I. PREZENTARE GENERALĂ

Munţii Giurgeului, parte integrantă a grupei centrale a Carpaţilor Răsăriteni, reprezintă rama vestică a cristalinului Munţilor Bistriţei mijlocii, care se desfăşoară între Valea Sec la nord şi Gruiul Sândominicului la sud, în Valea Oltului, flancaţi fiind de masivul Hăghimaşul Mare, pârâul Putna și Valea Bistricioarei spre est, iar spre vest de Valea Mureşului, Depresiunea Giurgeului, Valea Topliţei, respectiv Platoul vulcanic al Călimanilor. Sunt orientaţi nord-sud şi se întind pe o lungime de peste 50 km, iar în lăţime variază între 6 şi peste 20 km, acoperind astfel o suprafaţă de peste 800 km².  Încadraţi de masive muntoase înalte cum sunt Munţii Călimani, Munţii Bistriţei, muntele Ceahlău, Hăghimaşul Mare şi Munţii Gurghiului, precum şi de depresiunile Marelui Uluc al Carpaţilor Răsăriteni, Munţii Giurgeului apar, pe o hartă în relief, ca o zonă mai înaltă a acestuia din urmă. Ei sunt, în realitate, o treaptă coborâtă a cristalinului din Munţii Bistriţei moldovene, cu care se şi aseamănă — în special cu Munţii Bistriţei Aurii din nord. Climatul mai blând, unele elemente de structură şi chiar de relief, îi deosebeşte de aceștia. Culmile au orientări diferite, dar în general sunt dispuse nord-sud şi est-vest.

Fragmentarea lor puternică de către reţeaua hidrografică, ne permite să-i grupăm în trei subunităţi, care corespund aspectului fizico-geografic general al cadrului natural, şi anume: Munţii Borsecului, care încadrează la nord, vest şi sud, depresiunea cu acelaşi nume, având altitudini mai mari în creasta lor sudică (Vf. Chiozrezu Mare, 1492 m ; Vf. Sărmaş, 1399 m), dar şi în vest sau nord (Vf. Făget, 1309 m; Vf. Bîtca Mezoveşti, 1377 m ş.a.), traversaţi pe serpentine pitoreşti de Drumul Naţional nr. 15 Topliţa— Borsec—Tulgheş, prin şaua Creanga; Munţii Ditrăului, situaţi la nord de valea Belcina care trece prin oraşul Gheorgheni şi slab delimitaţi de cei ai Borsecului, la nord (În zona depresiunii Jolotca), având în bordura lor vestică depresiunea Giurgeului şi înalţi de peste 1500 m (Vf. Prişca, 1545 m; Vf. Ciohod, 1506 m); Munţii Voşlobenilor, situaţi în sudul văii Belcina şi până la gruiul Sîndominicului, aproximativ la confluenţa văii Naşcalatului cu Oltul, limitaţi de Hăghimaşul Mare şi depresiunea Giurgeului, cu altitudini mari în Vf. Ascuţit (1578 m) şi Muntele Negru (Arama Neagră — 1538 m).

Munţii Ditrăului şi Voşlobenilor mai sunt denumiţi în literatura ştiinţifică de specialitate şi Munţii Gheorghenilor sau Munceii Ditrăului şi Munceii Voşlobenilor. Aspectul lor fizico-geografic, numeroasele altitudini de peste 1500 m, crestele semeţe, însă, ne îndreptăţesc să nu-i denumim cu termenul de „Muncei”, folosit uneori, cum s-a arătat. Acestui complex muntos, înscris în perimetrul Munţilor Giurgeului, îi aparţin şi zonele depresionare Bilbor, Borsec, Jolotca şi Giurgeu, din Marele Uluc depresionar al Carpaţilor Răsăriteni.

