Călător pe malurile Dunării. Drumeție în masivele Cernei-Domogled și Măcin.

Dunărea este un fluviu de o varietate uluitoare care se întinde pe o distanță de aproape 3000 de kilometri, pornind din Munții Pădurea Neagră din Germania până la Marea Neagră. Traversând zece țări și patru orașe-capitală, Dunărea este, în lume,  fluviul cu cel mai pregnant caracter internațional și are o importanță covârșitoare pentru fauna sălbatică a Europei. Păsări, căprioare sau castori sunt surprinși săpând în grădinile de pe malurile fluviului pentru a fura fructe… și aceasta-i doar o parte din latura sălbatică a unui fluviu dezvăluit în toată splendoarea sa. După ce îşi adună apele din 6 ţări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia şi Serbia) şi trece prin 4 capitale (Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad), dornic de a povesti tot ceea ce  a văzut, fluviul Dunărea intră în ţară pe teritoriul judeţului Caraş-Severin, la Baziaş, şi parcurge 60 de km în acest  judeţ la hotarul cu Serbia, pentru a-şi continua drumul prin Banatul Montan (120 km) spre Orşova, formând defileul care îi poartă numele. Acest ţinut de un farmec aparte, delimitat la vest de râul Nera și la est de râul Cerna, la Cazanele Dunării, este numit de localnici „Clisura Dunării”,    Zona cuprinde cele două oraşe-port, Moldova Nouă şi Orşova, şi se întinde în vest până la punctul de trecere a frontierei România – Serbia, de la Naidăş.  Apele fluviului au săpat în granit şi calcar acest spectaculos defileu cu bazine depresionare şi sectoare înguste care se succed. Astfel, imediat după localitatea Coronini, malurile fluviului se apropie foarte mult, la 500 m, iar pereţii laterali se ridică la peste 100 m. În dreptul Munţilor Almăjului, în apropierea localităţii Dubova,  sunt Cazanele Mari (3,8 km), unde lățimea Dunării ajunge la 200-250 m, iar pereții ce o străjuiesc depășesc 200 m în înălţime. După Golful Dubova, Dunărea curge prin Cazanele Mici pe o lungime de 3,6 km, unde malurile se apropie la 150 m. Cam așa poate fi descris pe scurt o mică parte a Banatului Montan printre  priveliști care-ți taie respiratia, locuri incărcate de legende,  descoperiri interesante și poteci fermecătoare.  Am avut ocazia să cunosc aceste tainice locuri într-o frumoasă călătorie în luna august 2015 vizitând stațiunea Băile Herculane dar și ținutul magic al Clisurii Dunării.

 

Periplul acestei drumeții a debutat cu vizitarea stațiunii Băile Herculane „emblema” turismului din Banat și zona cea mai cunoscută atât prin staţiunea balneoclimaterică cu renume european, cât și prin Parcul Naţional „Domogled – Valea Cernei”.  Valea Cernei este cea mai frumoasă și „bătrână” vale din România. Este singurul colţ al naturii unde plantele și animalele dăinuiesc din epoci geologice trecute. Râul Cerna poartă pe firul ei, de la izvoare până la vărsarea în Dunăre,  frumuseți nebănuite și minunății unice, care se fac cunoscute numai drumețului neostenit care știe să le caute și să le aprecieze.  Pătrunzând în arealul Parcului Naţional „Domogled – Valea Cernei” ai impresia că ești transpus într-o grădină botanică în natură. Muntele Domogled ce se ridică aproape vertical deasupra staţiunii oferă o imagine spectaculoasă pe care din loc în loc se văd insulele de pin Negru de Banat.

 

Din punct de vedere geografic, Parcul Național Domogled -Valea Cernei se întinde peste bazinul râului Cerna, de la obârşie până la confluenţa cu râul Belareca, peste masivul Munţilor Godeanu şi al Munţilor Cernei pe versantul drept şi respectiv Munţilor Vâlcanului şi Munţilor Mehedinţi pe versantul stâng. Călcându-i cărările nu ai cum să nu rămâi uimit de diversitatea tipurilor de peisaje,  abrupturi calcaroase cu Pin Negru de Banat, canioane cu pâraie cu debit puternic fluctuant, vârfuri calcaroase cu vegetaţie submediteraneană, păduri întinse de fag de vârste mari, goluri alpine cu jnepeniş, lacuri de acumulare montane, chei şi prapăstii calcaroase, cătune izolate în munte, pajişti subalpine cu lapiezuri, peşteri termale unice în România, izvoare termominerale şi rarităţi de floră şi faună toate oferă  iubitorilor de natură experiențe inedite. Cucerit de acest tablou unic și neprețuit am ales să cutreierăm potecile de munte din jurul stațiunii într-un mic periplu cu simțământul deplin că într-un viitor nu foarte îndepărtat șansa ne va oferi ocazia să explorăm pe deplin această comoară muntoasă a Banatului.  Din dreptul Hotelului Roman părăsind malul râului Cerna am urmat un scurt periplu spre Grota cu Aburi.

