I. PREZENTARE GENERALĂ

Semeț și dur ca o cetate, văzut dinspre Valea Teleajenului, un ținut al coloșilor de piatră, privit dinspre nord și vest, Ciucașul se dăruie privirilor, parcă, pe măsură ce te apropii de el, dezvăluindu-și frumusețile treptat. Natura atât de darnică aici, a creat, de-a lungul mileniilor, o lume de basm, în care imaginația poate toarce pe firul amintirilor poveștile fantastice ale copilăriei.

Cu toate că ocupă un loc restrâns ca arie, în vasta suprafață a Carpațiilor, Ciucașul se înfățișează privirilor de la mari depărtări, fiind ușor de recunoscut dinspre toate zările.

Ciucașul nu are întinderea Făgărașului, în care te pierzi, nici bogăția oglinzilor limpezi de lac adăpostite în căușele foștilor ghețari.  El încântă prin bogăția crestelor armonios dăltuite, cu forme rotunjite, încadrate de pajiști împestrițate, prin apele limpezi și liniștite vara sau năvalnice primăvara, ce sar spumegânde din piatră în piatră, prin umbra pădurilor de cetină și fag, prin cântecul păsărelelor, prin zumzetul albinelor ce aleargă necontenit în căutare de hrană, prin coloritul poienilor multicolor smălțuite, în care fluturi viu colorați îți taie calea, iar cosașii își anunță prezența prin cântecul lor caracteristic prin jocul cețurilor pe văi sau al bulgărilor de vată ce se adună vara datorită excesului de căldură, prin ceea ce formează acel tot ce atrage marele exod de turiști spre Ciucaș.

Situat în partea centrală a Carpaților, în grupul muntos al Carpaților de Curbură, masivul Ciucaș se detașează net față de regiunile înconjurătoare prin abrupturile sale, dar în special prin peisajul variat dat de conglomerate și calcare. Ciucașul nu scapă privirilor din orice parte l-ai vedea. Dacă pornești pe valea Teleajenului, el se remarcă pe fundalul peisajului de îndată ce depășești Vălenii de Munte; de la Întorsura Buzăului închide zarea spre sud-vest; venind dinspre Brașov, pare inaccesibil prin masivitate, dar irezistibil de atrăgător prin formele de relief. Limitele față de munții înconjurători sunt îndeobște reprezentate de văile râurilor care îl încercuiesc ca un inel, între acestea și înălțimile maxime, întâlnindu-se denivelări de circa 1000 de metri. Spre est, valea superioară a Buzăului, care se îndreaptă către nord și Valea Boncuței de la obârșia Teleajenului, îndreptată spre sud, văi despărțite prin Pasul Boncuța (1078 metri), formează limita spre masivul Siriu și munții Tătaru, ceva mai scunzi, alcătuiți din culmi domoale acoperite cu păduri întinse și pășuni pe creștet.

Spre sud, depresiunea Cheia, continuată spre nord-vest de cursul superior al Teleajenului (Valea Berii), culoarul Bratocei și apoi pârâul Ramura Mică (afluent al Tărlungului) separă Ciucașul de Munții Grohotiș (1767 metri)  și de prelungirile nord-estice ale acestora -Bobu Mare  (1757 metri) și Babeș (1684 metri).

La vest limita propriu-zisă este formată de văile pârâielor Ramura Mică, Tărlung, Tesla și a unui pârâu de obârșie al Zizinului. Acestea îl despart de prelungirile sudice al Munților Întorsurii, având culmi domoale situate la 1000-1200 de metri.  Valea Dălghiului este cea care, în unduirea ei către est, formează limita nordică a masivului, tot spre munții Întorsurii, lăsând la o parte și de alta mici terase, cu pășuni și fânețe sau plopi și sălcii care își leagă grațios crengile spre apa liniștită.

Privit de aproape, masivul Ciucaș este deci bine delimitat prin văi sau culoare depresionare, Teleajeanul, Buzăul, Dălghiul, Babarunca și Ramura Mică, la care se adaugă depresiunile Cheia și Poiana Valea Stânei, ca îmbietoare locuri de odihnă. Numai spre sud-vest Munții Grohotiș, cu promotoriul muntelului Babeș, par să-l concureze prin înălțime, însă aspectul domol al culmilor îi deosebesc clar de masivul Ciucaș.

În ceea ce privește relieful și alcătuirea geologică în regiunea muntoasă de la est de valea Prahovei, masivul Ciucaș reprezintă unul dintre cele mai frumoase și atrăgătoare ținuturi, o personalitate geografică marcantă, cu aspect impunător, care îl detașează net față de regiunile înconjurătoare.  Privit dinspre șesul Brașovului sau dinspre depresiunea Întorsura Buzăului, Ciucașul pare o veritabilă cetate de piatră, dominând culmile ondulate, mai scunde, ce stăruie în jur de 1400-1500 de metri. Dinspre sud, aspectul său este mai puțin masiv, dar crestele crenelate ale Zăganului sau proeminența vârfului Ciucaș și a Tigăilor apar aproape tot atât de impunătoare.  Ca și Bucegii și Ceahlăul, Ciucașul este alcătuit din conglomerate de vârstă albiană-cenomaniană care formau în cretacic o arie cu mult mai întinsă, roci dure dispuse pe formațiunile mai moi ale flișului șistos-marmos-grezos de vârstă cretacic inferior și cretacic superior.  Conglomeratele a căror grosime atinge în Ciucaș până la 600 de metri, sunt alcătuite din elemente rotunjite de roci cristaline, sedimentare (calcare) sau eruptiv bazice, legate între ele printr-un ciment calcaro-grezos.

Dimensiunea lor variază de la blocuri de câțiva metri cubi până la câțiva centimetri diametru. Eroziunea a fragmentat în timp masa de conglomerate, așa încât la mică depărtare de culmile proeminente ale Ciucașului au rămas masive izolate ca Tesla (1613 metri) și Dungu (1502 metri), în partea de vest, și mici măguri cu înălțime de 1100-1300 de metri la nord, în apropiere de Vama Buzăului.

Modul de comportare a conglomeratelor la eroziune, mai ales când au intercalații de gresii, a generat un relief de turnuri, stâlpi, ciuperci, stânci în formă de căpățâni de zahăr forme ce se datorează unui ansamblu de procese de modelare, între care înghețul și dezghețul, vântul și apa din precipitații au jucat un rol însemnat. Calcarele sunt dispuse ca blocuri izolate, împlântate în masa de conglomerate spre baza acestora, unde apar la suprafață prin eroziune și se înscriu în peisaj prin mici proeminențe cu lapiezuri și doline sau prin chei și văi seci.

Masivul Ciucaș nu depășește altitudinea de 1850-1900 de metri decât în vârful Gropșoarele (1883 metri) și vârful Ciucaș (1954 metri). Altitudinile relative sunt destul de mari, variind între 500 și 1000 de metri (Vârful Ciucaș – valea Dălghiului circa 1000 de metri; vârful Zăganu-Poiana Stânei circa 800 de metri; vârful Gropșoarele – valea Tâmpa circa 900 de metri). Privit în ansamblu, Ciucașul este alcătuit din două culmi principale: Culmea Bratocea-Ciucaș, cu direcția sud-vest -nord-est  și culmea Gropșoarele-Zăganu, orientată nord-vest -sud-est despărțite de Teleajen prin cursul său superior (pârâul Berii).  Cele două culmi sunt unite în nord prin înșeauarea largă a muntelui Chirușca, o culme mai joasă cu întinse suprafețe netede, despădurite, ce stăruie în jur de 1500-1600 de metri.