Zona muntoasă cuprinde în structura sa petrografică roci cristaline, iviri de roci intrusive (granite şi diorite), cuverturi de calcare dure, piroclastite şi lave bazaltice, şisturi cristaline de epizonă şi mezozonă, cu alternanţe liniare de calcare jurasice, cuarţite şi roci porfirogene (Munţii Voşlobenilor). Zonele depresionare sunt alcătuite din strate sedimentare cu orizonturi de lignit levantin-cuaternar, depozitate în vechile lacuri, travertinuri (Bilbor, Borsec), turbă, etc. Relieful înalt corespunde nivelului de eroziune denumit platforma Giurgeului, similară suprafeţei Cerbu din Carpaţii Răsăriteni. Este disimetric, cu aripa vestică mai înaltă, cu interfluvii de asemenea bine înălțate care se termină, spre Depresiunea Giurgeului, ca nişte poduri largi de terase suspendate, cu planuri repezi de racordare spre nivelele superioare. Vegetaţia caracteristică masivului este cea de conifere, predominante fiind pădurile de molid (Picea excelsa), rar brad (Albies alba) şi fag (Fagus silvatica). Este răspândită, de asemenea, vegetaţia ierboasă de păşune şi fâneţe montane secundare, instalate în locul pădurilor de molid, în care predomină păiuşul (Festuca rubra v. fallax), ţepoşica (Nardus stricta) etc., precum şi o vegetaţie de mlaştini eutrofe şi oligotrofe (tinoave) cu o vegetaţie caracteristică (Sphagnum), Se întâlnesc pe alocuri specii de mesteacăn pitic (Betula nana şi Betula humilis), alun (Alnus viridis) şi tisă (Taxus baccata). Pădurile de fag montane sunt frecvente mai ales în partea sudică (Izvorul Mureşului). Un loc aparte îl ocupă  vegetaţia  din Depresiunea Borsec, cu specii rare şi floră fosilă bogată, identificată în argilele şi marnele cu cărbuni de vârstă levantină şi pleistocenă, cu specii de pin, fag, mesteacăn, stejar, carpen, rododendron etc. La cele actuale amintite, se pot adăuga arţarul (Acer pseudoplatanus), specii ierboase ca spînzul (Heleborus purpurascens), mierea ursului (pulmonaria officinalis), vioreaua (Scilla bifolia), crinul de pădure (Lillium martagon), anemonele (Anemone transilvanica), gălbenelele de munte (Ranunculus Carpaticus), omagul (Aconicum-moldavicum), caprifoiul (Lonicera xilosteum), horşti (Luzula pilosa), măcrişul iepurelui (Oxatis acetosella), genţienele (Genţiana asclepiadea), rogozul (Carex sp.), piciorul cocoşului sau floarea broştească (Ranunculus acer), nu-mă-uita (Myczotis palustris), busuiocul sălbatic (Prunella vulgaris), iarba cîmpului (Agroszis tenuis), trifoiul sălbatic (Trifolium pratense), ghizdeiul (Lotus corniculatus), muşchi (Sphagnum sp.), ferigi (Dripoteris filix mas) etc.  Și  fauna cunoaşte aici o bogăţie deosebită, atât în specii de vânat mare: ursul brun (Ursus arctos), cerbul carpatin (Cervus elaphus carpaticus), căprioara (Capreolus capreolus), lupul (Canis lupus), mistreţul (Sus scropha), precum şi vânat mic: pisica sălbatică (felis silvestris), rîsul (Lynx lynx), veveriţa (Sciurus vulgaris), numeroase specii de păsări: cocoşul de munte (Tetrao urogallus), cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix), alunarul (Nucifraga casyocatactes), uliul păsărar (Accipiter nisus), mierla (Turdus merula) şi multe altele, precum şi diferite specii de rozătoare, peşti (păstrăvul — Salmo trutta labrax m. forio), nevertebrate (lepidoptere, insecte) etc. În depresiunea Borsec au fost identificate alături de plantele fosile, numeroase specii faunistice, între care resturi de mastodonţi (Mastodon borsoni), diverse specii de moluşte, peşti, care atrag atenţia asupra climatului timpurilor terţiare, asupra faunei fostelor lacuri pliocene, din depresiunile acestei zone, mult diferite de cele de astăzi.