 

 

Sub cupola verde a unor fagi impozanți traseul te îndrumă în explorarea unui tărâm tainic iar puținul efort depus îți este răsplătit cu peisaje pe măsură.  Într-un mic luminiș descoperi decorul de poveste al stațiunii Băile Herculane,

iar dacă dai la o parte tot frunzișul la punctul denumit Foișorul Roșu într-un  colț al muntelui descoperi un peisaj care nu are cum să nu te lase mut de uimire. Privirea îți este scăldată într-o beatitudine supremă și îți vine cu drag să exclami tainicele versuri ale unei melodii celebre – Deschideți poarta soarelui, să poată răsări, Pe adâncul cer senin și pur din ochii de copil. Deschideți poarta soarelui să poată lumina, Veșnicii de flori de fruct și zbor cât timpul va dura.  Din nou aici în Banat munții și cerul își dau mâna.  Pe moment ai impresia că natura ca și așezămintele omenești sunt supuse acelorași nestrămutate legi de prefacere, de suișuri și scoborâșuri în drumul însă care urcă mereu pe treptele evoluției generale.

Să admiri un tablou atât de original, impozant și blând totodată, sălbatic și măreț, nu de multe ori îți apare privirii.  Nu ai cum să nu  remarci că natura în sine e ca o cochetă, care nu se lasă până ce nu scoate de la spectatori, un cuvânt de măgulire. Își îmbină atât de felurit formele, le îmbracă așa de bogat, le luminează cu atâta măiestrie, încât oriunde te amețește când o contemplezi, te prinde în mreje, făcându-te un adorator al ei fără precupețire.

Privind în depărtare se observă aproape întreaga vale a Cernei cu mozaicul său de culori în care albul stâncilor de calcar se împletește cu verdele tainic al pădurilor născând o policromie mai vie sub bătaia soarelui scăpătat pe după nori. Din păcate atunci cerul a fost un pic înourat.

Puțin mai departe de Foișorul Roșu urmând poteca printre pietre, frunziș și rădăcini de copac am ajuns și în dreptul Grotei cu Aburi, una din bijuteriile speologice ale Banatului Montan. La marginea grotei am putut observa un abur firav pe care nu l-am putut surprinde cu aparatul. Aburii fierbinți sunt de la un izvor termal aflat în capătul grotei iar pe pereți crește un mușchi care se găsește doar aici din cauza emanațiilor de sulf. Legenda spune că peștera are o vechime de peste două milenii, iar printre vizitatori se numără chiar marele rege dac Burebista.

De reținut că Grota cu aburi este un real pericol pentru vizitatori, dar și pentru speologi. De-a lungul timpului și-au pierdut viața mai mulți oameni din cauza emanațiilor de gaze.

Am revenit în stațiunea Băile Herculane iar periplul a continuat pe străzile acestei stațiuni încărcată de istorie și legende mitologice. Semizeul Hercules era cunoscut ca fiind patronul izvoarelor termale și un simbol al puterii. Nu în ultimul rând însemna și echilibrul perfect dintre forța spirituală și cea fizică. Așa că denumirea de Băile Herculane s-a potrivit ca o mănușă și asta datorită efectelor curative și relaxante a tot ce înseamnă tratamentul balneoclimatic. Băile Herculane este o stațiune foarte cunoscută a țării noastre. Aceasta este datată prima oară în anul 153 d.H., fiind una dintre cele mai vechi stațiuni balneoclimatice. Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 de către împăratul Traian. Romanii preluaseră de la greci cultul balnear pe care l-au extins și dezvoltat în tot imperiul. Efectele binefăcătoare ale apelor din zonă au fost pentru prima dată exploatate de romani, aceștia fiind și cei care au construit prima termă autentică încă funcțională pană în zilele noastre. Aici la Herculane, romanii au consacrat semizeului Hercules temple, statui și băi termale. Acestea au devenit ulterior punct de interes major pentru bogații Imperiului Roman. În centrul vechii stațiuni tronează și o statuie frumoasă a acestuia, din bronz, simbolul stațiunii.

