I. PREZENTARE GENERALĂ

Monument emblemă al Vâlcei Montane denumit de unii pe bună dreptate Crăiasa Olteniei sau Piatra Craiului Olteniei, Masivul  Buila-Vânturarița este locul în care peisajele de basm se împletesc cu tăcerea pădurilor și cu muzica ritmică a apelor.  De asemenea este locul în care sălbăticia naturii te conectează cu trecutul, cu firescul firii umane, locul în care singurătatea pare doar un alt veșmânt misterios,  dincolo de care încep să se scrie poveștile, în taină. Prin aceste locuri magice cu ușurință se poate înfiripa o frumoasă poveste de dragoste cu muntele, pe potecile pline de farmec ale pădurilor care înconjoară Băile Olănești sau pe cunoscutele drumuri forestiere dintre Bistrița, Pietreni, Arnota, Iezer, Pahomie și Pătrunsa. Pășind pe aceste plaiuri nestemate ale Vâlcei montane simți numaidecât că ceva te atrage ca un magnet, dăruindu-ți în același timp bucurie, liniște, alinare fizică și emoțională. Stațiunile frumoase din județul Vâlcea, cunoscute dintotdeauna pentru izvoarele cu apă vindecătoare și pentru aerul curat, au ajuns să fie un fel de acasă pentru mulți dintre turiștii care aleg să își petreacă măcar câteva clipe în sânul naturii descătușați la propriu de grijile, stresul și greutățile vieții contemporane.

Buila-Vânturarița este o zonă specială, un masiv calcaros aparte în Carpații Meridionali. Aici încă se mai găsesc păduri întinse cu fagi semeți și poieni cu flori rare dar și pâlcuri de pădure de tisă, un conifer întâlnit foarte rar în sălbăticie în restul țării. Munții aceștia au fost sculptați timp de milioane de ani de micii afluenți ai Oltului ce au format sectoare de chei abrupte și spectaculoase cum ar fi Cheile Bistriței Vâlcene, Cheile Costeștilor sau Pietrenilor, Cheile Cheii, Cheile Olănești, care ascund privirilor drumețului grăbit peșteri și grote, unele adesea suspendate.

Oriunde te uiți, te vor surprinde ca într-un mozaic plăsmuit cu trăsături fine, peisajele uimitoare ale pădurilor de mesteacăn, fag și molid, străbătute de izvoare ce și-au format mici cascade, creste ascuțite de calcar, abrupturi de stânci prăvălite, culmi domoale cu pajiști înflorite și stâne de oi.

Trecând la pas, poți vedea adesea urme proaspete de cerb, capră neagră sau bursuc. Și nu doar ce se poate vedea la suprafața muntelului te va surprinde ci și lumea ascunsă din interiorul Pământului fie că este vorba de peșteri atent sculptatate de apă sau uimitoare fosile de mici crustacee și animale marine contemporane cu dinozaurii.

Un element suplimentar de valoare în zonă este dat de de prezența în imediata apropiere a masivului a numeroase schituri și vechi mănăstiri precum mănăstirile Arnota, Bistrița, Horezu, schiturile Pătrunsa, Pahomie, Iezer, Bradu, Jgheaburi, bisericile fostelor schituri 44 de izvoare, Păpușa, bisericile rupestre din Peștera Liliecilor.

De asemenea arhitectura tradițională a satelor vâlcene de la poalele muntelui  mai poate fi observată încă în câteva sate precum Pietreni, Bărbătești și Costești.

Din punct de vedere al localizării, întinderii și limitelor, Masivul Buila-Vânturariţa este situat în partea central-nordică a judeţului Vâlcea şi face parte din Munţii Căpăţânii. Masivul iese în evidenţă faţă de lanţul principal al acestora, atât prin dispunere cât şi prin constituţie şi relief. Creasta principală a Munţilor Căpăţânii, constituită preponderent din şisturi cristaline are o dispunere est-vest, cu creste secundare înspre nord şi sud. Excepţie fac două masive calcaroase, ale căror creste principale sunt dispuse pe direcţia SV-NE: Masivul Târnovu în nord-vest şi Masivul Buila-Vânturariţa în sud-est.

Masivul Buila-Vânturariţa se întinde de la vest de Cheile Bistriţei şi până la est de Cheile Olăneştilor (Folea). Legătura cu Munţii Căpăţânii este făcută prin Plaiul Netedu (interfluviul dintre râurile Bistriţa şi Costeşti), Plaiul Lespezi (interfluviul dintre râurile Costeşti şi Cheia) şi Plaiul Hădărău (interfluviul dintre râurile Cheia şi Olăneşti).

Creasta Buila-Vânturariţa are o extindere spaţială de tip liniar, cu o lungime de circa 14 km şi o lăţime cuprinsă între 0,5 şi 2,5 m km (extinderea calcarelor jurasice). Altitudinea absolută este în Vârful Vânturariţa Mare (1885 m), iar cea minimă la ieşirea Bistriţei din chei (550 m).

Principalele vârfuri ale masivului sunt de la sud-vest spre nord-est următoarele: Arnota (1183 metri), Cacova (1525 metri), Piatra (1643 metri), Albu (1659 metri), Buila (1848 metri), Ștevioara (1847 metri), Vânturarița Mare (1885 metri), Vioreanu (1866 metri), Vânturarița Mică (1655 metri), Stogu (1493 metri).

Din punct de vedere al reliefului masivul Buila-Vânturarița se împarte în patru submasive cu înfățișarea diferită fiind rezultatul operei a cinci râuri mai mici Bistrița Vâlcii, Costești, Otăsău, Cheia și Olănești. Cele patru subdiviziuni ale masivului sunt: Masivul Arnota, culmile domoale ale munților Cacova și Piatra, creasta Buila Vânturarița și Masivul Stogu.

Culmea principală are o lungime de circa 14 kilometri, având însă un caracter unitar doar între valea Costești și valea Cheia, cu o mică întrerupere în zona Curmătura Builei.  Creasta are caracter accidental, doar pe zone restrânse având platouri netezite (Cacova, Albu) trăsătura dominantă fiind cea de culme în trepte, dominată de vârfuri rotunjite și culmi netede (Piatra) sau ascuțite (Vânturarița).

Creasta Buila-Vânturarița este cel mai accidentat și înalt sector, motiv pentru care peisajul este extrem de pitoresc aici. Și aici natura are sculptori talentați: râurile, ploaia vântul, zăpada și gheața sculptând și modelând relieful de-a lungul miilor de ani. Astfel creasta este presărată cu câmpuri de lapiezuri-porțiuni mai mari de calcare modelate de ape în forme diferite și dimensiuni, adesea bizare. Ici și colo, apar stânci parcă cioplite cu dalta în formă de turnuri și ace, unele înalte și semețe, altele mai mici dar atent detaliate.  Parcurgând atent creasta vei descoperi că Buila este un munte cu două fețe: spre sud-est se dezvăluie culmile împădurite care coboară domol spre satele de la poale iar spre nord-vest te va surprinde un abrupt spectaculos cu stânci prăvălite, acoperite pe alocuri de jnepeni.  În afară de cele patru sectoare de chei, apa a săpat și în interiorul muntelui.  Așa au luat naștere peste 100 de peșteri și avene, dintre care unele, pentru frumusețea lor au fost declarate Rezervații Naturale (Peștera Arnăuților, Peștera cu Lac, Peștera cu Perle etc).

