I. PREZENTARE GENERALĂ

Cunoscuți și întâlniți până de curând pe hărțile  topografice și turistice aproape exclusiv sub denumirea de Munții Cibinului sau Sibiului, Munții Cindrel ocupă sectorul din grupa munților Parâng delimitați la sud-vest de Valea Frumoasei continuată la vest de Valea Sebeșului, iar la sud-vest de Valea Sadului. În sfârșit la nord-est sunt mărginiți de Podișul Transilvaniei. Denumirea de Munții Cindrel este mai potrivită deoarece Valea Cibinului cu afluenții ei cuprinde doar cu mai mult de jumătate din suprafața întregului spațiu montan considerat aparținând Munților Cindrel, restul fiind străbătut de numeroși afluenți ai Sebeșului ca Frumoasa, Bistra sau Dobra, ai Sadului, precum și a altor râuri mărunte din nord. Considerând că principiul vârfului dominant este mai potrivit realității terenului, s-a adoptat propunerea geografului Emmanuel de Martonne ca masivul să poarte numele de Munții Cindrel, după vârful care domină acești munți. În ceea ce privește limitele masivului Cindrel reținem că limita sudică este constituită din cele două văi longitudinale Frumoasa și Sadu, care formează un culoar înalt de 1600-1700 de metri și larg de circa 1-3 kilometri, ce urcă domol în Șaua Șteflești (1725 metri), către obârșia râurilor. Adâncimea foarte accentuată a celor două văi opuse, precum și lărgimea relativ mare a acestora, justifică pe deplin trasarea limitei aici față de Munții Lotrului sau Șteflești din sud.

La rândul ei, valea Sebeșului când foarte largă cum este la Oașa, la Tău sau la Șugag, când foarte îngustă, sub formă de defileu tăiat adânc în stâncă separă Munții Cindrel de Munții Șureanu la vest.

Contactul cu Podișul Transilvaniei, respectiv limita nord-vestică a Munților Cindrel cu dealurile Secașului și depresiunile Apoldului, Săliștei și Sibiului este marcat de înlănțuirea  localităților Căpâlna-Deal-Cărpiniș-Tilșca-Săliște-Vale-Sibiel-Fântânele-Orlat.Gura Rîului-Poplaca-Rășinari-Cisnădioara și Sadu. Această linie separă foarte clar spațiul montan, constituit peste tot din roci dure respectiv șisturi cristaline, cu un relief mai accidentat, străbătut de văi cu versanți puternic înclinați de depresiunile și dealurile dezvoltate pe depozite sedimentare moi, în care apele și-au săpat văi largi.

Munții Cindrel au o suprafață de circa 900 de kilometri pătrați altitudinea maximă fiind de 2244 de metri la vârful Cindrel și se caracterizează prin masivitate și relief domol, produs al unei structuri geologice uniforme, constituită exclusiv din șisturi cristaline. În ansamblu ei sunt asimetrici, fiind formați dintr-o culme înaltă în extremitatea sud-vestică, care se ramifică în trei direcții principale respectiv spre vest, culmea Șerbota-Gungurezu-Oașa Mare spre nord, culmea Găujoara-Foltea-Strâmba Mare și spre est, culmea Niculești-Rozdești-Bătrâna-Oncești-Ghihan-Derjani-Măgura Cisnădiei. Din acestea se desprind trepte din ce în ce mai joase, având o largă dezvoltare spre margine (900-1300 metri altitudine).  În funcție de situarea față de vârful Cindrel, ele sunt scurte spre valea Sebeșului și prelungi de 15-20 kilometri spre depresiunea Transilvaniei.  Specifică este, de asemenea, succesiunea de la sud spre nord a celor trei suprafețe de netezire aparținând nivelului superior Borăscu (2244-1700 metri), nivelul mijlociu Râu Șes (1650-1350 metri) și a celui inferior Gornovița (1200-900 metri), fragmentate intens și separate între ele de văi adânci și strâmte cu versanți puternic înclinați, atingând pe alocuri diferențe de nivel de 400-600 de metri. Față de alte masive, cum ar fi fațada sudică a masivului Parâng, în munții Cindrel ele nu sunt despărțite prin abrupturi sau de denivelări atât de evidente. Se crează astfel impresia, pe alocuri, a existenței unei singure platforme, care coboară domol de la 2200 de metri la mai puțin de 900 de metri. În jurul vârfului Cindrel, la altitudini cuprinse între 2000-2200 de metri, se întâlnesc, astfel întinse platouri, extrem de plane, care confirmă că suprafața cea mai veche din Carpații Meridionali-Borăscu- este mai bine păstrată și aici.

Întreaga creastă principală a munților Cindrel, cuprinsă între vârfurile Oașa Mare și Bătrâna, este un rest din această platformă, care coboară în mod gradat spre Sebeș și spre Olt până la 1700 de metri. În continuarea ei, la circa 300-400 de metri mai jos față de platoul Șerbota-Frumoasa-Cindrel se desfășoară, mult mai extinse, resturile relativ plane sau slab înclinate ale platformei mijlocii Rîu Șes. Ea ocupă cea mai mare parte din Munții Cindrel, prezentând o pantă ușoară și constantă, ce coboară spre nord, începând de la 1650 de metri până la 1350 de metri, fără a fi delimitată de un abrupt pronunțat la marginea ei exterioară. Coborând în continuare de-a lungul crestelor principale, se poate observa detașarea și prelungirea spre nord și est a nivelului interior Gornovița, cuprins între 1200-900 de metri. Suprafața platformelor este ocupată în mare parte de pajiști, constrastând cu versanții împăduriți. Plaiurile și culmile oferă condiții de circulație și așezare mai favorabile decât pe fundul văilor. S-a ajuns astfel la o inversiune în utilizarea terenurilor, condiționată înainte de toate de particularitățile reliefului.  De asemenea, desfășurarea mai largă a platforme inferioare 900-1200 de metri, între valea Cibinului și Valea Bistrei, a oferit posibilitatea unei transformări ceva mai pronunțate a peisajului inițial acoperit cu păduri, decât între valea Cibinului și valea Sadului. Astfel, în zona marilor sate mărginene (Săliște, Tilișca, Poiana Sibiului și Jina), pășunile, fânețele, presărate cu o puzderie de case și stâne, ocupă mari întinderi.

Din punct de vedere al formelor de relief glaciare reținem că în munții Cindrel, condițiile locale de relief și de altitudine au fost mai puțin favorabile apariției și dezvoltării fenomenelor glaciare, de felul urmelor lăsate de ghețarii cuanternari în munții Făgăraș, Parâng și Retezat. Numai pe versantul nordic și estic al culmii Șerbota-Frumoasa-Cindrel, aparținând platformei superioare, au fost sculptate patru circuri glaciare: Gropata, Iezerul Mic, Iezerul Mare și lujbea Rășinariului, specifice munților situați între Olt și Jiu. Circul glaciar Gropata, orientat spre nord-vest are un profil asimetric, datorită structurii geologice. Partea inferioară coboară până la 1700-1710 metri altitudine, unde s-a format o morenă frontală. Iezerul Mic este un circ mai complex, deoarece pe marginile lui apar câteva căldări mai mici și mai puțin evoluate. La altitudine de 1950 de metri, un prag glaciar marchează marginea exterioară a circului, în spatele căreia se întinde lacul, care dă numele întregului sistem.

Iezerul Mare, situat la nord de vârful Cindrel este cel mai profund dintre circurile glaciare ale acestor munți. El prezintă două trepte separate de un prag de 50 de metri. Dacă treapta inferioară care ajunge până la 1700 de metri, a fost în bună măsură distrusă prin eroziunea postglaciară, în schimb, cea superioară este păstrată foarte bine, având un complex de morene, între care se găsește și lacul Iezerul Mare, lacul de smarald al Carpaților.

Circul Iujbea Rășinariului situat la est de vârful Cindrel, se întinde pe o distanță de 1,5 kilometri, coborând până la altitudinea de 1750. Se întâlnesc de asemenea și aici, sub formă de ondulații slabe, resturile morenei de fund și a celei laterale.

În concluzie priviți în totalitatea lor, Munții Cindrel se caracterizează prin culmile domoale și prelungi, acoperite cu pășuni în cea mai mare parte, ceea ce a favorizat păstoritul-ocupația principală a mărginenilor. Aerul ozonat. pădurile de conifere, ce încep la peste 1200 de metri, lacurile glaciare Iezerul Mare și Iezerul Mic, priveliștile încântătoare și liniștea desăvârșită atrag turiștii iubitori de tot ceea ce le oferă acești munți.

Rezervația naturală Iezerele Cindrelului.

Primele cercetări ştiinţifice desfăşurate în zona glaciară de sub vârfurile Cindrel-Frumoasa datează din secolul al XVIII-lea, iar intâile publicaţii în care s-au făcut referiri la flora din această zonă au apărut în anii 1846 şi 1877. Regimul de rezervaţie naturală pentru Iezerele Cindrelului a fost stabilit încă din anul 1961, iniţial suprafaţa protejată fiind de 450,5 ha. De abia în 2004 custura înaltă care desparte cele două căldări glaciare (ale Iezerului Mare de Iezerul Mic) cunoscută sub denumirea de “Muchia lui Priboi” a fost inclusă şi ea în rezervaţie, astfel că în prezent suprafaţa totală a rezervaţiei a ajuns la 609, 6 ha.  În anul 2000 au fost executate lucrări complexe de marcare a limitelor arealului protejat, în scopul informării şi educării celor care parcurg sau frecventează respectiva zonă. Este singura rezervaţie din judeţul Sibiu marcată şi dotată cu înscrisuri conform uzanţelor europene, prin piloni, borne, tabele toponimice, hărţi, indicatoare, totul fiind realizat graţie muncii voluntare a 30 de studenţi sibieni.  Rezervaţia Naturală “Iezerele Cindrelului”deţine două ample şi spectaculoase circuri şi văi glaciare, cu toate atributele caracteristice acestui tip de relief: căldări cu pereţi abrupţi şi stâncoşi, văi în formă de “U”, morene, panta amplă a scurgerii gheţarului, etc. Întregul ansamblu se desfăşoară din marginea platoului, dintre vârfurile Cindrel-Frumoasa, sub care se dezvoltă pereţi abrupţi de peste 2200 m spre nord, găzduind la baza pereţilor Iezerul Mare (cotă absolută 1999 m) şi Iezerul Mic (1946 m) . Suprafaţa Iezerului Mare este de 3 ha, iar adâncimea maxima 13, 3 m. Forma aproape ovală a lacului măsoară 320 m în lungime şi 189 în lăţime, fiind desfăşurată sub abruptul peretului sud-vestic al căldării. Zona în care se scurge apa lacului-orientată nord-est-mult îngustată, este acoperită de un masiv de jneapăn de 360 ha din suprafaţa rezervaţiei. Iezerul Mic, cu forma sa aproape dreptunghiulară, măsoară doar 80 m lungime, 58 m lăţime şi are doar 1, 7 m adâncime maximă. Şi în căldarea acestuia, masivul abundent de jneapăn acoperă zona de vărsare, până la limita superioară a pădurii de conifere. Cele două iezere sunt singurele lacuri glaciare din masivul Cindrel. Numeroasele plante şi asociaţii vegetale tapetează pereţii abrupţi şi stâncoşi ai celor două căldări glaciare, fiind întâlnite peste 40 de specii briofite, talofite şi muşchi. Vegetaţia lemnoasă este dominată de jneapăn, ienupăr, bujor de munte, iar flora ierboasă de graminee şi sporadic zâmbru. Lumea animală este şi ea bine reprezentată fiind prezente în perimetrul rezervaţiei 29 de specii de păsări (între care prundăraşul de munte) şi animale precum capra neagră, ursul, lupul, vulpea, jderul.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Pe un picior de plai, Pe o gură de rai, Iată se coboară, Colo jos în vale, Trei de turme de miei cu trei ciobănei. Cu ce oare s-ar potrivi mai bine aceste versuri inspirate din folclorul milenar al poporului român decât cu peisajele păşunilor alpine din Cindrel.  Imaşul, păşunea sau pajistea alpină sunt parte integrantă a tradiţiilor şi obiceiurilor poporului român. Tradiţia pastorală se asociază pe deplin cu etnogeneza poporului român. Păstoritul a rămas ocupaţia principală de bază în ciuda vremurilor vitrege şi a ocupaţiilor străine care s-au abătut peste acest popor. Ca să nu mai lungesc păstoritul face parte integrantă din fibra ontologică a poporului românesc. Şi unde am putut împărtăşi acest sentiment decât urcând muntele Cindrel templul pastoral al sibienilor. Măi Cindrel munte înalt, Mult în lume ai fost cântat, Aşa te ştim din bătrîni, Mândru presărat cu stânii, Și ciopoare cu oiţe,  Păzite de a lor băciţe. Ciclul incursiunilor în masivul Cindrel are etape multiple. Sibian fiind șanșa mi-a oferit ocazia de a vizita acest masiv de nenumărate ori. Am ales cu titlu de prezentare drumeția din luna iulie 2017 care a încununat parcurgerea cu succes aproape a întregii creste principale a masivului pornind din Păltiniș până în ținuturile de basm ale Mărginimii Sibiului.  Iulie 2017, nădușala și zăduful înăbușeau la propriu bulevardele și străzile Sibiului iar o incursiune pe crestele Cindrelului ne zâmbea cu farmec. Așa că tentați de farmecul unei noi aventuri montane am lăsat serviciul și grijile cotidiene ale vieții apatice de zi cu zi pentru o aventură pe crestele montane. Cindrelul ne-a primit din nou cu brațele sale fermecătoare invitându-ne parcă să-i călcăm din nou plaiurile sale ancestrale. Am pornit spre Rășinari și de acolo în sus spre universul presărat cu culmi, pășuni și păduri maiestuoase ale stațiunii Păltiniș.  Dacă nu este un montaniard înfocat, turistul de azi apucă doar pe fugă, fără prea multă tihnă, să vadă micul eden sibian. Însă luată la pas zona Păltinișului îți va dezvălui frumusețea Munților Cindrel, care își arcuiesc în apropiere vârfurile lor domoale și prietenoase. Drumul până la Păltiniș este spectaculos, urcă prin Curmătură, pe nenumărate şi foarte strânse serpentine. Chiar dacă nu poţi vedea foarte bine jos, văile din jur, acoperite de brazi, sunt dovada înfiorătoare a hăului care se cască sub tine. Șoseaua ce leagă Sibiul de Păltiniș pare destinată nu să lege o regiune de alta, ci câteva sute de suflete aruncate din loc în loc pe un platou, pe o vale sau prin pădurile de brazi. Maşinile trec rar, nedepăşind 20-40 de kilometri la oră din cauza terenului accidentat. Am ajuns și în stațiunea Păltiniș într-o vineri după masă și din dreptul cabanei Casa Turiștilor dăm tonul adevăratei aventuri pe creasta Cindrelului.

Pornim din dreptul cabanei Casa Turiștilor având pe circa 200 de metri traseu comun cu șoseaua, astfel încât suntem foarte atenți la marcajul aflat pe arborii din dreapta. Reperăm fără prea mari eforturi marcajul indicator și parcă fără să simțim, furați de peisaj ajungem într-o frumoasă alee pe pantele inferioare ale Muntelui Oncești, deasupra căreia se boltesc brazii, iar din loc în loc se află bănci pentru repaus. Pe furiș reperăm printre maiestuoșii brazi și decorul fascinant al Poienii Găujoara spre care ne îndreptăm pașii grăbiți.

După o scurtă traversare a culmii pe curbă de nivel coborâm în vale iar pe dreapta ajungem la Pârâul Dănesii pe care îl traversăm la un moment dat. Moment propice pentru a ne alimenta cu apă și de a face un scurt popas respirând în sfârșit aerul ozonat al Păltinișului.

Părăsind pârâul Dănesii urcăm treptat prin păduri tainice de conifere până în Poiana unde se află stâna Găujoara. Urcușul este mediu nu te solicită din plin însă mirosul puternic de tanin al brazilor dimprejur parcă te cuprinde într-o beție fermecătoare. Ici colo mici pâlcuri de mușchi înconjurate de ferigi fermecătoare te îmbie parcă să pășești pe un covor fermecat. Reperăm și mici gomile de piatră semn al unor vechi poteci pastorale călcate de turiștii dornici să descopere universul de basm al Cindrelului.

După circa o oră de mers ajungem și în Poiana Găujoara și ne permitem un scurt popas pentru a admira decorul superb al Muntelui Oncești cu salba sa de poieni dar și cu păduri aș putea spune cvasi-virgine. De pe o culme în partea stângă ne zâmbește mândru Păltinișul iar pe dreapta turnul de control al releului de la Oncești. În sfârşit, oftezi de uşurare, dar întinzi braţele spre închinare ajungând în această poiană. Te rostogoleşti ca un copil fericit pe salteaua groasă de muşchi; îţi înfunzi mâinile în desişul covorului, pipăind după afinele brumării şi acruţe ce se ascund printre muşchi. Eşti fericit, căci nu poţi da altă numire mulţumirii ce simţi, în izolarea deplină a imensităţii desfăşurată înaintea ochilor. Ameţit de lumină, de aerul răcoros, de zarea largă, stai o bucată de vreme uluit de atâta farmec, la care iau parte: bolta nemărginită a cerului, făpturile variate ale munţilor, podoaba mândră a plantelor şi mai ales gândul că atâta nebănuită frumusețe face parte din pământul ţării tale.

Pornim din nou la drum și după ce străbatem poiana panta devine din nou ușoară, poteca pietroasă trecând printre doborâturile de molizi. Drumul, cu marcaje evidente pe pietre și arbori o cotește la stânga pe sub vârful Bătrâna, prin rariștea de molizi cu tufe de afini și ienupăr. Pe partea dreaptă se află valea îngustă a pârâului Cotorești, care unit cu pârâul Surdu, de care este despărțit prin Culmea Cotorești, se varsă în Râul Mare.

La 30 de minute, după ce am părăsit Poiana Găujoara, ne aflăm în pajiștea subalpină, situată în șaua dintre culmile Bătrâna și Surdu (Beșineu) la circa 1800 de metri altitudine. De aici se deschid trei largi perspective: una spre depresiunea Sibiului la nord, alta către culmile domoale cu vegetație subalpină și alpină ale munților Cindrel, înșiruite după cum urmează: Rozdești, Șerbănei-Niculești-Cânaia,  Cindrel cu abruptul dinspre circul glaciar Iujbea Rășinariului iar o a treia perspectivă spre sud către vârfurile oarecum asemănătoare ale Munților Șteflești aliniate de la dreapta spre stânga -Cristești-Șteflești-Balindru Mic-Conțu Mare-Nedeia Conțului-Balindru Mare-Negovanu Mare-Clăbucetu-Buceciu-Voineagu Cătănesii. În vale la sud, șerpuiește Sadu. Pe cer senin în est se văd Munții Făgărăș. Am ajuns astfel în șaua Bătrâna.

De aici stâlpii indicatori marchează poteca spre dreapta întretăind vechiul drum de care, ce vine din direcția vârfului Oncești. Cele câteva izvoare de pe versantul sudic al culmii Surdu printre care celebrul izvor de la P.Babei  traversează poteca, permițându-ne astfel un popas plăcut în aceste locuri.

Coborâm ușor în Șaua Surdu-Rozdești, în jurul căreia apar din nou arborii-drapel al pădurii de limită. Şaua era acum ademenitoare și atâta vreme cât soarele mai lumina, urmam calea. În curând coloritul asfinţitului aducea o mîngâiere şi o recreere. De la o vreme însă începu amurgul, întărit şi de pădurea din jur. Întunerecul ce se înteţea, deforma totul iar arborii parcă  luau înfăţişări de fantome. Am întins cortul în șa lângă o stână părăsită. O primă zi în paradisul Cindrelului s-a scurs parcă pe nesimțite.

A doua zi dimineață ne-a prins urcând pieptiș Culmea Rozdești spre vârful Rozdești 1952 metri. Aproape de vârf, în dreapta noastră reperăm tufărișurile bujorului de munte care acum în iulie i-a cam trecut vremea.

Cu forțe reîmprospătate după urcușul greu coborâm culmea Rozdești și trecem pe nesimțite pe lângă vârfurile micuțe și rotunjite ale Șerbăneilor (1861 metri) unde întâlnim ultimii reprezentanți ai molidișurilor. În față, după o mică înșeauare se ridică culmea piramidală a vârfului Niculești (2036 metri), iar în fundal spre dreapta despărțite prin Râul Mare și Râul Mic, culmea teșită Foltea. (1963 metri) și ultima ramificație din Strâmba Mare (1830 metri). Aici din poteca marcată se desprinde un drum de care marcat cu punct roșu unde în circa o oră se poate ajunge la refugiul și stâna Cânaia, ce se găsesc pe versantul sudic al muntelului.

De acum încolo poteca urcă pe versantul sudic al Vârfului Niculești și ocolim razant cele două vârfuri de la Cânaia 2045 metri și 2057 metri. Odinioară ea trecea până aproape de vârful Cindrel, prin desișul jnepenilor. Culmile prelungi și domoale, ce depășesc pe alocuri 2000-2050 de metri, se încadrează de acum înainte peisajului alpin de ierburi scunde, măturate de vânturi puternice, dar smălțuite de numeroase flori, a căror gamă variată de culori se succede din iunie până în august. În stânga se desfășoară peretele stâncos al circului Iujbea Rășinariului, de sub vârful Cindrel. Abătându-ne puțin de la potecă, către abruptul circului, încercăm două sentimente contrare: unul de încântare în fața bogatului covor de bujori de munte, ce înflorește aici la mijlocul lui iunie, continuat cu jnepenișuri, printre care se ridică zâmbrul și aninul de munte, dar și un sentiment de tristețe cauzat de întinsele suprafețe de jnepeniș tăiat și incendiat cu decenii în urmă până la jumătatea inferioară a căldării glaciare. Muți de uimire reperăm râpele înalte ale Iujbei Rășinariului care încă mai păstrează urme de zăpadă fenomen ce persistă chiar și în luna august. Ne continuăm periplul pe creastă și cât de curând poposim în șaua Cânaia. De aici practic se face intrarea în Rezervația Naturală Iezerele Cindrelului.

Din șaua Cânaia poteca urcă pieptiș panta estică a Cindrelului conducându-ne după scurt timp în șaua largă deasupra circului glaciar Iezerul Mare. Osteneala ne-a fost  răsplătită pe cinste. În faţă se întindea pânza ce părea parcă  fără de margini a lacului de smarald al Carpaților.   Asezați pe marginea căldării care-l adăpostea, am privit cu nesaț această minune a Muntilor Cindrelului. Era lacul ascuns în adâncul căldării și luase culoarea versanților acoperiți de jneapăn și de pajiștile de un verde aproape primăvăratec. Culoarea apei parcă fusese vopsită de curând și malurile alpine accentuau coloritul, aproape neverosimil.

Multă vreme am stat pe plai, deasupra lacului, uneori asteptând să treacă norii și lumina soarelui să ne fie aproape și lacul luminat, cât să facem fotografii frumoase. Apoi, într-un târziu, ne-am gândit că mai avem de urcat si Cindrelul dar totuși vraja lacului ne împingea înspre el. N-am rezistat tentației și în 10 minute am coborât la lac pentru a admira și de jos încântătorul peisaj de origine glaciară, cu trene de grohotiș, abrupturi, morene frontale și laterale. În afara Iezerului Mare, mai sunt încă două lacuri mai mici, laterale cuibărite în jnepeniș. Fundul plat al circului, protejat de vânturi, calmul din jur, bujorii de pe versanți, înfloriți până la începutul lui iulie, dezvoltarea intensă a jnepenișului, precum și tentația pescuitului atrag numeroși turiști, dintre care mulți își întind corturile pentru popas. În apropierea lacului, valurile de pietre rotunjite s-au oprit, îngrădindu-i apa cu straturi de verdeaţă ce le acoperă spinarea. Ienuperii pitici  și  jnepeni  se întind în jur. Dintr-un culcuș  de verdeață răsar câteva flori cu petale ca şofranul. Sălbăticia stâncilor, ce par că se năruie, se îmbină cu gingăşia florii, către care întinzi mâna fără să o rupi. Am reperat și locul unde am campat pentru prima dată când am fost aici în august 2006. A rămas același loc tainic. Din taina tabloului tot mai estompat, am auzit din nou susurul unui pîrîiaş în neodihna-i veşnică. Salut Cibin, îți urăm călătorie plăcută ne vom revedea din noul la Sibiu. Alimentat din apa ce se revarsă din preaplinul lacului. ascuns timid printre jnepeni săltărețul Cibin ne salută și el ca un frate bun urându-ne drum bun spre creastă iar el hotărât o apucă spre vale până când repezile sale cascade și izbucuri modelează niște chei încântătoare pentru ca apoi să fie zăguzuite de forța omului la Gura Râului creând un frumos lac de acumulare.

Lacul Iezer și izvorul râului Cibin.

Am urcat din nou pe poteca de culme luându-ne pentru ultima dată la revedere de la lacul de smarald podoaba neasemuită a masivului. Printre valuri de curenți cu unduite valuri Iezerul milenar străjuit de vârful Cindrel ne salută și ne îndeamnă parcă încă o dată la o lungă reflexie legată de neasemuita frumusețe a României care de fiecare dată știe să își cultive prinosul de frumos prin nenumărate locuri fascinante.

Căldarea și lacul glaciar Iezerul Mare al Cindrelului

De acum încolo nu ne mai rămâne ca opțiune decât să reluăm drumul pe marcaj deasupra circului glaciar Iujbea Rășinariului într-un urcuș prelung ajungând după circa 10 minute pe Vârful Cindrel cel mai înalt vârf al masivului.