Începând cu secolul al XVIII – lea sub dominația Imperiul Austro-Ungar, în stațiune au fost modernizate băile și căile de acces, au fost construite clădirile, stațiunea căpătând un puternic parfum baroc tipic austriac. La fel ca pe vremea Romei Antice, stațiunea Băile Herculane a fost vizitata de personalități marcante ale acelei perioade, precum Împăratul Iosif al II-lea, Împăratul Francisc I, Împărăteasa Carolina, Împăratul Franz Iosef, Împărăteasa Sisi care alegeau ca destinație aceasta stațiune de pe Valea Cernei.  Apele termale ale stațiunii Băile Herculane sunt potrivite pentru diverse cure balneare, dar și pentru înot. Apele minerale izotermale si hipertermale au diferite compoziții chimice (sulfuroase, sodice, calcice, clorurate, oligominerale) care se pretează la multiple tratamente: băi termale sulfuroase și sărate, în bazine acoperite sau în aer liber sau cure interne cu ape minerale.  Pășind pe străzile din stațiune nu ai cum să nu rămâi impresionat de somptuozitatea edificiilor publice însă și cu un gust amar că prezentul nu se mai împletește cu farmecul de altădată al acestui loc magic al Europei.

Birocrația, corupția și crasa necompență a autorităților locale de după 1989 au făcut ca în locul imaginii unei cochete stațiuni care atrăgea capetele încoronate ale Europei, să găsim astăzi un peisaj dezolant cu zeci de clădiri dărăpănate, ascunse sau nu de pânzele de protecție. Să sperăm că într-un viitor nu prea îndepărtat prin investiții serioase și cu o mai atentă implicare a autorităților centrale stațiunea să devină un obiectiv de prioritate națională recăpătându-și  renumele și aura ce-au consacrat-o timp de mai multe sute de ani.

Urmând cursul Cernei în aval spre Orșova drumul ne-a fost călăuzit spre Clisura Dunării un loc în care cu adevărat simți cum Carpații străjuiesc Dunărea ca o piatră de hotar. Geografic vorbind chiar aici ar fi limita munților Carpați;  pe cealaltă parte a Dunării dezvăluindu-se crestele munților Balcani. Începând de la Dunăre lângă Bratislava,  înconjurând Transcarpatia  și  Transilvania, munții Carpați cu salba sa de masive te întâmpină aici la final de ciclu evolutiv cu un alt peisaj feeric regăsindu-și scăldat chipul îmbătrânit în aceeași oglindă a Dunării într-o ciclicitate nemăsurată a timpului.  Pe tot parcursul său european Dunărea nu era nicăieri mai învolburată și mai impunătoare ca la Cazane. Aici  fluviul se zbătea, luând cu asalt muntele și făcându-și drum printre stânci. Enigmatica Dunăre părea că fierbe în aceasta zonă;  iar curenții foarte puternici din adâncuri creau impresia de apă clocotindă. Zbuciumul de altădată al Dunării și-a mai pierdut din vigoare însă odată cu construirea complexului hidroenergetic de la Porțile de Fier.  Zona turistică Clisura Dunării cuprinde cel mai lung defileu din Europa – Defileul Dunării care are 135 km. Defileul începe de la Baziaș și se termină la barajul de acumulare „Porțile de fier”. Toată zona face parte din Parcul Natural Porțile de Fier. Între Eșelnița și Plavișevița, Dunărea a creat locul cu cea mai mare atracție turistică: Cazanele Dunării. Cazanele sunt un sector din defileul Dunării la trecerea prin Munții Carpați. Au o lungime de circa 9 km. În unele locuri Dunărea se îngustează până la 230 m, îngreunând navigația. Fluviul este mărginit de pereți verticali, stâncoși. Adâncimile maxime sunt de circa 75 m. În sectorul Cazanelor, viteza de scurgere a apei depășește 5 m/s.  Aventura tainică în acest loc binecuvântat a debutat cu plecarea din Golful Macronia din dreptul statuii ce întruchipează Chipul lui Decebal – cea mai înaltă sculptură în stâncă din Europa. Înaltă de 40-45m și lată de 25m, este a șasea statuie ca înălțime din lume. De pe vapor sau din Clisura Dunării Statuia lui Decebal impresionează prin dimensiunile ei. La această lucrare au participat 12 alpiniști – sculptori conduși de sculptorul român Florin Cotarcea, originar din Orșova. Sculptura în piatră s-a realizat în zece ani în perioada 1994 – 2004. A costat 1 milion de dolari și a fost finanțată de omul de afaceri și istoricul Iosif Constantin Drăgan. La sculptură se poate ajunge doar pe apă.