Din punct de vedere geologic calcarele din care este constituită creasta Builei-Vânturarița s-au format în jurasic, acum 145-200 de milioane de ani. Muntele înalt și semeț de astăzi s-a format într-o altă zonă mai la sud, într-un bazin acoperit cu ape la marginea oceanului Tethys. Muntele s-a format într-un bazin cu ape puțin adânci și calde, care au permis instalarea recifelor cu o bogată floră și faună marină, alge, corali, gasteropode, bivalve, foraminifere, pești osoși, ihtiozauri și plesiozauri.  Resturile scheletelor acestora au format stratele sedimentare calcaroase prin două procese numite bioconstrucție și bioacumulare. Ca o mărturie a existenței acestor viețuitoare de acum 150 de milioane sunt fosilele descoperite în anumite puncte din masiv. A urmat apoi perioada cretacicului cuprinsă între 145 și 65 de milioane de ani când au apărut plantele cu flori, dinozaurii ce au continuat să domine uscatul, iar mamiferele s-au diversificat. În zona bazinului Builei a continuat procesul de sedimentare, însă sub o altă formă prin transportul și depunerea materialelor sedimentare (pietriș, nisip, mâl) aduse de pe continent în timpul ridicărilor și coborărilor repetate ale fundului bazinului, acestea acoperind calcarele formate anterior. Aceste sedimente au format mai apoi actualele strate de conglomerate, gresii, argile și marne aflate peste calcare, la sud de actuala creastă. Apoi după marea extincție de acum 65 de milioane de ani ce a dus la dispariția dinozaurilor și a altor specii, viața s-a diversificat din nou prin cucerirea uscatului și mării de către plantele cu flori, mamifere, păsări și pești. Nivelul mării a cunoscut mai multe fluctuații, care se regăsesc astăzi în teren. În procesul îndelungat de formare a munților Carpați, sedimentele depuse, formate și consolidate în fostele bazine marine au fost ridicate, modificate și deplasate până în locul unde se găsesc acum în vârful unui masiv montan. Repetatele mișcări tectonice și apoi eroziunea au contribuit la definitivarea formei și conturararea aspectului masivului cunoscut astăzi.

În ceea ce privește vegetația, masivul Buila-Vânturarița păstrează încă unele zone cu păduri virgine în special în Dosul Builei, pe versanții respectivi copacii nefiind tăiați niciodată putându-se astfel dezvolta un ecosistem natural foarte variat. Cel mai des întâlnite în Buila sunt pădurile de fag, molid și brad. Pădurile de conifere sunt mai răcoroase și întunecate  decât cele de fag. De aceea în aceste păduri, stratul ierbos este mai slab dezvoltat fiind întâlnite ferigi, alior, ciocul berzei, măcrișul iepurelui.  Pădurile etajate de fag, cele mai extinse, molid și mai rar brad și zadă, lasă loc ici și colo și unor specii mai rare, cum ar fi tisa.

Deasupra lor în zona subalpină se întâlnește jneapănul, cetina de negi în special în Cheile Olănești, Cheile Costești și ienupărul pe culmile înalte ale munților Piatra, Vânturarița sau Ștevioara. Pe potecile masivului Buila-Vânturarița se găsesc foarte multe plante interesante dacă ai timpul, pasiunea și răbdarea să le observi. Dintre acestea merită amintiți curechii de munte – o minunată floare galbenă, ce dăinuie din era glaciară și care poate fi întâlnită mai ales în lunci sau zonele de pădure și pajiște mlăștinoasă. De asemenea în pădurile sălbatice ale Builei poate fi reperată și celebra roză de Cozia (unicat al Vâlcii) ca și crinul de pădure – floare rară, ocrotită de lege. În ceea ce privește minunatele orhidee în masiv se găsesc nu mai puțin de 28 de specii, din totalul de 58 ce cresc în țară. În împărăția pajiștilor alpine și a stâncăriilor  de primăvara până toamna sălășluiesc, cele mai rare și fragile flori de munte, cum ar fi bulbucul de munte, ce se aseamănă cu un trandafir galben. Pe stâncării de o inflorescență de culoare roșu-aprins remarcăm prezența lui pesma (Centaurea atropurpurea). Alături de ea se poate observa ghințura galbenă, deși tot mai rară din cauza lăcomiei oamenilor. În locurile mai umede și umbroase din zăvoaie apare angelica o floare alb verzuie, la fel de vulnerabilă.  Pe marginile potecilor de o culoare purpurie se remarcă prezența garofiței de stâncă.  În pajiștea alpină sălășluiesc și câțiva mici arbuști, cu tulpina culcată la pământ și flori mari de culoare albă sau iedera albă al cărei miros plăcut de vanilie este de neuitat. Dintre florile rare din țară se remarcă prezența toporașului de stâncă asemănător cu o panseluță, însă simbolul crestelor rămâne floarea reginei sau floarea de colț care așa cum i-o arată numele este cu adevărat regina florilor alpine.

Din punct de vedere al faunei masivul Buila-Vânturarița este casa pentru multe viețuitoare ce au avut ocazia de a se dezvolta într-un mediu sălbatic și curat de la cea mai mică insectă și până la regele pădurilor, ursul carpatin.  Dintre insecte se remarcă două specii de cărăbuș: carabus intricatos și carabus variolosus care se deosebesc de celelalte deoarece sunt prădătoare, hrănindu-se cu râme, larve de insecte, moluște, limitând înmulțirea necontrolată a anumitor specii care, în număr prea mare, pot deveni dăunătoare.  Croitorul fagului, frumos colorat în albastru și croitorul mare sunt insecte amenințate cu dispariția fiind protejate la nivel european.  Supraviețuirea lor este legată de păstrarea în pădure a scorburilor și arborilor morți, în care își găsesc adăpost.  Prin zonele umede din pădure, se întâlnesc uneori colorata salamandră, dar și tritonul, buhaiul de baltă cu burta galbenă, broască râioasă brună, broasca râioasă verde sau broasca roșie de munte. Nici reptilele nu lipsesc cum ar fi: șarpele de alun, gușterul sau șopârla de ziduri precum și vipera în zona de stâncării. Totodată pe cursul râurilor repezi departe de  localități se pot observa păstrăvii în mediul lor natural alături de alte specii de pești precum zglăvocul, moioaga, lipanul.  În perimetrul masivului brăzdând văzduhul în inima aerului tare de munte întâlnim o serie de păsări răpitoare cum ar fi: gaia roșie, acvila țipătoare mică sau vânturelul de seară, buha. Fluturașul de stâncă, una dintre cele mai frumoase păsări din România se întâlnește în zona cheilor Costești, Cheile Bistriței, Cheile Cheii. Dintre alte păsări se mai întâlnesc caprimulgul, presura de munte, codobatura de munte și spectaculosul cocoș de munte. De asemenea din arealul masivului nu putea lipsi bineînțelesc carnivorele mari cum ar fi ursul brun, lupul și râsul ce reglează și mențin sub control natural, lanțul trofic în ceea ce privește ierbivorele bine reprezentate prin diferitele specii de cerb, căprior și mistreț.  Pe lângă acestea viețuiesc și carnivorele mici cum ar fi vulpea. În pădurile de foioase și de amestec își are sălașul bursucul care își sapă adevărate labirinturi, veverița și pârșul care își caută cele mai bune scorburi pentru a-și construi cuibul. Deasupra tuturor  pe stâncăriile mai greu accesibile întâlnim și exemplare de capră neagră, adevăratul simbol al crestelor. De asemenea în peșterile masivului întâlnim și câteva specii de lilieci, una dintre peșterile cele mai bine populate fiind Peștera Sfântul Grigorie Decapolitul de la mănăstirea Bistrița ce poartă de altfel și denumirea de Peștera Liliecilor.