Pe platoul relativ îngust al Vârfului Cindrel, protejat de câteva grupuri de stânci, obosiți ne permitem o scurtă pauză îmbrățișând cu privirea vastul peisaj din jur. În spatele său spre est, se înșiruie culmile domoale pe care am venit, în față respectiv spre vest se desfășoară platoul întins aidoma unui aerodrom natural, dintre vârful Cindrel și vârful Frumoasa. Din punct de vedere geografic acesta se numește ,,platforma de eroziune Borăscu,,, iar pentru localnici ,, Platoul Diavolului,, din cauza vânturilor puternice care îl mătură. În fundalul lui se profilează, după vârful Șerbota Mare (2007 metri) Vârful lui Pătru (2130 metri) din munții Șureanu continuați în stânga cu munții Parâng. Spre sud culmile coboară în Curmătura Șteflești. Pe partea dreaptă se întind versanții domoli, în mare măsură împăduriți, ce cad în trepte spre valea Râului Mare. Cel mai înalt dintre ei este alcătuit din culmile Foltea și Strâmba Mare.

Clip video de pe vârful Cindrel

Scurtul răgaz de pe vârf ne este stânjenit de o scurtă ploaie ce își arată dinții. De fapt nu puteam face acum abstracție de la regulă. De fiecare dată când am fost pe acest vârf turbulențele atmosferice și-au spus cuvântul. Poate de aceea vârful Cindrel poate fi asemănat oarecum cu un Olimp sibian dovadă fiind nenumăratele legende ale locului spuse de bătrânii  ciobani cum că aici pe acest platou al Diavolului turmele de oi sunt măturate de vârtejuri puternice și sunt aruncate tocmai în Iezer ca o dovadă că numai zeii sunt nemuritori și se joacă după bunul plac cu destinele efemere ale oamenilor.

Pornim mai departe pe platoul larg ondulat al Diavolului către vârful Frumoasa. Ploaia dă semne că s-ar opri. Pe partea stângă mai jos de culme,se întinde o suprafață mare  ocupată în luna iunie și început de iulie de un covor spectaculos de bujori de munte. în vreme ce pe partea dreaptă se lărgește circul de la Iezerul Mic. Distanța dintre cele două vârfuri poate fi parcursă lejer în circa o jumătate de oră. În apropiere de vârful Frumoasa timid din desișul de jnepeni se ivește și oglinda Iezerului Mic.  Aici se pot constata aceleași forme de relief ca lezerul Mare, cu deosebire că, ele au o mai largă desfășurare și circul este mai mare. În apropierea deschiderii circului din jnepeniș, se înalță un număr considerabil de zimbri, ca și petele verzui ale aninului de munte. Trăiam din nou clipele unei desfătări supreme pe creasta Cindrelului.

Ajungem și la vârful Frumoasa. Privind pe mai departe reperăm Coada din Frumoasa și  o veche potecă pastorală spre care ne vom îndrepta pașii spre ținutul de basm al Mărginimii Sibiului.

Urmând poteca de culme reperând abrupturile stâncoase ale circurilor Gropata în stânga și Iezerul Mic în dreapta. În curând ajungem pe Culmea Găujoara 2071 de metri după care coborâm pe Drumul Pietros mărginit de jnepenișuri dese până în dreptul vârfului Foltea. Cu ce aș putea asemui Drumul Pietros dacă nu cu o adevărată șosea romană în care arhitectul de bază pare a fi totuși natura. Pășind pe lespezile sale împărtășești un sentiment aparte. În neasemuita sa precizie natura a clădit piesă cu piesă monumente arhitecturale unice.  Pe aici încă de pe vremea dacilor ciobanii mărgineni încă își mai  mână  turmele de oi  de pe o culme pe alta a Iezerului păstrând parcă mereu vie această cărare a muntelui.

Secvență video din Drumul Pietros

Am ajuns și la vârful Foltea 1962 de metri unde ni se oferă o frumoasă perspectivă a crestei Munților Șureanu. Privită de aici ai impresia că până la cetățile dacice ale acestui masiv ar fi o aruncătură de băț și nu mare ar fi mirarea ca din timpuri străvechi aceste poteci să fi fost la baza unui vechi drum strategic dac ce unea cetățile Tilișca și Căpâlna de vatra statului dac Sarmisegetusa Regia și salba de cetăți ce o înconjura. Rămâne ca pe viitor istoricii să reflecteze și să analizeze mai în detaliu această ipoteză plauzibilă.

Amurgul se apropia cu pași repezi. De la vârful Foltea urmând în continuare Drumul Pietros mărginit de întinse tufărișuri de afini, ienuperi și jnepeni coborâm pe culmea Strâmba Mare (1830 de metri). În curând urma să părăsim zona de pajiște alpină și să pătrundem în pădure nu înainte de a face un binemeritat popas de noapte la Padina Rudarilor. Această poiană pare a fi o binecuvântare pentru turistul ostenit ce vine atât de pe creastă cât și pentru cel care începe a se avânta spre platoul alpin. Izvorul din dreptul poienii pare a o face pretabilă mai degrabă pentru construirea unei cabane sau cel mult a unui refugiu alpin. Am întins degrabă cortul pentru că o nouă repriză de ploaie se apropia. A ținut din nou o jumătate de oră însă protejați de acoperișul cortului am putut servi în voie un ceai cald. Ceea ce a urmat a fost parcă o răsplătire a naturii. Curcubeul de la Padina Rudarilor a fost una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am împărtășit pe munte.

Curcubeul de la Padina Rudarilor

După acest măreț spectacol trăit pe viu în sânul naturii amurgul s-a lăsat de-a  binelea dând scenariilor o nouă îmbrăcăminte. Formele pierd desluşirea lor; se contopesc unele cu altele în umbre tot mai dese,care te învăluie tot mai aproape. A fost o zi încununată cu succes vizitând șei, culmi, vârfuri, lacuri glaciare și pășuni alpine.

A treia zi în Cindrel ne-a îndrumat pașii spre ținutul pastoral al Mărginimii Sibiului ultima etapă a drumeției. Părăsim Padina Rudarilor iar poteca pietroasă ne îndrumă pașii prin pădurile de molidiș într-o coborârea prelungă. După circa  două ore de la plecarea din Padină pătrundem într-o zonă de exploatație forestieră iar marcajul devine din ce în ce mai rar până când nu îl mai reperăm de loc.  Cu toate acestea în depărtare am reperat Piciorul Crințului unde trebuia să ajungem ca și punct al intinerariului nostru.

Debusolați de lipsa marcajului coborâm pe un drum de tafuri până pe valea Strâmba. În dreptul cantonului silvic Strâmba după ce am parcurs un drum forestier epuizant reperăm un localnic care ne indică drumul cel bun. Au  urmat alți  6 kilometri de  forestier până când am dat din nou de traseul marcat deasupra Cantonului silvic La Duși. Ce a urmat a fost apoi o luptă cu noi înșine. Epuizați după lungul drum forestier parcurs,  toropiți și de căldură am urcat cu greu serpentinele de pe culmea Pripoane. De pe culmea Pripoane am putut în sfârșit repera peisajul bucolic al Mărginimii Sibiului cu stâne presărate ici colo într-un decor ancestral de o neasemuită frumusețe. Privind spre sud am putut repera cum se întinde Poiana La Duși și culmile Strâmba Mare, Foltea și Cindrel pe unde am venit.

Până la Coasta Porumbelului nu am mai făcut decât circa o jumătate de oră. Din dreptul unei troițe am putut admira la vest cum se înșiruie spre valea Sebeșului culmile cu întinse pășuni și fânețe ale Jinei – Guga Mică 1390 de metri, Guga Mare 1388 metri, Căptan 1299 de metri și Coasta Vârtoapelor 1004 metri.

Părăsind Coasta Porumbelului am urmat traseul spre Complexul de Cabane Crinț. Așezate într-un cadru natural mirific, pe una dintre muchiile nordice ale munților Cindrelului, tabăra și poligonul complex de instrucție în teren muntos Crinț, ale Academiei Forțelor Terestre Nicolae Balcescu din Sibiu, oferă condiții de pregătire viitorilor ofițeri. Poligonul face parte din complexul de poligoane al Academiei Forțelor Terestre și se află ca amplasament la cota 1320m, pe fostul aşezământ al companiei grănicerești de la Orlat, de pe vremea Mariei Tereza.

Am trecut prin Crinț făcând schimb de salut cu tinerii militari aflați în primă instrucție. Pașii obosiți de atâta drum s-au îndreptat apoi nestingheriți spre valea Tilișcuței pe culmi domoale admirând farmecul zonei conferit de puzderia de stâne și gospodării izolate traversând razant Dealul lui Banciu 1267 metri, Dealul Vălenilor 1136 metri până pe Dealul Negoiu 1040 metri de unde am coborât pe pârâu în jos. Marea aventură a Cindrelului a luat sfârșit pe valea Tilișcuței ce își îndreaptă apele repezi spre comuna Tilișca renumită pentru patrimoniul ei cultural, constând în vestigii arheologice ce demonstrează continuitatea milenară a populaţiei româneşti în Mărginimea Sibiului. De Tilișca mă leagă o prietenie nețărmuită urmând să fac o descriere mai detaliată a zonei într-un articol distinct.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Masivul Cindrel a fost și va rămâne templul pastoral al Mărginimii Sibiului, un tărâm de basm ce cuprinde o biodiversitate și o structură de relief complexă de la păduri virgine, la pășuni alpine, culmi de peste 2000 de metri, căldări glaciare dar și lacuri de poveste încărcate de legendele vechilor ciobani. În esență Cindrelul este un univers aparte.  Nu ai cum să nu te îndrăgosteşti de aceste locuri încărcate de legendă, de tradiţii , de spirit românesc -ardelenesc autentic. Oamenii acestor locuri au rămas mereu liberi în ciuda ocupaţiilor străine de tot felul. Trebuie ţinut cont că în aceste locuri încărcate de legendă s-au născut şi au copilărit oameni care au avut un aport esenţial în propăşirea şi dezvoltarea culturii româneşti de la Octavian Goga şi Emil Cioran până la istorici şi filozofi celebri ca Ioan Lupaş şi D.D. Roşca. Această zonă poate fi asemănată alegoric ca unul din boabele de grâu din care a răsărit germenele mişcării de emanciparea naţională a românilor din Ardeal. Aici la poalele munţilor Cindrel în oraşul Sălişte au văzut pentru prima dată lumina zilei nu mai puţin de 11 academicieni ai României: Mari Dionisie Romano episcop fondatorul Bibliotecii Academiei, Ioan Lupaş -istoric, Onisifor Ghibu – pedagog, D.D. Roşca -filosof, Axente Banciu- filolog, Ionel Pavel- medic, Andrei Oţetea – istoric, George Topârceanu – poet, Ivan Nicolae-teolog, Mircea Banciu- chimist, Mircea Ioan Valentin Săndulescu -geolog. Cred că este un caz unic în ţară . Se pare că oamenii acestor locuri au avut cu siguranţă un spirit întreprinzător antreprenorial dezvoltând o adevărată industrie legată de creşterea animalelor. Nu trebuie uitate micile ateliere meşteşugăreşti din zonă respectiv de pielărie, cojocăritul, fabricarea pălăriilor, industria textilă toate finanţate de banca Albina prima bancă românească din Ardeal. Pe fondul acestei dezvoltări economico-sociale s-a născut o parte din elita intelectuală a Ardealului. Ce să vă mai spun despre Cindrel ar mai fi fost multe de spus. Eu întotdeauna când am călcat potecile acestui munte am simţit ceva special. Taninul, aerul tare de brad al Păltinişului, trebuie să recunosc că nu l-am simţit în nici un alt loc pe unde am fost. Apoi mai rămân celebre poienile din şaua Bătrâna, stâna de la Rozdeşti, şaua Cânaia şi platoul Diavolului acolo unde de fiecare dată nu am scăpat neplouat. De neuitat rămân vârful bineînţeles, splendida vale a Frumoasei, căldarea glaciară a Iezerului Mare şi Mic, Drumul pietros, Foltea, Padina Rudarilor, plaiurile Jinei și plaiurile Tilișcii.

I. PREZENTARE GENERALĂ

Munţii Lotrului, cunoscuţi si sub numele de Munții Șteflești, formează coloana vertebrală a grupei dintre Olt si Jiu-Strei şi sunt străbătuţi de o reţea deasă de drumuri şi poteci marcate şi nemarcate care oferă posibilităţi numeroase de drumeţie. Cu toate acestea, sub aspect turistic sunt mai puţin cunoscuţi decât alte masive din jur (Făgăraş, Cindrel, Căpăţâna, Parâng), datorită mai multor cauze, dintre care amintim relativa lor izolare, absența cabanelor de înălţime, ca şi publicitatea turistică redusă. Totuşi, drumeţii solitari sau în grupuri mici îi străbat frecvent. Acești munți au darul de a oferi drumeţului clipe de linişte şi de reconfortare, de încântare şi de meditaţie. Sus pe culmi sunt pajişti primare sau secundare, iar mai jos versanţii sunt îmbrăcaţi cu mantaua pădurilor compacte de conifere care trec treptat în făgete. În mijlocul acestora, poienile îşi au farmecul lor de linişte, loc de odihnă, de intersecţii de poteci. Urcând pe vreme senină din oricare parte a masivului pe culmile golaşe, orizontul se lărgeşte treptat. De pe cele mai înalte vârfuri priveliştile sunt inegalabile: în toate părţile se zăresc numai şiruri de munţi despărţiţi de văi adânci, aidoma unor valuri încremenite. Când ceaţa persistă în văi, toate culmile formează un „adevărat arhipelag;, aşa cum trebuie să fi fost în urma cu milioane de ani, în primele faze de ridicare de sub apele mării.

Munţii Lotrului fac parte din grupa centrală a Carpaţilor Meridionali (extinsă între valea Oltului la est şi văile Strei-Jiu la vest), în cadrul cărora ocupă o poziţie axială, orientată E-V şi se desfăşoară pe o suprafaţă de circa 1120 km2. Prin schematizare, au forma unui triunghi cu baza pe Olt, orientată N-S şi vârful în curmătura Sălanelor. Ei se învecinează cu Munţii Cindrel în nord, Munţii Căpăţinii şi Latoriţei în sud, Munţii Făgăraş în est  şi Munţii Şureanu în vest, faţă de care limitele sunt clare, fiind formate de văi, depresiuni, bazinete depresionare şi şei adânci. Limita estică, între Boiţa şi gura Lotrului, este formată de valea transversală a Oltului, peste care. de la Câineni spre sud, se
suprapune Ţara Loviștei.

Această limită, cu aspect de defileu la nord de Câineni şi cu o înşiruire de bazinete la sud, are în talvegul Oltului cele mai coborâte altitudini. Diferenţierea dintre cele două sectoare este mai puţin vizibilă de pe fundul văii, dar devine clară îndată ce urcăm pe botul de deal de la Câinenii Mari. La vest, faţă de Munţii Şureanu şi Parâng, limita este
formată de văile Pravăţului şi Sălanele, între obârşiile cărora se interpune curmătura Sălanele 1615 metri, ceva mai coborâtă decât curmătura Tărtărău (1 665 m), peste care trece DN 67-C. La nord, limita faţă de Munţii Cindrel este dată de un culoar adânc sculptat de râurile Frumoasa şi Sadului, segmentat prin înşeuarea largă, dispusă între vârfurile Cindrel şi Ştefleşti. La vestul acestei înşeuări, valea largă a Frumoasei constituie nu numai o limită ci şi un compartiment al depresiunii intramontane Oaşa. În lungul văii Sadului pot fi diferenţiate trei sectoare. Sectorul superior, între şaua Ştefleşti şi confluenţa cu Sădurelul, cu excepţia zonei de obârşie unde fundul văii este mult lărgit pe seama depozitelor fluvio-glaciare, prezintă căderi în trepte cu pante mari în profil longitudinal (peste 30%) iar în unele porţiuni (Dudaş-Sădurel) are chiar aspect de defileu. Îngustimea mare a văii de la Gâtu Berbecului a uşurat construirea primului baraj în arc din ţara noastră. Pe acest sector se înscriu în relief şi trei bazinete: Şerbănei, Rozdeşti şi Bătrâna. Sectorul mijlociu, între confluenţa cu Sădurelul şi localitatea Sadu se caracterizează printr-o deschidere mai largă a văii. Panta profilului longitudinal se reduce mult şi este aproape constantă (12-14%). Lunca, terasele şi glacisurile de vale dintre confluenţele cu valea Pinului şi valea Cârligelor au favorizat alcătuirea aşezării Râul Sadului. Fundul văii mai prezintă îngustări între valea Cârligelor şi valea Lacului şi în aval de bazinetul de la Masa Verde, dar la partea superioară versanţii au deschideri largi. Sectorul inferior al văii Sadului se desfăşoară în cadrul depresiunii Sibiu, între localităţile Sadu şi Tălmaciu.  Valoarea pantei longitudinale scade la mai puţin de 8%, iar în profil transversal se remarcă dezvoltarea largă a teraselor (3-5 şi 15-20 m). De la localitatea Sadu spre est, până la Boiţa, limita nordică a Munţilor Ştefleşti faţă de depresiunea Sibiu se înscrie în relief printr-o denivelare de 200-300 m care corespunde unor schimbări morfologice, litologice şi structurale. La sud sunt culmile rotunjite sau nivelate, sculptate în şisturi cristaline, cu înălţimi de peste 600 m, la nord un glacis structural pe depozite badeniene parazitat de formaţiuni deluvio-proluviale. Limita de sud a Munţilor Ştefleşti o constituie valea Lotrului, între gura Pravăţului (Obârşia Lotrului) şi vărsarea în Olt.  În lungul ei putem distinge mai multe sectoare. Un prim sector, între Obârşia Lotrului şi Vidra, este o depresiune intramontană sculptată în şisturi cristaline şi sedimente badeniene, cu o luncă largă şi o terasă de 3-4 m, în prezent acoperite în mare parte de apele lacului de acumulare. De la Vidra în aval până la confluenţa cu Dobrunu, valea Lotrului se strâmtează şi îmbracă aspectul unui defileu cu porţiuni de chei. Pe acest sector, lung de circa 14 km, diferenţa de nivel este de peste 500 m, ceea ce înseamnă o pantă de 40%. Cu toate acestea, la confluenţa cu Balindrul a fost creat un lac de acumulare. Aval de
baraj, sub Cioaca Stricatului, se dezvoltă un sector cu praguri şi cascade – Cataractele Lotrului – peste care înainte de construirea lacurilor de acumulare, apele Lotrului se rostogoleau tumultuos, într-un vuiet care nu te lăsa să-ţi auzi nici propriul glas. Acum se strecoară săltând zglobiu doar un fir de apă. În aval de confluenţa cu Dobrunul, valea începe a se lărgi, încât la Voineasa apare chiar un bazinet. Până la confluenţa cu Oltul se succed mai multe îngustări, cea de la Piatra Tăiată fiind cea mai spectaculoasă. Lărgiturile sub formă de bazinete constituie vetre de sate sau de acumulări hidroenergetice. Pe tot acest sector (Voineasa-Brezoi) talvegul are căderi alternative, dar panta medie este de 7-8%. Administrativ, Munţii Lotrului se desfăşoară pe teritoriul a trei judeţe, limitele urmărind aproximativ cumpenele principalelor ape. Astfel, culmile din bazinul văii Sadului aparţin judeţului Sibiu, culmile din bazinul Lotrului aparţin judeţului Vâlcea, iar cele din bazinul superior al Sebeşului intră în judeţul Alba.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Trec Lotrul de multe ori, Pe cotite în lăsături, Ca să ajung sara la stână, La băciţa mea cea bună. Acestea sunt versurile unui vechi cântec îngânat de ciobanii pribegi ce își mână nestingherit turmele când pe versanții Lotrului când pe cei ai Cindrelului. Lotrul e frate cu Cindrelul  și pe bună dreptate reprezintă masivul în oglindă al acestuia. Sfârșitul lunii iunie 2017 mi-a dat ocazia să pătrund și pe cărările Lotrului unul din cele mai lungi masive ale României ce pornește de la Valea Sadului până spre Brezoi -Voineasa fiind dispus aproape pe toată lungimea văii Oltului. Mi-au rămas astfel întipărite în memorie peisajele de pe fermecătoarea vale a Sadului -Masa Verde-Masa Prânzului, Poiana Mumii, plaiurile Sădenilor, vârful Prejba şi cabana Prejba. Prima dimineață din acel neuitat sfârșit de iunie ne-a găsit pornind din comuna Sadu hoinărind spre Masa Verde punctul de accesiune spre vârful Prejba. Sadu, comună mare de pe valea râului cu acelaşi nume, serveşte ca punct de acces spre ramura nordică a Munţilor Lotru, dependenţi de bazinul Lotrioarei, atât pentru turiştii care vin dinspre Sibiu-Tălmaciu, cât mai ales pentru cei din localităţile Cisnădie şi Cisnădioara. Pentru început din centrul comunei, urmăm cu mașina cei 4 km de mers pe şoseaua din lungul văii Sadului până la punctul Masa Verde.  Masa Verde (546 m), situată, aşa cum am mai arătat, la 4 km de comuna Sadu, se prezintă ca o platformă înierbată în stânga râului şi şoselei, la o îngustare a văii şi în apropierea locului de vărsare a pârâului Juvărtului în râul Sadu, la poalele dealului Babeşului.  Punctul este foarte bine definit prin existenţa unui stâlp de marcaj. Ne încurajăm și îmbătați de aerul tare al dimineții începem peregrinajul spre vârful Prejba În stânga stâlpii cu marcaj triunghi albastru, privind în direcţia pe care vom porni spre cabana Prejba, coboară în valea Sadului o şosea forestieră. Urcăm pe ea câteva sute de metri şi apoi, la o curbă a acesteia, o părăsim abătându-ne în valea deschisă din faţa noastră. Este valea Juvărtului; în dreapta, dincolo de pârâu, se ridică dealul Babeşului, iar în stânga Gruiul Lazului.

Ne apropiem mult de pârâu şi îl însoţim în sus pe o potecă presărată cu bolovani. Curând pătrundem în pădure mergînd spre dreapta. Urcuşul este mai accentuat şi apele pârâului coboară în mici cascade. Poteca îngustă şi spălată din loc în loc de apă ne duce ceva mai sus, în dreapta pârâului. Ne depărtăm de el şi ieşim într-un luminiş străjuit de fagi enormi.

Ne aflam acum sub un versant stâncos iar o potecă presărată cu pietre străbate în serpentine această pantă. Vegetaţia – caracteristică zonei stâncoase din aceşti munţi – este alcătuită din copaci rari şi mici, între care predomină mesteacănul. În stânga reperăm cum se deschide tot mai mult valea Juvărtului şi zărim jos, la picioarele noastre, două cabane vechi, pe malul pârâului. În curând ieşim din zona stâncoasă pe o potecă largă, în şaua culmii la poalele căreia se află cele două cabane de care am amintit.

În curând poposim la locul denumit de turiştii localnici „Poiana Prînzului.  într-adevăr aici a fost un loc bun de popas după urcuşul pe care l-am efectuat şi ne-am putut astfel odihni pe butucii enormi de fag înainte de a intra din nou în pădure. De la Masa Verde, drumul în urcuş a durat aproximativ ˝ oră. Porţiunea de traseu pe care am străbătut-o nu a avut semne de marcaj vizibile şi bine plasate, mai ales în şaua din culme, unde marcajele lipsesc cu desăvîrşire; însă păstrând cu strășnicie poteca, nu poți greşi drumul.

După puţină odihnă ne angajăm pe o porţiune de teren mai dificilă prin urcuşul la care ne solicită. Intrăm într-o pădure tânără de fag şi curând urcăm de-a coasta sau pe serpentine scurte şi neregulate. Aici, spre deosebire de prima parte a traseului, marcajul este foarte bun. Pădurea se întunecă şi fagul mare domină în jurul nostru. Porţiuni de potecă trec prin locuri umede, noroioase, pe panta pe care urcăm şi care se ridică în stânga. Ne aflăm pe muntele Muma. Din loc în loc, spărturi ale pădurii ne permit o vedere parţială spre est, asupra culmii Bătrâna de dincolo de valea Sadului. De asemenea, aproape în faţă, în direcţia de mers, ne apare şi culmea Prejbei. Trecem un izvor al văii Plaiului, cu un fir de apă ce cade din piatră în piatră, şi fagul cedează terenul unei maiestuoase păduri de brad. Poteca se lărgeşte, urcuşul s-a mai domolit şi curând ieşim într-o vale înierbată, pe firul căreia, la marginea pădurii, se află o stână (l 440 m). În sus se ridică pantele înierbate ale văii care urcă spre culmea dintre vârfurile Muma şi Grecilor.

A mai trecut aproximativ o oră de la punctul denumit „Poiana Prânzului şi până la cabana Prejba ne-a mai rămas de urcat cel mult 1 oră. Traversăm văioaga cu izvor chiar pe lângă stână şi urcăm panta dezgolită oblic spre dreapta, ghidându-ne după câţiva stâlpi de marcaj. În câteva minute ne aflăm pe o potecă largă, la marginea pădurii de brad, lângă un izvor cu şipot. Am ajuns astfel pe versantul nord-vestic al Gruiului Grecilor. Pornim pe poteca presărată cu bolovani; pădurea frumoasă de brad nu este deasă şi pantele sunt îmbrăcate în afiniş bogat. După puţin timp ieşim în golul alpin şi ne găsim într-un loc mai plat al culmii dintre vârful Grecilor şi cel al Prejbei. Chiar la ieşirea din pădure, în culme, pe un brad, zărim marcajul nostru, care aici se întilneşte cu semnul bandă albastră al potecii din Tălmăcel spre cabana Prejba . În stânga culmii (spre sud) se deschide larg valea Mogoşului.