La doar 500m, în același golf Mraconia se dezvăluie și profilul zvelt al  Mănăstirii Mraconia cunoscută și sub numele de Mănăstirea de sub apă. Fundațiile vechii biserici (în formă de trifoi cu patru foi) pot fi văzute în apă doar când nivelul Dunării este foarte scăzut. Noua biserică a Mănăstirii de maici Mraconia a fost ridicată între anii 1993 și 2000. Așezământul bisericesc fost atestat documentar în anul 1453., Lăcașul a fost ridicat pe locul unui punct de observație și de dirijare a vaselor de pe Dunăre – “La balon”. De-a lungul timpului, mănăstirea a cunoscut multe din vitregiile istoriei: a fost stăpânită de străini, dărâmată în numeroase rânduri și înghițită de ape. După construirea hidrocentralei de la Portile de Fier I, s-a decis ca mănăstirea să nu fie reconstruită în alt loc, fapt pentru care este cunoscută și ca “mănăstirea de sub ape”.  Actuala construcție poartă obște de călugări, iar din lăcașul inițial se mai păstrează ușile împărătești și o candelă.

După mănăstire malurile abrupte și stâncoase domină peisajul. Lărgimea defileului în această zonă este de 150m și astfel se intră în zona denumită Cazanele Mici ale Dunării. Acestea  se întind pe o lungime de aproximativ 3 km, fiind poziționate între masivele Ciucarul Mic (România) și Mali Strbac (Serbia). Cursul de apă al fluviului este mărginit de pereți de stâncă, apa având adâncime de până la 100m.

Continuând călătoria contra curentului Dunărea se lărgește în golful Dubova, pe malul căruia se găsește și localitatea Dubova pe malul românesc.

Între bazinetul Dubovei si Plavisevița din dreptul punctului La balon se desfășoară zona numită Cazanele Mari. Aici Dunărea este de-a dreptul spectaculoasă; se spune că la intrarea din amonte în Cazanele Mari punct de trecere periculos presărat cu stânci anterior construcției de la Porțile de Fier, marinarii se opreau și făceau rugăciuni care să-i păzească de furia apelor.  Cazanele Mari au o lungime de aproximativ 4 km, încadrându-se între masivele Ciucarul Mare (pe teritoriul României) și Veliki Strbac (Serbia). Adâncimea apei ajunge aici până la 80 m.

Ca un ultim obiectiv al drumeției am punctat și vizitarea peșterii Ponicova.  Săpată de Dunăre în peretele Ciucarului Mare, peștera a rămas cunoscută și sub numele de Peștera Liliecilor și  a servit drept ascunzătoare pentru cei care voiau sa fugă înot în Serbia, în timpul regimului comunist. Galeriile peșterii sunt situate pe două etaje și comunică între ele.  Cercetând-o mai în amănunțime se pot observa domuri și coloane sculptate de apă, stalactite și stalagmite, perle de cavernă, imagini demne de un palat de cleștar.

La final nu îți rămâne decât să remarci copleșit de uimire că la Cazane, muntele și apa s-au îmbinat într-o armonie perfectă; sălbaticul și umanul s-au reunit într-un singur loc de o frumusețe deosebită. Peisajele îți taie respirația și te îndeamnă la relaxare și contemplare. Doar bărcile cu motor sparg liniștea deplină, ducându-i pe turiști pe lângă falnicii pereți de piatră, pe lângă un chip uriaș de dac și pe lângă o mănăstire care atârnă de o limbă de pământ.

Interesantă rămâne și legenda locului care  vorbește despre daci. Se spunea că ei au băut apă din Istru, înainte de fiecare mare bătălie fiind  convinși că o apă care a reușit să străpungă  munții ii va face și pe ei invincibili, poate chiar nemuritori. În povestea păstrată de localnici pe daci îi lua o beție care îi umplea de puteri.  Sângele le clocotea în vene, la fel ca apele în Cazanele de altădată.  Și cum aș fi putut încheia periplul de pe Dunăre și minidrumeția în Banatul Montan fără să fac referire la farmecul de altădată al Insulei Ada Kaleh. Ada-Kaleh, Insula Fortăreață a fost un loc magic, din apropierea Cazanelor Dunării, o poartă a timpului. Martor tăcut a milenii de civilizație, de istorie, insula a trebuit să se supună nedreptăţii istoriei, dispărând sub apele lacului de acumulare de la Porţile de Fier, alături de Orşova veche şi alte aşezări de pe Clisura Dunării. Privind  acolo din pridvorul mănăstirii Sfânta Ana înspre Golful Cernei simți cum pe fundul lacului de acumulare a dispărut un vis. Nimeni nu ştie și nici nu poate evalua valoarea comorii care a fost Insula Ada-Kaleh. Nimeni nu mai știe dacă bogații insulei, deportați în Bărăgan sau închiși nu şi-au ascuns prin tainiţele cetății stelate agoniseala de-o viață sperând la vremuri mai bune, iar soarta să-i răzbune, în sensul că dacă ei nu s-au mai întors nici asupritorii să nu aibă parte de ce e acolo, totul ajungând pe fundul lacului, odată cu insula.