Concluzionând acest capitol introductiv putem afirma că  masivul Buila-Vânturarița, din regiunea Olteniei de sub Munte, cu ale sale creste muntoase și peisaje de vis, dar și cu o biodiversitate atât de valoroasă, oferă într-un spațiu restrâns o adevărată splendoare, o resursă inegalabilă de frumusețe naturală, nealterată de mâna omului, care trebuie protejată și pentru cei din generațiile viitoare. Imbinând elemente ale cadrului natural cu peisaje deosebite și numeroase atracții speologice, la care se adaugă obiective monahale de patrimoniu cu valori culturale și istorice deosebite, masivul Buila-Vânturarița cu ale sale stânci izbitor de albe, care răsar pur și simplu din verdele pădurilor de molid, te atrage ca un magnet într-o aventură carpatică de neuitat în ținutul pitoresc al Vâlcei montane.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Natura îl ascunde pe Dumnezeu. Dar nu de oricine – Johann Wolfgang Goethe (1749– 1832) poet, ilustru gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale.

Noi suntem efemeri. Martori trecători prin tumultul vieții. Dar natura în veșnica sa dăinuire ne oferă exemple a unor forme de existență lipsite de constrângere  sau de pasiuni trecătoare. Noi oamenii ne complicăm existența, vrem să fim ceea ce nu suntem. Am uitat libertatea iar singurul gând rămâne acela, oare ce zice cel de lângă mine sunt bun sau rău, cum arăt, sunt cineva în societate, am statut, sunt realizat pe plan profesional sau personal. Am uitat să trăim simplu, ne creem pseudorepere de bon-ton. Dar unde oare ne găsim fericirea, pofta de a trăi, de a admira răsăritul soarelui sau apusul său în lumea creată artificial tot de către noi? sau în sânul naturii? Să incercăm măcar pentru câteva clipe să mulțumim naturii pentru tot ceea ce ea ne-a oferit fără vreun preț, decât acela de a-i mulțumi că ea nu ne-a dezamăgit niciodată. Fenomenele naturii sunt ochii și sufletul lui Dumnezeu, să nu ponegrim natura niciodată, să o iubim cu o dragoste nețărmurită. Așa putem învăța să îl iubim pe Dumnezeu. Din ciclul peregrinărilor mele prin Carpații României și masivul Buila-Vânturarița a fost în măsură să ofere acel dram de fericire și liniște interioară pe care de atâtea ori cu năzuință dorim să îl obținem.  Epilog al drumețiilor montane pe anul 2020 ținutul nestemat sculptat în piatră al Builei a constituit un bun prilej  de a ne  lua la revedere de la un an care deși a  început sub auspiciile pandemiei a fost totuși în măsură să îmi ofere atâtea și atâtea surprize nebănuite vizitând locuri de poveste din Brașov, Covasna, Harghita și terminând aici în ținuturile legendare ale Olteniei de sub munte în județele Gorj și Vâlcea. Sfârșit de septembrie 2020. Razele blânde ale toamnei încă mai îmbrățișau cu condescedență meleagurile Vâlcei iar acel legământ făcut pe creasta Căpățânii că vom vizita Buila era pe cale să se transpună în realitate. Puține informații, cu atât mai puține hărți despre traseele din masivul Buila-Vânturarița. Părea că această comoară nestemată a Vâlcei rămânea ascunsă discret și prea puțin pusă în valoare în arealul turistic al Carpațiilor. Însă acest lucru nu a fost în măsură să ne descurajeze mai ales că recenziile și fotografiile studiate etalau splendoarea unui masiv calcaros de o rară frumusețe. Culegem precis informațiile și numaidecât într-un week-end de sfârșit de septembrie de astă dată cu prietenul meu din copilărie Adrian Mirică,   băteam din nou drumul Vâlcei într-un al doilea episod pe anul 2020 pe cărările de poveste ale Olteniei de sub munte. Drumul de la Râmnicu Vâlcea până la Băile Olănești renumita stațiune de la poalele Builei de circa 20 de kilometri îl străbați într-o clipită. Nici nu ai cum să te dumirești că de îndată te simți transpus în tărâmul de verdeață și relaxare  a stațiunii ce constituie una din perlele turismului balneo-climateric vâlcean. Ocupând un loc aparte în panoplia stațiunilor balneo-climaterice din țara nostră Băile Olănești este aceea oază care te ajută să îți regăsești echilibrul interior și starea de sănătate cu ajutorul apelor cu efect terapeutic. Aici turiștii măcinați și surmenați de grijile și nevoile stresului cotidian au ocazia preț de câteva clipe să își relaxeze simțurile pe aleile umbrite mânați către izvoarele cu ape minerale pentru tratament precum și pentru a respira în voie aerul curat din zonă. Și ce poate fi mai plăcut decât să cobori lângă râul Olănești, să asculți susurul apei, să închizi ochii și să te lași purtat de energiile subtile ale naturii.

Merită să evocăm în treacăt și originile acestor locuri cu putere tămăduitoare ce se situează la granița dintre istorie și legendă. Potrivit legendei, puterea binefăcătore a apelor minerale de la Băile Olănești a fost cunoscută chiar din timpul romanilor de la care se bănuiește că au rămas niște ziduri vechi din piatră în apropierea izvoarelor. Prima atestare documentară a apelor minerale de la Olănești datează dintr-un hrisov din anul 1760 când aceste ape sunt denumite ape tămăduitoare acestea aflându-se pe moșia clucerului Toma Olănescu care construiește aici primele camere de băi. În privința denumirii localității Olănești, părerile sunt însă împărțite. Unele izvore susțin că numele stațiunii provine de la cavalerii armatei austrice. Aceștia se numeau olane respectiv ulani. Alții sunt de părere că numele se datorează în mare parte boierilor locului, cum ar fi Toma Olănescu. Vestea efectului tămăduitor a fost întărită chiar de conducătorul Revoluției de la 1821, Tudor Vladimirescu care se retrăgea aici, pe moșia Olăneștilor împreună cu grupul său de boieri.