Culmea Ciucaș-Bratocea reprezintă partea de vest a masivului,  în care se disting două compartimente separate de șaua Tigăilor, Culmea Ciucaș  (compartimentul nordic) atinge cea mai mare altitudine din masiv (vârful Ciucaș, 1954 metri). În jurul Vârfului Ciucaș este caracteristic relieful ruiniform-ciuperci,stânci izolate precum Babele la Sfat, Mâna cu Cinci Degete, căpățâni de zahăr, cueste, suprafețe structurale fragmentate, abrupturi puternice în partea de vest, elemente ce măresc valoarea peisajului regiunii. Dincolo de Șaua Ciucaș (1525 de metri), Culmea Ciucaș se prelungește spre nord-est prin Muntele Urlătoarea (1440 de metri), Muntele Strâmbu și dealurile Seciului și Dragomir,  până spre Valea Buzăului.

Culmea Bratocea (compartimentul sudic) se întinde spre sud-vest pe distanța de peste 4 kilometri, fiind caracterizată prin suprafețe mai netede, cueste, suprafețe structurale slab fragmentate și înălțimi ce coboară de la 1827 de metri, în vârful Bratocea, până la 1263 de metri, în Pasul Bratocea. Pantele de nord-vest sunt mai abrupte spre deosebire de cele din est, care sunt mai dulci. Relieful este mai monoton, conglomeratele înscriindu-se în peisaj mai ales în partea de sud, unde apar colți, stânci în formă de căpățâni de zahăr, stânci răzlețe -Sfinxul și Colții Bratocei. Pășunile care acoperă partea superioară a culmii, coboară lin până la 1600 de metri, ceva mai jos pe versantul estic, oferind largi perspective celor care o străbat.

Din culmea Bratocei se răsfiră spre Valea Berii următoarele culmi: Culmea Tigăile Mari (1844 de metri), orientată vest-est ce pornește din vârful Ciucaș, fiind cea mai reprezentativă culme a Ciucașului. Ea coboară în trepte către est prin abrupturi și turnuri ce domină Valea Berii; dintre acestea, Turnul Căprioarei se detașează proeminent din pădurea de molid. O serie de cueste, uneori etajate, sunt puse mai bine în evidență prin vegetație ierbacee instalată pe polițe structurale și fețe de strat. Caracteristice sunt turnurile, ciupercile, stâlpii și pădurea de stânci în formă de căpățâni de zahăr, toate la un loc formând frumoasa Cetate a Tigăilor care a dus faima Ciucașului pe cele mai înalte culmi.

Culmea Tigăile Mici se desprinde din vârful Bratocea ( 1827 de metri) către est și coboară spre valea Berii tot prin abrupturi mari. Pădurea ce o acoperă urcă până la 1500-1550 de metri, cu lobi adânci pe valea largă și seacă a Tigăilor.

Culmea Gropșoarele-Zăganu constituie partea de est a masivului Ciucaș și este formată dintr-o culme principală cu direcție nord-sud și o serie de culmi ce pornesc radiar din ea, din punctul numit La Răscruce. Culmea propriu-zisă Gropșoarele – Zăganu, cu o lungime de aproximativ 4 kilometri, se caracterizează printr-un relief greoi, mai masiv și mai monoton în partea de nord –Muntele Gropșoarele (1883 metri) – unde sunt caracteristice suprafețele netede, largi, cu frumoase puncte de perspectivă. Văile dinspre vest, înguste și adânci, cu obârșiile seci, se strecoară printre pinteni stâncoși, rupți în trepte. Ele constituie făgașe umplute cu sfărâmături de stâncă, ce formează grohotișurile, parțial fixate cu vegetație, parțial mobile, făcându-le vizibile de la mari depărtări. Punctele de maximă altitudine au forme rotunjite și sunt despărțite prin șei largi, ondulate, cu profil longitudinal, încât parcurgerea culmii nu prezintă dificultăți.

Muntele Zăganu (1817 metri), continuarea spre sud a Muntelui Gropșoarele, complet diferit ca înfățișare, prezintă un relief ruiniform, cu țancuri și abrupturi mai puternice. Profilul longitudinal accidentat rezultă din succesiunea de vârfuri semețe și țancuri despărțite prin șei bine conturate. Culmile cad abrupt spre vest, sud și mai ales către est, unde apar calcarele (Colțul Vânătorului), fiind sfârtecate și de văi sălbatice. Frumusețea și varietatea peisajului au făcut ca regiunea să prezinte o mare atractivitate turistică.

Din punctul La Răscruce (1805 metri) nod orografic, important, pornesc o serie de culmi ce se răsfiră în toate direcțiile: Muntele Roșu coboară abrupt circa 100 de metri spre vest printr-o culme prelungă cu două proeminențe-Muntele Roșu (1765 metri), un vârf masiv, despădurit cu largi perspective în toate direcțiile și un alt vârf mai coborât (1648 de metri), ușor împădurit, Culmea Stâncoasă, Culmea Albele cu direcție sud-vest -nord est, are înălțimi de 1200-1500 de metri, Munții Tesla și Dungu, situați în partea de vest a Ciucașului, primul cuprins între pâraiele Babarunca și Tesla, al doilea între Dălghiu și Zizin, reprezintă două proeminențe care se detașează față de relieful din jur.

Din punct de vedere al florei și vegetației, bogăția și diversitatea elementelor care alcătuiesc covorul vegetal din masivul Ciucaș se datoresc și ele condițiilor impuse de climă, relief, soluri precum și așezării geografice a țării la răspântia mai multor areale de vegetație a numeroaselor plante. Din oricare parte ai urca în masivul Ciucaș primii pași te poartă prin poienile de la poalele muntelui și apoi prin pădurea de amestec care înconjoară muntele ca un brâu de la 800 de metri la 1400 de metri. Ea este formată predominant din fag, care pe alocuri constituie păduri masive, formând asociații pure de făgete.  Asociat întâlnim carpenul, frasinul, gorunul, ulmul de munte, iar mai jos mesteacănul care-i dau un aspect mai variat. Pe văi pătrund păduri de arin formate din diverse specii, cu frunze verzi albicioase, care devin argintii în razele soarelui. În etajul montan superior și subalpin apar stufărișuri de arin verde.

La limita sa superioară, fagul se întrepătrunde cu rășinoasele, în cele din urmă cedând locul acestora. Totuși în masivul Ciucaș, datorită inversiunilor termice, molidul coboară mult pe văi, dând acel farmec de neuitat pădurii toamna, prin coloritul său variat.

Pădurile de conifere, sunt constituite predominant, din molid formând asociații de molidișuri. Răzleț se întâlnește bradul și laricele sau zada conifer cu frunze căzătoare, pe care îl găsim în pâlcuri în capătul de nord și în estul stațiunii Cheia pe Zăganu, punctând pădurea de pe culmea Albele sau dinspre pasul Bratocea cu coroana lui mai rămuroasă.  Coniferele îmbracă pantele masivului până la 1500-1600 de metri altitudine sau pătrund pe văi sub forma unor lobi. Tulpina dreaptă se înalță spre lumină unde se dezvoltă și coroana în formă de trunchi de con. Ramurile mlădioase sunt încovoiate în jos, spre a suporta greutatea zăpezii, iar frunzele sunt ascuțite și pieloase pentru a rezista vitregiilor climei.

De la 1600 de metri altitudine începe domeniul vegetației subalpine cu tufărișuri și pajiști. Condițiile climatice, vântul puternic, presiunea mai scăzută care favorizează evaporația, perioada scurtă de vară, fac ca aici să se dezvolte o vegetație specifică.