Pornim pe culme spre dreapta în urcuş. Din când în când ne oprim pentru a arunca o privire înapoi spre spinarea masivă a muntelui ce duce spre vârful Grecilor. Deosebit de impresionant este jocul de culori al nuanţelor de verde ce domină peisajul dar și uluitoarea panoramă ce se deschide înspre depresiunea Sibiului și valea Sadului. Ultima parte a urcuşului ne-a scos în culmea Prejbei, în punctul denumit La cruce (l 695 m). Locul este marcat printr-o troiţă înaltă, ridicată în memoria unui aviator căzut cu aparatul său pe aceste meleaguri.  în dreapta se ridică, nu prea departe, vârful Prejba (l 745 m). Traversăm, în continuare culmea şi zărim cabana Prejba, situată la liziera pădurii ce urcă din valea Izvorul Vacii. Coborâm pe plaiul înierbat şi în câteva minute suntem la cabană.

Ne rezervăm o scurtă clipă de răgaz pășind pragul părăsit al cabanei Prejba după care ne avântăm bărbătește spre vârful Prejba. Urcușul a fost domol și nu a durat mai mult de 15 minute însă peisajul ne-a copleșit de-a dreptul. În sfârșit ne aflam pe vârful Prejba cu cei 1745 de metri ai săi gustând din plin perspectiva largă ce se deschidea înainte. În jurul nostru munții Cindrelului se întindeau asemenea unei roți a vieții. În fundal s-a ivit și splendida panoramă cu depresiunea Sibiului ce aduna la pieptul ei salba de localități în frunte cu  Sibiul,  Șelimbăr, Cisnădie și Sadu. Reperăm și valea Sadului și cotloanele ei ce se înfundă în mrejele muntelui până spre Râul Sadului și Gâtu Berbecului. Nicăieri în zonă  nu poți admira mai bine Sibiu decât aici pe vârful Prejba, acel Sibiu care parcă se dezvăluie mândru în aureola cerului fără pic de nori.

Seara s-a lăsat de-a binelea și coborâm înapoi spre Cabana Prejba. Pășind pragul cabanei  regretele ne cuprind din nou. Păcat de cabană, de halul în care a ajuns. În trecut ea a fost un simbol unul din locurile în care în trecut s-au legat multe prietenii, s-au născut petreceri de revelion de neuitat. Generaţia părinţilor noştri regretă amarnic şi simt parcă că au pierdut ceva drag din sufletul lor. Acolo în cabana părăsită, noaptea la lumina unei lanterne am mâncat. Totul era gol, pustiu, auster, geamuri sparte, uşi rupte era o linişte care parcă te înfioara. Totul s-a legat de gândul că în urmă cu câţiva ani acolo era un loc animat, un loc respectat şi iubit de adevăraţii oameni ai muntelui.  În clipele acelea de tăcere apăsătoare am încercat atunci să îmi imaginez cum oare era cabana la ora aceea de noapte de vară  în urmă cu 20 de ani. Cred că lumea roia, erau focuri de tabără afară, se cânta din chitară era o animaţie.  Am tras  o singură concluzie că doar Lotrul a rămas şi va rămâne veşnic.

A doua zi dimineață am părăsit cabana Prejba acel simbol al generațiilor trecute cu simțământul deplin că poate pe viitor această locație va fi reabilitată și că nu ne vom aminti de ea asemenea cabanelor Fântânele și Suru prin fotografiile părinților și cunoscuților noștri.

Am urmat traseul triunghi roșu spre valea Lotrioarei și Râul Vadului. Pentru început prin spatele cabanei străbatem brâul de pădure pentru ca mai apoi să ajungem într-o poiană unde urmărim marcajul pe stâlpi metalici, menţinându-ne aproximativ pe cumpăna de ape. În spate mai reperăm pentru ultima data Culmea Prejbei cu un mesaj de la revedere.

Radios sclipind în razele dimineții ne salută și vârful Șteflești pe care încă în luna iunie se mai aflau răzleț câteva limbi de zăpadă.

A urmat apoi o lungă coborâre prin pădure. În zonă marcajul apare răzleț pe copaci sau lipsește cu desâvârșire. L-am pierdut însă nu am avut probleme de orientare. În curând am reperat un drum forestier ce ne-a coborât până spre pârâul Vacii și în continuare până la confluența acestuia cu valea Lotrioarei.

Am urmat apoi ultima porțiune de drum forestier până la cantonul Gârcu și de acolo încă 15 kilometri chinuitori până la Râul Vadului admirând însă un decor frumos cu pensiunile din zonă și apa limpede și zglobie a pârâului Lotrioara plin de păstrăvi și lostriță comori piscicole neprețuite ale Carpaților.

III IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Delimitaţi pe margini de râuri importante (Frumoasa, Sadu, Lotru şi Olt) al căror talveg este situat la înălţimi reduse, Munţii Lotrului apar clar individualizaţi în cadrul grupei montane a Părângului, având aspectul unor munţi îmbătrâniţi, aspect contrastant cu tinereţea văilor care-i străbat. Farmecul verde al pădurilor și poienilor din munții Lotrului în această porțiune de traseu pe care am străbătut-o s-a completat cu imaginea de splendoare a depresiunii Sibiului oferind o priveliște de neuitat cu municipiul Sibiu asemenea masivului Postăvaru turnul de control al Brașovului. De asemenea nu am avut cum să nu observ faptul că întregul relief al acestui masiv este sculptat într-o alcătuire geologică omogenă şi anume, în şisturi cristaline, roci cu duritate accentuată specifice masivelor de peste 2000 de metri. Pitoreștile cărări și  sălbaticia naturii conferă și acestui masiv în loc aparte în panoplia semețelor masive ale Carpaților Meridionali.

I. PREZENTARE GENERALĂ

Despre Masivul Retezat se spune că are un efect puternic asupra celor care se avântă pe cărările sale: îşi doresc să rămână aici, pe muntele vrăjit, departe de civilizație. Cea mai spectaculoasă zonă este partea nordică, unde se află cele mai înalte vârfuri şi aglomerarea de lacuri glaciare. Peste 50 de ochiuri de apă lucitoare s-au format în Retezat, iar fiecare îşi poartă propria legendă. Retezatul este cel mai complex și mai grandios masiv montan din toate sectoarele geografice ale Carpaților românești. Originalitatea sa constă în existența unor spectaculoase creste alpine care depășesc 2000 de m înălțime și un relief sculptural, în care s-au imprimat urmele a două mari glaciații (Riss și Würm), făcându-se remarcată existența unei puternice modelări climatice, sub formă de trepte (Platforma de eroziune alpină Borăscu, Râul Șes, Gornovița). Munții Retezat – bijuteria arcului carpatic se întind pe o suprafață de peste 38.138 ha. Cine a fost vreodată aici nu va uita cu siguranță vârfurile semețe, sălbăticia, cantitatea imensă de lespezi ce învelesc chiar și cele mai înalte vârfuri, lacurile sclipitoare și nenumăratele specii de plante și animale rare, care își au aici ultimul sălaș. Aici ajung doar adevărații turiști, spun salvamontiștii, fiindcă aici nu este telecabină, nici șosea alpină, eventual niște drumuri forestiere la poalele masivului. Aici se vine cu rucsacul în spate, cu bocancii în picioare, și cu gânduri aranjate, fiindcă traseele străbat o zonă a cărei protecție a fost stabilită în 1935. Atunci a fost declarată parc național. O suprafață de 1932 ha este rezervație științifică. O drumeție în masivul Retezat îți dă ocazia să calci pe urmele lui Emil Racoviță, printre cele peste 1100 de specii de plante, dintre care 90 trăiesc doar în Retezat, printre mii și mii de viețuitoare care mișună printre pietre, în apele stătătoare sau curgătoare, sau în aer…fiindcă aici au găsit un petec de rai. Pătrundem într-o zonă sălbatică, nu avem dreptul să o schimbăm, deci trebuie să fim grijulii și totodată și vigilenți. Munții Retezat fac parte din Carpații Meridionali, grupa muntoasă Retezat-Godeanu. Se înalță între două depresiuni importante, Petroșani și Hațeg și între două râuri importante, Râul Mare, care îi delimitează la nord și est și Jiul de Vest, care îi delimitează la sud. Sunt înconjurați de Munții Țarcu la vest, Munții Godeanu, la sud-vest și Munții Vâlcan, la sud. Cel mai înalt vârf din Munții Retezat este Vârful Peleaga având o altitudine de 2509 m. Este un vârf pe care se poate ajunge destul de ușor dinspre Poiana Pelegii trecând pe la lacul Bucura, lac care poate fi admirat în toată splendoarea lui de la înălțimea celor 2509 de metrii ai Pelegii. Se urmează Curmătura Bucurei, apoi custura. Pe Vârful Peleaga putem ajunge și din Valea Pelegii pe la Lacul Pelegii; în apropierea lui se află Vârful Păpușa (2508m). Partea cea mai importantă a masivului este alcătuită în principal din roci cristaline și se numește Retezatul Mare; partea sudică, cu relief dezvoltat și în mase mai importante de calcare, se numește Retezatul Mic iar ele se unesc în apropierea lacului Bucura.

Cu trecerea anilor vizitând și alte locuri de poveste ale Carpațiilor României de nenumărate ori mi-am pus întrebarea De ce oare Retezatul este un loc special iar răspunsurile nu au întârziat să apară reflectând mai adânc asupra peisajului tainic descoperit aici în acel neuitat sfârșit de august 2016.   Fiindcă el are 80 de ochi albaştri – cele 80 de lacuri şi tăuri în care se oglindeşte albastrul cerului;  fiindcă aici este cel mai întins lac glaciar din România – lacul Bucura ce se găseşte în mijlocul Retezatului;   fiindcă aici se află şi cel mai adânc lac glaciar din România – lacul Zănoaga;  fiindcă aici sunt peste 20 de vârfuri mai înalte de 2000 de metri;   fiindcă  e ciudat ca în acelaşi masiv să găseşti un relief tipic glaciar, cu văi, lacuri şi circuri glaciare, dar şi calcare împânzite de chei, peşteri şi avene; fiindcă locul este izvorul multor legende și poveşti fascinante  despre flăcăi viteji, domniţe suave, haiduci cu milă faţă de cei oropsiţi, zmei înaripaţi şi  dinozauri pitici, povești și legende depănate pe larg în capitolul introductiv pe care l-am dedicat masivului Retezat.

Parcul Național Retezat mai este numit si “tărâmul cu ochi albaștri”, și  este cea mai importanta rezervație naturală din țara noastră, monument al naturii, recunoscută pe plan internațional ca rezervație a biosferei, cu o suprafață de 20.000 ha, situată în partea de sud-vest a județului Hunedoara.  Parcul a fost înființat în anul 1935 pe suprafața inițială de 100 de kilometri pătrați a fostului domeniu de vânătoare deținut de Casa Regală. Caprele negre erau protejate încă de pe atunci, pentru a fi apoi vânate, motiv pentru care de la începutul veacului trecut fuseseră stabilite zone în care pășunatul era interzis. Parcul are statut de arie naturală protejată de interes național și internațional iar din 1979 este cunoscut ca Rezervație a Biosferei. Odată cu constituirea Parcului Național Retezat s-a urmărit protecția și conservarea unor elemente naturale cu valoare deosebita sub aspect fizico-geografic, floristic faunistic, hidrologic, geologic, paleotologic, speologic, pedologic și peisagistic.  Începând din anul 1999, parcul are administrație proprie, din 2004 a devenit membru al Fundației Pan Parks iar din 2007 este protejat ca propunere de sit pentru rețeaua ecologică europeana Natura 2000, în vederea conservării habitatelor naturale și a speciilor de plante și animale sălbatice de interes comunitar.  Administrația Parcului Național Retezat dorește să păstreze mediul acesta natural și să combată orice tentativă de mecanizare a turismului în Retezat. Așadar nu exista nici telecabină și nici telescaun, parcul rămânând un loc pentru excursiile făcute cu pasul.  Parcul Național Retezat cuprinde două zone, prima zonă are un caracter științific fiind interzisă orice exploatare precum pășunat, vânat, pescuit, culegerea fructelor, turism camping. Accesul este permis doar cu autorizație din partea Comisiei Monumentelor Naturii. A doua zonă este mai puțin riguroasă întrucât pășunatul este permis 2 luni pe an.  Flora și fauna sunt diversificate. O treime din totalul speciilor de plante existente pe teritoriul României se regăsește în Retezat. Cele aproape 1.200 de specii de plante fac ca arealul să  fie  renumit și în rândul botaniștilor. Interesul acestora pentru Retezat s-a manifestat încă din a doua jumătate a secolului al XVlll-lea.  De atunci și până acum, în Retezat au fost descoperite 90 de feluri de plante specifice doar Carpaților, iar mare parte dintre ele se pot găsi numai aici. De asemenea, în Retezat se află cea mai mare concentrație de pinus cembra, numit popular zambru, un conifer din specia pinilor.  Parcul Național Retezat adăpostește 55 de specii de mamifere (dintre care 22 sunt ocrotite de lege) și oferă condiții bune pentru supraviețuirea celor mai importante dintre carnivorele mari ale Europei (lupi și râși). Caprele negre, cerbii și căpriorii sunt și ei bine protejați de munte. Porțiunea calcaroasa a masivului este și acum folosită de urși ca adăpost pe timp de iarnă. Pisicile sălbatice fac și ele parte din bogăția faunistică a zonei la care, recent, s-au adăugat și marmotele (20 de exemplare de marmotă alpină din Alpii Austrieci au fost introduse în Parc în urma unei acțiuni a Academiei Romane, în zona Lacului Gemenele. Acum, marmote se pot întâlni în toate văile și căldările glaciare importante ale masivului.  Numărul total al speciilor de animale care trăiesc în Parcul Național Retezat este de ordinul miilor. Cu aproximativ 80 de lacuri, dintre care 58 permanente, Masivul Retezat deține aproape 40% dintre lacurile glaciare de pe teritoriul României. Lacurile, alimentate de zăpada topită a crestelor, oferă priveliști de vis.  Una dintre cele mai spectaculoase este cea de pe traseul dintre Bucura și Zănoaga. Tăul Porții, Tăul Agățat, Florica, Viorica, Ana și Lia se însiră pe versantul sudic al Judelui, iar „căldarea“ formată între Judele și Peleaga este dominată de Bucura, cel mai întins lac glaciar din România (aproape 9 hectare). Cel mai adânc lac glaciar este însă Zănoaga, 29 de metri; aici se înregistrează și cel mai mare volum de apă, aproape 700.000 de metri cubi.

Dispunerea celor 58 de lacuri glaciare permanente în căldări, pe trepte de versanți, în complexe sau izolate și concentrarea lor într-un singur masiv muntos atrage an de an nu numai admirația turiștilor, ci și atenția oamenilor de știință. Lacurile și râurile sunt populate de păstrăvi iar în arealele calcaroase își face simțiță prezența vipera.  30% dintre turiștii care vin anual în Retezat sunt străini. Străinii spun că vin în Retezat pentru doua lucruri importante: frumusețea peisajelor și „sălbaticia“ zonei. Retezatul te atrage ca un magnet pentru că este impunător, spectaculos și primitor.  Parcul Național Retezat a intrat în cursa demarată de Fundația New 7 Wonders pentru a fi alese cele șapte minuni naturale ale lumii. Demersul aparține Fundatiei New 7 Wonders, același organism care a reușit, după o campanie similară, să stabilească cele 7 minuni ale lumii contemporane (obiective create de om).  Accesul în Parcul Național Retezat este accesibil din două direcții: Depresiunea Hațegului și Valea Jiului. În Depresiunea Hațegului se poate ajunge dinspre Deva, pe DN66 sau dinspre Caransebeș, pe DN68. În Valea Jiului se ajunge dinspre Deva, pe DN66, sau dinspre Tg.Jiu, tot pe DN66.  Din Hațeg si Petroșani există mai multe căi de acces în masiv. Transportul în comun este asigurat de firme private locale în zona Petroșani – Lupeni – Uricani – Câmpu lui Neag. Aria naturală se află în extremitatea sud-vestică a județului Hunedoara (la limita de graniță cu județele Caraș-Severin și Mehedinți, în nordul Parcului Național Domogled – Valea Cernei), pe teritoriile administrative ale comunelor: Pui, Râu de Mori, Sălașu de Sus și pe cel al orașului Uricani), lângă drumul național DN66A care leagă orașul Petroșani de drumul național DN67D, pe Valea Cernei.

II.DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Retezatul! Puţine nume de munte evocă impresii mai profunde de pribegii turistice, naturaliste şi vânătoreşti. Rar un masiv muntos poate să te vrăjească mai mult cu peisajele sale de cea mai autentică sălbăticie, să te fascineze mai tainic prin florile-i rare, prin gâzele-i minunate, fauna extraordinară şi mai ales prin neîntrecutele fenomene glaciare: căldări, custuri, iezere, morene … Din oricare parte te apropii de acest masiv imens, te copleşesc aceleaşi impresii, te întimpină aceeaşi măreţie a muntelui, îţi evocă aceleaşi basme locale fantastice cu zmei, cu feţi-frumoşi şi zâne. Sfârșitul lunii august 2016 ne-a oferit șanșa de a pătrunde în acest gigantic sanctuar al naturii, cu o întindere de cel puţin 100 Km. pătraţi, admirând şi studiind minunile creaţiunii, concentrate aici parcă din adins pentru generaţiile actuale şi viitoare de naturalişti, vânători (cu camera), turişti din ţară şi de peste hotare, atrași de faima acestui munte magic. Pornim cu mașina urmând traseul Sibiu-Sebeș-Orăștie-Hațeg iar din Hațeg urmăm DN 66 spre Petroșani până la ramificația din Ohaba de sub Piatră, pentru a ne îndrepta către satele Sălaşul de Sus şi Nucşoara, de la poalele Retezatului. Urcând pe drumul de țară care şerpuieşte printre holdele bogate ale Ţării Haţegului, ne-a întîmpinat pentru prima dată imaginea vârfului teşit al Retezatului, în cadrul unei largi perspective care se întinde de o parte şi de cealaltă a lui, cu valea Pietrile şi muchia Stînişoarei în stînga, limitată de spinările prelungi ale Lănciţului către Baleia, iar în dreapta de dealurile de deasupra satului Rîu de Mori, ale cărui case îşi profilează la orizont acoperişurile. Trecând de satele Sălașu de Sus și Nucșoara coborâm pe nesimţite în fundul văii, la podeţul care trece peste apele învolburate ale Nucşorului; și avem timp să ne desfătăm cu imaginile cu totul noi ale acestei adevărate „guri de rai”, aşezată la ieşirea pârâului Nucşorului din munţi. Două spinări bogat împădurite, abia lasă să se vadă piramida trunchiată a piscului Retezat sau „Rătezatu”, cum îi spun localnicii în pitorescul lor grai haţegan; în fundul văii, „Cheile Nucşorului” strâng puternic apele vijelioase care luptă din greu să scape din strânsoarea stâncilor. Pretutindeni se văd urmele marilor frământări geologice care s-au petrecut în epocile străvechi ale istoriei acestor locuri, bolovani căraţi de puhoaiele apelor, un capăt de morenă de gheţar tăiată adînc de puterea acestora, începuturi de terase, urmele fostului fund al mării Tethis care acoperea odinioară aceste ţinuturi. Dincolo de apă, un urcuş ne scoate deasupra văii, iar mai departe drumul nu mai întâmpină nici o piedică, urcând domol, aproape plan, pe plaiuri înverzite și însorite, prin poieniţe zmălţate cu mii de flori. Suntem pe marginea unei largi terase croite pe stânga văii, rest din vechiul fund al fostului gheţar Nucşorul şi ne oprim în faţa unui nou tablou: vârful teşit al „Rătezatului” a dispărut, dar din stânga s-au ivit ulucurile înalte ale Pietrilor şi Văii Rele, tronând deasupra şanţului adînc şi împădurit al Nucşorului, în vreme ce piscurile îndepărtate ale Păpuşii şi Pelegii întregesc acest minunat tablou alpin. Privim cu emoţie spre imaginile din faţa noastră și parcă nu sesizăm că drumul sfârşeşte într-o poiană strâmtă, copleşită de un făget bine dezvoltat. Am ajuns în Poiana Cîrnicului (980 m) limita și poarta de intrare în Parcul Național Retezat. Aici, valea Cârnicului se afundă spre dreapta, către Lolaia, mult mai atrăgătoare decât spre stânga unde se pierde, prăpăstioasă, spre fundul adânc al Nucşorului, ale cărui ape vijelioase își fac simţită prezența prin eterna lor simfonie.

Lăsăm mașina și în curând poteca marcată cu bandă albastră ia locul drumului, mai sus de Poiana Cârnicului, începând astfel să pătrundem în paradisul alpin al Retezatului. Faptul se petrece dintr-odată: la ieşirea din poiană, la un cot al potecii, suntem invadaţi de o lumină nouă, ca şi când am intra într-o lume de basm. În acest timp, la picioarele noastre, s-a apropiat mult zgomotul profund al torenţilor adunaţi în valea Nucşorului. Nu departe de Poiana Cârnicului se desface spre stânga o mică potecuță  care ne invită să părăsim pentru câteva minute poteca mare și să ne afundăm spre apa al cărei zgomot s-a apropiat surprinzător de mult; în câteva clipe suntem la picioarele cascadei duble a Lolaiei (1150 m), cunoscută și sub numele de Cascada Jgheabului, după numele unui vâlcel de unde îi vine o mare vână de apă, vijelios „vînturiş” rupt în două braţe de un prag de piatră înalt de 10—15 m. Aici apele provenite din topirea zăpezilor fostului gheţar Nucşorul au rupt zăgazurile de granit şi au coborât pe vale, tăind un prag înalt în pieptul muntelui, precum şi cheile de mai la vale.

Revenind în marea potecă, ne oprim din nou mai sus de cascada Lolaia pentru a admira Cascada Beagului de pe malul celălalt al văii, măreaţă cădere de apă care spânzură peste stâncile pragului respectiv, coborând vijelioasă spre fundul adânc şi primitor al Nucşorului.

Peisajul se închide pe măsură ce urcăm de-a lungul jgheabului de piatră care a luat locul văii Nucşorului, adâncită la 150—200 m sub noi, în apropiere de îmbucătura torenţilor Pietrile, Galeşul şi Valea Rea; în curând poposim într-o poiană pe a cărei întindere plană pare că s-au hârjonit uriașii din basmele Retezatului, aruncându-şi unii în alţii cu bolovani cât un stat de om; suntem în Poiana Lolaiei (1400 m) sau „Poiana cu stânci”, de unde nu mai avem decât vreo câteva minute până la casa de adăpost Pietrile, primul nostru popas (1475 m).

 În sfîrşit, poteca se opreşte din urcuş în faţa unei imagini vaste în mijlocul căreia se înalţă — ocrotitoare — piramida fără vârf a Retezatului, având la picioare cabana pierdută printre bolovani: este o imagine feerică, tulburătoare, plină de perspective.

Pentru a prinde drumul către Bucura, după ce ne-am odihnit la cabana Pietrile,  a  trebuit să ocolim piciorul voluminos pe care muchia Stînişoarei l-a aşezat în calea noastră; ajungând pe cumpăna de ape a acestei muchii, din nou pe magistrala nord-sud, în mijlocul unei rarişti cu puieţi de molid.  Aici am  ales din cele două drumuri  pe cel care urcă spre dreapta, de-a lungul văii Pietrile, lăsând spre stânga — în jos — celălalt drum care se îndreaptă către lacul Galeş şi mai departe spre Baleia.

Izvorul Pietrile curge departe, pe fundul unui şanţ adânc şi împădurit, în timp ce poteca de cal pe care o folosim urcă printre bolovanii imenşi şi ne poartă până în dreptul cabanei Gențiana.

Ne oprim la o cupă de ceai din fructe de pădure servită cu amabilitate de către cabanier o gazdă foarte prietenoasă și nu ne mai săturăm să admirând decorul de vis din jurul cabanei acoperit ce-i drept un pic de negurile dimineții.

Părăsim cabana și ne apropiem din nou  treptat de firul apei al cărei zgomot răzbate din ce în ce mai puternic dinspre stânga.  Poteca  noastră urcă din greu peste două praguri de piatră, prin locuri foarte rele pentru caii de povară, străbate câteva poieniţe de o mare frumuseţe, amplasate la poalele molidişului de pe pantele Stînişoarei apoi, în mijlocul unui buchet de molizi monumentali, trece peste şuvoiul repezit al apei Pietrilor, care se avântă de aici în jos peste o serie de cascade inaccesibile.

De pe drumul de picior, perspectiva rămâne închisă până ce ieşim pe o terasă netedă şi înverzită, pe a cărei pajişte odihnitoare se întîlnesc cele două variante ale. magistralei; pe malurile joase ale unui pârâiaş liniştit, în mijlocul unui decor, de o rară frumuseţe se iveşte „Bordul Tomii”. Loc de popas potrivit şi obligatoriu pentru caii care au urcat cu poveri ca şi pentru noi drumeţi. Bordul Tomii ne oferă şi prilejul unei noi şi senzaţionale viziuni. În faţă se înalţă trunchiul noduros al Bucurei, cu abruptul plin de atracţie pentru alpinişti şi care îşi schimbă înfăţişarea pe măsură ce urcăm către creastă, dominând căldarea Pietrilor, vastă, bolovănoasă, cu urmele trecerii fostului gheţar vizibile peste tot locul, un adevărat ,,muzeu geologic natural”; în stânga, căldarea mică a Pietricelelor stă ascunsă în spatele unei creste de granit.