Concluzionând experiența trăită în acest colț de rai al României de un pitoresc inedit nu îmi rămâne decât să afirm că acest ținut Perla Muntoasă a Banatului mai are multe zone de explorat pe care cu nerăbdare aștept să le descopăr într-un viitor nu foarte îndepărtat.

Dunăre, mamă vitează
De când lumea-mi stă de pază.
Ea mă scaldă, mă-ntărește,
Ea mă-ncinge și mă crește.
Sufle, treacă vântul rău,
Treacă peste capul meu!
Eu cu Dunărea sunt una
Batem timpul și furtuna.
V. Alecsandri
(Poezii populare)

Trecătorule!… oprește-ți pașii când ai ajuns în fața Dunărei. Oricât de grăbit vei fi, rămâi pe loc câteva clipe; meditează și contemplă în tăcere maestatea străvechei ape — Fluviul Rege — pe care lumea antică îl diviniza ca pe o sacră personalitate.

Străbătând rând pe rând localități și cetăți de legendă de la Severin, Calafat, Vidin, Turnu Măgurele, Nicopoli, Zimnicea,  Șiștov, Giurgiu, Ruse, Rusciuk, Turtucaia, Oltenița, Silistra, Călărași,  Dunărea în lungul său drum către mare și în împlinirea destinului său măreț înlănțuiește de la sud la nord Dobrogea tărâmul legendar dintre Dunăre și Mare și loc de răscruce al marilor civilizații.  Dobrogea reprezintă un mix de culturi și de clădiri, un melanj de tip balcanic, influențat de perioadele în care locuințele au fost construite. Pentru că a trecut prin diferite stăpâniri, zona Dobrogea reprezintă un colaj de contraste, are un farmec aparte, iar localnicii sunt foarte ospitalieri. 17 minorități etnice conviețuiesc laolaltă în pace și armonie, pe lângă români: turci, bulgari, tătari, rromi, evrei, greci, armeni, ruşi, lipoveni, ucraineni, găgăuzi, germani, italieni, albanezi, sârbi, unguri și aromâni. Situată în partea de S-E a României, zona istorică Dobrogea este extrem de variată în privința reliefului și geologiei, dar și din punct de vedere al microclimei, hidrografiei, florei și faunei. Diversitatea tipurilor genetice de relief este caracteristică spațiului dobrogean, fiind regiunea din țară cu toate formele importante de relief: munte, deal, câmpie, podiș, depresiuni și văi. Tu Galați, Brăila și Măcin să știți  că venim. Măcine bătrâne cu drag ne veghezi, mărginit de mândra Dunăre te pierzi  larg spre vasta stepa dobrogeană.  Așa a început aventura pe cel mai vechi munte al României clădit în urmă cu 420 de milioane de ani făcând parcă un salt în timp în acele vremuri geologice imemoriale în care milioanele de ani se numărau ca secundele. Periplul meu dobrogean m-a transpus pentru început în lumea tainică a orașelor dunărene Brăila și Galați punct de confluență și interferență între trei regiuni istorice Muntenia, Moldova și Dobrogea. Călătorul deprins cu terenurile joase și vastitatea Bărăganului reperează drumul spre Brăila ca ceva ce are în el taina aleilor, care duc la ruina unui vechi castel. Brăila are o situație minunată, parcă anume natura i-a pregătit cele mai favorabile condiții: malul adânc înlesnește acostarea vapoarelor maritime de mare tonaj, capăt de drum maritim, la răscrucea comunicațiilor de apă și de uscat, cu mari posibilități de legături în toate direcțiile.

Din punct de vedere etimologic denumirea orașului pare să vină de la vorba genoveză Bariliana (butoiașe), sau de la satul pescăresc a lui Moș Brăilă. Într-o veche descriere geografică din 1350 Brăila apare sub denumirea de „Drinago”, iar în anul 1368 numele i se schimbă în Brayla, fiind menționat cu această denumire înt-un privilegiul de transport și comerț acordat negustorilor brașoveni. Mai apoi, orașul a fost ocupat de către turci între anii 1538 și 1540, iar începând cu anul 1554 până în anul 1829 a purtat numele de Ibrail. Brăila cunoaște o dezvoltare uriașă la începutul secolului XX, reprezentând un important port de intrare- ieșire a mărfurilor din România. Încă din secolul XIX  orașul a cunoscut însemnate schimbări precum pavaj și felinare pe străzi, farmacii, stație meteo, apariția parcului Belvedere, înființarea unor tipografii, a unui teatru și construirea căilor ferate și a unor fabrici.