Condiţiile şi resursele naturale, trăsăturile specific muntoase ale cadrului geografic cu peisaj şi aer ozonat de munte, marea bogăţie de ape minerale carbonatate, pitorescul staţiunilor climaterice, înconjurate de păduri-parc, cărările umbroase cu aşternut de covoare de cetini, străbătând poieni şi trecând peste creste de munte, cu privelişti largi, mult gustate de turişti, fac din Munţii Giurgeului un domeniu cu un potenţial turistic deosebit de bogat în obiective foarte variate. Aceasta rezidă, în esenţă, în existenţa unor obiective de interes turistic ale cadrului natural fizico-geografic (peisaj, forme de relief atrăgătoare, stânci spectaculoase, văi sau creste muntoase, izvoare cristaline de munte, râuri sau turbării, păduri umbroase de conifere, faună bogată specifică Carpaţilor Răsăriteni); obiective economico-geografice de interes turistic (cariere pentru exploatarea materialelor de construcţii-travertin şi ditroit mai ales, obiective ale industriei forestiere, textile, alimentare, chiar culturi specifice de plante, în depresiuni), obiective istorice şi de artă (muzee, vestigii arheologice, monumente istorice şi arhitectonice), zone de interes etnografic, folcloric şi de artă populară, şi în special obiectivele cadrului natural care completează interesul turistic cu cel balnear şi climateric pentru cură de ape minerale şi aerosoli de munte, cu vegetaţie de conifere, atrăgând astfel turişti cu cele mai variate preferinţe şi gusturi exigente. Sunt renumite în acest sens staţiunile balneare şi climaterice Bilbor şi în special Borsec, ale căror regiuni muntoase oferă iubitorilor de drumeţie trasee uşoare, accesibile, deosebit de pitoreşti şi reconfortante cum sunt cele din preajma Borsecului spre Muntele Făget, Creasta Mezoveşti, Arcoza—Creanga sau cele pentru turiştii mai încercaţi spre Chiozrezu Mare, ca şi cele cu pornire din Bilbor spre Creasta Naurească ori Harlagii şi multe altele. Zonele de agrement şi divertisment din Borsec şi împrejurimi, staţiune de interes republican şi internaţional, oferă turiştilor multiple posibilităţi pentru a-şi petrece timpul liber în modul cel mai plăcut, prin odihnă activă, insistent recomandată tuturor de medici, plimbări uşoare pentru cura de aerosoli, spre Şapte Izvoare, Izvorul Străvechi, Izvorul Pierre Curie, Grota Urşilor, Peştera de Gheaţă, Cetatea Bufniţelor, Izvorul Bălcescu, Cariera de travertin (unică în felul ei, în ţară), zmeurişurile şi afineturile din apropiere etc. Pentru turiştii încercaţi, speologi, geografi şi naturalişti, itinerariile se desfăşoară pe creste şi cărări de munte sau spre peştera Şugău, recent descoperită, cu nestemate de stalactite şi stalagmite durate în milioane de ani de munca neobosită a apei peste stâncile calcaroase.Nu mai puţin pitorească şi atractivă este staţiunea Izvorul Mureşului din sudul Munţilor Giurgeului, cu un complex de condiţii fizico-geografice deosebit de favorabile (presiune atmosferică de altitudine potrivită, climat, aer ozonat) etc. De mare interes se bucură zonele Bilbor şi Voşlobeni pentru bogăţia folclorului şi a artei populare, pentru costumele, cântecele, dansurile şi obiceiurile tradiţionale ale localnicilor, pentru diversele elemente de interes etnografic; oraşele Topliţa şi Gheorgheni pentru construcţiile lor vechi, muzee, (Topliţa inclusiv pentru apele termale), şi alte obiective culturale sau istorice. Multe satisfacţii încearcă cei ce admiră în cadrul natural al Giurgeului valoroasele specii de animale rare protejate de lege, adevărate nestemate ale Carpaţilor noştri, care populează aceste plaiuri, completând valorosul potenţial turistic al acestui cadru muntos. Toate aceste elemente anterior expuse pe larg îmbie pe deplin turiștii la drumeţie şi odihnă pe plaiurile muntoase ale Giurgeului.

 