Aici molizii apar sporadic, se chircesc sau au coroana în formă de steag datorită frecvenței vânturilor într-o anumită direcție. Jneapănul vegetează sub limita sa superioară în mici pâlcuri pe culmea Bratocea și la nord de vârful Ciucaș, având regim de ocrotire. Alături de el,  întâlnim ienupărul fie pur, fie formând asociații împreună cu afinul acoperind mari suprafețe mai ales pe versanții nordici și nord-vestici.

Dar ceea ce a făcut faima Ciucașului și a creat chiar un toponim datorită culorii pe care o capătă muntele în văpaia înfloririi lui este smirdarul sau bujorul de munte. El înflorește în buchete în perioada mai-iulie, când florile roz-violacee acoperă muntele ca un foc ce pâlpâie ușor în adierea vântului. Toamna deseori, găsim buchețele mici de flori, dând viață vegetației ce începe să pălească.  Pe alocuri asociațiile de afin, ienupăr și smârdar formează tufărișuri care ocupă 60% din totalul pajiștilor. Flora subalpină este compusă în majoritate din plante erbacee. Cele mai numeroase și variate sunt ierburile ce formează pajiștile subalpine. Deși căldura începe mult mai târziu decât în zonele mai joase, dogorește mai puternic datorită purității aerului, micșorând astfel perioada de vegetație a plantelor. Ca o caracteristică a masivului la începutul verii predomină culorile albastru și violet, iar în iulie-august galbenul și albul. Alături de păiuș, firuță și păiuș roșu, pajiștile sunt smălțuite de clopoței, vulturică cu flori mici galben cărămizii, macul cucului, sclipeții de munte, pâlcuri de argințică, garofițele de munte albe, roz și roșii, suav parfumate, sângele voinicului, roșioara, luceafărul, romanița de munte, ciurul zânelor, mărțișorul.

Ca și vegetația fauna cunoaște o etajare pe verticală fiind influențată în special de temperatură și umiditate. Dintre mamiferele mari, căprioara sălășluiește în pădurile dese, fără să urce mai sus, iar cerbul se face simțit până la limita superioară a pădurii. Mai rar se întâlnește râsul, bursucul, hermelina, nevăstuica și dihorul atât în pădurile  de fag, cât și în cele de molid.  Printre pădurile dese, dar mai ales prin cotloanele ascunse ale munților de sub Culmile Bratocei sau ale Zăganului, se poate întâlni ursul care nu se sfiește să coboare iarna până la Cheia.  Tot printre animalele mari se remarcă mistrețul, lupul și vulpea care câteodată provoacă pagube. Nu lipsesc nici jderul de copac și jderul de piatră. Deseori printre crengile copacilor se zăresc veverițele cu coada stufoasă și ochii jucăuși iar dintre felinele mici se remarcă pisica sălbatică cu blana pestriță și privirea ageră.  Lumea păsărilor cuprinde numeroase specii mici pe care le întâlnim în păduri, în poieni sau scurtând teritoriul prin zboruri largi.  În pădurile de fag și amestec mai luminoase cu văi largi se poate întâlni sitarul de pădure, ierunca, vânturelul mic, gaia roșie, pitulicea fluierătoare, sturzul de vâsc, lăstunul de stâncă, mugurarul comun, mugurarul roșu. Alături de acestea se află numeroase păsări care se urcă și spre etajul pădurii de conifere: fluierarul de munte, șoimul călător, șorecarul comun, uliul păsărar, huhurezul mare, ciocănitoarea neagră, mierla de piatră, mierla de apă, presura de munte, codobatura. În pădurile de conifere se adăpostesc cocoșul de munte, cucuveaua pitică, minunița, ciocănitoarea cu trei degete, mierla gulerată, brumărița de pădure, pițigoiul de brădet, cel moțat și de munte, gaița de munte, corbul.  În ceea ce privește reptilele și acestea sunt bine reprezentate prin diferite specii de șopârle cum ar fi șopârla de ziduri în zona forestieră, șopârla de munte și mai rar, în locurile mai umede șopârla fără picioare. Pe stânci și în locurile mai însorite din pădure întâlnim și vipera comună. Peștii sunt reprezentați prin păstrăv indigen și păstrăvul curcubeu care trăiesc în apele repezi de munte, bine oxigenate, sau în păstrăvăriile de pe valea Stânei și Măneciu Pământeni.

REZERVAȚII NATURALE ÎN MASIVUL CIUCAȘ

Frumusețea și ineditul peisajului Munților Ciucaș la care se adaugă și numeroasele specii floristice, din care unele endemice, dacice sau rarități, a dus la la constituirea unor rezervații în care acestea să fie ocrotite și menținute nealterate atât pentru generațiile noastre, cât și pentru cele viitoare. Zona cu Rhododendron din munții Ciucaș situată în zona de întâlnire  a potecii ce urcă pe muntele Roșu cu cea care vine de pe culmea Gropșoarele, pune sub ocrotire o suprafață de 2 hectare cu smirdar , plantă ocrotită, declarată monument al naturii. Alături de aceasta vegetează afinul, ienupărul, merișorul.  Culmea Zăganului care cuprinde zona de stâncărie cu o suprafață de 3 hectare. Este o rezervație complexă – botanică și zoologică – cu plante endemice și rare. Tigăile Mari, cu o suprafață de 3 hectare, în care intră culmea de stâncărie, până la poteca ce duce spre vârful Ciucaș. Are un caracter complex -botanic și geologic- pe întinsul ei fiind ocrotite atât formațiunile geologice specifice, cât și plantele endemice sau rare, precum și cele calcicole și termofile. Jneapănul de pe Muntele Bratocea, situat la limita superioară a pădurii de molid, este constituit din mai multe pâlcuri ce se găsesc pe versantul de vest al Culmii Bratocei, sub vârful Bratocea, ușor de remarcat din șaua Tigăilor, ca și în stâncăriile de la vest și nord de vârful Ciucaș și sub stânca Mâna Dracului. Șuvițele Benii, de pe Culmea Șuvițelor, cuprinde asociații vegetale cu floare de colț în suprafață de 2 hectare. Alături de ea se întâlnesc clopoței, garofițe, gențiane.

Semeț și impozant ca o cetate, Ciucașul împletește armonios stâncăriile dure dăltuite de vânt și vreme cu pajiștile colorate și pădurile bogate de fag și molid. Atrăgându-te în mrejele sale ai ocazia de o descoperi un univers al vegetației și al faunei bogat prin diversitatea speciilor ce populează acest areal montan cu o suprafață relativ redusă față de alte masive din Carpații Românești.  Cu crestele învăluite de nori și acoperite de zăpezi până târziu în aprilie sau mai, masivul îți conferă acea stare de libertate izvorâtă din calmul și liniștea înălțimilor. Aceasta lume a coloșilor de piatră cu forme bizare ascunde frumuseți irezistibile, Ciucașul atrăgându-te cu acel farmec al masivelor păstrătoare de taine.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

A călători, A drumeți, este o nevoie sufletească -Nicolae Iorga (1871-1940) – istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român.