Din dreptul municipiului Brăila începe și Dunărea Maritimă. Traversând gura Siretului pe la Barboși la nici 32 de km am poposit și în municipiul Galați. Prima atestare documentară a târgului Galaţi datează din 1445, într-un act semnat de domnitorul Ştefan al II-lea. Galaţiul a crescut în importanță după ce turcii au cucerit cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, în iulie-august 1484, oraşul rămânând singurul port al Moldovei cu rol important în comerţul intern, dar şi în cel polono-turc.  În 1837 oraşul Galați dobândeşte statutul de port liber, (porto-franco), iar după războiul Crimeei din 1854 – 1856 devine, împreună cu Sulina, sediu al Comisiei Europene a Dunării. Însă la 22 decembrie 1882 acest statut a fost înlăturat. Prealabil Unirii Principatelor din 1859, orașul este condus de pârcălabul Alexandru Ioan Cuza, născut la Bârlad, ales ulterior ca domnitor în Moldova şi în Ţara Românească. După Unirea Principatelor, dezvoltarea oraşului s-a accelerat. Între anii 1900-1914, orașul desfășura un considerabil comerț de cereale şi cherestea, în care se implicau și reprezentanții celor 16 consulate străine din oraş. Oraşul a cunoscut o înflorire deosebită, devenind, la recensământul din 1930, din punct de vedere al populaţiei, aproximativ 112.000 de locuitori, al cincilea oraş al ţării. În timpul celui de-al 2-lea război mondial, Galaţiul a fost bombardat de aviaţia sovietică și apoi de cea  germană, centrul istoric fiind distrus aproape în întregime, „Gara de călători”, o clădire impunătoare, inaugurată de regele României în data de 13 septembrie 1872 fiind distrusă la fel ca şi multe alte clădiri istorice. În ciuda acestor perioade grele, comerţul şi navigaţia se dezvoltă în aşa fel încât Rusia, Franţa, Anglia şi SUA înfiinţează consulate la Galaţi.

 

Oraşul şi portul se desfăşoară ca un vast amfiteatru cu diferenţe de nivel de la 3 până la 55 de metri. Oraşul se întinde pe trei terase: Valea oraşului, cu altitudine între 3-7 m şi altele două, trasate aproape în formă de evantai; prima cu o altitudine între 20-25 m (nucleul oraşului medieval, actualmente centrul oraşului) şi a doua cu altitudini care depăşesc 40 m (oraşul modern). Aici de pe splendida  faleză  a Galațiului am făcut pentru prima dată cunoștință cu masivul Măcin dornic numaidecât să îi explorez cărările magice. Deprins cu terenurile joase din sudul Moldovei ori cu câmpia netedă dinspre Brăila nu ai cum să nu fi cuprins de uimire când îți răsare la orizont, dintr-o dată profilul crestat al unui șirag de munți. Par depărtați deși sunt dincolo de apă. Își schimbă fața după cum îi privești și după cum îi bate soarele. Dimineața umbriți, învăluiți în ceață sunt asemenea dungii de nori ce se lasă uneori la orizont la marginea mării. Te ademenesc tocmai prin tainica lor apariție, acolo unde nici nu te-ai fi așteptat să-i întâlnești.

Traversând Dunărea cu bacul de la Brăila spre Smârdan și de acolo urmând o cale de 35 km până înspre satul Greci pe tărâmul Dobrogei de Nord dintr-o dată am avut impresia că sunt brusc transpus într-un alt peisaj.  La Brăila am părăsit malul de lut gălbui al Dunării iar aici parcă te izbește tabloul granitic al Măcinului.  Văzuți de la marginea comunei Greci acest masiv parcă împrumută forme miniaturale din înfățișarea Carpaților făgărășeni, așa cum i-am văzut de nenumărate ori în zilele senine la Sibiu.  Piscuri ascuțite, colți numeroși, fac linia profilului frântă.  Aici din apropiere ele te prind în mreje prin variația peisajului, altul de la pas la pas.