Un prag de vreo sută de metri înălţime desparte pajiştea largă de la Bordul Tomii de treapta pe care găsim primul lac de munte întâlnit pe traseul magistralei nord-sud, unul din lacurile mărunte şi lipsite de farmec ale Retezatului, dar a cărui faimă se datoreşte prezenţei piramidei voluminoase şi apăsător de dominantă a Bucurei; este Tăul Pietrilor. Trecînd pe lîngă lac, în ale cărui ape liniştite îşi oglindeşte silueta întunecată piscul Bucurei, ne apropiem din ce în ce mai mult de linia sinuoasă a Custurii Bucurei, al cărei profil apare acum fierăstruit, înlocuind ovalul perfect pe care-l priveam cu uimire de pe valea Pietrilor. 

Poteca se îngustează iar noi luptăm  din greu cu pietrişul alunecos care îți fuge parcă  de sub picioare; Suntem la „Locurile rele” de care pe vremuri se temeau călăuzele din Nucşoara pentru caii lor. Brusc  peisajul se închide, devenind impresionant de sobru. În  stânga, pe pantele de miazănoapte ale Custurii Bucurei  se iveşte un monolit căruia localnicii i-au spus „stânca Mariei Magdalena”, în amintirea bătrânei călăuze, perfectă cunoscătoare a Retezatului, braconieră în tinereţile ei. În dreapta, abruptul Bucurei prezintă acum un profil îndrăzneţ, cu creste ascuţite îmbrăcate pe la poale într-o haină groasă de grohotiş, în vreme ce piramida Bucurei şi-a ascuţit vârful şi nu mai seamănă cu ceea ce am văzut până acum.

înfrăţiţi într-un efort comun în cele din urmă poposim pentru câteva clipe pe creasta Custurii, odihnindu-ne trupurile şi privirile în Curmătura Mare a Bucurei (2206 m), vestita poartă de trecere de pe versantul nordic al Retezatului spre zonele lui meridionale, însorite. În  faţa noastră se iveşte lacul Bucura, cu toată gama lui de frumuseţi, alcătuind aşa-numitul „complex” sau „sistem” Bucura. Din dreapta încep să se înfiripe pereţii verticali ai Custurii Slăveiului, roşi de gheţari, iar din stînga apare piscul Pelegii, cu amfiteatrul lui străjuit de o piramidă cu feţele „pelegi”, lipsite de vegetaţie; în urmă, peste larga şi frământata căldare a Pietrilor. Căutăm zadarnic vârful ciuntit al Retezatului care şi-a schimbat înfăţişarea o dată cu unghiul de perspectivă, devenind un pisc oarecare, cu vârful ascuţit ridicat deasupra căldării frământate a Stînişoarei.

Coborârea la lacul Bucura nu durează mai mult de 30 de minute. Ajunși la malul lacului Bucura amurgul se lasă încet, încet conferind peisajului din jur chipuri nebănuite. Liniştea devine tot mai adâncă, odată cu străvezia ceață ce învăluie totul. Întindem cortul și în curând din taina tabloului tot mai estompat, se aude susurul unui pârâiaş în neodihna-i veşnică. Mai pe urmă adoarme şi lacul sub haina cenuşie a nopţii. Privirea ţi se îndreaptă spre cer, urmărind scânteile focului. Seninul e întunecat, fără fund; candelele cerului sclipesc mai cu tărie; desenând pe cerul curat acele figuri ce au dat atâta de gândit şi atâta închipuire tuturor celor care au trăit mai mult sub farmecul, lor. în curând dispari ca fiinţă; se topeşte forma omenească în imensitatea nopţii.

Numai veşnicia gândurilor care năvălesc, haotice,unele după altele, în vâltoarea impresiilor trăite, îți rămîn dovada existenţei. Truda învinge. Răcoreala te învăluie, închizi ochii fericit, ca pe vremea când adormeai în poala bunicii, urmărind tot mai întrerupt şirul povestei, care a încetat înainte dea se sfîrşi. Ai vrea să nu te mai desparţi de feerica privelişte ce începe din nou, o dată cu răsăritul soarelui. Ceaţa nopţii se topeşte în văzduhul strălucitor de lumină. Stelele de pe cer s-au mutat pe pământ. Pe fiecare frunză străluceşte un strop de rouă, pânză ţesută cu diamante.

Dinspre coasta surpată a vârfului Peleaga se scoboară tainic razele timide ale soarelui.

Nu ai cum să nu admiri silueta solemnă a piramidei Pelegii, care se înaltă peste apele lacului cuprinzând într-o largă îmbrăţişare un vast amfiteatru cu fundul frămîntat de o sumedenie de „berbeci”, operă clasică a gheţarilor ca şi profilul conic, mai apropiat, al vîrfului Custura Bucurei, ale cărui pante înclinate se oglindesc în apele liniştite ale lacului, la capătul lui de sus. Alegem ca și traseu de creastă pentru a doua zi vârfurile Bucura II, Bucura I și Retezat. Poteca ne îndrumă din nou spre șaua Bucurei trecând razant pe lângă apa sclipind în soare a lacului Bucura. Cum v-aș putea descrie mai bine Lacul Bucura decât ca fiind unul din ochii albaștrii ai Parcului Național Retezat din Munții Retezat,  cel mai mare lac glaciar din România. Lacul Bucura se află în căldarea Bucura, sub Vârful Peleaga și Șaua Bucurei, fiind orientat în direcția nord – sud, la altitudinea de 2040 m. Suprafața lacului este de 8,90 ha, lungimea de 550 m și lățimea medie de 160 m, perimetrul de circa 1390 m. Lățimea maximă este de 225 m, iar volumul estimat este de 625.000 m³. Lacul are o formă aproape dreptunghiulară. Adâncimea maximă a apei lacului este de 15,5 m, în dreptul intrării Izvorului Pelegii în lac. Lacul este alimentat de cinci izvoare principale. Apa lacului deversează spre Lacul Lia, cu un debit de aproximativ 250 l pe secundă. Lacul Bucura impresionează prin suprafața extraordinară, fără să fie foarte adânc. Împreună cu abrupturile stâncoase din jur, Lacul Bucura și Lacul Lia fac o priveliște grandioasă.

Paralel cu lacul Bucura reperăm și oglinda tainică și liniștită a lacului Ana. (la 1990 de metri altitudine)  învecinat lacurilor Lia şi Viorica. Are o suprafață de peste trei hectare şi o adâncime maximă de 11,5 metri. Este alimentat din pârâul unei cascade și este populat de păstrăvi. Apele lui se revarsă în Lacul Lia.

Ne  oprim  câteva clipe din nou în Curmătura Mare a Bucurei admirând de astă dată lacul Bucura în splendoarea dimineții, după care cotim spre dreapta urmând traseul de creastă bandă roșie. Până la vârful Bucura II urcușul este relativ lejer iar de pe acest vârf ți se oferă posibilitatea de a admira  pereţii abrupţi ce se prăvălesc spre căldarea superioară a Pietrilor

Pornim spre vârful Bucura I iar urcușul devine dintr-o dată anevoios. Înaintăm cu greu printre sfărâmituri de piatră, colţuroase, proaspăt surpate. Coastele munţilor par şi mai prăpăstioase, colţi de zeci de metri, lespezi răsturnate. Ţinând în permanenţă linia de creastă dintre versantul nordic şi cel sudic, vom trece uşor peste „acoperişul” Bucurei, constituit dintr-o frântură de coamă care încununează vârful propriu-zis.

Pe vârful Bucura I ne întîmpină cea mai bogată privelişte pe care ne-o oferă piscurile Retezatului, în limitele căreia nu ştii pe ce anume să-ţi fixezi privirile, începînd cu lacurile Bucurei înşirate pe ulucul glaciar al „Zănoagei” din dreapta şi cu măreţul lac Bucura care se întinde pe fundul plat al căldării din stânga, până la nenumăratele planuri care se succed spre orizontul de miazăzi şi de răsărit. Pe celaltă parte de masiv se dezvăluie un alt univers parte respectiv priveliştea ce se întinde peste şiragul de lacuri glaciare Tăul Porții și Tăul Agățat, care strălucesc ca două mărgăritare în scobiturile muntelui dar și peretele amenințător al Judelui.

Tăul Porţii (la 2260 metri altitudine) este lacul aflat la cea mai mare altitudine din Retezat, iar zăpezile îl înconjoară în cea mai mare perioadă a anului.

Tăul Agăţat (la 2208 metri altitudine) este alimentat de izvoare subterane, iar de pe marginea lui drumeții dornici de aventură au parte de o panoramă impresionantă a masivului Retezat.

Întorcând privirea spre nord, simți cum vârful Retezat se înalţă ca o piramidă.

Spre el duce cărarea tot la-nălţimi de 2 000 m. Peste tot nu zăreşti decât frământările aduse masivului de ultimii gheţari ce l-au acoperit în era cuaternară. Sub vârfurile rămase au fost săpate căldările, ici mai adânc, dincolo mai grandioase, între ele rămân creste, „custuri” așa cum se zice în popor. Urmează porțiunea teribil de grea a Custurii Retezatului,  accidentată  coborând la peste 200 de metri diferență de nivel până înspre șaua Retezatului pe o pantă foarte frământată, luptând cu blocurile de granit ale căror proporţii le admirăm în toată splendoarea lor cu cât ne îndepărtăm de vârful Bucura.

Ajungem, în Şaua Retezatului şi facem un binevenit popas, pregătindu-ne să luăm cu asalt piscul cel mai cunoscut — dacă nu cel mai înalt — din întregul masiv, vârful Retezat. Privind înspre depresiunea Hațegului reperăm  ascuns printre „berbeci” şi tufe de jnepeni Tăul Stînişoara, lac glaciar clasic aşezat într-un cadru natural încântător, la poalele abruptului nordic al Bucurei, cu întregul lui cortegiu de atracţii alpine.

Din Şaua Retezatului urcăm spre Vf. Retezat exclusiv pe linia ascuţită a Custurii Retezatului, care se înalţă pe măsură ce înaintăm, punând în calea noastră blocuri granitice voluminoase, de forme bizare şi răsturnate unele peste altele, printre care suntem nevoiţi să ne strecurăm sau peste care vom trece sărind din bolovan în bolovan; este un ţinut veritabil alpin, unic în munţii noştri, pe al cărui parcurs suntem însoţiţi de un peisaj care se transformă neîncetat, silindu-ne să ne oprim la fiecare pas, pentru a înregistra o nouă imagine pe pelicula aparatului fotografic sau pe cea a sufletului uimit de atâta măreţie.

Despre piscul propriu-zis al Retezatului, care a dat numele lui întregului masiv, nu am avea prea multe de spus, atât de banal ne-a apărut  în clipa când l-am cucerit, punând piciorul pe platforma aproape plană de pe culminaţia lui, pardosită cu aceleaşi enorme blocuri de granit cu care am avut de luptat din greu pe Custură. Lipsa de frumuseţe este înlocuită însă cu priveliştea ameţitoare care se iveşte de pe marginea platformei spre abisul fără fund, întunecos şi plin de grohotiş, care se adînceşte spre nord, în căldarea Şteviei pe al cărei fund luceşte oglinda lacului cu acelaşi nume, pierdut printre bolovani. Din păcate ceața cea groasă și norii negrii de furtună ce s-au apropiat nu ne-au oferit decât o vagă imagine asupra paradisului crestelor ce puteau fi reperate de pe această culme. Dar a meritat o încercare cu speranța că în viitor revizitând aceste locuri drumețul dornic va redescoperi decorul fascinant al Retezatului. Despre grindina ce ne-a prins pe vârf n-aș vrea să insist pentru că a creat senzații contradictorii, atât claustrare dar și o comuniune eternă cu muntele veșnic nemuritor.

Un fior de regret încercăm în clipa când părăsim înalta platformă a Retezatului, de pe al cărei acoperiş privirile noastre au rătăcit în voie prin spaţiile fără limită dimprejur, până la orizontul cel mai depărtat atât măcar cât s-a putut vedea. Am făcut până aici 5—6 ore de la lacul Bucura, dar nu mai facem încă pe atâta la întoarcere, aşa că până la capătul unei zile lungi de vară ne-a mai rămas destulă vreme pentru a reveni în căldarea tainică a Bucurei.

A treia  zi a drumeției ne-a oferit șanșa de a vizita și turlele Retezatului: vârfurile Peleaga și Păpușa. Am urcat din nou aceeași curmătura a Bucurei însă de această dată am cotit spre dreapta. Urcusul pe Vârful Peleaga nu este ușor mai ales dacă alegi traseul de creastă înspre Colții Mari ai Pelegii, însă pauzele necesare pentru a-ți trage sufletul, îți permit, să te încarci cu bucuria imaginilor frumoase din jur.  Panorama masivului este impresionantă oriunde ți-ai întoarce privirea  Pe o parte a versantului ni  se dezvăluie radios tăurile din Valea Pietrlele și  Valea Rea iar pe cealaltă parte Lacurile Bucura, Lia și Ana ce sălășluiesc tainic în marea căldare glaciară a Bucurei,

Demn de reținut sunt și crestele munților modelate artistic zugrăvind tabloul cu vârfurile Bucura și Retezat ce se pierd în zare.

Toropiți de aceste imagini copleșitoare nici nu am simțit că am ajuns pe vârful Peleaga  vârful cel mai înalt din Munții Retezat. Cu a sa altitudine de 2509 metri, acesta este al șaptelea vârf muntos din România. Accesul pe vârf se poate face din mai multe direcții: dinspre Șaua Pelegii, dinspre Curmătura Bucurei sau dinspre Lacul Bucura. De pe vârful Peleaga am putut admira  în toată măreţia ei din nou o fabuloasă panoramă glaciară, ruinele lăsate de vâltoarea unui război. Custurile radiază în jur, despărţind căldările, în care strălucesc cele patru lacuri din Valea Bucurii. Nicăieri ca aici nu poţi admira arborele vârfurilor cu gheţari. În Alpi e podoaba marginilor de gheţari. În Retezat a rămas amintirea peisajului alpin de odinioară. Ceea ce-ţi atrage mai mult privirea de pe Peleaga, nu este numai soborul vârfurilor printre care ai străbătut, ci întinsul câmp deschis la piciorul lui către nord, cât și larga privelişte, din ce în ce mai înecată-n ceaţă, asupra munţilor Parângului, înnegriţi de învelişul pădurilor. Tot colţul muntos al României din partea estică ce te înconjoară. Drept în față printre stânci și bolovani ți se dezvăluie tabloul dăltuit în piatră al vârfului Păpușa completat cu tabloul de sidef al lacului Peleaga.

Încărcați cu un profund simțământ al datoriei împlinite am plecat mai departe spre vârful Păpușa ultima redută de peste 2500 de metri a Retezatului. Cărarea te poartă prin Poiana Pelegii într-un coborâș susținut admirând mai în ansamblu lacul cu același nume. Lacul Peleaga (la 2122 metri altitudine), cu o suprafaţă de 1,8 hectare se află sub cele mai înalte vârfuri ale Retezatului, Peleaga şi Păpuşa. Lacul este locul de destinaţie pentru cele mai multe dintre traseele montane din Retezat.  Căldarea Pelegii se găseşte chiar la originea văii cu acest nume, de formă perfect circulară şi de proporţii mai modeste decât cea a Slăveiului, străjuită de piscurile Peleaga şi Păpuşa şi dominată de creasta ovală a Curmăturii Pelegii, pe unde lacurile sunt foarte uşor accesibile. Tăul Peleaga este un lac alpin de dimensiuni mijlocii proporţiile lui modeste care echivalează totuşi cu ale unora din marile lacuri din munţii Făgăraşului, nu-l împiedică de a fi unul din cele mai pitoreşti lacuri alpine din cuprinsul Retezatului. Lacul este din abundenţă alimentat prin contribuţia a trei izvoare de suprafaţă, dând naştere vigurosului torent al Pelegii, ale cărui ape sar zgomotos peste un prag de aproape 100 m inălţime care desparte lacul de ulucul văii.

Printre pietre parcă răsturnate în fața noastră să ne pună piedică, sub norii jucăuși și retezați de vântul puternic, într-o  oră si 10 minute, am ajuns și pe Vârful Păpușa 2.508 m, al doilea din Retezat.   Am fost în final multumiți că am reușit să atingem și acest vârf si că am prins puțin din peticul de cer la care năzuiam și la care este atât de greu să ajungi de-acasă. Pentru că acolo sus pe vârf parcă ești mai aproape de cer decăt de pământ. Vârful Păpușa este un vârf montan din Munții Retezat având altitudinea de  2.508 metri, clasându-se pe locul al doilea în Masivul Retezat, după Vârful Peleaga, 2509 metri. Numele de „Păpușa” este întâlnit foarte des în munții din România, numai în Munții Retezat fiind trei : Păpușa, Păpușa Mică și Păpușa Custurii. Accesul pe vârf se poate face din mai multe direcții : dinspre șaua Pelegii, dinspre Porțile Închise sau dinspre vârful Custura.

Poposind pe acest vârf am simțit parcă cum finalul drumeției capătă accente apoteotice. Deși cel mai înalt vârf al masivului este Peleaga aici pe Păpușa am putut face o întreagă radiografie a Retezatului cu salba sa de creste și tăuri de legendă.  Întorcând privirea la 360 de grade nu ai cum să nu  fii atras pentru ultima dată de tabloul plin de farmec al Retezatului, de ochii magici ai Tăurilor de la Porțile Închise,  de tabloul sclipitor al crestelor ce se pierd în zare până înspre depresiunea Petroșaniului creând un liant puternic cu crestele Parângului ce trasează în continuare linia aproape orizontală a Meridionalilor, de tainicul lăcaș al lacului Tăul Păpușii sau Tăul Adânc scobit parcă în trupul de granit al muntelui precum și de semeția vârfurilor Peleaga, Bucura și Retezat care parcă încă odată ne-au zâmbit printre a norilor stihii culegându-și prinosul de frumos și admirația drumețului ce se încumetă ale cutreiera. Printre scobituri de stânci reperăm și lacul glaciar Peleguța adăpostit de  căldarea suspendată a Pelegii Mici care deşi nu se distinge prin proporţii deosebit de însemnate, rămîne totuşi unul din cele mai caracteristice exemplare de lac alpin suspendat, fiind totodată unul din cele mai frumoase lacuri din întregul masiv, cu malurile lui pietroase şi înalte, dominate de o faleză stîncoasă, care îi strîng apele într-un contur oval, uşor de recunoscut de departe.

A urmat apoi returul respectiv coborâre de pe vârful Păpușa prin poiana Pelegii, urcușul aspru spre vârful Peleaga și coborârea de astă dată pe traseu cruce galbenă până la malurile liniștite ale Bucurei. Ca o ultimă viziune în apusul soarelui am putut admira din nou de pe vârful Peleaga crestele colțuroase ale masivului Piule Iorgovanu precum și împărăția din Retezatul Mic.

La finalul drumeției nu mi-a rămas decât să afirm cu tărie de convigere că masivul Retezat poate cel mai frumos munte din România ascunde în cuprinsul său atâtea taine și legende, asprime şi mângîiere, frumuseţi şi clocotiş, ca şi în sufletul omului.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Aruncînd o privire generală peste complexul alpin al Retezatului, peste piscurile lui colţuroase, peste mulţimea lacurilor lui limpezi, peste căldările lui îngropate sub dârîmăturile unor munţi în ruină, am împărtășit  o senzaţie cu totul diferită faţă de ceea ce am simţit în alte părţi ale Carpaţilor. Surpriza necunoscutului, imaginile noi, dureroasele ruine care au transformat piscuri falnice în uriaşe piramide de bolovani, totul s-a topit într-o puternică senzaţie de măreţie, de grandios.  A fost o lume în care am  întîlnit puţine semne de viaţă şi acestea atât de izolate, încât totul mi s-a părut învăluit într-o linişte desăvîrşită. Retezatul, cu tot ce cuprinde el între văile Streiului, Jiului românesc şi Rîului Mare, reprezintă o adevărată „cetate de piatră”, în cuprinsul frumoasei noastre Românii. Pentru a venii aici trebuie să fii un mare pasionat al muntelui, gata să înfrunţi greutăţi neprevăzute, să înduri lipsuri, să renunţi la confortul şi binefacerile civilizaţiei, pentru a te hotărî să rămîi mai multă vreme în mijlocul acestui haos alpin, locuind sub cupola cortului, departe de cunoscutele aşezări omeneşti de la Haţeg, Densus, Clopotiva, Rîu de Mori, Sîntămăria-Orlea, Cîmpu lui Neag, Uricani.

I. PREZENTARE GENERALĂ

Valea Cernei cu fascinantele sale văi înguste are înfățisarea unui culoar longitudinal care separă două șiruri de munți deosebite prin trăsăturile lor orografice. Pe partea dreaptă a văii se desfășoară șirul Munților Godeanu ș Munții Cernei în continuare până la confluenta râului Cerna cu Belareca. În masivul Godeanu predomină culmile rotunjite și suprafețele netede și slab ondulate, care contrastează cu versanții abrupți ai văilor, distingându-se două trepte de relief: o treaptă înaltă situată la peste 2000 m ce formează culmea principală și masivele nordice și o treaptă între 1400 și 1200 m altitudine pe versantul sudic al masivului ce dă aspect de amfiteatru. Văile sunt de regulă mai largi la obârsii, apoi se îngustează căpătând forma de V, iar afluenții Cernei cu obârsii în masiv au direcții aproape perpendiculare pe Cerna. Linia marilor înălțimi are aspectul unei culmi puternice întreruptă de șei din ce în ce mai joasă spre sudul masivului. Între Vf. Paltina si Godeanu înăltimea se menține la peste 2000 – 2250 m, vârfurile și șeile se succed cu mici varietăți ce nu depățesc 2000 m: Paltina-2149 m, Saua dintre Paltina si Scurtu-2040 m, Vf. Scurtu-2090 m, Gârdomanu-2077 m, Saua Galbena-1993 m, Vf. Galbena-2194 m, Stâna Mare-2113 m, Saua dintre Micusa si Stâna Mare-1988 m, Piatra Scarisoara-2191 m, Mocirliu-2106 m, Godeanu-2229 m, Olanu-1990 m. Dintre aceștia  Munții Cernei reprezintă o continuare a Munților Godeanu, însoțind Cerna pe partea dreaptă pe aproximativ 40 km, de la Valea Olanului până la confluenta acesteia cu Belareca. De la Valea Olanului până la Valea Bedinei întâlnim o treaptă înaltă formată dintr-o succesiune de înălțimi între 1500 – 1800 m: Vlascu Mare 1668 m, Vlascu Mic 1733 m, Zglivar 1708 m, Vf. Tufii 1584 m, Arjana 1512 m. Relieful se aseamănă cu cel din Godeanu, culmile fiind rotunjite în plan transversal, pe când în profil longitudinal prezintă forme neregulate ca urmare a succesiunii de șei și vârfuri cu altitudini variabile. La sud de Valea Bedinei întâlnim o treaptă mai joasă care se termină cu înălțimi de până la 500 m (Culmea Seseminului) ca parte terminală a Munților Cernei, sub forma de grui. Culmile sculptate în sedimente greso-conglomeratice, în eruptii si în calcare, sunt mai scurte si cu profil în trepte. Spre axul Văii Cernei culoarul este adânc fragmentat de ape, cu abrupturi calcaroase care adăpostesc multe peșteri și uneori pe alocuri cu adevărați pereți inaccesibili. Am ales pentru început să prezint în linii generale principalele obiective vizitate în aceea neuitată drumeție în zona Banatului montan acolo unde calea Cernei se îndreaptă în răcoreala munţilor vizitând Băile Herculane unde în strîmtoare, valea-i adîncă mărginită de peretele priporos al Domogledului, bătut în plin de soare. Pășind pe acest tărâm nu ai cu să nu simți cum boarea caldă, din valea Dunării pătrunde pe drumul apei încât castanul nobil creşte-n voie, chiar până unde și bradul îi ţine tovărăşie. Și cum vizitând aceste locuri nu ai cum să faci abstracție de fluviul Dunărea care este la o aruncătură de băț am ales să vizităm și clisura Dunării unde în drumul său spre mare bătrânul fluviu Danubiu începe o luptă titanică cu masivele calcaroase dăltuind un defileu de-o frumuseţe aparte, aproape unic în felul său în Europa.

1. Parcul Național Domogled-Valea Cernei cuprinde bazinul hidrografic al Râului Cerna, de la confluenţa cu râul Belareca, din apropiere de Băile Herculane, până la pasul Jiu-Cerna.  Este al treilea parc ca mărime din ţară, după Delta Dunării și Parcul Național Porțile de Fier, cu o suprafață de 61.211 ha  și înglobează porţiunile aflate între Valea Cernei şi culmile principale a trei masive: Godeanu, Cernei şi Mehedinţi.  Parcul se întinde de asemenea pe suprafața a 3 judeţe: Gorj, Caraş-Severin şi Mehedinţi și  a fost înfiinţat în anul 1990. Iniţial, în 1932, a fost constituită Rezervaţia floristică şi peisagistică  Muntele Domogled, cea mai veche din România. 75% din suprafaţa parcului este acoperită de păduri. Specia dominantă este fagul, dar specia-simbol a parcului rămâne pinul negru de Banat. Pinul negru de Banat este o specie endemică care creşte în culoarul Cernei (90%). În număr mic îl găsim și în Parcul Natural Porţile de Fier şi în Platoul Mehedinţi. Cu toate acestea vegetaţia parcului este foarte diversificată, de la plante specifice altitudinilor mici și zonelor sub-mediteraneene la specii specifice etajului alpin (jnepeniş şi pajişti alpine cu smirdar în Munţii Godeanu).  Sub aspectul treptelor de relief parcul se întinde de la altitudinea de 168 m în zona Băile Herculane până la altitudinea de 2254 m. În consecinţă aici climatul este diversificat iar temperaturile medii anuale diferă, de la aproape 11 grade în zona Heculane la 0 grade în Munţii Godeanu.