Tânăr fiind parcă guști altfel frumusețea peisajului parcurs, dar pe măsură ce anii se scurg, această frumusețe te impresionează parcă mai puternic, totul capătă alte dimensiuni, se întipăresc mai intens pe retină pentru a le păstra îndelung, în ideea că timpul nu îți mai îngăduie  să revii oricând pe toate meleagurile pe care le-ai îndrăgit atât de mult. O dată cu sfârșitul vacanțelor, când ziua se micșorează după echinocțiul de toamnă și toamna intră în drepturile ei, natura încearcă ultima zvâcnire, etalându-și frumusețea pe care nici primăvara cu începutul ei de viață, nici vara cu farmecul ei nu pot face să vibreze atât de mult coarda sensibilă a ochiului și a sufletului. Penelul parcă s-a jucat pe mantia  pădurii de fag cu o risipă nemărginită de fantezie și culoare. Galbenul crud stă alături de auriul grâului sau de cel al pâinii coapte, încercând să înfrunte verdele intens al coniferelor, care, parcă pentru a încânta și mai mult privirea, coboară spre poalele muntelui sfidând legile naturii întinând ostentativ de frumos mantia galben arămie a pădurilor. Cam așa ar putea fi descrisă într-o notă mai alegorică acea incursiune din ultima decadă a lunii septembrie 2019 pe care am întreprins-o în masivul Ciucaș. Aici Carpații de Curbură au dat naștere, cu mii de ani în urmă, unui masiv de o frumusețe rară, datorită peisajului său inedit: stânci calcaroase, păduri de conifere, pajiști superbe, o flora și o faună care fac să „crape” de invidie multi biologi străini. Gândul de a întreprinde o drumeție în masivul Ciucaș îl aveam de mai de mult însă parcă cel mai greu de ales era anotimpul. Nedreptățit cumva de fratele Bucegi, masivul Ciucaș dispune de trasee montane de o frumusețe aparte, nu foarte grele, dar pline de farmec în orice anotimp. Este greu să te abții al vizita primăvara când după topirea zăpezii marginea pădurilor de molid se îngălbenește de ciuboțica cucului, iar micile luminișuri sunt înviorate de florile purpurii de breabăn sau de crucea voinicului cu flori albastre ca niște steluțe. De asemenea în mai-iunie degetăruțul cu clopeței albaștri umplu luminișurile completându-se cu verdele viu al naturii din nou renăscută la viață. Mult mai greu însă îți este să îl refuzi vara când smirdarul sau bujorul de munte cu florile sale roz-violacee acoperă aici muntele ca un foc ce pâlpâie ușor în adierea vântului. De asemenea nu poți declina și invitația de a îi păși pragul și în toiul iernii când omătul gros acoperă asperitățile reliefului conferindu-i forme catifelate, cu ondulări alb strălucitoare, elegante, întrerupte tot de verdele intens al coniferelor, ce stau cu crengile plecate sub povara grea a zăpezii.  Pus în fața acestei dileme alegerea ce urma a fi făcută nu era ușoară însă mi-am dat seama că uneori și legenda nodului gordian are în sinea ei un sâmbure de adevăr. Deliberând în forumul meu interior am decis numaidecât că amânările sunt de prisos și numaidecât am decis că și acum în toamnă farmecul Ciucașului este în măsură să te atragă și să te fascineze prinzându-te în mrejele sale de fiecare dată când cauți pacea interioară. După o planificare riguroasă de traseu am ales ca și cale de acces ruta Sibiu-Brașov-București-Ploiești-Vălenii de Munte-Măneciu-Cheia.  Plecând din tumultosul București și depășind Ploieștiul oraș emblemă al industriei petroliere românești drumețul numaidecât face cunoștință la Vălenii de Munte cu prima sa oază de liniște de pe valea Teleajenului, un mic orășel de provincie al cărui destin este indisolubil legat de personalitatea marcantă a savantului Nicolae Iorga. Străbătând străzile acestei vechi urbe românești nu are cum să nu-ți treacă prin minte gândul că aici în acest decor plin de armonie și liniște interioară la Casa memorială Nicolae Iorga au luat naștere grație talentului inegalabil al savantului mari lucrări ale istoriografiei românești  de la Studii și documente cu privire la istoria românilor până la Istoria românilor în 10 volume. Dar istoria își urmează cursul ei firesc martoră a tumultoaselor evenimente ce au zguduit destinele omenirii la fel și drumeția noastră aici pe valea Teleajenului. Continuând drumul pe valea Teleajenului în amonte acesta ne transpune din nou  printr-un peisaj de poveste, până la Măneciu.  Aici pădurea se dezvăluie în culori bogate, diferite de la un anotimp la altul. Lacul de la Măneciu de la poalele Muntelui Ciucaș este imposibil de ratat. Se vede de pe drumul național pentru că este întins pe aproape două sute de hectare. Aici descoperi un alt tărâm, cel al frumuseților pământului, adică istoria de piatră și arhiva planetei. Muzeul Florilor de Mină poate fi vizitat în fiecare zi de marți până duminică. Depășind localitatea Măneciu până în dreptul stațiunii Cheia simți cum drumul șerpuit pe alocuri cu serpentine te transpune parcă dintr-o dată în peisajul mirific al Ciucașului. Faci numaidecât cunoștință cu pereții strălucitori, goi, ai Zăganului, cu colţii de stânci de pe vârful Tigăilor ce se înalță ca fantastice întruchipări, în contrast cu spinarea rotunjită a Bratocei dinspre apus, cu păşuni întinse, la marginea pădurilor tot mai rărite. Vrăjit la propriu de peisaj nici nu am sesizat că am ajuns în punctul terminus al intinerariului rutier. Și astfel am debarcat în satul Cheia în mijlocul naturii, uitând de toate inconvenientele lungului traseu parcurs până aici. Pentru cei care vor să schimbe stațiunile montane de pe Valea Prahovei cu destinații similare, dar mai puțin aglomerate si mai ieftine, zona Vălenii de Munte–Cheia este o alegere ideală. Aici descoperi un peisaj desprins parcă din basme, dar si legendele vechilor ciobani transilvăneni prin a căror transhumanță de-a lungul secolelor au dat naștere la așezări cu totul aparte pe harta demografică a vechiului Regat al României. Cheia care a dat numele localităţii nu are legătură cu obiectele de metal care încuie şi descuie broaşte sau lacăte, ci cu un alt sens al cuvântului care desemnează o vale îngustă, între doi pereţi înalţi şi abrupţi, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime. Sunt „cheile“ care se regăsesc în multe dintre denumirile geografice din România, cum sunt Cheile Turzii sau Cheile Bicazului. Mica staţiune Cheia din nordul Prahovei şi-a dobândit actualul nume într-un mod atipic. La sfârşitul secolului al XIX-lea, se numea cu totul altfel însă tendința românilor de a simplifica denumirile au marcat „botezul“ final al localității.

Mai înaintăm câțiva pași și numaidecât întoarcem privirea parcă adresând un salut și culmilor învecinate. La apelul nominal ne răspunde la început scăldat în razele molatice ale soarelui peisajul mai monoton al Grohotișului cu întinsele sale pășuni alpine iar apoi timid printre ștreșini culmea Bratocea care tânguitor ne îndemna să ne îndreptăm pașii și pe acolo.

Datorită reliefului muntos care îl înconjoară asigurând astfel un mediu nepoluant din punct de vedere al radiațiilor electromagnetice, Centrul de Telecomunicații prin Satelit Cheia dispune de 7 stații de sol proprii fiind capabil să furnizeze conexiuni de date și voce precum și broadcasting video și audio către orice colț al lumii.  Depășim și această minune a tehnicii moderne și ne continuăm neabătuți pașii pe drumul presărat din loc de frumoase pensiuni și case de vacanțe. Printre desișuri de pădure continuăm să rămânem fascinați de peisajul ce ne înconjoară aici la poale o ultimă panoramă înainte de a ne afunda în întunericul tăinuit al pădurii. Bratocea, Grohotișul și Zăganu își etalează într-un ultim decor scenic frumusețile în forme diafane făcându-ne să uităm pe moment de năprasna vântului rece de toamnă ce sufla parcă neîntrerupt.

Ne continuăm drumul care cât de curând ne poartă pașii spre șoseaua națională lângă podul ce traversează pârâul Gropșoarele. Mergem pe asfalt 15 metri la dreapta, și pe partea stângă a șoselei reperăm marcajul cu stâlpul indicator. Traversăm șoseaua națională și numaidecât ne afundăm într-o plantație tânără de molid.