Primele analize ale acestor ape au fost făcute de dr. Kark Friedrich Siller în anul 1830 ceea ce a determinat creșterea numărului de beneficiari ai tratamentului de aici. În anii 1853-1854 se face a doua analiză  a apelor de  către Petrache Poenaru iar mai târziu, de profesorul de chimie Alexe Marin. În urma cererii generalului dr. Carol Davila, care vizitase stațiunea împreună cu elevii școlii de medicină din București, în anul 1869, dr. chimist Bernath Lendway face o nouă analiză a izvoarelor și comunică rezultatul în ziua de 14 iunie 1869 printr-o telegramă în care își manifestă surprinderea și încântarea, numind apele ca fiind de natură extraordinară. În anul 1879 apele minerale de la Olănești sunt trimise la Expoziția din Viena, unde sunt din nou examinate, obținând Medalia de Aur.

După lucrările chimice, analitice, comparative, apele minerale de la Olănești, s-au comparat cu mai multe surse străine și s-a constatat că studiile geologice și hidrologice efectuate de dr. Knott inspector general al apelor minerale din Austria, ca și analizele chimice ale tuturor izvoarelor minerale făcute de prof. Krizan de la Institutul Chimic din Praga au permis ca în anul 1922 să se poată începe captarea, după cele mai noi tehnici ale vremii, a 22 de surse de ape minerale. Acțiunea a beneficiat și de sprijinul casei Rumpel A.G. din Viena, specializată în astfel de lucrări.

Per ansamblu aruncând o privire generală Băile Olănești  este una dintre puținele localități din țară care întrunește în chip armonios doi factori naturali de cură: factorul climatic si topoclimatic local, si factorul hidromineral constituit din apele minerale. Declarată stațiune balneoclimaterică de interes național prin HG 1016/2011 Băile Olănești  ocupă primul loc printre stațiunile balneoclimaterice din România în ceea ce privește numărul de izvoare, debitul total zilnic al acestora, ca și varietatea compoziției și a concentrației apelor minerale. În stațiune se găsesc peste 35 de surse hidrominerale, atât ca izvoare naturale, cât și ca rezultat al unor lucrări de foraje și miniere (puțuri si galerii). Un număr de 15 izvoare minerale sunt captate pentru cura internă iar restul sunt necaptate. Două izvoare minerale și patru sonde cu apa minerală sunt folosite pentru cura externă (balneație). Stațiune modernă și dinamică, situată la poalele tărâmului fermecat al Builei-Vânturarița,  beneficiind în prezent de o varietate largă de locuri de cazare și baze de tratament, cu un turism prosper,  Băile Olănești  este aceea oază de sănătate și frumusețe naturală cu izvoare fermecate unde natura iubeşte omul şi ne obligă şi pe noi să o respectăm.

Am poposit în centrul stațiunii într-o vineri seară cu gândurile răscolite și cu dorința arzând în suflet de a gusta la propriu cum s-ar spune din fructul fermecat al Builei, iar până acolo nu mai despărțea decât o noapte și un lung drum forestier prin cheile Olănești. Dimineața ne-a întâmpinat cum se cuvine scăldați și îmbătați la propriu de aerul tare și curat al zonei. Cu o vervă tinerească și cu un suflu nou ne agrenăm spre prima țintă a drumeției noastre,  valea pârâului Cheia și Cabana Cheia. Din dreptul hotelului Livadia pășim agale pe Aleea Izvoarelor sau aleea de cură balneară urmând în amonte cursul pârâului Olănești. Preț de 1,3 kilometri până la izvorul nr. 24 mica noastră promenadă părea a fi doar preludiul spre descoperirea tăinuitelor frumuseți ascunse de-a lungul cursului întortochiat al Olăneștiului. Ce putea fi mai plăcut acum pentru început decât acest drum de plimbare, relaxant, unde  răcoarea toamnei este solemnă, unde liniștea muntelui, povestea pădurii de fag și spectacolul divin al naturii te îndeamnă să împărtășești gândul că  Vâlcea este cu siguranță unul dintre cele mai frumoase județe din România. Actorul dinamic al zonei, pârâul Olănești numaidecât ne întovărășește pașii, o apă zglobie, zveltă, repede limpezită, strânsă cochet grămadă într-o albie îngustă, fără răsfirări nehotărîte.

Din dreptul izvorului nr. 24 începe adevăratul drum spre Cheile Olăneștiului. Urmând în amonte cursul pârâului Olănești împărtășești sentimentul că albia acestui pârâu deși pare mai veche, e veșnic tânără. Și-a curățit drumul de stâncile ce i-ar fi piedică, coastele munților au avut vreme să se mai tragă îndărăt, chiar stâncile mai îndrăznețe s-au îndepărtat, respectând vesela față a zglobiului pârâu de munte. Din sfărâmăturile luptei, din praful și grohotișul stâncilor măcinate, Olăneștiul și-a sculptat o tainică cărare, pe care o ține, prin umezeala împrumutată, în culoarea intensă a veșnicei speranțe și prin care, alene, se plimbă în șerpuiri numeroase. De aceea, mergînd de-a lungul drumului curat, bine întreţinut, ce îl întovărăşeşte, ai impresia că treci din încăperi în încăperi măreţe, închise din toate părţile, cu tainice uşi prin care el stăpân intră şi iese misterios, fără să îl vezi, de cele mai multe ori abia auzindu-i foşnetul de mătase.

La început, în odăile de la intrarea în chei cum s-ar spune în sens figurativ reperăm pe partea stângă un perete de stâncă, zugrăvit cu tonul închis și sobru al stâncii cenușii, simbolul voiniciei neînfrânte. Pe cealaltă împrestițătura arborilor cu frunze căzătoare, stropiți cu diferite culori de toamnă ce s-a înstăpânit peste aceste ținuturi, cu șopotul vesel al frunzelor bătute-n dungă. Prin ruginiul covorului de jos, ascuns printre boschetele arinilor și fagilor, Olăneștiul din nou se furișează molcom, sub bolta de azur pătată cu gingaşa făptură a fluturilor albi, ce-şi duc jocul vieţii în cele de pe urmă zile frumoase: ,,un salut de mai dat vieţii de Septembrie”. Pe mai departe în chei din loc în loc pereții sunt tapisați cu verdele închis al mușchilor, presărat de arinii cu câteva frunze aurite, iar unde și unde câte o stâncă, răsare din cadrul frunzelor. 

După circa 2,5 kilometri ajungem și în dreptul punctelor de marcaj turistic. Pe mai departe drumul spre cabana Cheia îl urmăm pe marcajul comun Cruce Roșie și Cruce Albastră cel puțin până la cantonul silvic Mânzu. Părăsim pe stânga drumul ce duce spre satul Gurguiata și numaidecât urmând șoseaua ce se răsucește în buclă, poposim în lunca Pietriș. Marcând zona de poale de la nordul masivului, cele patru sate de poveste Tisa, Gurguiata, Comanca și Pietriș cuprinse în mijloc de munte,  sunt parcă anume alese să deseneze un paradis unic, completând tabloul acestor locuri alese de Dumnezeu să fie poezia cea dintâi a Builei Vânturarița.