Aerul cald şi umed de origine mediteraneană şi oceanică, pătrunde din vest si sud-vest, determinând valori mai crescute ale temperaturii aerului decât în restul ţării. Astfel, primăverile sunt mai timpurii în bazinul Cernei. Tot datorită pătrunderii curenţilor de aer cald de origine submediteraniană, drumeţii observă în zona înaltă, o trecere directă a vegetației de la pădurile de fag la etajul alpin. Pădurile de brad sunt mult mai rare aici ca în alte zone montane. Flora parcului cuprinde atât specii endemice cât şi mediteraneene ( 10% specii mediteraneene). Pe stâncile calcaroase crește inul galben de Banat, o specie de ciuboțica  cucului, scaunul cucului dar și specii balcanice rare şi mediteraneene. Acestea sunt mărul lupului, buruiana vântului. Se găsesc şi specii aflate sub protecţie strictă precum:stânjenelul, brânduşa galbenă, sângele voinicului, bulbucul de munte, smirdar. Râul emblemă al parcului este Cerna. Numit de romani Tierna, râul are o lungime de 84 km de la izvoare până la vărsare, în Dunăre. Aici, Cerna face parte pe o scurtă porţiune și din Parcul Natural Porţile de Fier. Izvoarele Cernei se află sub Vf. Paltina ( la alt. 2070 m) din Munţii Godeanu. Până la confluenţa cu Izbucul Cernei, aflat 10 km în aval, valea se numeşte Cernişoara. Pe suprafaţa Parcului Naţional Domogled – Valea Cernei se află un singur sat – Cerna Sat (sub 100 locuitori) şi 12 cătune.   Cătunele sunt: Prisăcina, Poiana Lungă, Taţu, Ineleţ, Cracu Mare, Cracu Teilor, Scărişoara, Gura Iuţii, Stepan, Bedina, Dobraia, Slătinic. Așezările însumează un număr de circa 65 de familii. Casele răspândite mai ales pe terasele ascunse deasupra primului rând de pereţi ce străjuiesc Valea Cernei, dau un farmec deosebit zonei, umanizând peisajul sălbatic. De asemenea faptul că parcul se întinde atât în zona Olteniei cât şi a Banatului face să crească şi valoarea culturală a sitului. Se observă diferențe de tradiţii şi obiceiuri între locuitorii celor 2 versanți ai râului Cerna. Cătunele ce se află în versantul drept al văii Cernei, aparţin de comuna Bogâltin, aflată dincolo de culmea Munţilor Cernei. Puţinii locuitori din versantul stâng al văii, oltenii, aparţin de satele Izverna, Godeanu, Obârşia care se află dincolo de Munţii Mehedinţi. După ordinea mărimii, cele 11 rezervaţii naturale din parc sunt: Coronini-Bedina, Domogled, Piatra Cloşanilor, Belareca, Iauna-Craiova, Ciucevele Cernei, Valea Ţesna, Vârful lui Stan, Cheile Corcoaiei, Peştera Martel, Peştera lui Ion Bârzoni. În versantul stâng al Văii Cernei se află Rezervaţia Domogled, o rezervaţie floristică şi faunistică unicat. Este cea mai cunoscută şi străbătută rezervaţie din Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei. în masivul calcaros Domogled, există şi un traseu tematic cu nouă panouri informative. Acestea vă vor dezvălui speciile submediteraneene întâlnite pe traseu. În versantul drept al Văii Cernei se află Rezervaţia Coronini-Bedina, cea mai mare din Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei. Aici a fost amenajat un traseu tematic „Pe urmele Împărătesei Elisabeta”, (cunoscută sub numele de Sissi). îndrăgostită de peisajele din zonă, împărăteasa imperiului Austro-Ungar Sissi a ajuns aici de şase ori. Potecile de pe ambii versanţi, majoritatea foarte accesibile turiştilor, oferă panorame spectaculoase spre Băile Herculane şi Valea Cernei. Un alt element de unicitate al acestui parc îl constituie peşterile termale, singurele din România. În aceste peșteri apar la suprafaţă ape termominerale sau  vapori cu temperaturi de până la 55 grade. Cele mai importante sunt  Grota cu Aburi cu o lungime de doar 14 m ce poate fi vizitată de turiști urmând traseul triunghi albastru. În peşteră climatul este „tropical”, datorită vaporilor fierbinți, de până la 55 grade C, degajaţi de apa unui izvor termal sulfuros. O altă peșteră interesantă este Peştera lui Adam în care se găsesc cele mai mari depozite de guano din peşterile româneşti, acumulate în timp de la mai multe specii de lilieci.

2. Parcul Național Porțile de Fier urmărește cursul Dunării pe o lungime de aproximativ 140 km și are o suprafață de 115655 de hectare ocupând parțial teritorii aparținând județelor Caras-Severin si Mehedinți în partea sudică a Muntilor Locvei și Almăjului și în sud-vestul Podisului Mehedinti. Aici s-au înființat 18 rezervații naturale și este al doilea parc ca mărime din România după Delta Dunării. Limitele Parcului Natural sunt reprezentate de senalul navigabil al Dunării spre sud, râul Nera la vest, cumpăna de ape a râurilor tributare Dunării la nord (parțial) și o linie sinuoasa ce pornește aval de Gura Văii pana în Vf. Motarat la est. Datorită importanței sale deosebite Parcul Național Porțile de Fier a fost desemnat ca Rezervație a Biosferei si Patrimoniu UNESCO.

Parcul Natural Porţile de Fier se remarcă printr-o luxuriantă biodiversitate, fapt ce a făcut ca această arie naturală protejată să fie recunoscută atât pe plan naţional, cât şi internaţional. Condiţiile climatice, pedologie, petrografice, geomorfologice, influenţa Dunării asupra acestora, dar şi contextul social au creat locuri unice, care au păstrat de-a lungul secolelor caracteristicile unor habitate specifice. Trăsătură caracteristică pentru flora Parcului Natural Porţile de Fier, alături de amestecul de flore boreale, montane cu cele de origine mediteraneană, o constituie coborârea în altitudine a unor elemente montane şi urcarea unor elemente sudice (R. Călinescu, S. Iana, 1964). Astfel, inversiunea termică face ca fagul – Fagus sylvatica – să cunoască cea mai joasă altitudine din ţară pe Valea Mraconiei, tisa – Taxus baccata – relict terţiar, pe versanţii ce străjuiesc voiniceşte Cazanele Mari, afinul – Vaccinium myrtillus – populează stâncile golaşe ale Trescovăţului. Diversitatea habitatelor a creat condiții favorabile pentru dezvoltarea unei faune bogate în specii de pești, reptile, păsări, mamifere rare în restul Europei și care ne aduc un important echilibru ecologic. În concluzie complexitatea geologică deținută, diversitatea biologică și vestigiile culturale fac din Parcul Natural Porțile de Fier un patrimoniu științific și peisagistic cu o răspândită popularitate la nivel internațional.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Jumătatea lunii august 2015 ne-a oferit ocazia de a descoperi acel colț din sud-vestul României în toată splendoarea lui. Părăsind Timișoara ajungem în cursul nopții spre stațiunea Băile Herculane. Ne cazăm la una dintre pensiunile din zonă așteptând plini de emoții ca dimineața și primele raze ale soarelui să spargă liniștea mohorâtă a nopții zugrăvind un prim tablou al zonei spre care ne-au fost călăuziți pașii. În curând  așteptarea a luat sfârșit.  De la fereastra micii noastre mansarde unde am fost cazați  odată cu primele raze ale soarelui am putut admira peretele fascinant al Domogledului. Culorile variate ale ansamblului erau întețite de  împletitura amănunțită a detaliului. Era acel tablou de neuitat al unei frumoase dimineți mohorâte de vară când încă ceața dimineții nu s-a ridicat de tot din lungul văii. Trăiam din nou o clipă a deșteptării veșnice a naturii.

În curând ne avântăm pe străzile stațiunii și simțim pe deplin cum natura a adunat în lungul văii Cernei mijloacele ei blânde de a te prinde în mreje.

Continuăm periplul pe străzile acestei stațiuni încărcată de istorie și legende mitologice. Semizeul Hercules era cunoscut ca fiind patronul izvoarelor termale și un simbol al puterii. Nu în ultimul rând însemna și echilibrul perfect dintre forța spirituală și cea fizică. Așa că denumirea de Băile Herculane s-a potrivit ca o mănușă și asta datorită efectelor curative și relaxante a tot ce înseamnă tratamentul balneoclimatic. Băile Herculane este o stațiune foarte cunoscută a țării noastre. Aceasta este datată prima oară în anul 153 d.H., fiind una dintre cele mai vechi stațiuni balneoclimatice. Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 de către împăratul Traian. Romanii preluaseră de la greci cultul balnear pe care l-au extins și dezvoltat în tot imperiul. Efectele binefăcătoare ale apelor din zonă au fost pentru prima dată exploatate de romani, aceștia fiind și cei care au construit prima termă autentică încă funcțională pană în zilele noastre. Aici la Herculane, romanii au consacrat semizeului Hercules temple, statui și băi termale. Acestea au devenit ulterior punct de interes major pentru bogații Imperiului Roman. Începând cu secolul al XVIII – lea sub dominația Imperiul Austro-Ungar, în stațiune au fost modernizate băile și căile de acces, au fost construite clădirile, stațiunea căpătând un puternic parfum baroc tipic austriac. La fel ca pe vremea Romei Antice, stațiunea Băile Herculane a fost vizitată de personalități marcante ale acelei perioade, precum Împăratul Iosif al II-lea, Împăratul Francisc I, Împărăteasa Carolina, Împăratul Franz Iosef  și Împărăteasa Sisi  alegeau ca destinație de vacanță această stațiune de pe Valea Cernei. Apele termale ale stațiunii Băile Herculane sunt potrivite pentru diverse cure balneare, dar și pentru înot. Apele minerale izotermale si hipertermale au diferite compoziții chimice (sulfuroase, sodice, calcice, clorurate, oligominerale) care se pretează la multiple tratamente: băi termale sulfuroase și sărate, în bazine acoperite sau în aer liber sau cure interne cu ape minerale. Pășind pe străzile din stațiune nu ai cum să nu rămâi impresionat de somptuozitatea edificiilor publice însă și cu un gust amar că prezentul nu se mai împletește cu farmecul de altădată al acestui loc magic al Europei.

Din păcate cu un regret amarnic am constatat  cum vechile boli ale societății românești  birocrația, corupția și crasa necompență a autorităților locale de după 1989 au făcut ca în locul imaginii unei cochete stațiuni care atrăgea capetele încoronate ale Europei, să găsim astăzi un peisaj dezolant cu zeci de clădiri dărăpănate, ascunse sau nu de pânzele de protecție. Să sperăm că într-un viitor nu prea îndepărtat prin investiții serioase și cu o mai atentă implicare a autorităților centrale stațiunea să devină un obiectiv de prioritate națională recăpătându-și renumele și aura ce-au consacrat-o timp de mai multe sute de ani. În continuare cuceriți de tabloul unic și neprețuit al naturii înconjurătoare părăsind stațiunea am ales să cutreierăm potecile de munte din jurul acesteia într-un mic periplu cu simțământul deplin că într-un viitor nu foarte îndepărtat șansa ne va oferi ocazia să explorăm mai în amănunțime această comoară muntoasă a Banatului. Din dreptul Hotelului Roman părăsind malul râului Cerna am urmat un scurt periplu spre Grota cu Aburi.

Sub cupola verde a unor fagi impozanți traseul ne-a îndrumat  în explorarea unui tărâm tainic iar puținul efort depus ne-a fost răsplătit cu peisaje pe măsură. Într-un mic luminiș descoperim decorul de poveste al stațiunii Băile Herculane.

După circa 10 minute urcând la la punctul denumit Foișorul Roșu într-un colț de luminiș descoperim un peisaj care nu avea cum să nu ne lase muți de uimire. Pentru cel atent, inițiat în tainele naturii, aceasta parcă e veșnică, e vie oriunde. Are viață, glas, chiar când pare inertă, mută. Prin culori și forme, prin freamătul născut de unda vântului, posedă atâtea mijloace să te subjuge, încât topește și sufletul împietrit. Din nou aici în Banat am simțit cum munții și cerul își dau mâna.

Privind în depărtare observăm  aproape întreaga vale a Cernei cu mozaicul său de culori în care albul stâncilor de calcar se împletește cu verdele tainic al pădurilor născând o policromie mai vie sub bătaia soarelui scăpătat pe după nori. Din păcate atunci cerul a fost un pic înourat.

Puțin mai departe de Foișorul Roșu urmând poteca printre pietre, frunziș și rădăcini de copac am ajuns și în dreptul Grotei cu Aburi, una din bijuteriile speologice ale Banatului Montan. La marginea grotei am putut observa un abur firav pe care nu l-am putut surprinde cu aparatul. Aburii fierbinți sunt de la un izvor termal aflat în capătul grotei iar pe pereți crește un mușchi care se găsește doar aici din cauza emanațiilor de sulf. Legenda spune că peștera are o vechime de peste două milenii, iar printre vizitatori se numără chiar marele rege dac Burebista. De reținut că Grota cu aburi este un real pericol pentru vizitatori, dar și pentru speologi. De-a lungul timpului și-au pierdut viața mai mulți oameni din cauza emanațiilor de gaze.

Părăsind aceste locuri am revenit în stațiune încărcați cu simțământul deplin că natura, ca și așezămintele omenești sunt supuse acelorași nestrămutate legi de prefacere, de suișuri și coborâșuri în drumul însă care urcă mereu spre treptele evoluției generale.

A doua zi urmând cursul Cernei în aval spre Orșova drumul ne-a fost călăuzit spre Clisura Dunării un loc în care cu adevărat simți cum Carpații străjuiesc Dunărea ca o piatră de hotar. Geografic vorbind chiar aici ar fi limita munților Carpați; pe cealaltă parte a Dunării dezvăluindu-se crestele munților Balcani. Aventura tainică în acest loc binecuvântat a debutat cu plecarea din Golful Macronia din dreptul statuii ce întruchipează Chipul lui Decebal – cea mai înaltă sculptură în stâncă din Europa. Înaltă de 40-45m și lată de 25m, este a șasea statuie ca înălțime din lume. De pe vapor sau din Clisura Dunării, Statuia lui Decebal impresionează prin dimensiunile ei. La această lucrare au participat 12 alpiniști – sculptori conduși de sculptorul român Florin Cotarcea, originar din Orșova. Sculptura în piatră s-a realizat în zece ani în perioada 1994 – 2004. A costat 1 milion de dolari și a fost finanțată de omul de afaceri și istoricul Iosif Constantin Drăgan. La sculptură se poate ajunge doar pe apă.

Prindem o ambarcațiune de ocazie și ne avântăm în sus pe cursul Dunării. Înaintăm un pic și nici la 500m, în același golf Mraconia se dezvăluie și profilul zvelt al  Mănăstirii Mraconia cunoscută și sub numele de Mănăstirea de sub apă. Fundațiile vechii biserici (în formă de trifoi cu patru foi) pot fi văzute în apă doar când nivelul Dunării este foarte scăzut. Noua biserică a Mănăstirii de maici Mraconia a fost ridicată între anii 1993 și 2000. Așezământul bisericesc fost atestat documentar în anul 1453., Lăcașul a fost ridicat pe locul unui punct de observație și de dirijare a vaselor de pe Dunăre – “La balon”. De-a lungul timpului, mănăstirea a cunoscut multe din vitregiile istoriei: a fost stăpânită de străini, dărâmată în numeroase rânduri și înghițită de ape. După construirea hidrocentralei de la Portile de Fier I, s-a decis ca mănăstirea să nu fie reconstruită în alt loc, fapt pentru care este cunoscută și ca “mănăstirea de sub ape”.  Actuala construcție poartă obște de călugări, iar din lăcașul inițial se mai păstrează ușile împărătești și o candelă.

După mănăstire observăm cum malurile abrupte și stâncoase domină peisajul. Aici lărgimea defileului  este de 150m și astfel intrăm în zona denumită Cazanele Mici ale Dunării. Acestea  se întind pe o lungime de aproximativ 3 km, fiind poziționate între masivele Ciucarul Mic (România) și Mali Strbac (Serbia). Cursul de apă al fluviului este mărginit de pereți de stâncă, apa având adâncime de până la 100m.

Continuând călătoria contra curentului,  Dunărea se lărgește în golful Dubova, pe malul căruia observăm  și localitatea Dubova pe malul românesc.

Între bazinetul Dubovei si Plavisevița din dreptul punctului La balon intrăm în  zona numită Cazanele Mari. Aici Dunărea este de-a dreptul spectaculoasă; se spune că la intrarea din amonte în Cazanele Mari punct de trecere periculos presărat cu stânci anterior construcției de la Porțile de Fier, marinarii se opreau și făceau rugăciuni care să-i păzească de furia apelor.  Cazanele Mari au o lungime de aproximativ 4 km, încadrându-se între masivele Ciucarul Mare (pe teritoriul României) și Veliki Strbac (Serbia). Adâncimea apei ajunge aici până la 80 m.

Ca un ultim obiectiv al drumeției am punctat și vizitarea peșterii Ponicova. Săpată de Dunăre în peretele Ciucarului Mare, peștera a rămas cunoscută și sub numele de Peștera Liliecilor și a servit drept ascunzătoare pentru cei care voiau sa fugă înot în Serbia, în timpul regimului comunist. Galeriile peșterii sunt situate pe două etaje și comunică între ele. Cercetând-o mai în amănunțime se pot observa domuri și coloane sculptate de apă, stalactite și stalagmite, perle de cavernă, imagini demne de un palat de cleștar.

La final nu îți rămâne decât să remarci copleșit de uimire că la Cazane, muntele și apa s-au îmbinat într-o armonie perfectă; sălbaticul și umanul s-au reunit într-un singur loc de o frumusețe deosebită. Peisajele îți taie respirația și te îndeamnă la relaxare și contemplare. Doar bărcile cu motor sparg liniștea deplină, ducându-i pe turiști pe lângă falnicii pereți de piatră, pe lângă un chip uriaș de dac și pe lângă o mănăstire care atârnă de o limbă de pământ.

Și cum aș fi putut încheia periplul de pe Dunăre și minidrumeția în Banatul Montan fără să fac referire la farmecul de altădată al Insulei Ada Kaleh. Ada-Kaleh, Insula Fortăreață a fost un loc magic, din apropierea Cazanelor Dunării, o poartă a timpului. Martor tăcut a milenii de civilizație, de istorie, insula a trebuit să se supună nedreptăţii istoriei, dispărând sub apele lacului de acumulare de la Porţile de Fier, alături de Orşova veche şi alte aşezări de pe Clisura Dunării. Privind acolo din pridvorul mănăstirii Sfânta Ana înspre Golful Cernei unde ne-am reîntors după periplul pe Dunăre simți cum pe fundul lacului de acumulare a dispărut un vis. Nimeni nu ştie și nici nu poate evalua valoarea comorii care a fost Insula Ada-Kaleh. Nimeni nu mai știe dacă bogații insulei, deportați în Bărăgan sau închiși nu şi-au ascuns prin tainiţele cetății stelate agoniseala de-o viață sperând la vremuri mai bune, iar soarta să-i răzbune, în sensul că dacă ei nu s-au mai întors nici asupritorii să nu aibă parte de ce e acolo, totul ajungând pe fundul lacului, odată cu insula.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Străbătând potecile din zona Băilor Herculane, prin pădurile de fag sau printre stâncile de calcar, am putut descoperi în această zonă fermecătoare a României și unică prin climantul submediteranian diversitatea vegetaţiei, de la pinul negru de Banat, la liliacul sălbatic, alunul turcesc, cărpiniţa, mojdreanul, castanul, iedera căţărătoare etc. Potecile de pe ambii versanţi, majoritatea foarte accesibile turiştilor, oferă panorame spectaculoase spre Băile Herculane şi Valea Cernei. În ceea ce privește Parcul Național Porțile de Fier aici ca un veştmânt purtat de secole, dar mereu împrospătat, pădurea îmbracă masivele muntoase ale Munţilor Almăjului şi Locvei în proporţie de 80 %, rămânând versanţii, prin care şi-a creat Dunărea drum, golaşi, dând impresia unor locuri neprielnice, poate chiar respingătoare. Dar doar impresia! Aceste feţe aproape verticale, în ceea mai mare parte calcaroase, sunt populate cu numeroase specii endemice, rare, fire de iarbă, arbuşti şi înmiresmate flori, care parcă poartă taina Facerii Lumii.  În final concluzionând experiența trăită în acest colț de rai al României de un pitoresc inedit nu îmi rămâne decât să afirm că acest ținut, Perla Muntoasă a Banatului mai are multe zone de explorat pe care cu nerăbdare aștept să le descopăr într-un viitor nu foarte îndepărtat.

I. PREZENTARE GENERALĂ

Mai puţin înalţi şi dificili decât Făgăraşii sau Bucegii, Munţii Apuseni nu sunt cu nimic mai puţin spectaculoşi. Partea frumoasă este că oferă trasee numai bune pentru drumeții. Munții Trascăului sunt o unitate extrem de diversificată ca peisaj, cu un remarcabil potențial turistic, doar în parte valorificat. Munții Trascăului reprezintă o unitate montană care compensează lipsa urmelor glaciare, a piscurilor semețe, cu alte valențe — cu nimic mai prejos ca importanță — dintre care am aminti micro-relieful periglaciar, bine reprezentat aici. Atracția turistică pe care o exercită acest masiv constă, poate, tocmai din neașteptata lui complexitate și diversitate peisagistică, fără îndoială, un rol important în definirea trăsăturilor cadrului natural al Trascăului îl are relieful carstic, bine reprezentat, ce cuprinde întreaga gamă de forme specifice, ce se impun, mai totdeauna, cu multă personalitate în peisaj. În plus, integrarea acestui tip de relief în cadrul morfologiei dezvoltate pe celelalte roci — sedimentare, magmatice și metamorfice — se face într-o armonie peisagistică desăvârșită. Călătorul ajuns în împărăţia de culmi, de creste sau platouri, întrerupte neaşteptat de văi prăpăstioase, întâlneşte, la tot pasul, privelişti de o frumuseţe aparte. În timp ce în nordul şi în sudul acestei unități montane aşezările apar doar pe văi şi în cadrul depresiunilor, în partea centrală a Munţilor Trăscăului satele şi cătunele urcă până sus pe coama lor, risipindu-se pe crestele munţilor. Am ales pentru început să prezint în linii generale principalele obiective vizitate în aceea neuitată drumeție la sfârșit de mai 2018 care mi-a oferit ocazia să pășesc pe aceste mirifice plaiuri ale Apuseniului în inima bătrânului Ardeal.

1. Rezervaţia Naturală Cheile Mănăstirii se află sub administrarea comunei Râmeț, satul Valea Mănăstirii şi parţial a comunei Stremţ, satul Fata Pietrii. Pe DC 78 modernizat din Teiuş, până la Mănăstirea Râmet, sau pe DJ 107 J din Aiud până în localitatea Râmeț, de unde se coboară pe o potecă în Valea Geoagiului, la Mănăstirea Râmeț.  Sunt situate în partea central-estică a Munţilor Trascău, pe cursul mijlociu al văii Geoagiului care mai este numită și Valea Mănăstirii, amonte de Cheile Rămeţului, Valea Mogoşului. Altitudinea maximă ajunge la 1250 de metri în Vârful Pleşii, iar altitudinea minimă la 420 de metri în talvegul Văii Mănăstirii.

Suprafaţa rezervației se întinde pe 150 de hectare. În părţile de vest şi est, rezervaţia este delimitată de grohotişurile ce înconjoară culmea calcaroasă în care au fost săpate Cheile Mănăstirii, care este cuprinsă între Vârful Pleșii cu înălţimea de 1250 de metri, la nord şi Vârful Prisacii ce măsoară 1150 de metri, în partea de sud. Limita de nord şi sud o constituie versanții din imediata vecinătate a vârfurilor Pleşii la nord şi Prisăcii la sud. Zona tampon este formată dinr-o fâşie lată de aproximativ 200 de metri (care în partea de nord a Vârfului Prisăcii atinge 4-500 de metri), care înconjoară zona strict protejată şi care cuprinde în cea mai mare parte pajiştile de pe grohotişurile fizate şi pădurea limitrofă categorisită cu clasa I de protecţie. Cele două culmi, Vârful Pleșii şi Vârful Prisăcii, la nord, respectiv la sud constituie relieful până în Valea Mănăstirii. Culmile au căpătat un aspect zimțat, au vârfuri ascuţite cu forme de colți şi ace, din cauza eroziunii şi a intensei carstificări. Sunt mărginiţi de versanți abrupţi ce continuă spre bază cu acumulări deluvio-colucviale constituite din trene de grohotişuri. Vegetaţia este formată dintr-un amestec de fag şi gorun iar în aceste păduri omul şi-a pus amprenta creând pajişti întinse.