Protejați oarecum de vântul care ne-a tot sâcâit, urcăm în plimbare printre razele de soare ce picură în pădurea verde-arămie. Dacă la început intrarea în pădure este zugrăvită cu tonul închis al molizilor neclintiţi, simbolul voiniciei neînfrânte,  pe măsură ce continuăm urcușul spre Piscul Turiștilor  începe împestriţătura arborilor cu frunze căzătoare, stropiți cu diferite culori de acum când toamna își intră pe deplin în drepturi, cu şopotul vesel al frunzelor bătute-n dungă.

Continuăm periplul și după circa o jumătate de oră atingem culmea denumită Piscul Turiștilor. În dreapta o potecă nemarcată se continuă spre sud, pe pârâul Buzăianu până în Valea Teleajenului. Noi însă ne îndreptăm spre stânga iar poteca se arcuiește spre nord în urcuș ușor pe Piscul Ursului până la un stâlp indicator care marchează poteca spre Poiana Valea Stânei marcată cu bandă albastră. Până aici am parcurs circa o oră, o porțiune lejeră prin pădure ce ne-a făcut să ne adunăm gândurile și emoțiile ce sălășluiau în noi în dorința arzătoare de a atinge numaidecât tărâmul împărătesc al stâncilor Ciucașului.

Facem un scurt popas urmând ca de acum încolo poteca să ne îndrume pașii pe culmea Buzăianu prin pădure, până sub abruptul Zăganului numai pe marcaj cruce roșie.

La început poteca este domoală însă la scurt timp un urcuș mai abrupt ne scoate la marginea pădurii, într-o încântătoare poiană presărată cu stânci strălucitoare de calcar scobite de lapiezuri. Ajungeam astfel în Poiana Zăganu unde la ieșirea din pădure se întindea covorul roșu al împărăției de stâncă stropit cu explozii de verde. Pitulată în stânga potecii la marginea pădurii reperăm și Stâna din Zăganu -1346 m (loc de adăpost pe timp de iarnă, în timpul verii utilizată însă).

De la bifurcația de marcaje și până aici am făcut circa o jumătate de oră. Ne permitem un mic popas acum când stâna este părăsită, numai bun pentru a admira spre nord-est dantelăria colților din Zăganu conturați precis acum în lumina soarelui. Cu greu te poți abține să nu savurezi din plin acest tablou feeric acum când sub bolta de azur pătată zburdă gingășa făptură a fluturilor albi, ce-şi duc jocul vieţii în cele de pe urmă zile frumoase: ei dau un salut de Mai vieţii de Septembrie. Aici într-o tainică liniște observi cum pereții stâncoși pe alocuri sunt tapisați cu verdele închis al brazilor printre care se scurg acum suvițele pajiștilor galben-aurii aspect ce ar stârnii imaginația oricărui pictor dornic să se înfrupte din voluptățile naturii.

Fermecat la propriu încă de la început cu greu te îndemni să continui drumul prin această lume a coloșilor de piatră cu forme bizare ce  ascund frumuseți irezistibile din loc în loc neîntrerupt într-o originalitate aparte. Părăsim stâna și numaidecât simțim cum poteca se angajează în urcuş pronunţat pe coasta din fața noastră urcând prin pădurea care se rărește din ce în ce mai mult. Rotind privirea numaidecât simțim cum aici de sus culmile Grohotișului scăldate în razele soarelui ne adresează din nou un cald salut în ciuda vântului rece care continua să ne izbească necontenit mulțumindu-ne că nu le-am dat uitării nici de astă dată. În zarea largă alte creste ale masivelor Siriu-Tătaru își dezvăluiau silueta configurând ținutul muntos al Buzăului.

După 10-15 minute poteca se orientează pe o curbă de nivel ascendentă şi continuă, dar ceva mai uşoară, urmând ca abia la final, înainte de a ieşi în Curmătura Zăganului să mai prezinte un sector mai solicitant.

În ultima porțiune spre Curmătura Zăganului poteca ne poartă parcă pe treptele unui templu vegetal de o neasemuită frumusețe. Brazii izolaţi, înalţi, drepţi, agăţaţi printre stâncile de piatră, sunt chiparoşii, iar pădurea întunecată, din care stâncile răsar răzleț parcă e marea liniştită, întunecată în umbra serii. Și astfel dezamăgirile călăuzei lipsesc, pentru că imaginaţia nu e înșelată.

Continuând drumul, poteca suie pieziș pe coasta înierbată, ocolind râpele vâlcelelor repezi și șerpuind după unduirile terenului. După un urcuș mai pronunţat, al ultimului pripor, ajungem numaidecât în Curmătura Zăganului. Ne permitem o pauză care însă ne este răsplătită cu o priveliște panoramică asupra a tot ceea ce am întreprins până acum prin efortul nostru. Pe măsură ce am urcat orizontul mereu s-a lărgit ajungând să privim spre satul Cheia ca la un cuib luminat, cu casele grămadă printre care se strecoară răzleț calea lucie a Teleajenului. Dăm și de un stâlp indicator ce ne indică direcția de urmat printre șteiurile Zăganului.

Urcând creasta Zăganului în asprimea vântului toamnei mi-am dat seama că aici muntele, floarea și omul parcă au aceeași soartă. Curenții care modelează crestele Zăganului, gerul care macină bolovan cu bolovan, culmile Gropșoarele și Bratocea sunt semnele schimbării zilnice, care duc la distrugerea finală. E îmbătrânirea muntelui ca formă,  al declinului ca şi al florii în zilele de toamnă, ca şi al bradului căzut la pământ şi prefăcut într-o mână de cenuşă. Viaţa muntelui se îmbină cu moartea lui; ceea ce-l sfarmă bucăţică cu bucăţică, dă farmec plasticii admirate, frumuseţilor sălbatice, văilor adînci şi tainice, toate însă trecătoare, deşi par veşnice, faţă de scurtimea vieţii noastre, Roata vieţii e aceeaşi. Aşa stă scris în frumuseţile sculpturale ale mândrului Ciucaș.

Fascinanta accesiune a crestei Zăganului ne ține cu sufletul la gură pas de pas. N-ai vrea parcă să ratezi nici un detaliu,  nici o formațiune stâncoasă sau vreun turnuleț modelat cu măiestrie din plămada creației. Simți pe deplin cum aici stânca, poiana și bradul sunt într-o armonie perfectă făcând parcă ca tabloul să fie mai răscolitor în trezirea ce deșteaptă cele mai nobile sentimente de admirație și adorație a naturii. Parcurgând ultima porțiune spre vârf rând pe rând crestele dăltuite în soare ale Ciucașului ca și panorama superbă cu Muntele Roșu și Cabana Roșu ne-au făcut pe moment să uităm de asprimea vântului ce continua neabătut să ne pătrundă până în măduva oaselor. Dar căldura era în sufletul nostru în dorința arzândă,  pentru că peisajul deșteaptă dor de ducă, dor de suit creste înalte, dor de orizonturi largi, văzute pe îndelete.

Și spectacolul continuă; noi și noi formațiuni stâncoase se dezvăluie înspre valea pârâului Alb până spre culmea Suvițelor, ciobanii spunându-i în acel dulce dialect mocănesc cu sorgintea-n Mărginimea Sibiului, Culmea Sughitelor, stâncăriile alb-argintii efilat-ascuțite si ritmic grupate către firul arid al văii Pârâul Alb, părând niste suvițe plouate de lâna specifică oilor țurcane sibiene, martori tăcuți ai transformărilor milenare ale naturii. De sus, de la umbra stâncii ca un monolit, stai şi priveşti. Nu te mai saturi să priveşti. Liniştea e desăvârşită, căci nici murmurul pîrâiaşelor nu o întrerupe. Privim întinsul pământului ce definește granița Prahovei cu Buzăul; și ne îndrumăm pașii după harta desfăşurată. N-ar trebui să mai fie mult până la vârf, circa o jumătate de oră.