Și munții, ca și apele, ca și omenirea, au vârste deosebite. Unii sunt tineri, abia înălțați, cu crestele semețe ce zgârie  norii cu văi proaspete,adânci, de amețești uitându-te în fundul lor. Sunt ca omul în plină vlagă, cu mușchii de oțel, cu mișcările de căprioară, cu privire surprinzătoare, vioaie, plină de speranță. Sunt și munți Bătrâni, peste capul cărora vreme nu de veacuri, ci de sute de mii de veacuri, au curs puhoaiele revărsate din cer. Semeția munților a apus, văile s-au netezit. Sunt gârbovi, deși cu făptura tinereții, cioturi rămase din falnicii ștejari. Așa sunt munții Măcinului în tinerețea cărora nu existau nici oameni, nici păsări. S-au înălțat când temelia Carpaților nu era nici măcar plămădită. Poate că am deviat de la subiect obiectul de studiu fiind lanțul Carpaților însă nu am putut să fac abstracție de acești munți martori tăcuți ai genezei tinerilor Carpați.  Cândva lanțul acestor munți cu creste ce aveau 3000 de metri se întindea departe, către miazănoapte, în lungul Moldovei, de se puneau în legătură cu cei din Polonia, din Boemia, din inima Franței. Vremea, acest tiran nemilos le-a tăiat din înălțime; revoluțiunile Pământului i-au rupt în bucăți. Din lanțul ce întindea ca și Alpii de azi, din Bretania franceză până în Dobrogea n-au rămas decât niște colți răzleți, izolați, despărțiți prin prăbușiri întinse și adânci. Alți munți, clădiți cu materialul rupt din coasta lor, s-au înălțat alături de ei, generație nouă, mândră impunătoare, lângă jgeaburile bătrâne, ce abia mai răsăreau de la fața pământului. E același cântec ca și cu vechile cetăți năruite, din care n-au mai rămas decât bucăți de ziduri, pe vârf de stâncă. Munţii Măcinului reprezintă vestigii ale Lanţului Hercinic – cea mai veche formaţiune muntoasă de pe Terra. În Măcin se găsesc roci vechi de sute de milioane de ani, mult mai vechi decât primii dinozauri de pe Pământ. Nu sunt foarte înalți, semănând mai degrabă cu niște dealuri semețe decât cu niște munți în adevăratul sens al cuvântului, dar au și ei zone cu păduri dese, vârfuri stâncoase și poienițe înverzite. Cărările care șerpuiesc printre văile și culmile lor te invită să-i explorezi și să te bucuri de spectacolul naturii.  Din punct de vedere geografic munții Măcinului ocupă colțul de nord-vest al Dobrogei deasupra Ostrovului Brăilei cu peste 300-400 m și se prelungesc sub forma unei culmi înguste deluroase (numită Pintenul Bugeacului) până în apropiere de Galați. Spre sud-est sunt separați de Podișul Babadagului. La vest sunt flancați de Ostrovul Brăilei, spre care cad în trepte, iar la sud-est ei depășesc valea largă a Taiței și ajung până în valea Lozovei, înglobând astfel două mici culmi: Coșlugea și Boclugea. Această delimitare morfologică corespunde și cu linia de încălecare tectonică (falia inversă) Luncavița-Consul, care-i separă de Dealurile Niculițel. Un alt punct de separație între aceste unități este Pasul Teilor, care se află între bazinele Taiței și Luncaviței. Având în ansamblu forma unui triunghi ascuțit, Munții Măcinului au cea mai mare lățime între localitatea Turcoaia  și valea Lozovei, unde ating 24 km. Ei se desfășoară pe direcția NV-SE sub forma unor culmi paralele, din ce în ce mai numeroase și mai fragmentate în parte de S-SV, având o culme principală, începând în pântenul Bugeacului și până în Dealul Carpelit. Acest lanț muntos principal culminează ca înălțime în vârful Țuțuiatu  (467 m). În prelungirea acestuia spre nord vest se află vârful Pietrosul Mare (426 m) și culmea Pietrosu, după care înălțimile scad treptat, ajungând la 100-170 m în apropiere de localitatea Văcăreni, iar în pintenul Bugeacului, la 95 m. Spre sud-est de vârful Țuțuiatu, culmea principală a Munților Măcin se continuă printr-o serie de culmi deluroase, cum sunt Dealul Costiag (428 m), Dealul Negoiu cu vârful Piatra Mare (380 m), Dealul lui David (354 m), Dealul Crapcea (344 m), Dealul Carapcea și Dealul Carpelit (350 m). Din punct de vedere al structurii geologice Munții Măcinului sunt formați din granite gnaisice, șisturi, grauwackele și conglomeratele (formatiunea de Carpelit), granite și diorite în partea cea mai înaltă (în care se află vârful Țuțuiatu), cuarțite și  filitele etc. Melancolia vieții apuse aruncă asupra Munților Măcinului un farmec deosebit, sub imperiul căruia te simți prins de îndată ce începi a urca coasta mai tărăgănată dinspre Greci.  E suiș de munte. Te lovești de zimții bolovanilor rostogoliți, ocolești pieptișul aspru, asuzi; e inima munților vechi rămasă aceeași.

Când crezi că ai ajuns pe vârf, alt pisc ascuns privirii îți iese înainte, căci măcar că sunt bătrâni, înfățișarea e în totul asemenea, în amănunțime, cu aceea a munților mai tineri. Deosebirea e că vârful cel mai înalt, mont de granit dur, îl atingi în scurt timp. Atunci îți dai seama că ai de a face cu o miniatură de munți, rădăcina celor vechi, rămasă în relief. Odată ajuns pe Vârful Țutuiatu cel mai înalt pisc al Dobrogei am descoperit un peisaj spectaculos și o panoramă impresionantă; poate părea auster, dar chiar și asa, a trebuit să  recunosc că nuanțele diferite de verde-maroniu care se întind ca un covor peste culmi au ceva special.