2. Rezervaţia Naturală Cheile Râmețului se află sub administrarea comunei Râmeț și înglobează în cuprinsul ei și satul Cheia.  Cheile Rîmeţului sunt situate în partea central-estică a Munţilor Trascăului, pe cursul mijlociu al Văii Geoagiului, numită în aval Valea Mănăstirii, iar în amonte Valea Mogoşului; altitudine maximă 1189 m, altitudine minimă 530 m.

Suprafața rezervației este de 150 hectare. În partea de est şi de vest rezervaţia este delimitată de glacisul care înconjoară versanții abrupți ai masivelor calcaroase Uzmezeu la nord, Fundoi la sud şi coboară vertiginos în Valea Geoagiului. Limita nordică este formată de liziera ce desparte marginea abruptului calcaros de pădurea din apropierea cotei de 1135 m şi se continuă spre est şi spre vest la marginea abruptului, iar cea sudică o constituie, de asemenea, marginea unui mic platou calcaros cuprins între cotele 1158 m şi 1166 m, dominate de vârful Piatra din Chei (1189m). Zona tampon o constituie o fâşie lată de circa 200-300 m, care înconjoară zona strict protejată şi cuprinde în cea mai mare parte pădurea limitrofă, inclusă de silvici în Clasa I de protecţie, şi câteva areale cu păşuni şi fâneţe. Rezervația este complexă; reprezintă un peisaj pitoresc şi foarte puţin modificat de către om, înscris în calcare, care conservă o serie de plante rare, printre care numeroase monumente ale naturii.

3. Cheile Geogelului  formează o arie protejată de interes național care se regăsește la 20 de minute de Cheile Râmețului. S-au format pe Valea Geogelului, la o altitudine cuprinsă între 630 si 1000 m, are o suprafață de 5 ha și sunt reprezentate de două culmi calcaroase cu pereți abrupti.  În acestea se regăsesc diferite formațiuni carstice – peșteri, doline și tancuri.

Lungimea acestor chei este relativ scurtă, doar 400 m dar ascund o floră diversă, alcătuită din păduri de fag în amestec cu gorun și specii floristice, dintre care amintim: gascarita, o specie de iarba surzilor, inul galben, scorus si clopoței. Străbaterea acestor chei este una foarte ușoară, în perioadele fără multe precipitații sau de topire a zăpezii. În perioadele cu precipitații, aceste chei nu se pot face decât prin apă. În partea din amonte a acestei formațiuni se regăsește satul După Deal, localitate aflată în comuna Ponor. Accesul se poate face din satul După Deal sau din localitățile Cheia și Brădești.

4. Cheile Pravului. Vizitarea Cheilor Pravului poate să fie o adevărată provocare pentru turiști, datorită așezării și morfologiei lor. Sunt situate în partea central-vestică a Munților Trascăului (subunitatea Ciumerna-Bedeleu), pe cursul mijlociu al Văii Pravului, afluent dreapta al Pârâului Mogoșului (denumire a Văii Geoagiului în cursul său mijlociu). Cheile ating altitudinea maximă de 795 m, iar altitudinea minimă este de 600 m.

Suprafața rezervației este dominată de prezența abrupturilor, a stâncilor izolate (prezente pe ambele versante). Abrupturile sau baza acestora este marcată de masa de grohotișuri, fixate sau mobile. Trei peșteri aflate pe stânga Pârâului Pravului, în zona satului Boțani, domină relieful calcaros. Cea mai însemnată este Peștera cu Ape, străbătută de un curs subteran ce cade în cascade și care a generat marmite torențiale tipice. La fel ca și în cazul celorlalte chei din județul Alba, și aici predomină vegetația formată din păduri de fag în combinație cu cele din gorun. În spațiul rezervației pot fi întâlnite o serie de specii de plante cu caracter endemic, rare sau importante din punct de vedere ştiinţific. Suprafața propriu-zisă ocrotită, aflată pe o întindere de 18 ha, nu este marcată și nu are placă indicatoare.

5. Poiana cu narcise Tecșești. Rezervaţia se află în partea centrală a Munţilor Trascăului, în apropiere de Muntele Piatra Cetii, la altitudinea de 950 m, în satul Tecşeşti.

Porţiunea în care se mai păstrează în prezent din abundenţă narcisele ocupă o suprafaţă foarte mică, circa 1 ha. În prezent, rezervația se întinde până la gardul care separă livada de pășunea comunală, deci nu urmărește o limită fizico-geografică precisă. În ultimii 4 ani, datorită reducerii păşunatului, s-a constatat o creştere semnificativă a apariţiei narciselor pe păşunile din Tecşeşti.

5. Rezervația Naturală Cheile Tecșeștilor este situată administrativ pe raza comunei  Întregalde și cuprinde satul Tecşeşti. Este situată geografic în partea de est a Munţilor Trascăului, de o parte şi de alta a Pârâului Cetii; altitudinea maximă 1153 m în Dealul Runcului; altitudinea minimă 775 m în albia Pârâului Cetii din Chei.

Rezervația înglobează o suprafață de 32 de hectare cuprinzând cheile străbătute de Pârâul Cetii şi înălţimea calcaroasă Dealul Runcului dezvoltată pe stânga văii. Limita estică, la nord de Valea Cetii, se suprapune cu limita dintre comunele Stremţ şi Întregalde. După aproximativ 200 m se desprinde de limita de comună şi urmăreşte spre nord-est baza abruptului şi marginea pădurii până în Vârful Runcu (1153 m). De aici se îndreaptă spre sud-est, apoi spre sud şi sud-vest menţinându-se tot la baza abruptului calcaros. Limita de sud se află în lungul drumului dintre Răicani şi Tecşeşti, pe care se află limita de nord a rezervaţiei Piatra Cetii. Din acest drum până în firul văii, limita se menţine pe marginea pădurii.  Zona tampon se extinde numai la nord de chei şi în laturile de est şi de nord limita acesteia corespunde cu limita dintre comunele Stremţ şi Întregalde. Din şaua dintre Dealul Runcului şi Vârful Prisecii (1150 m) se continuă în lungul unei vâlcele de la obârşia Pârâului Răchite şi, urmărind marginea pădurii şi drumul către satul Răchite, se îndreaptă spre sud spre a ajunge în albia Pârâului Cetii.

6. Rezervația Naturală Piatra Cetii este situată administrativ pe raza comunei  Întregalde și cuprinde satul Tecşeşti, la hotarul comunelor Întregalde şi Stremţ. Este situată geografic în partea de vest a Munţilor Trascăului, între văile pâraielor Cetii (la nord) şi Galdei (la sud); altitudinea maximă 1233 m în Piatra Cetii; altitudinea minimă 550 m în Pârâul Cailor din latura de sud.

Rezervația cuprinde 80 de hectare și în cea mai mare parte limitele corespund cu baza abruptului calcaros care delimitează creasta principală. Către Pârâul Cetii, limita de nord se menţine în lungul curbei de 1000 m care ocoleşte vârful Piatra Cetii ca un arc de cerc de 180°. În latura de vest, de la obârşia unei vâlcele orientată sud-nord, limita corespunde cu marginea pădurii până la obârşiile Pârâului Porcarilor. Ajunge în bazinul Pârâului Porcarilor şi ocoleşte pe la sud abruptul calcaros. De la obârşia Pârâului Cailor se îndreaptă spre nord-est, urmărind cu aproximaţie marginea pădurii până în extremitatea estică a abruptului, de unde se continuă spre nord, prin pădure pe la înălţimea de 1000 m. În jumătatea nordică, zona tampon este reprezentată de o fâşie de 150-200 m, delimitată de drumul dintre Tecşeşti şi Răicani şi marginea pădurii dinspre pajiştile Tecşeştilor şi Răicanilor. De la obârşia Pârâului Porcarilor se lărgeşte până la 250-300 m până în valea Pârâului Cailor pe care o urmăreşte aproximativ 500 m. Trece spre est până în Valea Doştinei pe care se menţine până la obârşie în Dealul Răicanilor. Zona tampon este acoperită în cea mai mare parte de pădure de fag cu carpen. Pajiştile (fâneţe şi păşune) sunt mai extinse pe latura sudică.  Masivul Piatra Cetii este unul dintre cele mai impunătoare masive calcaroase din Munţii Trascău aşa după cum se poate vedea şi din Valea Mureşului, dinspre est.  Totuşi este mult mai puţin cunoscut decât cheile aflate pe văile mai mari ce îl flanchează, şi anume Cheile Râmeţului, Cheile Mănăstirii şi Cheile Întregalde și asta poate se datorează și faptului că atât Piatra Cetii cât şi Cheile Tecşeştilor au cele mai incomode căi de acces din toţi Munţii Trascăului. Cu toate aceste impedimente ambele chei dețin o valoare peisajistică complexă constituite dintr-un relief pitoresc, în cea mai mare parte reprezentat de creste, abrupturi, țancuri si stâncării (partea sudică), parțial de versanți repezi acoperiți cu vegetaţie forestieră.

II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ

Sfârșit de mai 2018. N-au trecut decât două săptămâni de la ultima aventură în Cheile Turzii și parcă simțeam că masivul Trascău încă mai ascunde multe frumuseți tăinuite adânc pe cărări întortocheate în inima muntelui. Minivacanța de Rusalii se anunța de bun augur și trei zile libere meritau exploatate din plin. Așa că dotați cu tot echipamentul necesar inclusiv cu cizme de cauciuc am pornit spre explorarea cheilor de poveste. Am ajuns la mănăstirea Râmeț în jurul orelor 09:00 străbătând drumul județean 750 C pe o porțiune de 19 km venind dinspre Teiuș. Drumul spre Mânăstire ne-a revigorat, ne-a fermecat la propriu,  ne-a făcut să uităm de  problemele zilnice  și parcă ne-am  pierdut în frumusețea locurilor. Imediat ce am trecut de poarta Mănăstirii, pe sub clopotniţă, am rămas plăcuți impresionați de cadrul natural în care este așezată, chiar într-o vale, de Munții Trascăului ce parcă o apărau, de florile ce flanchează aleile, dar mai ales de verdele aprins al firului ierbii și pomilor, dar și de curățenia desăvârșită.

Mănăstirea Râmeţ  se spune că ar fi una dintre cele mai vechi mănăstiri din Transilvania, are o istorie zbuciumată, lovită de inundaţii şi tunuri, îngropată în mâl şi pietre ani de zile. Cu toate acestea a reuşit să supravieţuiască vicisitudinilor istoriei, refăcută fiind pentru a aduce alinare şi speranţă românilor. Eu am asemănat întodeauna acest lăcaș sfânt cu un Voroneț al Ardealului ce a stat de pavază în ciuda tuturor ocupațiilor străine ce s-au abătut asupra Transilvaniei. Am mai zăbovit puțin în aceste locuri sfinte și am plecat încărcați de energie spre traseul mult visat. Părăsim curtea mănăstirii și nici la o sută de metri se înfățișa în toată splendoarea lui un prim tablou stâncos al cheilor Mănăstirii primele chei ce se creionau pe valea pârâului Geoagiu. Nu m-am putut abține în a admira avenul stâncos, tabloul calcaros al zonei cu cei doi jandarmi ce ne-au întâmpinat cu un călduros mesaj de bine ați venit. Și urmând îndemnul binecunoscutei vorbe românești să-i dăm bice am pornit mai departe în explorarea părții centrale a masivului Trascău.

Parcurgerea Cheilor Mănăstirii este relativ lejeră ea făcându-se pe drumul comunal  putând fi permis chiar și accesul auto. Mai parcurgem 500 de metri și surprindem avenul stâncos de la intrarea în Cheile Mănăstirii și din spate. Frumusețea și semeția acestor stânci impunătoare îți răpesc parcă timpul și te îndeamnă să le admiri în toată splendoarea lor.  În jurul nostru șiroiesc izvoare de apă părând parcă totul mai deosebit față de experiența din cheile Turzii în care apa parcă lipsea cu desăvârșire.

Înaintăm mai departe prin chei pe drum și după circa 2 km reperăm și peretele stâncos din dreptul Cheilor Râmețului. Jocul luminii, decorul variat și mozaicul de stânci nasc tablouri atât de atractive, încât timpul pare că nici n-ar exista. Nu te înduri parcă să fugi în goană pe lângă peisajul din dreptul Cheilor Râmețului. Ne-am oprit la un izvor de apă spre a admira în tihnă pitorescul desăvârșit al locului.

În curând ajungem la capătul drumului și atmosfera de promenadă dispare. Urmam să pătrundem în universul tainic al cheilor Râmețului în care doar temerarii se avântă dornici de aventură.  De acum încolo nu ne mai rămâne decât să urmăm traseul cruce albastră urcând pe firul apei prin teritoriul sălbatic al cheilor.

Am pătruns în Cheile Râmețului iar pereții stâncoși  din jurul nostru ni  se arată încântători. A fost impresionant și ăsta era doar începutul unei aventuri pe cinste. Ne aflam la malul pârâului Geoagiu pe care l-am traversat când pe o parte când pe alta.  În curând aveam să reperăm și o peșteră și totul începea să devină ceva fabulos.

Mai înaintăm un pic în amonte și în continuare traseul nu ne oferă decât două variante demne de luat în seamă: ori să înaintăm pe scoabele instalate pe versanți ori să ne dezbrăcăm și să înaintăm prin apă. Am ales să înaintăm pe scoabe simțind parcă cum adrenalina pulsa în noi la cote nebănuite.

Încă un pic și ajungem la portalul din Cheile Râmețului.  În România există creații unice ale naturii iar acest portal o confirmă cu prisosință. Cât de multe și felurite sunt mrejele naturii. Câte mijloace nu are ea pentru a o ierta de durerea ce ți-o aduce și a-i cădea iarăși în genunchi în fața mărețiilor ori gingășiilor ei, ce te doboară și înalță, te mângăie și te înfioară, după toane. Cumpănim dacă e bine să trecem pe sub el prin apă sau să-l ocolim însă tovarășul meu de drum a dorit să îl ocolim eu fiind ferm convins atunci că poate trecând prin el spargem ghinioanele vieții. Dacă a fost bine sau a fost rău firul vieții ne va confirma cu prisosință însă a meritat să aducem un omagiu acestei minuni a naturii, mărturia unei lumi de acum sute de mii, poate chiar milioane de ani în urmă.

Continuăm aventura sălbatică prin chei iar emoția atinge paroxismul, ca și când asculți o bucată muzicală. Ai vrea să ai mai mulți ochi pentru ca să te saturi de farmecul deplin, să respiri adânc tot aerul ce-l simți că-ți mângâie figura. Lipiți de stânci, cățărați pe cabluri simți cum apa de jos îți șoptește imnul vieții ori freamătul unui destin efemer. Am fi dorit ca acea aventură să dureze o veșnicie sau, ca un copil să strigi tare mulțumirea ce o simți. Au fost momente de extaz firesc, când socoți drept frați: apa, soarele și stâncile din jur căci te simți una cu toate în desăvârșitul unison din jur.

Revenim la propriu cu picioarele pe pământ. Cheile încep să se deschidă mai larg. Plictisiți de cățărări schimbăm bocanci și trecem la cizme străbătând prin apă acel ultim tronson al cheilor. În curând aveam să ne îndreptăm spre satul-cătunul Cheia iar un prim reper l-a constituit intersecția cu traseul triunghi albastru ce străbate Brâna Caprei. Până aici am făcut circa 4 ore.

Dornici de noi provocări ne abatem pe acest traseu însă iluziile ne sunt în curând risipite de o vreme năprasnică. Nu trecu mult și o furtună se iscă din senin așa de amarnică încât norii ieșiți fără veste de după stânci formau suluri. Adevărata pânză de apă se lăsă din cer până în vale. Șiroaie gâlgâitoare se scurgeau de pe toți versanții tăind cărări pe marginea potecii.  Cu toate acestea în liniștea prelungă de dinaintea furtunii am putut totuși surprinde împrejurimile pitorești ale cheilor iar gândurile apropiatei dezlănțuiri a naturii s-au oprit și ele dintr-o dată sorbite de nemărginitul spațiu.

Răvășiți de ploaie care a început să mai scadă din intensitate ne-am îndreptat spre satul Cheia.  Aici am fost călduros primiți de Gabriel şi Cristina Suliman o inimoasă familie din București ce a ales să își desăvârșească o gospodărie aici în decorul de vis al Trascăului. Mulțumindu-le de ospitalitatea oferită am întins cortul în curtea gospodăriei depănând frumoase povești și încununând cu succes o primă zi trăită cu intensitate maximă în decorul fascinant al Apuseniului.

A doua zi dimineața ne-am trezit cu gânduri mari fixând ca și prim reper vizitarea cheilor Geogelului. Dimineața s-a ivit cu un cer mai senin față de ploaia din ziua precedentă și cu certa posibilitate de a admira în toată splendoarea lui peretele stâncos din dreptul cătunului Cheia.

Nu te mai saturi să admiri pitorescul locului și gândul ne zboară la străvechile legiuni romane care poate au trecut și prin aceste locuri. În treacăt observăm răzleț și niște specii de conifere.

Dar aplicând dictonul vechii vorbe românești, vorba lungă sărăcia omului pornim mai departe spre cheile Geogelului traversând mici poieni cu case părăsite specifice zonei de munte a Apuseniului. Călătoria spre chei nu a durat mult,  aproximativ o jumătate de oră. La circa un sfert de oră de satul Cheia am  întâlnit  și marcajul indicator ce ne-a călăuzit pașii spre o mică pădurice până în dreptul primului perete stâncos al cheilor. Schimbăm bocancii cu cizmele și ne avântăm victorioși spre primul defileu stâncos.

Îl traversăm fără emoții și asta pare a fi totul. Dezamăgirea începe să se instaleze pe chipurile noastre însă ne hotărâm să mai înaintăm. Mai mergem circa 200 de metri prin apă urcăm o culme și minunile stâncoase ale acestor chei încep să se dezvăluie în toată splendoarea lor.  Cei doi jandarmi ai zonei ne zâmbesc radios printre pâlcuri de brazi și nu ne fac decât să rămânem muți în admirația semețiilor lor. Așadar natura este capabilă să creeze minuni în stâncă și la înălțimi de până la 1000 de metri.

Binecuvântați de frumusețile oferite ne îndreptăm grăbiți pașii înapoi spre satul Cheia și cotind un pic spre dreapta ne îndreptăm spre sălbaticele chei al Pravului.  Intrarea în Cheile Pravului se face printr-o mică pădurice ce are aspectul unei jungle interesante semn că aceste chei sunt mai puțin umblate de turiști. Cu toate acestea decorul natural este unul tainic și menit a fi ascuns de privirile hrăpărețe ale omului. După circa un sfert de oră reperăm și marcajul indicator și ne avântăm pe cursul sălbatic al apei.

Aceste chei sunt sinuoase și lungi iar timpul nu mai permite să le parcurgem în totalitate. În dreptul unei cascade interesante ne luăm la revedere de la un tărâm cu adevărat magnific ascuns aici în măruntaiele Trascăului.

La returul spre satul Cheia reperăm și pereții ciuruiți de doline din dreptul cheilor care parcă ne urau drum bun spre alte tărâmuri de vis ale Trascăului.

Am ajuns din nou în satul Cheia în jurul amiezii. În pripă am strâns cortul am mulțumit binevoitoarelor gazde de cazarea oferită și degrabă am pornit în explorarea culmilor Trascăului țința zilei reprezentând-o Poiana cu Narcise Tecșești.  Din dreptul satului am urmat traseul marcat cu triunghi albastru ce pentru început începe să urce pieptiș o culme. Urcând aceea culme am simțit parcă că totuși mergem și la munte nu numai prin apă și alte promenade de genul ăsta. În curând poteca capătă caracterul unui drum de care iar peisajul ce ni se deschide în cale ne  stârnește din nou admirația. Crestele dinspre Cheile Râmeţului se înşiră deasupra pădurii zugrăvind decorul ce-şi înalță braţele pe ecranul albastru al cerului.

Îndreptându-ne spre cătunul Boțani și apoi spre satul Dealul Geoagiului pitorescul locului a fost oferit de  casele răzleţe, spre care duce drumul de care, şerpuind pe coasta povârnită. În toate părţile reperăm văiugi puţin adînci, cu verdele adăpostului  ce măresc policromia într-adevăr plină de farmec. Satele sunt răsfirate. Două-trei case la un loc capătă un nume deosebit. Sunt case de bârne, încheiate la colţuri, cu acoperişul înalt de fân, cu stâlpi subţiri în jurul nelipsitei prispe. În jurul lor stau îngrămădite stoguri de fân, de nu ştii, din depărtare, să le deosebeşti de case. Aici vitele şi oamenii trăiesc într-o tovărăşie duioasă. Unii pe alţii se sprijină în traiul comun, încolo; alte griji nu mai există; alte preocupări sunt de prisos. E satul primitiv, încremenit aşa, neschimbat de sute de ani. E satul caracteristic Munţilor Apuseni, cu miezul în fundul văii, mai la drum lesnicios, cu grupuri de căsuţe azvârlite ici şi colo, unde se nimereşte o palmă de loc mai netedă la faţa muntelui, bătută în plin de soare.

În curând ne intersectăm și cu marcajul triunghi roșu ce vine de la Modolești după care urmăm o cale lungă spre Cetea printr-un crâng de pădure traversând pe rând Dealul Piciului, Dealul Rotaru și Dealul Colacului. Totul părea searbăd în jurul nostru până când în dreptul Cheilor Cetii decorul natural devine de-a dreptul impresionant, apoteotic aș putea spune. Era punctul culminant al drumeției iar admiraţia devenea închinare în faţa naturii, de o frumuseţe rar întâlnită. În Cheile Cetii scobiturile în stâncă, cunoscute şi sub denumirea de marmite, reprezintă o atracţie turistică prea puţin cunoscută. În profil longitudinal, căderea de apă are o diferenţă de nivel de 35 de metri pe o lungime de circa 50 de metri şi cuprinde patru cascade cu înălţimi între 3 şi 10 metri. Cea mai mare este abordabilă doar cu tehnică şi echipament de căţărare.  Cheile Cetii, în interiorul cărora sunt cascadele, s-au format prin interceptarea de către valea Cetii a unei formaţiuni calcaroase care a fost fragmentată de eroziune în patru „pietre” denumite popular de către localnici: Sandiţău pe stânga iar pe dreapta sunt grupate ”Piatra Saşa” cu vârful retezat parcă de un uriaş din poveşti, apoi ”Ţicuiata” ce poartă în vârf un ”cucui” mai răsărit şi ”Măriuţa”.

III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE

Patrulaterul Meridionalilor -Împărăția Făgărașului

• Făgăraș prietene drag
• Iți transmit un gând duios
• Doamne cât ești de frumos
• Toamna blândă se așterne
• Peste plaiuri sibiene
• Razele încet coboară
• Crestele iți înconjoară
• Dar tu mândru vei rămâne
• Peste a timpului chemare

Imensa culme a Făgărașului cu o lungime în linie dreptă de cca.70 km și o lățime de cca.40 km, este alcătuită dintr-o mulțime de piscuri și creste aliniate într-un front alpin cuprinzând opt din cele 14 vârfuri ale munților României care depășesc 2500 m.  Aici se înalță semețul Moldoveanu (2544m.), stihiile Negoiului (2535m.), imensitatea vârfului Viștea Mare (2527m.), Lespezi (2522m)., Cornu Călțunului (2510m.), Vânătoarea lui Buteanu (2507m)., Hârtopu (2506m.) și Dara (2500m.), și încă 42 de vârfuri cuprinse între 2400 și 2500m.

Continuând lista extremelor, aici este cea mai densă rețea hidrografică din țară (peste 0.8 km/kmp). Aici, în căldarea glaciară Hărtopul Leaotei se află lacul situat la cea mai mare altitudine din țară: Lacul Mioarelor la 2282m!  Cel mai întins lac glaciar din Făgăraș este Bâlea, cu o suprafață de 4,65 ha. Cel mai adânc lac glaciar cu 15,5m este Lacul Podragu.

Masivul are o climă aspră, cu caracteristici subpolare. Temperatura scade cu creșterea altitudinii. Valoarea medie anuală a crestei atinge -2 grade Celsius. Temperatura variază între +20 și -38 grade Celsius. Sunt rare zilele când deasupra Făgărașului cerul este complet senin. Masivul își formează și nori proprii! Aici sunt înregistrate cele mai mari valori ale precipitației, ajungând la 1400 mm/an. Iarna se produc multe avalanșe, care fac imposibilă inclusiv circulația pe drumul alpin, Transfăgărășan, care din 1974 traversează masivul. Dar tot aici, și numai aici poți avea parte de un spectacol fascinant al vâltorii cețurilor, care amplifică la dimensiuni fantastice abisurile, acordând contururi mirifice crestelor, și printr-o nișă formată în ceață îți arată verdele pajiștilor care se scaldă în lumina de aur a soarelui. De-a lungul anilor cabanele și refugiile apar și dispar, dar toate sunt repere pentru traseele marcate. Legendare sunt însă și vor rămâne pretutindeni în sufletul și inima montaniarzilor făgărășeni cabanele Suru, Bârcaciu, Negoiu, Bâlea, Podragu și  Sâmbăta locul atâtor amintiri frumoase și trăiri intense.