Am ajuns pe vârful Gropșoarele -1883 metri în jurul orelor 19:00. De aici, am putut admira din nou frumoasele privelişti ce se deschid, atât spre sud, spre Cheia şi valea Teleajenului, cât şi spre nord, unde privirea cuprinde pe timp senin întreaga creastă a masivului. Curenții năvalnici și spectrul întunericului ce se apropia ne-a determinat doar preț de câteva clipe să savurăm succesul cucerii acestei culmi semețe a Ciucașului.

În mijlocul acestui decor de o rară frumusețe se află amplasată de mai bine de 80 de ani cabana Ciucaș. Cine a luat la pas potecile montane de altă dată din Carpații de Curbură, sigur a trecut și pe la cabana Ciucaș, mai demult cochetă, astăzi demolată și înlocuită cu un hotel de trei stele. Actul ei de naștere datează din 1937 atunci când Asociația Turistică ”România Pitorească” (înființată în 21 mai 1930, în București) începe, la 16 mai 1937, construcția primei cabane din masivul Ciucaș, potrivit Arhivelor Naționale ale României. Fondurile necesare au fost strânse din donații, pe baza listelor de subscripție, iar lucrările au mers repede, astfel că la 26 septembrie 1937 a avut loc inaugurarea adăpostului, denumit, inițial, ”Casa Alexandru Vlahuță”. Cabana situată la 1.595 de metri altitudine avea o sufragerie, două dormitoare, un vestibul, bucătărie, pivniță și camera pentru cabanier. La momentul inaugurării cabanei, Asociația era prezidată, încă din 1934, de profesorul Nicolae Ioan, amintit, astăzi, prin izvorul amenajat în memoria sa pe Valea Berii. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, ”Casa Alexandru Vlahuță” a servit drept tabără pentru aproximativ 30 de legionari unde fugarii încercau  să se ascundă de poliție și de ruși. Dar vremurile tulburi ale celei de a doua conflagrații mondiale și primii ani ai terorii comuniste au trecut și ele. Timpul n-a mai avut răbdare și vreme de 60 de ani, cabana Ciucaș a servit drumeților drept loc de adăpost montan și relaxare, fiind când neglijată, când bine gospodărită. La începutul anilor 2000, cabana ajunsese puternic degradată, astfel că, în 2008, se demarează lucrările pentru o nouă construcție pe același amplasament de pe muntele Chirusca, din masivul Ciucaș. Actuala cabană, este  de fapt, un hotel de trei stele,  deschis turiștilor din iunie 2011, sub denumirea de Cabana Vârful Ciucaș.

Poziționată central, așezată pe un pinten prelung al Muntelui Chirusca, într-o pajiște cu orizont deschis, la întretăierea potecilor alpine ce străbat Masivul Ciucas, Cabana Vârful Ciucas rămâne alegerea ideală atunci când îți doresti să te relaxezi și să te bucuri de minunile naturii. Pășim pragul cabanei și după un mic dejun copios strângem cortul și pornim mai departe în explorarea celorlalte colțuri magnifice ale Ciucașului. Actul doi din monumentala piesă debutează dezvăluindu-ne din plin panorama spectaculară a Tigăilor Mari. Urcăm lin la început culmea domoală a Chirușcei pe marcaj bandă roșie până în dreptul unei mici stâne pe la obârșia Piscului de apă. Pe măsură ce înaintam simțeam la propriu cum Tigăile se înalță semețe, iar în spatele lor Ciucașul își revarsă, spre nord cu mărinimie forme de o fascinantă sălbăticie.

În continuare poteca ocolește domol culmea, prin fâneața moale, multicoloră aici până în toamna târzie apoi printre ienuperi, afini și molizi piperniciți sau cu coroana în steag ce au îndrăznit să înfrunte vânturile puternice. În această porțiune a crestei Ciucașului spectaculozitatea, sălbăticia, grandoarea, semeția și fascinatia stâncilor se datorează preponderent martorilor de eroziune, îndeosebi conglomeratelor (rocile având aspect de beton cu o granulatie diferită) care au formă de clăi, ace, turnuri, căciuli, sfincși antropomorfi (Babele la Sfat) sau zoomorfi. Însă unele toponimii au variante diferite, spre exemplu Tigăile Mari si Tigăile Mici nu spun mai nimic; dacă însă se folosește varianta pastorală ancestrală Țigăile Mari si Țigăile Mici, totul vine la mintea cocosului, ciobanii botezând astfel stâncile spectaculoase care li se păreau niște hiperbolizate mioare din rasa țigaie. Mai forțăm un pic și cât de curând ajungem în șaua largă de sub Tigăi la circa 1685 de metri altitudine,  unde întâlnim un stâlp indicator la răscruce de poteci. Ne despărțim de poteca cruce roșie traseu ce duce în șaua Tigăilor și numaidecât începem urcarea pe marcaj bandă roșie pe făgașul unei văi stâncoase porțiune care ne-a solicitat un pic atenția și efortul.  În continuare nu ne mai săturăm să admirăm stâncile mulate pe trupul muntelui scufundate parcă într-o tainică rugăciune implorând creatorului ocrotire față de vânturile și gerurile puternice care le sculptează necontenit.

Facem o scurtă retrospectivă privind în spate și cât de curând reperăm în vale Cabana Ciucaș, Chirușca și creasta Gropșoarele ce ne adresează un cald salut nouă drumeților ce ne continuăm neabătut drumul spre cea mai înaltă treaptă a Ciucașului. Mult mai în depărtare cocheta stațiune Cheia sclipește tainic în razele soarelui, încadrată de culmi domoale.

A urmat apoi urcușul pe un scoc plin de grohotiș însă foarte atrăgător, căci pe tot traseul său poteca este presărată cu fel de fel de stânci, având forme din cele mai ciudate. Aici printre țancuri cu forme diferite duc şerpuirile cărării. Îți ies în cale colţi răzleţi, când pereţi înalţi cu turnuri izolate, rotunjite ca nişte metereze. De milenii încoace aici vântul împlineşte opera umezelii; curăţă faţa stâncilor de praf, le netezeşte, le rotunjeşte, scoate-n relief cel mai mic bolovan din conglomerat.

Ajunși sus pe culme ocolim prin nord alte stânci cu forme variate și numaidecât ieșim într-o șa mai largă în apropierea unei piramide parcă susținută de contraforturi spre a nu se prăvăli în hăul ce se întinde sub ea. Ne strecurăm privirea în depărtare și pentru prima dată reperăm în zarea largă monumentalele creste ale Bucegiului într-o imaculată zale sclipitoare, proiectată pe fondul albăstrui al cerului. În centrul Coștila cu a lui releu părea că are ceva eteric în toată manifestarea lui. Bucuria regăsirii acestuia m-a făcut pe deplin să cred că munții noștri strânși într-un mănunchi transmit unul altuia povestea unei taine milenare a nestrămutării și statorniciei lor cu rolul de a ne face și pe noi în puținele clipe ale vieții să gustăm farmecul deosebit al naturii.

