântului, ne toarnă apoi apa vie în picioare și ne fac să pornim spre ele fără să mai privim înapoi, fără regrete, doar cu gândul izbânzii de a pune din nou piciorul pe acest tărâm fermecat, de a respira din nou același aer cu pădurea. Pe moment am reflectat adânc și am dedus că e frumos Vlădeasa mai ales prin contrastul formelor de refief și varietatea peisajelor oferite. Dacă în prima zi în urcuș spre cabana Vlădeasa descopeream un Apuseni bucolic și pitoresc dominat de arhaismul așezărilor omenești de pe aceste plaiuri,  aici în sudul masivului domină stânca, cascadele și izbucurile menite parcă să spargă monotonia unei creste montane uniforme.

Străjuiți de aceste podoabe nestemate ale naturii continuăm traseul pe marcaj triunghi galben prin zona de pășune numită Boaică spre Răchițele urmând cursul potecii ce ne ghidează prin poieni și culmi domoale înspre valea Stanciului-Valea Seacă. În larga poiană ce se deschide la baza Pietrelor Albe am întâlnit o turmă de vaci și oi strașnic apărate de câinii cerberi ai zonei. Dar nu am întâmpinat dificultăți cu aceștia și astfel am putut purta un scurt dialog cu cei care mânau turma.  Aici parcă vitele şi oamenii trăiesc într-o tovărăşie duioasă. Unii pe alţii se sprijină în traiul comun,încolo; alte griji numai există;alte preocupări sunt de prisos. Uiţi de sărăcia şi resemnarea poporului, care-şi duce viaţa, aceeaşi cu a strămoşilor depărtaţi. O pânză uşoară, ţesută din petalele brînduşelor dese, se aşterne în păşunea aice mai verde. Grupuri de oiţe albe, ici colo câte o văcuţă tărcată, alb cu portocaliu, măresc mozaicul de culori, întregind tabloul zugrăvit de natură. E drumul natural, obişnuit, care trebuie să-l înfrunte locuitorii din.partea locului, măcar că duce spre satul Răchițele, unul din centrele mocă-nimii din Munţii Apuseni.

Părăsind aceste magnifice poieni a urmat o coborâre abruptă printr-un desiș de pădure, însă minunatele surprize ale Vlădesei sunt la tot pasul.  Aproape de ieșirea în drumul forestier aveam să reperăm o altă capodoperă a naturii specifică de altfel masivelor din Apuseni. Din măruntaiele muntelului am observat cum apa ieșea la suprafață susurând dezinvolt pe lângă picioarele noastre. Ce o mai fi și asta de unde a mai apărut și pârâiașul ăsta, și astfel am descoperit izbucul.  Conform dicționarului explicativ izbucul care îl mai întâlnim și cu alte denumiri:  izvor vaucluzian, exurgență, resurgență, galgoi, bigar,  este locul unde țâșnește, sub presiune, apa unui râu subteran, specific zonelor carstice, sub forma unui izvor care își aduce apele la suprafață printr-o galerie în formă de „U” formând uneori un mic lac  la capătul ramurii ascendente. El funcționează pe principiul sifonului: apa adunată într-un gol carstic iese brusc la suprafață în momentul când atinge nivelul cotului sifonului. Am ajuns astfel la Izbucul Apa Popii din care apele văii Seci ieșeau la suprafață cu un aer proaspăt, dezinvolt urmându-și voinicește cursul spre albia pârâului Valea Stanciului.

Admirând acest loc de o frumesețe sălbatică continuăm să coborâm și numaidecât ajungem la drumul forestier de  pe valea Stanciului în dreptul Minei vechi. De aici și până la cascada Răchițele-Vălul Miresei nu ne mai despart decât 3 kilometri. Continuăm relaxați drumul spre ultima comoară magnifică a masivului. Drumul forestier, marcat aici cu punct albastru, este din nou tăiat în calcare; clinele văii sunt mai domoale, pădurea mai rară; peisajul se schimbă brusc. Calcarul metamorfozat se dezagregă în fragmente mărunte, albe, zaharoide, aşa încît drumul pare tăiat în sare. Coborâm lin, având pe stânga clinele împădurite ale dealului Iconiţei. După o cotitură a drumului reperăm numaidecât Falezele de Granit semn că până la cascadă nu ne mai despărțeau decât câteva sute de metri.