La planificarea unei drumeții în Făgăraș nu poți evita o mare dilemă: să mergi din cabană în cabană, sau să cari totul în spinare. Cabanele sunt la 1500 m, iar rucsacurile sunt grele…deci fiecare trebuie să își  aleagă varianta cea mai potrivită, fiindcă Făgărașul așteaptă orice turist dornic să îi exploreze semețiile , cu amintiri care garantat nu se uită o viață întreagă.  Ca și localizare Munții Făgăraș se află în Carpații Meridionali, spre E-V, având o lungime de 70 km și o lățime de 40 km, întinzându-se pe o suprafață de 2000 kmp, reprezentând astfel cel mai puternic masiv alpin din munții României. La vest se învecinează cu defileul Oltului, la est cu Piatra Craiului, la sud-est cu Munții Iezer-Păpusa, la nord-est cu Masivul Taga și Perșanii sudici, la nord cu șesul Țării Oltului, iar la sud se învecinează cu Culoarul Loviștei. Din punct de vedere al reliefului Munții Făgăraș sunt formați dintr-o mulțime de piscuri și creste aliniate, care coboară către extremități sub 2000 m.,  către defileul Oltului și depresiunea Dâmboviței. Peste 20 de vârfuri cu înălțimi mai mari de 2000 m se află între Suru si Ludișor, dintre care unele depășesc 2500 m: Moldoveanu – cel mai înalt, Negoiu, Vânătoarea lui Buteanu, Lespezi, Dara.
Muchiile dinspre nord sunt scurte, puternic înclinate și se pierd în șesul Țării Oltului, iar muchiile dinspre sud coboară în ulucul depresionar al Loviștei. Relieful glaciar (impresionant, înalt, cu ghețuri, zăpezi și geruri) și relieful fluvio-torențial (monoton, moderat, domol) se găsesc în plan vertical. Relieful glaciar al Munților Făgăraș, datorită înălțimilor mari, are o largă varietate de forme glaciare foarte bine conservate. Văile dintre Suru și Berivoiu sunt lărgite, în formă de U si adâncite de ghețari, de-o parte si de alta a crestei principale. Crestele ascuțite ale Făgarașilor și abrupturile stâncoase sunt rezultatul activității ghețarilor. Într-un contrast izbitor cu relieful glaciar, apare cel fluvio-torential, în care văile se îngustează brusc, versanții sunt tot mai puțin stâncoși, iar custurile dispar, relieful continuându-se cu pajiști largi și păduri.
Pe plan transversal, din vârful muntelui până în șesul Țării Oltului povârnișul coboară cu peste 2000 metro pe mai puțin de 10 km., pe orizontală. De exemplu Colțul Viștei Mari are 2527 m. iar în Vistisoara altitudinea coboară până la 600 m. Prin acest relief Făgărașul este unic și inegalabil în România dezvăluind ferestre de o neasemuită frumusețe, punți de legătură inefabile cu văile ce  pătrund adânc înspre creasta lor: Fereastra Avrigului, Fereastra spre Porumbacu, Fereastra Bâlei și spre Cârțișoara, Portița Arpașului, Fereastra Ucei, Portița Viștei, Fereastra Mică și Mare a Sâmbetei.

Străbătând crestele munților Făgăraș împărtășești sentimentul că  răsfoieşti  parcă pagini  din vâltoarea neamului; că ești în măsură să  cunoști sufletul și energia poporului român. Te recreezi dar și înveți în același timp. Nu e pisc mai răsărit de unde privirea să nu se rotească peste zarea întinsă, de unde răsar amintirile zbuciumului neamului nostru și prin ele speranța biruinței din viitor, cum am biruit și în trecut. Potecile care ne duc prin Făgăraș nu ne urcă numai spre seninul cerului curat, spre îngenunchierea în fața ademenirilor naturii. Prin locul, unde sunt aşezați, adaugă acestei ideale preocupări de satisfacerea frumosului și gândul la noi, la soarta noastră ca popor, aşezat în zeliştea vânturilor. Munţii Făgăraș au fost și vor rămâne ai noştri, toți, în lungul și latul lor, oricare au fost granițele trecătoare trase peste ei de nefericita istorie. În tot cuprinsul lor nu se aude decât vorbă și cântec românesc. Făptura lor, sufletul lor oglindesc viața sufletească a neamului în mijlocul cărora se înalță, drept zid de susţinere al întregului pământ românesc. Stâncile nu par mute în frumusețea lor sălbatică; şuierul crestelor cântă doina, aleanul sufletului românesc; şopotul izvorului răcoritor îi ţine isonul.

• Din vârfuri unde-s regine furtuna şi cremenea
• Din codrii cu feciorelnice poieni
• V-aţi înălţat năpraznic şi aspri, asemenea
• Uraganului, carpatini făgărăşeni.
• Adânc în morminte străbunii se zbat şi ne cheamă,
• N-au linişte morţii acestui popor.
• Chemarea dreptăţii răsună din tulnic de-aramă
• Şi-o poartă şi muntii cu freamătul lor. (Fragment din imnul Carpatinilor Făgărășeni)
  

Pășind pe potecile Făgărașului merită să ne amintim și să aducem un pios omagiu Grupului Carpatin Făgărașan  care a opus o  memorabila rezistență în anii comunismului, o rezistență dârză ancorată în tradițiile spirituale ale neamului românesc, poate o ultimă lecție de extraordinar curaj încununat cu sacrificiul suprem predat nouă românilor în plin regim totalitar.  Ca urmare a arestărilor masive din 1947, care au afectat în mod special sute de studenți, militari și țărani din regiunea Făgăraș, toți cei care au scăpat cu viață au format Grupul Carpatin Făgărășan. Longevitatea grupului de circa  9 ani s-a explicat prin organizarea sa de tip militar și prin tactica utilizată. Nu exista o centralizare geografică sau un cartier general, zona de intervenție fiind foarte largă, mobilitatea fiind sporită iar totul era făcut în așa fel încât să surprindă inamicul și să facă cercetările cât mai dificile. Folosind tactici de gherilă și despărțindu-se în mod regulat în grupuri mici, pentru a-și crește șansele de supraviețuire, Grupul Carpatin de Rezistență Națională Armată era cunoscut în special datorită supraviețuirii șefului său, Ion Gavrilă Ogoranu. Dintre cei douăzeci de tineri care vor alege să își sacrifice tinerețea și viața socială pentru a lupta pentru libertate, doar doi vor supraviețui în fața Securității. Majoritatea vor fi împușcați în timpul ciocnirilor cu Securitatea, sau vor fi trădați de apropiați ori de agenți infiltrați. „Pe potecile munților, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria și conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și crezul nostru am purtat ca o povară scumpă visuri, doruri și gânduri izvorâte și călite în dragostea pentru neamul nostru, pentru vremurile ce vor să vie.” (Testamentul Grupului Carpatin Făgărășan întocmit pe muntele Buzdugan, în Săptămâna Mare a anului 1954).  „Dacă azi ar fi iar începutul luptei, am proceda la fel. Nu ne-am făcut nici o iluzie în intervenţie străină şi de aceea moralul îl avem acum ca şi la început. Orice soartă ne va da Dumnezeu, suntem siguri că din jertfa şi truda noastră va ieşi un viitor mai bun al acestui neam. Am simţit puterea lui Dumnezeu de atâtea ori, în ocazii unde slabele noastre puteri pământeşti ne-ar fi dus la moarte sigură. Cîteva gânduri pentru cei ce vor supravieţui. Nu uitaţi că rădăcinile neamului şi speranţa lui e tineretul din şcoli, din fabrici şi din sate. Sunt atâtea suflete mari între aceşti tineri. Nu vă închinaţi materiei. Nu se poate sluji la doi domni. Nu vă încurcaţi, camarazi, sufletul în mărăcinii avuţiei. Îl veţi pierde.  Ce nu zideşte sufleteşte, nu e artă. De-am fi avut în țară o altă artă şi cultură, nu putregai, astăzi ar fi munţii plini de tineret. Dragi camarazi care veţi supravieţui, am fi dorit atît de mulţ să lucrăm împreună pentru acest neam. Dar căutaţi-ne în cîntecele şi sufletul vostru. Vom fi cu voi. Trăiască neamul românesc veşnic biruitor”  (Extras din testamentul lui Ion Gavrilă Ogoranul – liderul rezistenței armate din munții Făgărașului). Poate că ar trebui să reflectăm la aceste cuvinte și sfaturi ce au fost și rămân încă de actualitate. Eroismul lor poate fi un mesaj pentru noi generațiile viitoare, sunt mărturii vii a unei rezistențe născute cu mult înainte de Revoluția maghiară sau Primăvara de la Praga dar peste care am lăsat cu nepăsare să se aștearnă praful gros al uitării.

Vremea luptelor amare a trecut iar astăzi ca și ieri Făgărașul a rămas același.  Cu vârfurile ascuțite scărmănând cânepa norilor cenușii, crestele Făgărașului se semețesc spre ceruri cu mândria celor mai înalte culmi ale Carpaților noștri. Făgărașul are un magnetism anume,  nu există împătimit al muntelui care să nu-și fi dorit să-i străbată potecile și să-i calce pășunile înalte, de dincolo de nori. Și chiar dacă ai merge pe drumul muncit al Transfăgărășanului, pe serpentinele lui întortochiate, și tot ai rămâne impresionat de măreția și grandoarea sa.

Însă dacă îl străbați cu pasul, cunoașterea e alta. Îți vei aminti de fiecare urcuș, de fiecare șa mai domoală sau mai abruptă, de fiecare colț de stâncă de care te-ai agățat anevoios, de pădurile de fagi, molizi sau brazi albi pe care le-ai străbătut, de lacurile în care se oglindesc vârfurile golașe, de izvoarele de la care ai luat apă ori de pârâurile săltărețe peste care ai sărit cu agilitatea caprelor negre. Căci Făgărașul înseamnă aventură. O aventură carpatică pe care cu greu o poți uita. Venind aici deschizi o poartă. Și e mai ademenitoare ca poarta ce se deschidea spre tărâmul tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte. Fiindcă atât de fascinat e totul, încât parcă n-ai mai vrea să cobori jos, printre oameni. Pe partea sudică a crestei rămâi uimit de imensitatea ținutului muntos: numai munți cât vezi cu ochii. Din punct de vedere longitudinal Masivul Făgaraș se vede ca un zid imens de piatră care coboară către extremități, sub 2000 m altitudine. Aici întâlnim vârfuri cu altitudini peste 2400 – 2500 m.
Sectorul central al Făgarașilor se împarte în sectorul glaciar de est (între Fereastra Mare a Sâmbetei și Muntele Buzduganu) și sectorul glaciar de vest (între Șaua Scării și  Tarnița Apei Cumpănite). Aici doar Dara ajunge la 2500 m, iar peste 2400 m vârfurile: Ciortea si Boiu (către vest), Urlea, Iezerul, Fundul Bandei și Mușetescu (către est). Suprafața totală acoperită de munții Făgăraș este peste 2.400 km², fiind, spre comparație, de circa 7,5 ori mai mare decât a munților Bucegi. Pe cuprinsul întinderii masivului Făgăraș se găsesc 8 vârfuri de peste 2.500 de metri: Moldoveanu cu 2.544 m, Negoiu cu 2.535 m, Viștea Mare cu 2.527 m, Călțun-Lespezi cu 2.522 m, Vânătoarea lui Buteanu cu 2.507 m, Cornul Călțunului 2.510 m, Hârtopu cu 2.506 m,  Dara  cu 2.501 m. Există, de asemenea, 42 de vârfuri având peste 2.400 m și mai mult de 150 de vârfuri de peste 2.300 m. Aceste vârfuri sunt separate între ele prin șei adânci, unele coborând până sub 2000 m altitudine (Curmătura Zârnei: 1.932 m). Această densitate de culmi, abrupturi, vârfuri și înălțimi, i-au atras masivului și denumirea de Alpii Transilvaniei, expresie atribuită savantului francez Emmanuel de Martonne. Din creasta masivului se desprind către nord și sud, ca niște puternice contraforturi de piatră, un mare număr de spinări prelungi (picioare de munte) dispuse aproape perpendicular pe creastă. Ele au lungimi și mai ales înfățișări diferite, după cum sunt orientate spre nord sau spre sud. Ramificațiile nordice sunt în mare parte abrupte și stâncoase în apropierea crestei, domolindu-se numai sub mantia pădurilor de conifere, care apar imediat ce înălțimea scade sub 1.700 m. O altă caracteristică a acestor ramificații constă în aspectul lor de muchie foarte îngustă și pe alocuri zimțată (de exemplu Muchia Albota). În contrast izbitor cu ramificațiile nordice, spinările ce se desfac din creastă spre sud (Muntenia) sunt mai lungi și mai domoale, în parte acoperite de pășuni întinse. Creasta principală și ramificațiile nordice ale Munților Făgăraș sunt supuse acțiunii curenților, precum și dezagregărilor produse de îngheț și dezgheț, formează în unele locuri custuri foarte înguste, șei crenelate, cum sunt: Portița Arpașului cu Fereastra Zmeilor, șeile dintre văile Șerbotei (nord), izvoarele Scara și Negoiu (sud). O altă caracteristică a acestor munți o constituie numeroasele circuri glaciare, precum și lacurile alpine situate la mari altitudini. Unele din aceste lacuri sunt alimentate de izvoare subterane. Văile care coboară către nord (Transilvania), urmează în marea lor majoritate o direcție aproape perpendiculară față de linia crestei, iar apele lor sunt silite – din cauza pantei foarte înclinate – să coboare în salturi, formând numeroase cascade. Printre văile cele mai pitorești se numără: văile Moașei, Șerbotei, Bâlei, Brezcioarei, Ucei Mari și Ucișoarei, Sâmbetei. Rezervațiile naturale din masivul Făgăraș sunt puține față de bogăția de plante endemice și de arii peisagistice splendide. Printre acestea enumerăm:

• Golul alpin și lacul Bâlea. Având o suprafață de 120,45 ha, rezervația cuprinde un teritoriu străjuit la sud de vârfurile Vânătoarea lui Buteanu (2.508 m), Capra (2.450 m) și Paltinu (2.480 m), pe flancul vestic de Muchia Buteanu, iar pe cel estic de Muchia Bâlea. Rezervația include în circul glaciar Bâlea, lacul glaciar cu același nume, cel mai mare lac glaciar al Munților Făgăraș.

• Rezervația Arpășel. Având o suprafață de 736 ha, rezervația Arpășel este situată pe versantul nordic al Munților Făgăraș, cuprinzând etajul alpin, subalpin și montan superior, de la 2.500 m la 1.000 m altitudine.
• Calcarele de la Turnu Roșu. Aflată în apropierea localității Turnu Roșu, cuprinde o fâșie de calcare suprapuse pe șisturi cristaline. În aceste calcare sunt incluse bogate depozite de fosile, interesante din punct de vedere științific.

Din punct de vedere geologic Munții Făgăraș sunt constituiți în totalitatea lor din roci metamorfice, denumite șișturi cristaline. Distribuția generală a diferitelor varietăți de roci este în fâșii orientate de la est la vest.Cea mai sudică este formată din gnaisuri: roci de culoare deschisă, dure, în care benzi albe de cuarț  și feldspat alternează cu benzi întunecate de mică neagră. Aceste gnaisuri se pot urmări din Valea Oltului, la Robești, prin localitatea Cumpăna pe Argeș (de unde își trag și numele de „gnaisuri de Cumpăna”), ajungând apoi să taie Creasta Muntelui Oticu (care unește Vârful Brătilei cu Muntele Iezer), în locul numit Colții Cremenii. Mai departe, spre est, ele urmează versantul sudic al Dâmboviței, apoi o traversează și, prin Muntele Lerescu, ajung în Valea Bârsei la Rudărița, de unde se îndreaptă spre nord-est, către localitatea Holbav. La nord de această fâșie a gnaisurilor de Cumpăna-Holbav urmează o a doua, formată din roci puternic șistoase și lucioase, ce se găsesc alături de cuarț: sunt micașisturile, în constituția cărora intră uneori și nodule roșcate-închis de granați. Alternând cu aceste micașisturi, care ocupă toată creasta principală, apar, în special, în partea de vest a Munții Făgăraș, amfibolite (roci de culoare închisă datorită predominanței unui mineral negru-verzui din grupa amfibolilor și calcare cristaline albe (de exemplu: marmurele din Fereastra Zmeilor, din Valea Moașa Sebeșului, Piatra Albă, Muntele Albota, Valea Brezcioarei. Ultima zonă, cea mai dinspre nord, formează o parte din versantul nordic al masivului muntos. Sunt roci mai slab metamorfozate decât cele amintite și anume șisturi argintii sau verzui, cu luciu mai puțin pronunțat. Intercalațiile de calcare sunt în această zonă mai rare. Toate rocile enumerate, care formează Munții Făgăraș, nu apar la lumină decât în anumite puncte, acolo unde ele nu sunt ascunse de solul vegetal. Blocul cristalin al Munțiilor Făgăraș a început să se ridice față de relieful înconjurător la începutul erei terțiare. Ca și întregul lanț al Carpaților Meridionali, ridicarea a avut loc în trei etape succesive (în Eocen, în Miocen și în Pliocen). În fiecare din aceste etape s-au creat platforme de eroziune, ce se mai recunosc astăzi pe creste sub forma unor suprafețe aproape plane, fracționate de văi (de exemplu: creasta principală în Vârful Brătilei și în Vârful Comisul).

Lunga epopee a traversării crestei Făgăraşului nu poate începe decât de aici din şesurile Ţării Oltului, ţinut de o mare frumuseţe,  bogăţie istorică şi culturală cu salba sa de sate şi oraşe care mai de care felurite prin tradiţii şi obiceiuri, cele mai importante fiind Turnu Roşu, Racoviţa,  Sebeşul de Sus ,  Sebeşul de Jos, Avrig, Scoreiu, Porumbacu de Jos, Porumbacu de Sus, Săcădate, Cârţa, Cârţişoara, Arpaşul de Sus, Arpaşul de Jos, Victoria, Ucea, Sâmbăta de Sus, Sâmbăta de Jos, Viştea de jos, Viştişoara, Lisa, Făgăraş, Berivoi, Ileni, Breaza, Şercaia şi Şercăiţa. Ţara Făgăraşului sau Ţara Oltului, o depresiune întinsă pe direcţia est-vest pe cursul mijlociu al râului Olt sub forma unei fâşii de 83 km lungime şi lăţimi de 12-19 km, îşi întâmpină vizitatorii cu nenumărate locuri demne de popasuri îndelungate. Din sud, de la crestele celor mai înalţi munţi din ţară, şi până în nord, relieful variat, cu păduri de foioase şi pajişti pline de verdeaţă scăldate de numeroase ape, a oferit dintotdeauna cadrul natural propice pentru condiţii bune de viaţă.

Deloc de mirare aşadar că zona a fost locuită din vremuri preistorice, după cum o dovedesc descoperirile arheologice, care confirmă continuitatea vieţii pe aceste meleaguri şi sub ocupaţia romană şi în perioada marilor migraţii. Totuşi, Ţara Făgăraşului este atestată documentar abia în prima jumătate a secolului al XIII-lea, mai precis în 1223, printr-un act al cancelariei regale maghiare a lui Andrei II referitor la dotarea mănăstirii cisterciene Cârţa cu un domeniu în perioada 1205-1206. Din acelaşi înscris aflăm de instaurarea de taxe vamale pentru cavalerii teutoni ce treceau munţii, precum şi că populaţia românească era organizată într-un voievodat numit Terra Blacorum (Ţara Românilor). În fine, o legendă a cărei realitate istorică se plasează undeva în jurul anului 1290 povesteşte despre voievodul făgărăşean Negru Vodă sau Radu Negru care a descălecat la Câmpulung, Râmnicu Vâlcea, Târgovişte sau Curtea de Argeş. Legenda despre Negru-Vodă, „întemeietor” al Țării Românești, este similară cu cea a voievodului Dragoș, „descălecătorul” Moldovei. Potrivit tradiției populare, păstrată în Muscel, trăia pe vremea tătarilor, peste munți, în Țara Făgărașului, un român viteaz, frumos și înțelept. El a strâns în jurul lui mai mulți voinici, cărora le-a vorbit despre suferințele îndurate de pe urma tătarilor de frații lor de dincolo de munți. După ce au chibzuit îndelung, ei au hotărât într-un glas să vină în sprijinul acestora; au trecut munții și au ajuns la Câmpulung. Era într-o zi de sărbătoare. Lume multă era adunată aici. Sosirea lor a produs o mare bucurie și ei nu s-au mai îndurat să-și părăsească frații. S-au așezat la Câmpulung și s-au pregătit de luptă cu tătarii. Cu prilejul târgului de Sfânt Ilie, în timp ce, încărcați de prăzi, tătarii se veseleau, au fost atacați de Negru-Vodă; mulți tătari au fost uciși, iar cei rămași în viață, alungați din țară. „Pe urmă, Negru-Vodă a început să așeze lucrurile în țară; a făcut cetăți, mănăstiri, sate și orașe pe la toate poalele munților și pe văile râurilor”.  Poate că legenda se împleteşte cu adevărul însă cu certitudine în  secolele XIV-XV multe sate făgărăşene româneşti sunt menţionate pentru întâia oară în actele unor domnitori munteni precum Mircea cel Bătrân, fapt ce demonstrează autonomia lor pronunţată. Din veacul al XVI-lea ţinutul va trece însă în posesia voievozilor şi principilor Transilvaniei şi va deveni cel mai mare domeniu feudal al acestora, fortificat prin zidurile masive de apărare ale cetăţii de la Făgăraş.  La sfârşitul veacului al XVI-lea Mihai Viteazul, conştient de poziţia strategică a domeniului, îl va folosi ca reşedinţă temporară şi loc de refugiu. Odată cu intrarea Transilvaniei sub dominaţia Habsburgilor, situaţia populaţiei româneşti ortodoxe din zonă s-a înrăutăţit. Graţie  domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu care  a cumpărat sau moştenit în zonă mai multe sate şi a sprijinit activ ortodoxia românească împotriva calvinismului şi mai ales a catolicismului agresiv practicat de autorităţile imperiale austriece s-au putut  ridica patru biserici emblematice pentru  ţinutul Făgăraşului, la Sâmbăta de Sus, Făgăraş, Poiana Mărului şi Ocna Sibiului. De altfel, în toată perioada secolelor XVII-XVIII între românii din Ţara Făgăraşului şi cei de peste munţi s-au păstrat legături strânse, încurajate şi de proprietăţile deţinute în Transilvania de mulţi boieri munteni. În jurul anului 1750, nu mai puţin de 37 de mănăstiri şi schituri ortodoxe existau în Ţara Făgăraşului şi toate au fost distruse din ordinul împăraţilor habsburgi începând din 1761-1762, odată cu acţiunile întreprinse de Adolf Nikolaus von Buccow, comandant militar şi guvernator al Transilvaniei. O perioadă grea faţă de care însă spiritul dârz şi luptător al carpatinului făgăraşan nu a cedat păstrând în adîncul sufletului credinţa şi spiritualitatea ortodoxă dobândită din moşi strămoşi. Adolf Nikolaus von Buccow este un nume de tristă amintire, un personaj sinistru care a lovit în tradiţiile spirituale româneşti.  De atâta jale şi prăpăd cât a făcut în nordul Moldovei lacrimile locuitorilor de acolo nu s-au stins iar această regiune ruptă mişeleşte de către austrieci din trupul Moldovei istorică a fost aureolată cu tristul său renume de Bucovina.

• Cine a făcut hora în deal?
• Slugile lui Brukenthal.
• Cine a făcut hora în vale?
• Slugile măriei sale.
• Noi, țăranii de la munte
• N-avem nici găini prin curte.
• Noi țăranii de la sate
• Ziua, noaptea noi muncim
• Numai birtul să plătim.
• Vai de noi ce am ajuns
• N-avem nici mălai de-ajuns
• De-om mânca frunză de fag
• Nu mai vrem să fim iobagi!
• A sosit ziua măi frate,
• Să ne facem noi dreptate!
• Decât slugă la ciocoi,
• Mai bine ciobani la oi.
• Decât slugă la pământ
• Mai bine toți în mormânt!

Cred că Samuel von Brukenthal se întoarce în mormânt auzind această poezie care încă se mai rosteşte pe plaiurile localităţilor din Sebeş-Olt, dar atât Samuel cât și poezia fac parte din istoria acestor locuri. Sebeșul de Jos și Sebeșul de Sus sunt două sate aflate la poalele munților Făgăraş în zona de confluenţă a depresiunii Sibiului cu depresiunea Făgăraşului. Marea aventură spre creasta Făgăraşului poate  începe şi  de aici din locul în care Oltul neclintit în hotărârea sa de milenii încoace îşi întoarnă calea cu 90 de grade avântându-se năvalnic spre plaiurile Olteniei.

Sebeșul de Sus este satul cu mai mulți locuitori decât Sebeșul de Jos, 738 persoane arată un recensământ mai vechi. Satul aparține de comuna Racovița care nu se află departe de Avrig. Istoria satului începe în secolul XVI, iar biserica istorică Sfinții Apostoli Petru și Pavel construită în stil bizantin în 1760 este bijuteria satului și în prezent.

Satul este mai lung decât lat cam așa sunt satele de munte construite în văi. În trecut drumul era pietruit iar în  prezent este  asfaltat. La ieșirea din sat direcția spre munte se observă după  pensiunile turistice dar și traversând o  mulțime de cabane private. După părăsirea zonei de pensiuni și cabane,  traseul te îndrumă înspre Valea Moașei Sebeșului (există și Valea Moașei Avrigului, valea vecină în direcția Bâlea) iar peisajul  devine tot mai sălbatic și frumos. Din când în când se observă marcajul bulină roșie care ne duce până la cabana Suru situată la o altitudine de 1450 m dar nu înainte de a vizita Cascada Moașei superbă din două părți adică sunt două cascade una lângă alta estimând o înălțime de cca 16-18m.