În continuare valsul printre stânci se desfășoară neîntrerupt poteca urmându-și calea pe trupul greoi al culmii Tigăilor Mari.  Pe coame sau în șanturile unde s-a format puțin sol, vegetația s-a înfiripat ușor, în pernițe sau acoperind stânca cu frunzele cărnoase și florile viu colorate,  în forme pitice spre a fi protejate de clima aspră de aici. Următorul popas a fost în dreptul formațiunii stâncoase Babele la Sfat ultima emblemă stâncoasă a Ciucașului înainte de vârf. Privite din depărtare, Babele la Sfat seamănă izbitor cu femei în vârstă care stau de vorbă. Prin acest exemplu Ciucașul păstrează originalitatea unui masiv ce dă frâu liber imaginației formațiunile stâncoase împrumutând forme antropormofice. Exemple similare pot fi întâlnite și în Bucegi însă aici în Ciucaș arealul este mult ma răspândit simțind pe deplin cum lumea amorfă insuflă viață, te face să o admiri dintr-o altă perspectivă.

Pierduți prin șirul necontenit al contemplărilor sosirea pe vârful Ciucaș cu cei 1954 de metri s-a făcut într-o stare de relativ calm lipsind parcă acel fior de emoție și dorință ce o ai în tine parcă nestăpânită pentru cucerirea trofeului mult râvnit. Ameţiți de lumină, de aerul răcoros, de zarea largă, stăm o bucată de vreme uluiți de atâta farmec, la care luăm parte admirând bolta nemărginită a cerului, făpturile variate ale munţilor, podoaba mândră  a plantelor. Am izbândit și de astă dată să punem piciorul pe cel mai înalt vârf al Carpaților de Curbură. Poziția centrală a vârfului Ciucaș și izolarea masivului față de munții înconjurători, mai scunzi, fac ca privirea să pătrundă iscoditoare departe, spre toate zările mai ales atunci când seninul zilei a umplut parcă și mai mult priveliștea de măreție. Spre nord, imediat sub colții ce răsar din mai toate ungherele, relieful coboară domol, brăzdat puternic de văi cu trasee foarte sinuoase. Culmea ce se desprinde se arcuiește spre est, prelungindu-se cu munții Urlătoarea și Strâmbu cu plaiuri domoale și altitudini ce stăruie în jur de 1400 de metri, terminându-se la râul Buzău prin dealurile Seciului și Dragomir. Mai jos privirea alunecă spre valea Dălghiului care își face loc spre nord printre munții Dobromir și Măgura apoi se îndreaptă brusc spre est. Dincolo de râu se zărește panglica albă a drumului ce leagă Zizinul de valea Buzăului; mai departe Țara Bârsei, peste care se profilează coamele munților Perșani, Baraolt și Bodoc, în spatele cărora munții Ciuc, Nemira și Tarcău se sting în depărtare.

Spre vest privirea ne poartă până spre culmea ascuțită a Pietrei Craiului ce se alungește spre sud-vest, ascunsă puțin de culmile izolate ale Postăvarului și Pietrei Mari străjuind orașele Brașov și Predeal.

Ceva mai spre sud, Bucegii își etalează abruptul stâncos, începând cu Bucșoiul, vârful Omu, Colții Morarului până spre Furnica ce se înalță deasupra orașului Sinaia. Pe stânga Prahovei Munții Baiului și Neamțului își unduiesc culmile acoperite cu pășuni

Rotindu-ne spre est, zărim Munții Tătaru, dincolo de care se profilează culmea rotunjită a Siriului și apoi cea piramidală a Penteleului.

La sud de pasul Bratocei se înalță crestele munților Grohotișului iar în stânga lor regăsim mica depresiune, în care s-a instalat cocheta stațiune Cheia, încadrată de culmi domoale. Ea este brăzdată de apele Teleajenului care coboară, odată cu șoseaua, printre versanții când mai largi, când mai strâmți ai Clăbucetului și Grohotișului, pierzându-se în zare.

Lunga contemplare de pe vârful Ciucaș a luat sfârșit. Din acest tainic punct de observare simți cum Bârsa, Prahova și Buzăul își dau mâna într-o comuniune de sute de ani aici printre ruini de palate ciclopiene. Cu sentimentul datoriei împlinite ne pregătim să părăsim vârful nu înainte de a arunca o ultimă privire spre larga vale în care este așezată cabana Ciucaș, spre muntele Chirușca și Culmea Gropșoarele de unde am venit în lungul periplu spre vârf.

Începem coborârea de pe vârf urmând culmea Bratocea  pe poteca priporoasă plină de iarbă și stânci pe lângă un perete de stâncă de circa doi metri ocolind obârșia unor vâlcele.

Următoarea țintă a călătoriei este șaua Tigăilor pe mai departe poteca mergând lin pe curbă de nivel.  Părea a fi o potecă ca oricare potecă ce se strecoară șerpuind lin prin zona de pășune alpină. Dar aici în Ciucaș ești ispitit să trăiești în mijlocul fantasticelor ruini, să le admiri amănuntele, să dai frâul liber imaginației printre formele mult asemănătoare celor din jurul Ceahlăului, roci de aceeași natură opunând aceeași rezistență dălților nevăzute cu care sunt mereu cioplite. Parcurgând această porțiune de traseu am simțit cum decorul Ciucașului capătată forme apoteotice. Peisajul este mirific când în fața noastră își etalează frumusețile stâncile Goliat, Ciobanul cu Oile, Mâna Dracului, păzind cu strășnicie poarta de intrare în valea Babarunca. Mai jos pădurea de stânci ale muntelui Tesla îmbracă versantul vestic al masivului răsărind din pădurea verde.

Ne pierdem a nu știu câta oară în lungi contemplări și numaidecât ajungem în șaua Tigăilor.  În şaua Tigăilor la borna Nr. 157 a fostei graniţe ce despărțea România de fostul imperiu Austro-Ungar poteca se încrucişează cu poteca marcată cu „cruce roşie” care vine de la Babarunca, suie prin muntele Tesla în şaua Tigăilor, pe care o traversează, spre a răzbi apoi, pe sub cetatea Tigăilor Mari, la cabana Ciucaş. Aici sub şaua Tigăilor, dintr-un fund întunecat de pădure, se văd cum pornesc în sus numeroase contraforturi din care zvîcnesc colţi uriaşi, contraforturi ce parcă susţin, ca nişte umeri de piatră, pereţii abrupţi ai Bratocei şi Ciucaşului.

Facem un scurt popas și numaidecât ne continuăm drumul spre vârful Bratocea urcând de-a curmezișul coastei. În stânga potecii spre nord-est se deschide tot mai impresionantă ca un evantai măreaţa „cetate” a Tigăilor Mari, formată din turnuri înalte, ziduri dărîmate şi colţi ruinaţi. Continuăm să urcăm spre vârful Bratocea printre tufe de cocăzar afine și ienuperi ce acoperă în întregime coasta muntelului. Spectacolul Ciucașului acum la sfârșit de drumeție părea din ce în ce mai impresionant acum când privirea rămânea încă vrăjită de înșirarea stâncilor cu câte  o dâră verde din loc în loc.  De departe culmea Gropșoarele continua să ne zâmbească cu condescendență scăldată în lumina soarelui unei superbe după amieze de toamnă.

Părăsind vârful Bratocea poteca urmărește versantul răsăritean mai mult pe curbă de nivel cu mici urcușuri și coborâșuri. De acum încolo totul este calm. Drumul coboară ușor, apoi merge pe curbă de nivel printr-o vegetație bogată, dominată de tufele de smirdar și afin. Am ajuns la obâșiile seci ale Babaruncăi, năpădite de vegetație de jnepeni. Aici numai adierea vântului  mișcă covorul multicolor, iar ulii și vulturii depun efort pentru a plana deasupra.