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Izvoarele marilor râuri au exercitat mereu o fascinație aparte, asemenea celei induse de vârfurile marilor munți. Pentru a ajunge la unele dintre ele s-au purtat adevărate bătălii, nu puține înregistrate ca eșecuri și cu eroi căzuți pe teren. “Războiul” cu izvoarele Nilului, cel mai lung fluviu al lumii, a durat milenii, abia în 1938 fiind declarat câstigat; iar izvorul Amazonului, al doilea fluviu al lumii, a fost cucerit în 1971, după exact 471 de ani de la descoperirea gurii sale de către europeni. Acum e pace pe glob din acest punct de vedere. Asta nu înseamnă că râurile lumii pot curge liniștite, că nimeni nu le va mai  tulbura obârșiile. Doar pentru că ele există, este suficient motiv pentru a vrea să le vedem și noi.  Dar această umană curiozitate nu poate fi satisfăcută chiar printr-o simplă vizită la locurile cu pricina. Se repetă adesea, dacă nu istorii, măcar întâmplări din epopeile marilor expediții; încă un motiv serios pentru a năzui la asemenea țeluri. Coborând acum cu picioarele pe pământ romanesc, de ce să nu recunoaștem că și multe dintre apele care udă meleagurile noastre poartă aure care ne pot lesne ademeni și strica tihna câte unui sfârșit de săptămână, pentru a merge și a le cerceta locurile de baștină. Un exemplu elocvent în acest sens sunt izvoarele râurilor Mureș și Olt.  Mureșul și Oltul doi frați, două râuri care au modelat spiritul și caracterul a două regiuni istorice, Ardealul cu oameni calmi răbdători asemenea cursului lin și liniștit al Mureșului și Oltenia cu oameni iuți și inimoși asemenea cursului zvăpăiat al Oltului, toți acești oameni regăsindu-se în interiorul unei Românii pitorești și plină de legende. Despre cele două râuri emblematice ale României se știu doar din informaţiile seci de la geografie că ar izvorî din masivul Hăşmaşu Mare şi că între cele două izvoare ar fi o distanță de doar câțiva kilometri. Până aici nimic interesant ce poate fi spectaculos să vezi două şipote nenorocite. Dar se pun atunci firesc o serie de întrebări. De ce aceste două râuri au căpătat aură de legendă ? Oare de ce acolo de unde ele pleacă și își urmează cursul zbuciumat se spune că ar fi o împărăţie ? Oare Mureşul chiar curge liniştit şi întunecat ?, Oltul e chiar voinic și sfărâmicios ? Oare chiar există turnul de miazănoapte și turnul de miazăzi ? Întrebări care la o primă reflexie par a fi niște banalităţi, cum să creadă omul modern în legende copilăreşti. Şi totuşi gândul de a face o expediţie prin acele locuri tainice m-a frământat de mult. Mă şi credeam un fel de Livingstone descoperind cascada Zambezi sau jucând rolul exploratorilor englezi pasionaţi de descoperirea izvoarelor Nilului. Însă curând curiozitatea a devenit o obsesie şi o banală vizită la librăria Humanitas pentru achiziţionarea unor hărţi de drumeţie m-a făcut să descopăr şi o hartă cu munţii Giurgeului, şi astfel o primă dilemă a fost desluşită. De fapt atât Mureşul cât şi Oltul nu izvorăsc din munţii Hăşmaşu Mare cum sec ni s-a predat şi am fost terorizaţi cu extemporale la geografie, ci tocmai din munţii Giurgeului. Însă curând aveam să mă lămuresc de unde a izvorât de fapt această confuzie. Al doilea lucru care m-a făcut să cred că uneori dacă îţi doreşti cu ardoare un lucru.  acesta este pe cale să se realizeze, l-a constituit faptul că există şi un traseu turistic care îţi dă ocazia să vizitezi izvoarele celor două râuri. Şi gata, aventura putea să înceapă. Ţin să spun că nu am călcat niciodată până atunci pe tărâmul Harghitei în plin ținut secuiesc. Chiar dacă la început am avut unele ezitări ţinând cont de legendele prefabricate despre aceea zonă am hotărât totuși în acel sfârșit de septembrie 2018 că merită explorat şi acest colţ de Românie cu adevărat pitorească și cu un farmec aparte. Și am plecat spre localitatea Izvorul Mureşului. Trecând de Sfântu Gheorghe şi defileul Tuşnadului, dintr-o dată s-a deschis în fața noastră depresiunea Ciucului mare şi plată cu localităţile Sînsimion unde se fabrică celebra bere Csikisor de a cărui gust desăvârşit aveam să aflu mai târziu, Sâncrăieni de unde provine celebra apă minerală Harghita, Miercurea Ciuc şi Mădăraş. Până aici nimic spectaculos, o banală călătorie cu trenul unde călătorii vorbeau în limbaj local iar noi exploratorii păream total atipici faţă de acest fenomen al trenului şi al vieţii liniştite ce se derula prin acele locuri. La un moment dat după o culme ni se dezvăluie un tablou desăvârşit, masivul Hăşmaşu Mare în toată splendoarea lui, masiv compact, calcaros, luminat de razele blânde ale soarelui într-un decor feeric de sfârşit de septembrie. Fabulos. Dintr-o dată, și aceea vastă depresiune am simţit cum se strânge din dreptul localităţii Sândominic iar trenul a început să urce parcă într-un pas-trecătoare la fel ca la Predeal. În jurul nostru au apărut brazii şi un decor de munte adevărat fiind astfel brusc introduşi în ţinutul de poveste de la Izvorul Mureşului.

După o scurtă perioadă de timp am coborât confuzi în gara CFR de la Izvorul Mureşului. Linişte şi pace pe aici, nici un lătrat de câine, doar în surdină se auzea răzleţ sunetul unui ceardaş unguresc. Izvorul Mureșului este o locație puțin cunoscută și foarte puțin căutată de către turiști. Într-un fel există si o parte bună a acestei probleme pentru că aici nu s-a instaurat izul acela de loc comercial. Este exact imaginea din poveștile copilăriei cu câteva casuțe împrăștiate pe un deal la poalele muntelui, toate albe acoperite de zăpadă și coșuri fumegând în amurg. Stațiunea a prezentat interes până în anii ’90, fiind preferată în general de elevi si studenți. După aceasta perioadă, fără nicio investiție importantă, Izvorul Muresului și-a pierdut turiștii de odinioară, acum fiind mai mult o zonă de tranzit. Numele locului provine de la un izvor aflat destul de aproape de drumul principal, pe care localnicii l-au creditat a fi izvorul râului Mureș. Specialiștii susțin însă ca izvoarele Mureșului sunt situate mai sus în munti și că de fapt denumirea dată acelui izvor este menită să atragă turiști în zonă. În mare așa  și este, acest izvor al Mureșului fiind principalul punct de atracție pentru turiștii care vizitează zona.  Stațiunea este mică, brăzdată de drumul principal, cu căsuțe cochete înflorite pe marginea șoselei, toate încadrate într-un peisaj pitoresc superb. La Izvorul Mureșului, oamenii și-au păstrat tradițiile proprii specifice ținutului secuiesc și pentru că nu au avut valuri de turiști ca prin alte părți, nu le-au modelat în funcție de cererea turistică. Ca un paradox, deși se situează într-o zonă considerată pol al frigului în România, aproape de Miercurea Ciuc, Izvorul Mureșului se află pe primul loc într-un top al localităților unde soarele este prezent pe cer cele mai multe ore într-un an.  Una peste alta trecând peste aceste aspecte meritam o recreere benefică de câteva zile, în mijlocul naturii și departe de ceea ce înseamnă oraș urmând  a combina utilul cu plăcut în explorarea tărâmului de basm al Harghitei.