Pătrundem în satul Pietriș admirând lunca largă a văii precum și schitul tuturor sfinților Comanca. Aveam astfel să luăm cunoștință de al doilea soi de încăperi mai luminoase, căci valea e mai deschisă numai bună pentru înfiripirea unei mici comunități de suflete ce își duce neostenit traiul în decorul de basm al Vâlcei Montane.

Părăsim satul și la kilometru 3,3 se desprinde, peste râu un drum de căruță spre Comanca. A urmat apoi cabana ocolului silvic Comanca după care al treilea decor scenic zugrăvit de pârâul Olănești. Silită de pereții abrupți, șoseaua trece, pe malul celălalt. Din când în când se zăresc țuguiatele stânci de pe plaiul Icoanei sau de pe plaiul Piatra Tăiată. Înainte de confluența cu valea Rarița șoseaua pătrunde în cheile mijlocii ale văii Olănești.  Aproape de confluența cu valea Rariței traversăm pe un pod și numaidecât suntem pe malul drept al râului Olănești. Aici valea este strâmtă și din nou apar chei. La tot pasul mici tablouri de amănunt îți captează din nou atenția, de nu-ți dai seama nici de osteneală și nici de drumul cel lung ce continua neabătut. O altă lume, nebănuită prin aspectul ei, ni se prezenta din nou privirii. Și aici stâncile nu păreau mute în frumusețea lor sălbatică, șuierul vânticelului de toamnă cânta parcă doina, aleanul sufletului nostru copleșit de opera naturii iar șopotul izvorelor răcoritoare de jur împrejur îi ținea isonul. Ne reține pe moment atenția un colțan de stâncă pe lângă care vine șuvița unei cascade (Fântânele). Din curba șoselei se deschide o priveliște frumoasă spre chica de calcar al Stogului semn că până la porțile împărăției Builei nu mai era cale lungă. Trecând pe malul stâng șoseaua însoțește râul cu numeroase cascade. Aici muntele Alionte trimite un pinten abrupt silind râul să se răsucească în cârlig. Din dreapta, prin două jgeaburi, vin alți torenți, care se aruncă vijelioși în râul Olănești.

Continuăm aventura neabătuți de la traseu și la km 9,5 valea se lărgește și își face apariția ruinatul canton silvic Mânzu. Aici într-o mică poieniță facem un popas mai lung. O masă mai așezată cu toate ce se cuvin pentru drumețul carpatin flămând hoinărind pe poteci de munte cu merinde păstrate tainic în raniță cum s-ar spune numaidecât ne întremează și ne alungă foamea și osteneala abia simțită. La izvorul din apropiere ne alimentăm cu apă și continuăm aventura părăsind  șoseaua forestieră și râul Olănești angajându-ne de data asta tot pe marcaj cruce albastră într-un urcuș mai consistent pe panta muntelului Plaiul Prisolopelului. Urcăm malul abrupt, ocolind o pepinieră pe la nord și mergând în paralel cu firul izvorului Prislopel. Pe măsură ce înaintam simțeam cum frumusețea locului se întețea mai ales acum către toamnă când tot drumul pe aici e o adevărată feerie. Argintul viu al apei, iarba de culoarea buratecului până ce dă bruma, policromia făgetului  înainte de se desfrunzi toate se îmbină într-o armonie atât de dulce, atât de blândă, încât drumul l-ai dori la nesfârșit. După circa 30 de minute de la drumul forestier ajungem și în șaua Prislopel. Aici lângă o troiță suntem la o răscruce de marcaje, cruce roșie care definește poteca de culme și bandă galbenă care coboară din nou spre valea Olănești făcând legătură cu marcajul triunghi galben ce continuă spre Cheile Mânzu  și mai departe spre vârful Folea.

De la troiță mai continuăm să mergem circa 10 minute și numaidecât din șa facem cunoștință cu pereții Vânturariței, în deplina lor splendoare de campanule sculptate de un maestru divin care strălucesc puternic, amintind de abrupturile semețe ale Pietrei Craiului. Ne cuprinde din nou emoția la această întâlnire mai îndeaproape cu crestele Builei parcă fratele geamăn al Pietrei Craiului admirând cum și aici în inima Vâlcei montane ploaia, vântul, eternii dușmani ai formelor împietrite, desăvârșesc amănuntele, dându-le făptura admirată de om.

Pe aripile închipuirii transpuși deja în decorul scenic al Builei continuăm un urcuș susținut pe culme, spre nord, traseul fiind în continuare comun cu cel marcat cu cruce roșie pe creasta ascuțită și stâncoasă a muntelui Sterpu (908 metri). Pe mai departe  într-o poiană mai largă poteca oferă o neașteptată panoramă spre pereții Cheilor Recea, ca și spre clăile ascuțite ale Stogșoarelor. Simți la propriu cum pe tărâmul împărătesc cortina s-a luminat o clipă, apărând în fascia luminii proiectate sublima panoramă  spre pereții Cheilor Recea, ca și spre clăile ascuțite ale muntelui Stogu. Pe cealaltă parte dacă rotești privirea la 180 de grade șansa îți surâde de a admira culmile Narățului în care brazii prind să străbată cu suliţele lor, în pâlcuri rare, deodată, bolta făgetului des, născând înspre toamnă tablouri de o policromie vioaie.

Am ajuns practic la limita Parcului Național Buila-Vânturarița și pe mai depare liniștea pădurii ne poartă din nou parcă pe ritmurile unui vals de Strauss, crezându-ne pe un vârf de munte. Poteca se menține strict lângă creastă și numaidecât ajungem în Șaua La Lac. Ajunși în poiana de sus, lumina orbitoare a soarelui, frăgezimea ierbii în contrast cu silueta nemişcată a catargurilor înalte ale fagilor, împodobiţi cu frunze ruginii, ne ţintuiesc locului, simţind cum se adâncesc în suflet dorinţi de viaţă, născute din viaţa naturii. Din șaua La Lac ne despărțim de traseul cruce albastră  ce duce mai departe spre inima Căpățânii până la vârful Gera și urmăm pe mai departe traseul marcat cu cruce roșie. Drept în față nu ne mai rămânea de înfruntat decât pereții Ștogșoarelor care apar în pădure cu ziduri innaccesibile.  Lângă o troiță facem un scurt popas. Un tunel săpat în stâncă de mâna ingenioasă a omului ne-a ușurat misiunea în străbaterea acestei redute inexpugnabile. 

Traversăm  tunelul,  această cale tăiată de om prin  măruntaiele Stogșoarelor,  iar dincolo de acesta priveliștea apare la fel de neînduplecată, iar privirea noastră se pierde numaidecât în depărtare, în zona superioară a pârâului Cheia, ale cărui obârsii se află sub versanții sudici ai Vârfurilor Preota, Gera sau Bogdana (Muntii Căpățânii) ce ne zâmbesc în lumina toamnei cu o semeață dezinvoltură. Drept în față bariera de stâncă a Stogșoarelor ne insuflă respect. Te închini parcă la Kaaba din Mecca admirând fețele cubului enorm, mai albe în contrast cu verdele pădurilor de brad din jur.