Ghidați de poteca clară ocolim prin stânga un vârf în care stratele au înclinare mai mare și cât de curând trecem într-o mică șa. Spre vest se înalță grațios muntele Tesla (1613 metri) marcat de un brâu de grohotiș la bază. Pe vale observăm molizi răzleți, cu coroana în steag ce dovedesc direcția vânturilor. Mai departe valuri de culmi împădurite din care se ridică maiestuos asemenea unor căciuli ciobănești formațiunile stâncoase din Tigăile Mici. Aici în apropiere de Porțile Bratocei aveam să privim pentru ultima oară din apropiere panorama specifică a culmii Tigăilor Mari cu colții și stâncile sale ca niște căpățâni de zahăr rod al fanteziei naturii ce parcă s-a jucat cu noi prin diverse forme în acest periplu montan. Aici în Ciucaș pe bună dreptate realitatea e mai frumoasă chiar decît visurile, mai ales cînd se nimereşte ca cerul să mărească podoaba pămîntului.

Ajungem cu bine la Porțile Bratocei printre două stânci de conglomerate ce par a defini granița dintre zona de gol alpin și etajul forestier. În lumina aurie a apusului de soare reperăm și localitatea Cheia punctul final al drumeției noastre precum și coastele frumos modelate ale Grohotișului ce își etalează într-un mod sublim pășunile sale alpine părăsite acum în prag de toamnă de turmele de mioare ce completau la propriu decorul mioritic al plaiurile prahovene.

Pe măsură ce coborâm pădurea de molid care ne însoțește pe dreapta devine din ce în ce mai deasă. Cât de curând reperăm și drumul care ne conduce la releul TV și de aici într-o poiană mare cu o largă perspectivă. Traversăm o mică pădurice de fag și după circa 200 de metri ajungem în Pasul Bratocea 1263 metri.

Facem un scurt popas în acest pas,  loc de demarcație între județele Brașov și Prahova împărtășind simțământul datoriei împlinite. Din acest loc am tras numaidecât concluzia că aici la granița Ardealului cu Muntenia natura a fost capabilă să clădească un templu magic,  un munte ce te lasă să-i descoperi pe deplin tainele, să te îndrăgostești de liniștea lui și de libertatea pe care o cunoști urmându-i potecile.  Mereu altul, însă statornic în măreția lui, Ciucașul este în măsură să te atragă incontestabil de fiecare dată când cauți pacea interioară.  Ultima porțiune de traseu pe marcaj bandă albastră până în localitatea Cheia  ar fi de prisos să o mai descriu în detaliu mai ales că pe aici m-a surprins și noaptea.  În general poteca merge în paralel cu șoseaua națională cu mici segmente care șicanează serpentinele de pe șoseaua națională. Nu ar fi recomandată să o urmați ca și traseu de drumeție turistică mai ales că traficul de pe șoseaua națională este foarte intens și cel puțin în anul 2019 când am întreprins drumeția în Ciucaș era prost marcată cu semne greu vizibile pe trunchiurile copacilor.  Odată cu lăsarea întunericului  am simțit cum din nou ne pândea „neprevăzutul”: timp pierdut, neplăceri, nerăbdare şi altele de care nu ţinusem seama în calculele noastre. Se vede însă că drumeţului îi stă bine şi cu un „dram de noroc”, nu numai cu drumul, pentru că — iată după o coborâre istovitoare printr-un desiș de fagi intuind cu greu prin întuneric semnele de marcaj ce apăreau vag și din când în când pe trunchiurile copacilor ce au scăpat de drujba nemiloasă ne trezim în inima localității Cheia bătând la poarta primei pensiuni ce ni se înfățișează în cale. La Complex Cabana Ciucaș doamna Maria Cojocaru bucuroasă de oaspeți ne-a poftit să ne odihnim în „casă mare” cum s-ar spune pe care o ţinea tot aşa de curată şi împodobită ca şi odăile spaţioase ale prahovenilor de altă dată. Aveam să aflăm aici aceeași căldură sufletească cu miros de brad și aer proaspăt ce împodobeau casele românilor inimoși și ospitalieri de altă dată. În seara sosirii la pensiunea lui doamna Maria  ne-am culcat târziu, spre miezul nopţii. Un ospăţ pregătit în grabă, după puterile femeii, cu ce avea mai bun la îndemînă, ne-a adunat în jurul unei mese stând la taifas îndelungat, la lumina lămpașului, cum s-ar spune cu gazda primitoare povestind despre cele ce se mai petrecură prin lumea largă, depănând întâmplări din caietul gros al amintirilor despre legendele locului, înfățișate de gazde cu un vădit talent de povestitori, așa cum rar mai întâlnisem și la alți oameni pe care destinul m-a purtat prin viață, prin întâmplări fără număr și prin locuri îndepărtate. Apoi a urmat somnul adânc și dimineața aceia sclipitoare de sfârșit de septembrie când aveam să îmi iau la revedere de la farmecul Ciucașului și de la doamna Maria, aici în localitatea Cheia unde în urmă cu mai bine de o sută de ani exista un spital front mărturie vie a luptelor aprige ce s-au dus în aceste locuri în prima conflagrație mondială pentru împlinirea idealului de veacuri a românilor, unirea Ardealului cu patria mumă.

Am ajuns și locul de îmbarcare din centrul stațiunii Cheia. În urmă cu trei zile acest tărâm era pentru mine total necunoscut.  Acum însă mi se părea familiar și greaua despărțire de legendele vechilor ciobani din Mărginimea Sibiului ce au sălălușluit prin aceste plaiuri, căldura sufletească a oamenilor locului și panorama năruiturilor de stâncă ale Ciucașului m-au făcut parcă să las o parte din sufletul meu acolo cu speranța că în anii ce vor urma voi mai avea ocazia să mă reculeg pe aceste meleaguri de o neasemuită frumusețe autentic românească.  Ca un ultim mesaj de la revedere fantasticele ruini ce se întind pe înălţimile Bratocei, spre Tigăile, spre Muntele Roşu, spre Zăganu mi se mai dezvăluie încă odată ca un superb tablou de forme și culori în bătaia soarelui tomnatec. E măreaţa încheiere a unui drum cu peripeţii care nu se uită şi a unor privelişti ce răsplătesc osteneala şi sapă în inimă, trainic şi adînc, iubirea binefăcătoare de loc şi neam.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Masivul Ciucaș a fost în măsură să ofere un peisaj excepțional și pe bună dreptate pot să îi atribui titulatura de Monumentul sculptat în piatră al Carpaților Românești. Pe aceste meleaguri simți la propriu cum divinitatatea parcă s-a jucat cu dalta sa neprețuită oferindu-ne nouă românilor parcă o adevărată operă de artă. Formele rotunde, dantelate și ascuțite ale stâncilor îți dau senzația acolo sus că ești rupt de realitate ancorat într-un univers fantastic. Strălucind în bătaia soarelui sau acoperite de neguri plumburii aceste stânci îți dau senzația unor sfinți ce adresează rugi fierbinți și necontenite. De la înălțimea vârfului Ciucaș (1954 m), priveliștea către Țara Bârsei este măreață, dezvăluind munții Bucegi, munții Buzăului si Vrancei, care își etalează abruptul stâncos. Apoi privirea coboară spre văile domoale cu trasee sinuoase care ajung din pasul Bratocea granița de altădată a Ardealului cu România până în stațiunea Cheia localitate ce poartă amprenta vechilor legende ale transhumanței ce au menținut mereu vie și aici unitatea de neam și limbă a românilor de pe ambele versante ale Carpaților.  Mulțumesc Ciucaș pentru toate minunile ce mi-au încântat ochii și mi-au răpit sufletul în acel memorabil sfârșit de septembrie al anului 2019.