La pensiune am fost primiţi bine de o gazdă foarte ospitalieră care şi-a dat tot concursul ca şi scurta noastră şedere să fie cât mai plăcută. Dornici de aventură am plecat repede să explorăm împrejurimile într-o scurtă drumeţie pe vârful Greţeş din masivul Harghita. Traseul este unul scurt de circa 45 de minute și nu necesită un efort sporit. După o scurtă traversare a şoselei naţionale urmând marcajul triunghi roșu ne-a întâmpinat cum se cuvine peisajul de basm al Harghitei cu brazi mari şi falnici. Toamna își arăta roadele iar pomii plini de mere te îmbiau parcă să le guști nectarul dulce.

Urcând culmea Grețeșului pe traseul desenat de pârtia de schi am putut admira în voie întreaga zonă, pitorescul localităţii Izvorul Mureşului, falnica creastă a Hăşmaşului precum şi masivul Giurgeu unde se aflau ascunse cele două comori ce urmau a fi descoperite şi dorite cu atâta râvnă. Atingând culmea Grețeșului peisajul ce ți se deschide în fața ochilor e spectacular și ai senzația trăirii unei reverii de o zi. În fața ochilor se deschide un larg circ dominat de fantastica formă, ruinele de marmură ale masivului Hășmașu Mare de sub care curge cel mai de seamă afluent al Oltului. Jos, valea largă, cu pășunea fragedă; în fund lucirea variată, după bătaia soarelui a Hășmașului; în față satul Sândominic, cu casele strânse grămadă, vestit odată prin industria olăritului. Sunt clipe de emoționată frumusețe, care te face tocmai să-ți fie dragă natura, nu numai pentru că e din țara ta, ci în sine ca motiv de mulțumire și răscolire de gânduri, mai ales când o socoți în strânsă legătură cu oamenii. Ascunzișul acesta din țară are și o atracție mai adâncă. E inima geografică a României, de unde izvorăsc cele trei mari râuri -Mureșul, Oltul, Bicazul Bistriței -răsfirate apoi în trei direcții deosebite; spre Moldova, Muntenia și Ardeal. Povestea născocită de popor pentru a lămuri apropierea izvoarelor Oltului și ale Mureșului poate căpăta prin dispoziția geografică a celor trei cursuri de apă, o semnificație simbolică. Masivul Hășmașu Mare de departe domină regiunea. Cu înfățișarea munților Dolomitici îți aduce aminte parcă de Monte Cristalo, e farul de orientare a regiunii, văzut până ce treci de Miercurea Ciuc.  Prin sculptura amănunțită a stâncilor goale parcă întrece în gingășie masivul Bucegi, mai ales atunci când l-am surprins că soarele l-a învăluit în lumina trandafirie a apusului.

Văzut în plin aici de pe culmea Grețeșului, în contrast cu întunecimea pădurilor, Hășmașu Mare, paza văii Oltului,izolat ca și Ceahlăul, apare ca un tablou măreț și gingaș totodată.  De aici pierzându-te cu privirea în zare poți observa cum Oltul curge tulbure, în albie largă. A devenit în scurt timp matur, domol, dar impunător, cu largi cotituri pe fondul Ciucului de Sus, ținut neted, înconjurat de munți, fundul unui vechi lac de pe urma căruia au rămas câmpuri de turbării. Dintr-o parte se lasă lin în ultimele valuri munții Ciucului iar pe cealaltă parte spre apus, se ridică pieptiș de lavă ruginie, urmele vulcanilor stinși a căror cratere se înșiră pe spinarea munților Harghitei până la Tușnad.

La cât de frumos era peisajul din jurul meu vă spun sincer că nu-mi puteam potoli setea de cunoaştere cred că nici dacă aş fi sorbit cu totul izvorul Mureşului şi al Oltului. Un amurg desăvârşit în care am putut reflecta în voie despre faptul că în România mai pot exista încă zone liniştite şi curate, nealterate de impactul destructiv al unui turism agresiv cu aer de bâlci şi miros de mici.