Mai urmăm drumul preț de 200 de metri și numaidecât pe partea stângă coborâm pe o potecă în serpentine până ce panta  se redresează în valea Cheia. Ieșim din pădure la pârâu și din nou minunile zonei ne fascinează în cele mai sublime moduri. Aici pe valea pârâului Cheia  simți cum stâncile de calcar împrumută parcă forme dolomitice creionând un nou univers cu totul aparte. Simți cum uriașii își dau mâna, aici pe scurta vale a Cheii, cu apă suficientă, alternând cu mici cascade și chei, cu surâzătoare pâlcuri de poienițe verzi și păduri de brad. Șopotul ei când mai lin când mai vioi, susurul cetinilor și tremurătorul glas al frunzelor de fag, lămuresc răscolirea imaginației.

Pierduți în acest univers al magiei la granița imaginarului cu legendele înțesate de uriașii  ce din timpuri imemoriale stăpâneau pământul, cei două sute de metri parcurși până la cabana Cheia s-au scurs pe nesimțite.  Doar voiciunea și spiritul tânăr al celor care îi calcă pragul te fac să te simți transpus în sânul unei familii care te întâmpină întotdeauna aici cu brațele deschise, cu condescendență, cu candoare așa cum a fost dintotdeauna sufletului carpatinului român.

Așezată pe malul stâng al Pârâului Comarnice, aproape de confluența acestuia cu Râul Cheia, cabana Cheia  dăinuiește într-un peisaj de o măreție rar întâlnită. De jur împrejur pereții calcaroși ai Muntelui Stogu (nord-est), Masivului Stogșoare (est), Clăii Strâmbe si Santinelei Cheii (sud) se prezintă ca fortărețe naturale care insuflă respect, solemnitatea fiind amplificată și de apropierea acestor pinteni de piatră, detaliile de relief fiind ușor de descifrat.  Este singura așezare turistică de acest gen din ansamblul cochetului masiv de piatră, iar poziționarea sa în adâncul muntelui, între contraforturile Vânturariței o transformă în inedit punct de umanizare, locul fascinând prin izolare, măreția peisajului de piatră împrejmuitor și bungetele de pădure așternute peste povârnișurile Căpățânii. Transformată în cabană dintr-un fost canton silvic în urmă cu 40 de ani traseul până la aceasta necesita un efort de timp și o cutezanță ce nu stătea la îndemâna oricui fiind necesară parcurgerea sectorului de defileu al pârâului Cheia, Brâna Caprelor, parcurgerea crestei sau prin șaua Hădărău. Însă în anul 1985 a fost realizat tunelul care străpunge muntele Ștogșoarele în scopul înlesnirii accesului utilajelor spre bogatul fond silvic ținut secret de meterezele calcaroase. Însă această realizare tehnică dimpotrivă a impulsionat și circulația turistică mai consistentă din ultimii ani. Odată cu instituirea parcului național destinația ințială a tunelului a dispărut și astfel această miniatură a tunelului din Transfăgărășan în variantă vâlceană a rămas un portal viu, o punte de legătură facilă pentru toți cei care vor să guste preț de câteva clipe savoarea magică a acestor locuri.

Însă ceea ce face ca și cabana Cheia să fie un loc deosebit îl constituie cu siguranță atmosfera și spiritul ospitalier al oamenilor care administrează acest imobil care depășește clișeul binecunoscut gazdă – oaspeți, simțindu-te ca și cum ai fi făcut dintotdeauna parte din colectivul acestui loc atins de o aripă de înger, animat doar de tumultul apelor repezi ale pârâului din vecinătate. Iar dacă sunteți drumeți osteniți și înfometați atunci negreșit să gustați  și din celebra ciorbă de fasole, devenită un adevărat brand al cabanei care știe să răsfețe și cele mai gurmande gusturi, experiență împărtășită și de noi personal.  O inovație excelentă o constituie și construcția anexă, fosta șură acum închisă ermetic, decorată cu un bun gust și într-un tipar de cramă tradițională, unde cu siguranță prezența șemineului  dezmortește fizic și moral atmosfera din interior în serile sau zilele reci de iarnă.

Pășind în pragul cabanei am simțit cum pe moment o clipă de mulțumire este în măsură să lase o dâră luminoasă în suflet pentru tot restul vieții.  Trăiești din ea alte clipe fericite, atunci când o cauți în oaza amintirilor plăcute. Aici preț de câteva clipe am simțit cum soarele tomnatec ne încălzește la propriu fără să-i simți arșița copleșitoare. La o bancă din dreptul cabanei, la umbră de brad admirăm maiestuoasa desfășurare a pereților muntelui Stogu, masivului Stogsoare, Clăii Strâmbe si ai Santinelei Cheii, mai din apropiere și simți măcar pe moment că ești omul fericit pe care-l râvnesc împărații. Te cheamă spre aceste stânci asprimea înfățișării lor, într-adevăr ca niște străji a ținuturilor ce le domină cu dezinvoltură.

Însă lungul nostru popas și reflexiile de moment trebuiau într-un fel să aibă un final mai ales că Buila-Vânturarița  nu și-a rostit încă ultimul cuvânt. Mulțumim gazdei primitoare pentru ospitalitatea și informațiile oferite cu privire la viitorul mers al traseului și numaidecât ne angajăm pe traseul marcat cu triunghi roșu și bandă albastră până la Curmătura Cormanice primul nostru reper în atacarea crestei Builei.

Până la Curmătura Comarnice pornind din spatele cabanei Cheia, urmând pentru început cursul văii pârâului Comarnice poteca urcă lin, alocuri pe serpentine pantele Muntelui Comarnice, printr-o pădure de foioase.  Urmează apoi domnia bradului, cu arbori voinici ce mor doar de bătrânețe ori în luptă cu furtunile. Toată această afacere ne-a luat circa 3 ore și jumătate.

Ajunși în Curmătura Comarnice ne despărțim de o serie de trasee, traseul nostru de drumeție urmând a ne dirija pașii către Curmătura La Oale punct de reper important în explorarea crestei Builei venind dinpre nord.

Astfel lăsăm în urmă traseele ce duc spre șaua Zmeureț și satul Pietreni și numaidecât pe marcaj bulină galbenă continuăm pe poteca firavă prin pădure, urcând și apropiindu-ne de marginea stâncăriilor, într-o zonă din ce în ce mai haotică. Pe această porțiune de traseu aveam ocazia de a admira greaua luptă ce o duc molizii, în năzuința lor de a urca mai sus, tot mai sus. Însă cad biruiți de semeția stâncăriilor. Din înfățișarea lor ce transpiră mândria vigoarei, podoaba aspră a conului de cetini, ajung ca niște sperietori de vrăbii din lanurile de grâu. Într-un mic lumiș printr-un desiș de brazi reperăm în lumina apusului de seară  cușmele înalte și bătătorite ale Căpățânii.