Aici în murmurul tainic, farmecul urcușurilor din Carpați, nu-l auzi, cum nu-ți cântă nici șuierul cetinelor de brad,  biciute de vânt. Am simțit însă un vânt aspru, cel al stepei dobrogene ce mătura cu furia sa dezlănțuită platoul munților reduși la ruini.  Coborând de la vârful Țuțuiatu pe traseul ce duce înspre culmea Pricopanului de îndată am coborât în pădurea tainică de fagi ai Dobrogei o pădure retrasă, întinsă de-a lungul unui drum care cu siguranță nu te va invita la viteze prea mari, este locul în care până și gândurile par să aibă ecou. Aici  culoarea naturii este spectaculoasă, mai ales atunci în mai 2019 când i-am cutreierat  cărările, acel verde parcă cel mai frumos verde din lume.  În acest templu desăvârșit poți sta ore în șir admirând natura care se expune în frumuseţea sa, o adevărată splendoare în iarbă, dar şi razele soarelui care, printre crengi, fac eforturi să îţi lumineze zâmbetul.

Ici colo răzleț pari că asiști la un câmp de bătălie între ciclopi. Pretutindeni întâlnești bolovani rotunjiți, gata să se prăvălească, pe vârf, pe coastă. Atunci pe moment am avut impresia că mă aflu într-un ținut vrăjit în care fiecare piatră ia chipuri de ființe felurite ce stau de vorbă.

Ieșind din zona de pădure traseul traversează o zonă de câmp agricol apoi o pășune pentru ca ulterior angrenat într-un mic urcuș să te transpună pe culmea Pricopanului cea mai spectaculoasă porțiune a Măcinului. Ajuns pe culmile vârfului Sulucu Mare de numai 370 de metri priveliștea e aceeași ca și de pe un munte înalt. De o parte se înșiră, val de val, crestele încâlcite, care se lasă spre apus etalând alte vârfuri miniaturale Sulucul Mic, Piatra Râioasă. Formele variate nu se deșiră, ci se strâng grămadă, într-un nod cu asperități, un masiv în miniatură.

Aici parcă drumul nu e lesnicios. Ai de învins asprimea coastelor priporoase, osteneala potecilor cu stânci senzația fiind amplificată atunci și de vântul ce bătea necontenit. Nu ține însă mult iar de pe celelalte  vârfuri Sulucu Mic și Piatra Râioasă tabloul este plin de ademeniri.

Întorcând privirea spre  cealaltă parte parcă sticlește dunga Dunării, la marginea bălții ascunsă sub ceața fumurie, ce unește cerul cu pâmântul. Spre apus ceața se lasă peste întinsul Câmpiei Române, nesecat grânar. Orașul Măcin, ogoarele, tufărișurile toate sunt acoperite de pătura subțire a unei zile de primăvară.

Spre amurg soarele pătrunde în creastă, un disc enorm roșu ca para focului. Se lasă încet ca după o cortină de scenă, ce-i domolește strălucirea.

 

Liniștea devine apăsătoare iar cerul se împreună cu pâmântul și te strivește în tăcere. În drum spre Fântâna de Leac punctul final al drumeției pe creasta Pricopanului observi cum se înșiră culmea tot mai joasă a Munților Măcinului, sfârșiți în fața Galațiului, printr-un dâmb de nici 100 de metri înălțime, dar care tot mai are înfățișarea mândră a unui munte.  La capăt de drum am poposit și în orașul Măcin care prea puțin s-a schimbat din ceea ce a fost odinioară, oraș mărginit de brațul  Dunărea Veche – format după localitatea Giurgeni, brat mai puțin navigat, separând Balta Brăilei de Dobrogea .  Printre aceleași case joase, cu acoperișul de țigle, tras pe ferestre, printre aceleași străzi întortocheate cu caldarâmul de pietre abia rotunjite, se înalță minaretul zvelt al geamiei. În fund, după el, e zidul numai pietre, coasta apuseană a Măcinului, bătută în plin de soare.

Oamenii de aici sunt în unison cu munții, căci și munții au povestea lor. În rigiditatea masivului de stânci, ce par azvârlite unele peste altele fără nici o orânduială, am putut citi din nou  legea veșnică din natură a primenirii necontenite. Profund încărcat de un simțământ deplin am exclamat atunci în șoaptă. La revedere bătrâne Măcin. Stai aici de strajă erodat de forța timpului din vremuri imemoriale care depășesc cu mult istoria omenirii.