A doua zi pornim de dimineață devreme iar ora 07:00 ne-a prins în plină negură încercând să explorăm primul obiectiv vizat: izvorul geografic al Mureşului. Pe uliţele satului din nou o linişte desăvârşită, răzleţ se auzea doar un sunet de cocoş. Oamenii aceştia păreau încremeniţi în liniştea lor.

Inițial urmăm drumul marcat cu triunghi galben și bulină albastră ce ne indica că ar duce la vârful Arama Neagră (Fekete Rez). La scurt timp copleșiți la propriu de negurile Harghitei întâlnim niște lucrători forestieri. Inițial am fost abordați în limba maghiară pentru ca mai apoi reușind într-un fel să ne înțelegem cu ei ne-au indicat că spre izvor puteam să urmăm și drumul de tafuri ce o cotește de pe drumul principal spre dreapta.  Le urmăm îndemnul ce-i drept un pic confuzi din perspectiva negurii ce ne împiedica a repera o viziune clară asupra terenului.  În scurt timp traversând o poiană ne-am afundat în tunelul de brazi falnici şi viguroşi ai Giurgeului. Acoperiţi de neguri părea ceva fabulos şi tainic în acelaşi timp. A fost unul din puţinele momente în care eu cel puţin m-am simţit mic şi neînsemnat în acest labirint de conifere. Toţi aceşti brazi şi molizi semeţi şi viguroşi păreau nişte oştaşi care păzeau cu străşnicie zona. Într-adevăr acolo simțeam cum Giurgeul capătă aura unei împărăţii desăvârșite.

Urcând tot mai sus simțeam cum ne învăluie tainica întunecime a pădurii, lupta arborilor pentru lumină.  Liniştea pădurii ne poartă pe aripile închipuirii, crezându-ne parcă pe vârf de munte. Ajungem în final într-o primă poiană unde reperăm o stână. O descoperim ca indiciu pe hartă și astfel ne mai crește moralul. Era în jurul orelor 09-09:30, negurile dădeau să se ridice iar lumina orbitoare a soarelui, frăgezimea ierbii în contrast cu silueta nemişcată a catargurilor înalte ale molizilor, împodobiţi cu pânza cetenilor, te ţintuiesc locului, simţind cum se adâncesc în suflet dorinţi de viaţă, născute din viaţa naturii. E leacul ei.

În continuarea traseului drumul de tafuri  deschide larg orizont variat asupra culmilor dinspre Muntele de Aramă acoperite în continuare de brazi monumentali. Am avut o reflexie de moment;  cu siguranță acolo în huluzul pădurii bate inima necontenită a bătrânului Mureș. Nu ne mai rămânea decât să îl descoperim, operațiune ce nu  ni se părea a fi prea complicată. Așadar să mergem mai departe.  Negurile tot se depărtează fără să se rupă. Conturul munţilor apropiaţi apare ca o dungă închisă. Cărarea urcă din nou în domnia bradului. Cu cât suim, cu atât lumina se întăreşte. Prima rază de soare aruncă pete vesele în întunerecul pădurii

Pădurea ia sfîrşit iar un plai întins se deschide înaintea noastră. Îndărăt, peisajul muntos a căpătat o nouă faţă. Reperăm culoarul unei văi înspre care încă persistă o mare de neguri albe, din care răsar culmile ca nişte insule. Valurile se mişcă încet, străbat în văile laterale, acoperind piscurile mai joase. Sunt două lumi deosebite. Dedesubt dorm satele sub scutul negurelor, care opresc razele soarelui, dar înăduşă zgomotul. Deasupra aici sus e împărăţia luminii şi a liniştii. Fiecare bob de rouă al ierbii aici, pare un diamant, iar pe bolta senină zbor norii ca nişte făpturi fermecate.

Dar… timpul trece în contemplări şi drumul are o ţintă. Suişul unui munte e oglinda vieţii. Nu te poţi opri în loc. Te cheamă vîrful cel mai înalt ce-l ai în faţă, năluca veşnicei speranţe de mai bine, mai frumos, mai satisfăcător. Însă pentru noi atunci mai greu era de deslușit ținta. Din aceea poiană necunoscută se despărțeau ca în povești șapte poteci iar confuzia alegerii uneia dintre ele ne-a demoralizat sau cel puțin ne-a descumpănit pe moment. Harta nu ne oferea nici un reper doar informația seacă că izvorul Mureșului se află în pădure.  Plăteam acum prețul nesăbuinței de a ne abate de la traseul marcat iar gândul de a abandona îndrăznețul demers al nostru începea să se instaleze tot mai persintent. Dar…o tresărire de moment și o idee genială, mai rămânea GPS-ul de pe telefonul mobil. Cu o fărâmă de semnal folosim Google map și iată localizăm izvorul Mureșului care conform indicațiilor era la circa 900 de metri de locația unde ne aflam noi.  Un val de bucurie ne cuprinde sufletul;  bătrânul Mureș nu ne-a lăsat în voia sorții iar gândul de a servi un ceai cald din apele sale milenare a devenit tot mai persisent. Așa că hai sus pe cai cum s-ar spune. GPS-ul ne-a îndreptat calea spre o culme abruptă brăzdată de roțile nemiloase ale tafurilor. În curând urma să intrăm din nou în pădure.