Umbrele serii s-au instalat cu dezinvoltură și profitând de un mic izvor situat în imediata apropiere hotărâm să campăm în acest loc. O lungă zi s-a scurs pe nesimțite pierduți din nou pe tainicile cărări ale Olteniei montane. În liniștea nopții parcă nici o frunză nu se clătina, nici greierii nu țârăiau semn că toamna guverna acum aceste ținuturi cu deplină suveranitate. Doar din când în când șoapta unei unde răcoroase venită din taina pădurilor, aducea aroma lacrimilor de rășină. Și astfel ne-am scufundat într-un vis eteric. Dimineața ne-a regăsit singuri în spațiul nesfârșit al pădurii, cu gândurile trezite doar de șuierul bradului și de murmurul izvorului din apropiere.  Sub farmecul măreţ al naturii impunătoare, ne lămuream licăririle născute în sufletul celor ce trăiau mai adesea cu ea. Strângem degrabă cortul și ne continuăm aventura pe poteca din ce în ce mai sălbăticită către Curmătura La Oale. Același salut ca și cel de seară ni-l oferă din nou culmile Căpățânii bucurând-ne în tihnă de frumusețile ce se deschid discret privirii la fiecare cotitură a cărării. Nu după mult timp într-o atitudine mai morocănoasă ni se dezvăluie și turnul nestemat săpat în stâncă al Stogului.

Înaintăm voinicește simțind la propriu cum în stânga se ridică turlele Vânturariței II sprijinită de Claia Strâmbă iar la dreapta mase enorme de bolovani năruiți din pădure căptușesc întortocheatele hățișuri ale Vânturariței Mari și ale Vioreanului. În această sălbăticie desăvârșită, unde caprele negre, ursul și uneori vipera stăpânesc dezinvolt, poteca noastră răzbate în curmătura La Oale.  La Curmătura Oale pădurea pe moment ia sfârșit pentru a face loc unui mic plai o oază suspendată în căușul munților.

A urmat apoi partea apoteotică  a drumeției pe creasta masivului Buila Vânturarița care pentru început ne poartă din nou prin umbra pădurilor de brad. Cu cât suim cu atât lumina se întărește iar razele de soare aruncă pete vesele în întunerecul pădurii. Răzlețit printre magice ferestre încadrate de rama brazilor virtuoși, reperăm din nou mai în profunzime  crestele mlădioase ale Căpățânii. Porțiunea de traseu de la Curmătura La Oale spre vârful Vioreanu deși a fost remarcată recent cu bandă roșie are un caracter alpin și nu se recomandă drumeților neantrenați.

Lăsăm bagajul greu în șa și ne continuăm neabătuți traseul gustând din plin partea spectaculară a acestuia  la granița dintre adrenalină și extaz cu stânci, cățărări de stânci, coborâri pe stânci, totul e cu stânci. Ne bucurăm de experiența pură a stâncilor, deoarece prizele pe care le  găsim sunt doar alte pietre, jnepenii sau rădăcinile jnepenilor. Cărarea care ne duce pe spinarea gheburilor Builei pare fără de sfârșit. Cu mare trudă urcăm din treaptă în treaptă, pășind peste crăpături fără fund, ținându-ne de crengile mlădioase ale jnepenilor.

Ajungem pe unul dintre vârfurile colțuroase iar eforturile depuse ne sunt încununate de admirea tabloului măreției muntoase ce se desfășoară în larg. E răsplata ostenelii presărată cu stropii de bucurie extatică. Ridicăm din nou brațele fără voie, în contemplarea farmecului întins. De jur împrejur prăpăstii, ruină, ca după un război de ciclopi. Admirăm turlele singuratice, înalte, inaccesibile ale Crăiesei Olteniei, dezbrăcate de orice podoabă vegetală, cel mult niște cultuci de mușchi, lichieni, pe colții proeminenți, cu tufe de floarea reginei mătăsoasă, unde trăiesc neatinse, căci e pedepsit semețul care le-ar râvni. Mai încolo bolovani de piatră, colțuroși, albi, de marmură, azvârliți unii pe alții, stau ca vertebrele unui schelet desfăcut de vreme.  Negura de pe muntele Stogu se rupe și, cu cât se înalță, se pierde în văzduhul înfierbântat. Câteva dungi, albe, mai rămân pe coasta munților, ca niște zdrențe dintr-o pânză, aninate de sulițele brazilor. În față masivul Căpățânii celălalt străjer al Olteniei, se înalță impunător. El domină fiind mai apropiat. Spre orizontul îndepărtat Narățu, Cozia și cetatea de piatră a Făgărașului domină și ele cu dezinvoltură văzduhul. Până la ele e marea cu valuri împietrite, care de stânci golașe, care cu rar brădet, azvârlite în învelișul țesut din lumina soarelui și umbrele norilor, caleidoscop viu, schimbător de la clipă la clipă. În cealaltă direcție spre podișul Olteniei se revarsă valuri lungi, mantia neagră a pădurii dese, codrii nesfârșiți, molizi și fagi, rar cu pleșuvia unor poieni. Și aici de pe piscurile ascuțite ale Vâlcei montane natura ne-a  zâmbit din nou sublim cu un surâs tainic răscolitor de gânduri și sentimente neprețuite.

                                                              Captură video de pe creasta Buile-Vânturarița

Trăiam astfel clipele apoteotice în admirarea crestei Builei mulțumind în gând divinității că ne-a oferit șansa de a mângâia această nestemată Crăiasă a Olteniei simțind aici cum viața muntelului se îmbină cu moartea lui. Ceea ce-l sfarămă bucățică cu bucățică dă farmec plasticii admirate, frumuseților sălbatice, văilor adânci și tainice, toate însă trecătoare, deși par veșnice, față de scurtimea vieții noastre. Îți dai atunci seama de toată măreția firii, de infirmul nostru destin trecător. Minutele se scurgeau ca în vis, domol, în liniștea supremă, cu zborul norilor, cu sunetul duios al vântului de pe creste. Ne-ar mai fi trebuit cu siguranță încă o zi să admirăm în întregime și pe deplin și celelalte frumuseți ale crestei cu vârfurile Vânturarița Mare, Vioreanu, Ștevioara,  Buila și toate celelalte. Însă Buila-Vânturarița nu se mută din loc, va rămâne același vechi străjer al Vâlcei, pildă în lupta neostenită a stâncii cu nepotolitul văzduh, scărmânând cânepa norilor cenușii în modelarea uneia dintre cele mai frumoase cetăți ale Carpațiilor Românești. Cu regret părăsim crestele dezgolite, când soarele, stăpânitorul ostașilor de piatră, începe să arunce umbră peste coastele împădurite.  La revedere creastă a Builei. Cu siguranță ne vom reîntoarce pentru a-ți admira într-o altă drumeție legendară operă sculpturală desăvârşită. Revenim la Curmătura La Oale admirând printre ferestrele croite prin desișul brazilor ultimele imagini cu Narațul și Cozia străjuiți în fundal de împărăția de stâncă a Făgărașului. 

De la Curmătura La Oale până la schitul lui Pahomie nu ne mai rămânea de parcurs decât circa 3-4 ore într-o coborâre vertiginoasă și abruptă fiind de altfel ultimul segment de parcurs în aventura noastră pe creasta Builei.  Pe marcaj punct galben se începe coborârea pe coastele abrupte ale Vânturariței Mari și Vioreanului, traversând patru râpe consecutive. Timid printre brazi colțuci mai mari sau mai mici de stâncă străjuiesc împărăția plină de sălbăticie, într-un cadru de un pitoresc autentic. Drept în față nu ne mai rămânea de admirat decât coastele Narățului pierdut în oceanul nesfărșit al făgetului precum și lunga vale a Olăneștilor pe unde am venit.