Mai facem o cotitură pe drumul forestier și numaidecât pe partea stângă ajungem la buza săritorii punctul de plecare al cascadei. Pe partea dreapta un monumental tablou calcaros ni s-a înfățișat în cale fiind vorba de abruptul Țiclăului sau Plicăului ce veghea parcă ca un străjer milenar fascinanta podoabă a zonei ,Cascada Vălul Miresei.

Gâtuiți de emoție și de nerăbdare coborăm pe o serpentină a drumului destul de abruptă și numaidecât în faţă ni se dezvăluie cascada Răchiţele. Savuram astfel pe deplin sfârșitul apoteotic al drumeție noastre pe cărările nestemate ale Vlădesei. Înaltă de circa 50 m, săpată în conglomerate friabile apa se aruncă înspumată pe două trepte formând, la piciorul săritorii, o bulboană adâncă şi largă. La baza cascadei se află o masă şi câteva bănci de unde am putut admira atât şuvoiul de apă ce se prăvale peste stânci, cât şi teribilul abrupt din stânga (sud), cu faţa dinspre noi retezată şi crenelată de brâne înguste pe care stau aninaţi câţiva molizi ce par a sfida legile gravitaţiei. Considerată unul dintre cele mai frumoase locuri din România, Cascada Vălul Miresei se situează la 75 de km de Cluj, în zona Răchiţele. Nu întâmplător numită astfel, Cascada Vălul Miresei poate schimba viaţa femeilor ce o vizitează, cel puţin, aşa susţin localnicii. Drumul spre această cascadă trece prin satul Nemeşi din comuna Vidra, de aici şi a doua denumire a locului cu apa binecuvântată. La o distanţă de 10 minute de sat, priveliştea oferită de drumul spre cascadă fură inima oricărui turist. Căderea de 50 de metri a apelor cascadei anunţă cu mult înainte drumeţului apropierea de un loc nemaipomenit de frumos. Apele prăbuşite în adâncul întunecat al peşterii ies la lumină cu zgomot, pe o pantă moale, cam 150 de metri, apoi se reped peste un prag şi cad năvalnice. Legenda spune că la această cascadă, apele înspumate le vor spune fetelor care le este ursitul. Dacă bărbatul îşi stropeşte iubita cu apă, acesta îi va deveni soţ până la sfârşitul anului. Dacă nu, mireasa va rămâne singură pe vecie. Cascada Vălul Miresei s-ar fi născut, conform legendei, din lacrimile unor nuntaşi. Se spune că o mireasă ar fi alunecat pe stânci, voalul ei rămânând agăţat de stânci, unde nuntaşii ar fi plâns mult moartea ei, iar lacrimile lor au generat această cascadă. Forma cascadei aminteşte de voalul pe care mireasa îl poartă, prin tradiţie, la nuntă, ceea ce ar putea explica denumirea dată.

Drumul spre Răchițele și apoi returul spre Cluj Napoca ar fi de prisos să îl mai descriu, nu s-ar încadra în decorul pitoresc și bucolic anterior descris. Mi-a rămas însă puternic întimpărit în memorie acel final al drumeției în care răcorit de lacrimile acelei mirese nefericite din legende am împărtășit din nou un simțământ profund că prin pitorescul și frumusețea sa desăvârșită masivul Vlădeasa este acel colț de basm al Apuseniului, un loc idilic de care cu drag ne reamintim recitând versurile lui Coșbuc sau poveștile cu zâne și feți frumoși ale bunicii. Este un exemplu viu și o filă fermecătoare din cartea de povești a Carpaților României.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Vlădeasa este masivul cu păduri dese de molid, cu pajiști înțesate de flori multicolore, cu golașe culmi alpine de unde panorama se dechide aproape asupra întregului lanț carpatic romanesc. Atractivitatea este sporită în special de multitudinea formelor carstice, incluzand chei, platouri, peșteri și doline. Colindând munții Vlădeasa veți descoperi liniștea specifică înălțimilor, măreția naturii și frumusețea ei sălbatică, ospitalitatea, simplitatea și traiul linistit al moților. În plus, peisajele sunt în fiecare anotimp încăntătoare, oferindu-vă cadrul perfect pentru o vacanță relaxantă în aer liber. Așadar vă doresc din tot sufletul ca măcar o dată în viață să pășiți pe plaiurile mirifice ale Vlădesei care ocupă un loc aparte în arealul montan al Carpaților Românești.