În pădure simțim din nou mirosul pătrunzător al cetinii și pășind atenți încercăm să pândim izvorul. Semnalul GPS s-a pierdut dar poteca era clară. Cât de curând auzim licărul unei ape. Cobor un pic și mărginit de un țarc reperez în sfârșit comoara mult visată. Instantaneu încep să cânt vestita melodie a Mureșului: Mureș, Mureș apă lină. Nu curgi în țară străină, Că și apa ta-i română, Floare din grădină. Originea denumirii Mureş: provine din cuvintele celtice muor= mlaştină, baltă şi acha=râu, deci moraha râu băltos, mlăştinos. Denumirea săsească Miersch, Muresc, este cel mai aproape de această formă arhaică, după părerea lingviştilor. Izvorul geografic al râului Mureș se află la altitudinea de  1485 m altitudine pe versantul sud-vestic al Muntelui Negru în apropierea Vârfului Fagului, şi localnicii, pe primii câţiva km îl cunosc sub denumiri variate: pârâul Varului, pârâul Baci sau pârâul Forica, afluent al pârâului Mare. Lungimea totală a râului Mureş este de 789 km, din care 80 km în judeţul Harghita și 768 km în România.

Și uite așa încep poveștile, să născocesc legendele ce se împletesc cu realitatea. Mureşul micuţ şi plăpând se porneşte în lunga sa aventură traversând localitatea Voşlobeni, urmându-şi cursul spre Topliţa unde îşi sapă defileul său celebru, creionându-şi apoi drumul spre Deda, traversând podişul Târnavelor, îndreptându-se spre Aiud, Alba Iulia, Deva, Lipova, Arad şi părăsind teritoriul României urmând a se văsa liniştit în Tisa pe teritoriul statului ungar. O călătorie lungă şi fabuloasă pornind din acest loc tainic şi liniştit. Mânându-și apele agale spre podișul transilvan, pierzându-și destinul spre câmpiile pustei ungare bătrânului Mureș  i se mai cântă și versurile:  Mureș, Mureș apă lină, trece-mă în țară străină, Și-mi fă parte de hodină.  Facem un scurt popas, servim ceaiul mult visat și culegem simbolic o sticlă cu apă din Mureș pentru a o împărtăși acasă împreună cu cei dragi. Cât de curând ne punem în mișcare luându-ne la revedere parcă de la un prieten drag. Cu același susur și clipocit al apei ce dăinuie de milenii.  Mureș parcă cu lacrimi în ochi ne salută și el de rămas bun. El a fost și va rămâne statornic aici  pe când noi oamenii ne risipim viețile și destinele efemere în voia sorții.  La circa 10 minute de la izvor urmând marcajul bulină albastră  am reperat refugiul de la Izvorul Mureșului, un frumos loc de popas pentru turiștii dornici să viziteze culmile Giurgeului și implicit izvorul Mureșului.

Cotim la dreapta și la nici 5 minute ne aflăm pe vârful Arama Neagră sau Fekete Rez. Aici peisajul nu ne oferă nimic spectaculos motiv pentru care presați și de negurile ce începeau din nou să domine văzduhul am pornit-o degrabă spre Izvorul geografic al Oltului.

După traversarea vârfului Fekete Rez şi o coborâre anevoioasă de pe culme pe marcaj triunghi roșu am intrat într-un alt decor fascinant. Drept în faţă ni s-a deschis panorama cu Poiana Locfei un loc de o neasemuită frumuseţe presărat cu nişte vechi stâne. Traseul în continuare ne indica faptul că urma un urcuş spre vârful Hedieş şi coborârea în poiana Kovacs Peter.