A urmat apoi un scurt urcuș, în cursul căruia ne însoțește pe stânga un abrupt. Cărarea numaidecât se pierde pe un pieptiș bolovănos iar noi căutăm cu prudență un loc mai sigur de traversat. Depășim cu bine zona de abrupt după care trecem printr-o mică strungă, apoi coborâm treptat spre sud-est prin pădure, până într-o poieniță la marginea căreia se află amplasată o stână. Bolovanii au rămas în urmă, iar înaintea noastră se întinde o otavă verde ca și pajiștea de primăvară. Ce binecuvântat și pitoresc poate fi acest loc, o mică oază de lumină și verdeață rătăcită printre bolovanii năruiți și oceanul nesfârșit al pădurilor din apropiere.

La dreapta poienii cotim în unghi drept și începem coborârea prin pădurea tainică de foioase a zonei. Arborii care mai de care în semeția lor duc o luptă nesfârșită cu grohotișul atârnând pe cultuci de bolovani. Nu pot să zic că această porțiune de traseu a fost una facilă, slalomul pe terenul accidentat concentrându-ne atenția și ultimele eforturi depuse până la zona de poale. Dar acum descriind amănuntele pot să spun că sălbăticia  acestor locuri neatinse de mâna hrăpăreață a omului ne-a făcut să mulțumim în gând celor ce au avut inițiativa de a înființa aici un parc național în care numai ea natura dictează care dintre arbori urmează să viețuiască și care urmează să fie răpuși de bătrânețe sau de vicisitudinile sorții.

A urmat apoi o zonă de mesteacăn și acăț pe niște râpe abrupte ce numaidecât ne-au proiectat într-o zonă de poiană. Lunga coborâre venind dinspre creastă a luat sfârșit când din întunericul pădurii luarăm contact cu lumina orbitoare, ce scaldă, o poiană largă, presărată cu o pajiște nesfărșită într-un decor bucolic de o rară măiestrie aici sub pintenii stâncoși ai Vioreanului și Vânturariței. Fețele ni se înveselesc iar o bucurie nestăpânită ne cuprinde fără voie. O ultimă radiografie cu crestele Builei-Vânturarița a fost surpriza cea de pe urmă a anului 2020 care ne-a oferit atâtea și atâtea satisfacții pe potecile carpatine în masivele Perșani, Bodoc, Baraolt, Hășmaș, Căpățânii, Făgăraș, Piatra Craiului și terminând aici pe culmile nestemate de stâncă ale Builei. Într-un ultim mesaj de la revedere ne salută cu condescedență salba de vârfuri semețe ale Builei începând cu Stogu, Vioreanu, Vânturarița Mare și Ștevioara. Același mesaj solemn îl transmitem și noi către creasta ascuțită de calcar, spre vârful căreia brazii singuratici se agață, părând a fi niște oi negre care au apucat înaintea turmei.

Dar cum aș putea uita că pe lângă această poiană încântătoare, la adăpost de vânturile dinspre nord, cu priveliștea înălțimii de 776 de metri asupra întregii împrejmuiri a Builei și a celor trei vârfuri de strajă se află și schitul lui Pahomie acolo unde spiritualitatea se îmbină într-un mod armonios cu legenda și istoria.  Însă lungul retur spre Cheia și de acolo spre Olănești ne-a lipsit de șansa de a admira și acest monument emblematic al Vâlcei montane. Poate altădată în dezideratul unui vis nestăpânit  de a mai admira odată ori poate de mai multe ori salba de frumuseți nestemate cu care este înzestrat și binecuvântat din plin acest masiv montan.

Ultimii kilometri spre Băile Olănești i-am petrecut pe forestiere istovitoare urmând pentru început valea pârâului Cheia până în satul Cheia. Ajunși acolo am înaintat pe drumul principal al așezării, acompaniați de o arhitectură populară specifică Olteniei de Nord. Și aici case mari, țărănești, cu temelie solidă și structura masivă împrumutând din aspectul culelor boieresti de secol al XVIII-lea se vădesc din loc în loc, contribuind din plin la farmecul zonei adăpostite de dealurile blajine. A urmat apoi traversarea culmii deluroase înspre satul Tisa servindu-ne nestingherit pentru a ne potoli setea cu merele coapte din livezi, poate cele mai bune mere cum numai în ținuturile Vâlcei se fac cu o aromă și savoare desăvârșită. Coborând culmea prin pădure reperăm aleea de cură balneară și numaidecât poposim la izvoarele 8-14 ce duce spre inima stațiunii Băile Olănești. Și astfel am parcurs marea buclă cu simțământul și datoria împlinită că și de astă dată drumul pe aleile palatului fermecat al Builei au fost variate lămurind răscolirea imaginației și pofta de frumos.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

O toamnă magică într-un masiv fermecător. Masivul Buila-Vânturarița cu certitudine reprezintă o perlă a Vâlcei montane, o creastă enigmatică care face notă discordantă față de celelalte masive din zonă, un tablou calcaros modelat printr-o măiestrie desăvârșită care te face să dai totul din tine. Deși altitudinile sale nu depășesc 2000 de metri, abordarea sa necesită multă tehnică și îndemânare asemenea temerarilor ce străbat Piatra Craiului. Însă priveliștea sa din dreptul Schitului lui Pahomie te face să îl apreciezi și să-l iubești din tot sufletul ca pe un frate bun. De altfel întreaga zonă are un farmec aparte începând cu Băile Olănești una din perlele turismului balnear al Vâlcei precum și schiturile sacre dimprejur începând cu schitul lui Pahomie și terminând cu schitul Iezer. Mă bucur că am mai putut împărtăși o experiență montană de excepție în ținutul magic al Vâlcei Montane.  Închei acest articol citându-l pe Alexandru Vlahuță care prin opera sa de căpătâi România Pitorească prin condeiul său excepțional a lăsat posterității fraze memorabile în descrierea acestor meleaguri ale Vâlcei Montane „Toti munții de prin părțile acestea ale Vâlcei sunt sparți si scorborosiți de ape. Cărări înguste și primejdioase te poartă pe margini de prăpăstii în adâncul cărora ți-e frică să te uiți. Pe unele locuri pământul sună sub picior ca o boltă. Pe sus vezi stânci uriașe scoase din zid, gata să se prabușească. Copaci chirciți, schilozi, cu ramuri strâmbe, ies de prin crăpăturile pereților de piatră. Te crezi într-o lume dărăpănată, pustiită în urma unui mare dezastru. Doar glasul apelor zbuciumate răsună ca un bocet în tăcerea și neclintirea atâtor ruini”. Așadar să iubim din tot sufletul masivul Buila-Vânturarița culegând prinosul de frumos ce ni-l oferă Vâlcea montană una dintre cele mai frumoase zone din arealul Carpațiilor Românești.

   Videoclip despre drumeția mea în masivul Buila-Vânturarița