Deși în poiană marcajul lipsește cu desăvârșire orientarea se face urmând drumul care urcă culmea cea mai înaltă. Nouă ce-i drept ne-a dat un pic bătăi de cap însă nu întratât să nu intuim calea cea dreaptă. Urcăm în desișul pădurii și în curând o ploaie mocănească cu vânt nemiloasă ne tulbură un pic moralul. O pânză deasă de picături mascate se ţese în curmezişul drumului. De după fiecare trunchi de arbore, ca din răscolirea unui cuib de şerpi, se iţeau şuviţe albe de apă, ce tăiau drumul în curmeziş, apucând pe unde le venea la îndemână, ca să se rostogolească în goană la vale. N-aveam ce face.Trebuia să înaintăm.  Simțeam cum liniştea obişnuită a înălţimilor împădurite se transformase într-o neîntreruptă muzică infernală. Ăsta este muntele te primește uneori și te mâgăie sub razele blânde ale soarelui dar te și poate biciui cu vânturi și ploi năprasnice iar ploaia de pe Giurgeu a fost una dură ce am simțit-o până la piele.  Dar pentru Olt eram dispuşi să facem orice. Atingând vârful Piciorul Hedieș 1567 metri unde nu-mi aduc aminte să fii făcut altceva decât să fii sorbit o gură de coniac a început coborârea prelungă pe culmea Sărăturii pisaţi de ploaie şi vânt. După un trap prelungit de circa o oră și jumătate aveam să descoperim în sfârşit şi decorul pitoresc de unde izvorăşte Oltul descris cum nu se poate mai bine de Geo Bogza. Un peisaj cu adevărat fascinant o poiană cum rar îi este dat ochiului să vadă, un loc tainic în care pe bună dreptate legenda se împleteşte cu adevărul – Poiana Kovacs Peter şi casa Oltului. Oltule cu ape dulci, te rugăm frumos să curgi. Iar el dintr-o troacă ne ascultă, şi nervos cum a fost întotdeauna îşi porneşte cursul zbuciumat traversând trei trecători şi urmându-şi apoi calea liniştit spre malurile Olteniei. În comparaţie cu Mureşul care stă taciturn şi ascuns timid într-o pădure, Oltul beneficiază de un decor desăvârşit. Nu pot să uit acel schit de lemn de la izvor care nu face altceva decât să încarce cu spiritualitate acest loc tainic. În continuare prinzând parcă un curaj nebun Oltul îşi sapă cursul în malul mohorât senzaţie amplificată poate şi datorită ploii care ne-a tocat sistematic, spre localitatea Bălan, Sândominic, taie depresiunea Ciucului spre Miercurea Ciuc, creionează un defileu de poveste la Tuşnad, nervos o ia spre Racoş- Baraolt unde din nou sapă un nou defileu, brăzdează Ţara Făgaraşului face din nou o cotitură spectaculoasă şi porneşte curajos spre Turnu Roşu – Cozia unde cu forţe noi dezlănţuite îşi sapă ultimul defileu care l-a consacrat şi în legendele populare. În final plictisit şi istovit de atâtea lupte poposeşte pe malurile Olteniei şi îşi urmează cursul agale spre Dunăre, gura sa de vărsare fiind la Turnul Măgurele. Dar toată această poveste tainică începe de aici din dreptul gospodăriei CovaciPeter.

Trăiam astfel o împlinire sufletească că legenda Oltului și Mureșului s-a împletit cu adevărul. Pot să spun acum cu sufletul împăcat că legenda întotdeauna are un sâmbure de adevăr, că există cu certitudine împărăţia, turnurile şi cei doi fraţi care şi-au trasat destine diferite prin negura zbuciumată a timpului. Şi totul poneşte de aici din decorul de poveste al Harghitei, la poalele munţilor Giurgeului. Poposind în dreptul izvorului Oltului am luat drept amintire și dintrânsul o sticlă cu apă pentru a o împărtăși cu cei dragi. Ne-am retras degrabă într-o frumoasă filigorie amenajată vizavi de izvor unde ne-am schimbat hainele ude,  am mâncat și degrabă am pornit spre pasul CovaciPeter. Ca un mesaj de la revedere am încercat să reperăm din nou crestele Hășmașului însă hidoasele neguri nu ne-au lăsat să savurăm din plin acest spectacol. S-a tras cortina urmând a rămâne doar cu acele frumoase peisaje surprinse pe Grețeș cu o zi în urmă.  Nu peste mult timp, circa vreo doi ani când am mers în Hășmaș,  aveam să revăd din nou aceea Poiană a Fericiților cum am denumit CovaciPeter de astă dată într-o altă ipostază inundată de soare și cu același izvor al Oltului cu șopot lin, ca un cântec ademenitor de zâne.  Coborârea spre Gheorgheni ar fi de prisos să o mai descriu a fost lungă și sâcâitoare însă în final am părăsit Giurgeul cu simțământul deplin că fiind un masiv mai puțin umblat farmecul aici constă tocmai în faptul că totul e neprevăzut,  rămâne de descoperit, neanunţat. Dezamăgirile călăuzei uneori a marcajelor lipsesc, pentru că imaginaţia nu e înşelată, ci întrecută de realitatea unor locuri legendare.

 

 

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Expediția în munții Giurgeului a  rămas una plină de legende împărtășite la lumina feerică a unui splendid sfârșit de septembrie 2018. Pășind și voi pe aceste meleaguri ale Harghitei îmi doresc ca și pe viitor fie ca noi românii și maghiarii să trăim în pace și liniște în locurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu luminați și călăuziți de forța atotputernică și binefăcătoare a naturii.