În afară de calea de acces din vale spre Cabana Suru (bulină roșie) mai există poteca marcată cu triunghi roșu.  După ieșirea din satul Sebeșul de Sus imediat la stânga se urmează indicatorul iar după un urcuș susținut suntem pe Muchia Moașei (din stânga văii) iar de acolo până la Cabana Suru nu te mai desparte decât o potecă ce trebuie parcursă temeinic circa 3-4  ore.

Urmând poteca tot pe culmea Moașei încet, încet ne afundăm în  umbra pădurii, cu arbori voinici care nu  mor decât de bătrâneţe ori în luptă cu furtunile. Securea încă nu-i doboară,  apărându-i drumurile rele. În schimb, la tot pasul simți cum parcă îți  apare ritmică legătura dintre viaţă și moarte. Trunchiul putrezit, de se înfundă bățul în el, e îmbrăcat cu mușchi ori cu delicatele frunze ca de trifoi ale măcrişului-iepurelui. Nu rar un tânăr brăduţ a prins rădăcini în ciotul putrezit al unui molift, în rest întunericul tainic al  pădurii te învăluie.

Într-un mic popas parcă am vrut să adresăm o rugă acestui panteon desăvârșit al naturii. Simți cum aici destinul omului e parcă o fărâmă mică de nisip pierdută în oceanul milenar al creației.

Urcând temeinic pe potecă  după o trudă prelungită simți cum la un moment dat  pădurile se trag la o parte din drum iar silueta cabanei Suru parcă înveselește locul uitând pe moment de  piedica asprimii urcușului. Cabanierul ne întâmpină primitor şi bucuros că vede o față străină.  Alăturea de caşul frământat de dimineaţă, poposim parcă  la masa împărătească din dreptul cabanei.

Lângă ruinele vechii cabane Suru locul atâtor amintiri plăcute pentru drumeții Făgărașului am întins cortul nemaisăturându-ne parcă de farmecul măreţ al naturii impunătoare. Într-adevăr peisajul din jurul cabanei este superb și parcă îți împărtășește sentimentul că trăiești o  dragoste la prima vedere.

Dimineața a venit cu o zi senină dezvăluind cu ea înăltimea Surului, ivită după vârfurile brazilor din poiana cabanei. Urcușul urmează prin pădure  pe poteca cu stânci multe și apoi pe plaiul însorit. Soarele începea aproape sa dogorească încă de dimineață în acel început de iulie. În curând se face pătrunderea în golul alpin iar peisajul din jur devine copleșitor.

De aici și  până la  monumentul ridicat în memoria salvamontistului în misiune, doborât prin aceste locuri de o avalanșă năprasnică nu te mai desparte decât un urcuș pe serpentine de circa un sfert de oră. Aici te afli la o răscruce de poteci însă sentimentul poate cu siguranță este mai profund. Peretele modelat în stâncă din dreptul vârfului Suru îți dă impresia zugrăvirii unei fresce desăvârșite a naturii. Sub el asemenea venelor unui bătrân gârbovit curg izvoare de apă,  e apa mînioasă, cu vîjîit de valuri învolburate. Aici simți cum te cuprind treptat fiorii unei bucurii lăuntrice iar privirea simți parcă cum alunecă ca o nălucă spre catapeteasma acestui templu parcă decorat cu tot ceea ce natura a putut clădi prin volbura nesfârșită a timpului. Faptul de a fi aici nu poate fi interpretat decât ca un prilej de a adresa o rugăciune tainică, de a mulțumii divinității care prin forța sa demiurgică e capabilă de a sădi viață chiar și într-o lume ce aparent pare amorfă.

Monumentul salvamontistului (1710m) se află pe Fruntea Moaşei la mai putin de 1 oră de urcat de la Cabana Suru spre Vârful Suru. Aici Robert Ungureanu Baltres, salvamontist sibian, are un mic monument din piatră. El avea 33 de ani, era căsătorit şi tată, când a murit la datorie, pe 13 martie 1980, în­tr-o mică avalanşă declanşată de zecile de oameni care cărau trupul altui alpinist decedat – Gigi Pascu, din Zărneşti, a cărui cruce se află tot lângă monument, ucis la rândul lui de o avalanşă mare, împreună cu un coechipier, sub Vârful Moaşa, cu două zile înainte. Muntele te primește la sânul său te dezmiardă cu peisaje dar în același timp e și nemilos, necruțător. Asprimea și duritatea crestelor Făgărașului au curmat și  multe vieți, destine rupte și risipite prin vâltoarea cețurilor ce îi învăluie crestele.  De aici din dreptul Monumentului salvamontistului și până la Șaua Surului punct de intersecție cu creasta principală a masivului poteca urcă sistematic culmea din dreptul Căldării Găvanelor. După o accesiune destul de solicitantă și sâcâitoare am ajuns în sfârșit la Șaua Suru dornici în sfârșit să defilăm parcă din nou pe cea mai semeață creastă a Carpaților Românești.

De aici începe sublimul și simți cum parcă toate se adună astfel pentru ca urcuşul Făgărașului să reprezinte scara raiului, timp preţuit pentru trup, pentru minte, dar mai ales pentru suflet. Drept în față ca și prim obiectiv ne-a întâmpinat vârful Suru cu forma sa rotunjită.  Poteca de creastă îl ocolește însă într-un aer blând și descoperit  de eternele valuri de ceață ce îl înconjoară ne-a adresat parcă un cald salut nouă drumeților făgărășeni.

Aici suntem la limita județelor Sibiu cu Vâlcea.  Ne stau în față  privelisti către înălțimile Budislavului următoarea țintă a drumeției. Poteca își urmează pe curbă de nivel cursul până în curmătura Roșiilor sau Șaua Budislavu. Parelel cu noi se creionează izvoarele repezi ale văii Surului și Căldarea Surului. Lăsându-ți privirea să alunece până în adâncile depărtări, observi cum pârâul parcă se pierde în hăul verde al pădurilor din vale până spre Greblești și Câinenii Mici definind valea Boia ținutul de graniță al Loviștei. Peste tot reperezi izvoare și simți cum parcă aici muntele are viață cum pulsează sub masca de granit dur al stâncilor ce te înconjoară de jur împrejur.

Părăsind șaua Budislavu urcușul devine mai abrupt. Pe serpentine și printre grohotiș urcăm până aproape de baza Vârfului Budislavu cu cei 2343 de metri ai săi. Peisajul modelat în stâncă devine mai abrupt mai spectaculos constituind parcă un prolog o introducere în universul crestelor Făgărașului ce se definesc prin șei, culmi și vârfuri ce depășesc razant altitudinea de  2000 de metri.

Dinspre culmea Budislavului sclipește parcă tainic ascuns între stânci Lacul Budislavu amplasat aici parcă strategic la granița dintre depresiunea Făgărașului și ținutul Loviștei.

De aici și până la Porțita Avrigului nu te mai desparte decât un traseu de creastă de aproximativ 30 de minute.  Ca un tablou feeric privind de pe culme se dezvăluie ținutul Avrigului pierdut în zarea largă a ținutului Țării Oltului. Printre brazi se definește o poiană din care poate fi reperată și Cabana Bârcaciu.

Înspre Portița Avrigului privirea îți este din nou desfătată  într-un  mod sublim. Privind în jos faci cunoștință cu Lacul Avrig  primul ochi de diamant al Făgărașului. Cum poate fi definit mai bine aici Lacul Avrig decât  ca un ciob de oglindă aproape unghiular. Farmecul lui stă în grandioasa panoramă ce-l înconjoară, un amfiteatru măreţ, lângă care alte blocuri de stâncă ce îl mărginesc măresc impresionanta panoramă glaciară. În depărtare creasta Făgărașului își definește profilele sale zimțate înspre vârfurile Gârbova și Scara prefigurând parcă apropierea din ce în ce mai mult de semeția Negoiului.

Am coborât spre valea Avrigului și Cabana Bârcaciu dominat de un simțământ profund al unei despărțiri de un ținut în care parcă dragostea de frumos te îndeamnă să ții pasul pe loc. Pe moment nu poți decât să reflectezi că masivul impozant  ascunde în cuprinsul lui atâtea taine, asprime şi mîngîiere, frumuseţi şi clocotiş, ca şi în sufletul omului.

Străbătând această porțiune a crestei Făgărașului concluzia nu poate fi decât una singură, pe deplin argumentată raportat la sentimentele împărtășite și obiectivele vizitate. Creasta Surului reprezintă poarta de acces în masivul Făgăraș, creastă compactă învăluită de vântul îmbrobodit în miros de brad, de oglinda lacurilor, simfonia cascadelor și grandoarea coloșilor de piatră, unde albeața norilor trecând peste ascuțitele creste transformă aventura într-o adevărată sagă unde tinerețea pare fără bătrânețe. Însă creasta Făgărașului prin natura sa pare o poveste parcă fără de sfârșit iar un nou episod merită împărtășit fiind parcă dominat din nou de tainica chemare a muntelui. Firul poveștii se derulează din nou de la poale,  din ținutul istoric al Avrigului.

• „ La noi aici pe la Avrig e cald, la noi e primăvară
• Au înflorit măceșii sus pe coaste.
• E-atâta farmec și-i atâta floare
• Și atâta cânt în preajma casei noastre.
• Nu mi te-apucă așa vreun dor de casă?
• De Oltul nost, de mica ta moșie?
• Cum te-așteptau să vii și tu odată,
• Va fi destul atâta pribegie.”

Vasile Stoica (diplomat, publicist, analist politic și asistent apropiat al lui Tomáš Masaryk și Ionel I.C. Brătianu).

Situat spre extremitatea vestică a Țării Oltului – Țara Făgărașului, la poalele Munților Făgăraș, sub Muntele Suru, Avrigul este o localitate românească cu adânci rădăcini în timp. Prima atestare documentară a localității este relativ târzie – 1364, septembrie – dar la acea dată exista deja aici o comunitate bine structurată de oameni liberi. Locuirea în acest areal, privită în lumina descoperirilor arheologice, este atestată încă din epoca pietrei cioplite (cultura oldowiană), apoi a pietrei șlefuite cu continuitate prin toate epocile istoriei. Chiar dacă unele scrieri săsești dau Avrigul ca fiind localitate fondată de sași cercetările dovedesc existența cu mult înainte de așezarea sașilor în Transilvania a unei comunități bine conturate aici, a unei obști cu vechi sate, organizate după vechiul drept cutumiar, asemeni tuturor obștilor sătești românești din Țara Oltului-Țara Făgărașului. Prima atestare documentară pomenește localitatea cu numele de Afrikka, nume pe care îl păstrează până la jumătatea secolului următor când apare sub numele săsesc de Frek sau Frich iar în ungurește Ebreg sau Ebrek. Privilegiile acordate sașilor prin diploma andreiană au folosit, în mare măsură și românilor, cel puțin la Avrig și acestea au împiedicat constituirea aici a unui mare domeniu nobiliar și implicit a exploatării prin iobăgie a locuitorilor. Au rămas liberi avrigenii având doar obligațiile fiscale administrative față de Scaunul săsesc din Sibiu sub a cărui jurisdicție intră din 1383. Lipsa exploatării nobiliare a dat un mai mare impuls dezvoltării localității astfel că Avrigul ajunge cea mai răsărită localitate între Făgăraș și Sibiu. Avrigul apare prima dată pe o hartă a Transilvaniei în 1534, pe harta tipărită de Johannes Honterus. Documentele vremii amintesc trecerea oștilor lui Mihai Viteazul în drumul spre Alba Iulia venind dinspre Făgăraș au străbătut Avrigul. O mare importanță în istoria locală o are proprietatea asupra Muntelui Suru și tenacitatea cu care avrigenii au luptat pentru păstrarea acestei proprietăți atât cu localitatea vecină cât chiar și cu Arhiepiscopia de la Alba Iulia. Însuși regele Vladislav al II lea semnează o rezoluție în 1501 în favoarea avrigenilor reconfirmându-le dreptul asupra muntelui Suru printr-un document emis de cancelaria sa, document prin care refuză cererea Episcopiei de la Alba pentru că „ar nemulțumi populația avrigeană care îl folosește din vremuri imemoriale”. Disputa pentru munte a durat secole, dar întotdeauna câștig de cauză au avut avrigenii care-și susțineau dreptul de proprietate prin înscrisuri vechi de la primii voievozi. În 1751 a avut loc la Avrig o adevărată revoltă pe același subiect și oricâte presiuni s-au făcut asupra sătenilor verdictul final a fost în favoarea comunității avrigene. Una din ocupațiile vechi ale avrigenilor, în afara agriculturii și creșterii animalelor a fost cărăușia prin care ajungeau în depărtate locuri din Europa. Lipsa iobăgiei la Avrig a permis o astfel de ocupație, dar a dat și impuls dezvoltării satului. Un alt moment important al istoriei locale a fost rezistența avrigenilor la presiunile făcute pentru unirea bisericilor ortodoxe cu cea catolică. Avrigenii nu au acceptat „uniația”, ba chiar l-au alungat din sat pe protopopul care semnase în numele lor. Prosperitatea comunității s-a reflectat și în biserica ridicată în cel mai înalt punct al satului, pe locul uneia mai vechi, din lemn probabil, biserică a cărei construcție a început prin anii 1565-1566, dar a fost tencuită abia prin anii 1700 – 1705 și care a fost pictată în frescă, atât în interior cât și în exterior, de meșterii Ionașcu și Pană în 1762 și Nicolae Stan 1772. Iconostasul sculptat în lemn și aurit, cu valoroase icoane pictate pe lemn, parte din ele de aceiași meșteri care au pictat biserica, a fost cumpărat de comunitate – fiind lucrat pentru o altă biserică – și adaptat. Bogăția iconostasului pictura bisericii atât la interior cât și la exterior arată efortul comunității pentru asemenea valori în vremuri în care bisericile din piatră erau prohibite pentru românii ortodocși. Avrigul, ca sat ortodox cu oameni liberi, a fost și loc de refugiu și adăpost pentru cei alungați sau plecați de bună voie din alte sate fiindcă nu au acceptat trecerea la Biserica unită, avrigenii le-au oferit loc de casă și terenuri în câmpuri din proprietatea comunei. Unul din toponimele străzilor „Veștemeni” arată originea celor care s-au așezat în locul spre care ducea strada. În 1773 generalul Bukow, cel care răsese de pe fața pământului biserici și mânăstiri, își construiește la Avrig un conac pe care-l va dărui în 1776 baronului von Brukenthal. Construit în stilul barocului târziu, conacul, devenit apoi reședință de vară, a avut amenajat un parc în terase cu grădini după modelul celor vieneze, dar și pivnițe sigure cu funcție de închisoare pentru țăranii din zonă refractari „poruncilor domnești”. După moartea lui Samuel von Brukenthal comunitatea din Avrig cumpără o parte din terenul aferent reședinței – Țelinile Morii. În 1779 se naște la Avrig, într-o familie de țărani înstăriți, liberi, Gheorghe Lazăr, cel care, școlit cu sprijinul familiei și cu bursă din fondul sidoxial al Bisericii Ortodoxe, va deveni întemeietorul învățământului superior în limba română.
Revoluția industrială aduce schimbări și la Avrig și în secolul al XIX – lea apare aici o glăjărie care se dezvoltă în ritm rapid, iar pe râul Avrig morile, pivele, vâltorile se înmulțesc. O făbricuță de hârtie, una de ulei, alte ateliere de producție, s-au înmulțit prăvăliile, atelierele meșteșugarilor: tâmplari, cizmari, croitori, etc. Primul război mondial găsește aici un sat în care apăruse, la instituțiile importante și câteva case, curentul electric, care avea deja două gări, o școală mare, o școală de agricultură amenajată și susținută de comunitatea locală și una din primele grădinițe din spațiul românesc amenajată într-un spațiu din școală. Perioada interbelică aduce în spațiul economic uzinele Mârșa, în timp ce fabrica de sticlărie era în plină dezvoltare.
Al doilea război mondial a frânat și la Avrig dezvoltarea iar perioada de după război marcată de frământările instalării comunismului nu a ocolit localitatea mai ales că avrigenii au fost refractari acestor noi „prefaceri” fiind de orientare liberală, țărănistă și regalistă. Alegerile din 1946 au fost marcate de intervenția armatei, partizanii din Munții Făgăraș au primit sprijin și de la câțiva avrigeni, iar colectivizarea s-a făcut la Avrig abia în februarie 1962, Avrigul fiind printre ultimele localități colectivizate.

Valea Avrigului este locul în care poate fi împărtășit pe deplin visul de ajunge în inima munţilor, de a te  reîntoarce la origini, un  loc cu peisaje parcă desprinse din pitoreasca Românie a lui Vlahuţă. Valea Avrigului îţi oferă liniştea sufletească după care tânjeşti cu atâta patimă. Aici te bucuri de natură în starea ei pură, nealterată, aşa cum ne-a fost lăsată şi aşa cum ar trebui să o lăsăm şi noi generaţiilor viitoare.  Tainica aventură spre crestele Făgărașului poate începe și de aici din dreptul Cabanei Poiana Neamțului situată pe valea Avrigului la circa 14 km de orașul Avrig admirând crestele Muntelui Budislavu în toată splendoarea lui.

Merită să evocăm în treacăt și ceva despre Cabana Poiana Neamțului o cabană cu un farmec și cu o istorie deosebită. Povestea locului începe undeva în anul 1906, când armata austro-ungară a construit aici o clădire în care erau cazați soldații care păzeau pe vârful munților granița dintre Imperiul Austro-Ungar și Regatul României. După destrămarea imperiului, clădirea a rămas cu destinație de adăpost pentru locuitorii din Avrig. Înainte de al doilea război mondial, a avut mai mulți proprietari și a fost folosită în circuit închis. Tot aici a funcționat și un gater pe apă unde erau prelucrate lemnele de la poalele muntelui. De prin anii 55’-56’ i s-a dat destinația de cabana turistică. În perioada anilor 75’-90’ în fiecare zi existau mijloace de transport care transportau iubitorii de munte din Sibiu la Poiana Neamțului.  Din  anul 2013 a fost reconstruită și modernizată fiind proprietate privată  în felul în care se vede și  astăzi. Se pot vedea pe malul râului încă unele elemente din construcția veche. Foarte multă lume se întreabă de unde vine numele,  de “Poiana Neamtului” și dacă există vreo legătură între etnia germană și denumirea locației. După destrămarea imperiului austro-ungar, de construcția rămasă s-a ocupat un cetățean pe nume “Neamțu Ion” care nu era cetățean german, iar avrigenii o numeau Poiana lui Neamțu iar de aici până la denumirea “Poiana Neamțului” nu a fost decât un pas.

De aici din dreptul cabanei începem evocarea unei noi aventuri legendare spre creasta Făgărașului cuprinși din nou de fiorul frumosului de natură, mai vibrant decât al oricărei opere de artă omenească. Cine nu a simțit revărsându-se în suflet vraja simfoniei de culori, care dau mlădiere trupurilor rigide, acela nu poate să-și explice nici seninul din sufletul celui care trăiește mereu în farmecul naturii, influențat chiar fără voia lui. Sunt forțe tainice, mute, care nasc vibrații cu urme trainice decât orice adâncă înțelepciune rostită sau scrisă. Aventura debutează dis-de-dimineaţă când încă codrii şi munţii parcă dorm în giulgiul des al negurilor. Necunoscutul uneşte cer cu pămînt, încetul cu încetul brazii  încep să se desluşească, ca mişte umbre fantastice; suliţele lor apar pe fondul cenuşiu, apoi câte o ramură grea sub povara umezelii de noapte, ca nişte braţe care se întind.  Negurile tot se depărtează fără să se rupă. Cărarea urcă din nou în domnia bradului. Cu cât suim, cu atât lumina se întăreşte. Prima rază de soare aruncă pete vesele în întunerecul pădurii; se aud numai glasuri de pâraie limpezi, în scoborâşul lor pripit. Suntem în urcuș spre cabana Bârcaciu urmând Piciorul Bârcaciului.

Traseul este unul mediu spre ușor foarte practicabil și iarna. Datorită celor care nu iubesc pădurile din România și defrișează masiv undeva pe la jumătatea traseului se întâlnește un drum forestier suficient de lățit pentru utilajele trăgătoare de bușteni dar prea abrupt pentru orice alt vehicul în afară de motoare biciclete de munte sau ATV uri. După circa trei ore pădurea ia sfârşit iar un  plai întins se deschide înaintea cabanei. De aici  farmecul e numai al muntelui. Tabloul măreţiei muntoase se desfăşură larg. E răsplata ostenelii. Ridici braţele fără voie, în contemplarea farmecului întins. În faţă muntele Suru straja Avrigului, se înalţă impunător; dominând peisajul din jur. Aici deasupra pădurii pătrunzi în împărăţia luminii şi a liniştii.

Rotindu-ți privirea spre dreapta reperezi și celelalte culmi dominante din zonă Budislavu și Vârtopul Roșu iar în vale panorama impresionantă cu comunele Porumbacu de Sus și Porumbacu Jos ultimul mărginit de cursul Oltului.

Pășim pragul cabanei Bârcaciu loc de popas încununat de atâtea dragi amintiri pentru cei care străbat creasta Făgărașului. Cabana ca și aspect și formă pare a fi rămas încremenită în timp. Generațiile mai în vârstă și-o amintesc la fel cum arată și în prezent. Cabana se află la o altitudine de 1550 m este construită din lemn și este acoperită cu tablă. Culoarea cabanei este tipică negru cu mult roșu întrucât după cum se știe iarna în condiții de ceață pot fi  reperate mai bine culorile mai țipătoare.

În curând se intră într-o rariște având în față avalanșele apei Auriștei iar după 10 minute coborâm printre ienuperi pe firul apei până la confluența cu Râul Mare al Avrigului. Privind mai în depărtare reperăm cu uimire silueta stâncoasă a Gârbovei precum și conturul văii Avrigelului ce urmează a o urma în urcuș.

Traversăm pârâul  pe lespezi și găsim o poieniță cu o stână numită Dintre Izvoare, marcată cu un stâlp. Urcăm spre sud pe pragul glaciar inferior cu multe cascade în dreapta, apoi trecem dincolo de firul apei aproape de Stâna Bună – un loc de refugiu pe vreme rea.  Aici în dreptul stânei simți cu un val de mîndrie cuprinde sufletul: tot ce vezi, pierdut în zarea infinitului, e pământul românesc, chiar când sălbăticia forţei desparte frate de frate, prin suliţi de baionete. Sufletul rămâne acelasi peste tot, dar şi nădejdea unor vremuri când dreptatea iarăşi se va întrona, peste locuri şi oameni, de astădată veşnic. Aici vârful Gârbova se dezvăluie în toată splendoarea lui mărginit de ceilalți confrați  ai săi Budislavul și Vârtopu Roșu iar sus acolo prins în ghiocul muntelui se ascunde ca o nestemată apele vii ale Lacului Avrig. Orice urcuș oricât de greu ar fi merită și o răsplată. Sudoarea ce te copleșește aici în Făgăraș încheieturile ce parcă simți că îți cedează sunt parcă prin minune vindecate de acel aer al temerarului ce se avântă spre cărările frumosului.

Continuăm de pe prag la dreapta printre blocuri de piatră, sub versantul nordic al Vârtopului Roșu 40 de minute, când un perete ne barează calea. Îl ocolim la stânga și urcăm până la un pârâu ce face o cascadă la 3 ore distanță, îl traversăm, apoi la stânga încă 30 de minute până la stâlpul de marcaj de la Lacul Avrig pe bandă roșie.  Tehnic acesta ar fi urcușul până la Lacul Avrig însă nu am nici gîndul, nici putinţa să dau mai în amănunt frumuseţile drumului făcut până aici la confluența cu  traseul de creastă. N-ar avea nici un rost, căci numai văzută se prinde de farmecul realităţii, lumea piscurilor, fiecare cu individualitatea lui. Cărarea  trece printre pâlcuri de jnepeni și tufe de afin, izvoarele plesnesc din inima muntelui ca un simbol a vieții răvășite iar privirea îți este cucerită și se pierde vag  peste întinsul vîrfurilor, care golaşe, care cu mantie mohorâtă. Aici simți cum parcă totul este o simfonie cum șuierul vântului și șopotul izvoarelor dau tonul unei orchestre desăvârșite a naturii. Ca o cunună și parcă ca un dar al divinității aici în pântecele muntelui după a scurtă ploicică a răsărit curcubeul semn că în genere culoriile vieții, amintirile pot pătrunde adânc, lăsa amprente vii pentru cel care își deschide sufletul și inima către natură.

Când reperezi lacul Avrig simți cum în sfîrşit, ajungi la locul visului urmărit. Realitatea e mai frumoasă  chiar decît visurile, mai ales cînd se nimereşte ca cerul să mărească podoaba pămîntului. În singurătatea desăvîrşită în care te afli, în liniştea deplină a după-amiezii, domolită prin răcoreala înălţimii, trăieşti în lumi vrăjite. Osteneala ţi-e răsplătită. Ai vrea să ţii timpul în loc. În faţă se întinde pânza ce pare fără margini a lacului cristalin. Drept decor stîncile din fund a păreţilor povârniţi, îmbujoraţi uşor de razele piezişe ale soarelui. Se oglindesc în marginea lacului, clădind în taina lui fantastice podoabe. Lacul Avrig este un lac glaciar din Munții Făgăraș. Se află la altitudinea de 2011 m. Suprafața lacului este de 1,47 ha. Adâncimea maximă este de 4,5 m. Lacul are o formă oarecum trapezoidală, cu lungimea maximă de 180 m, pe direcția est-vest. Lățimea sa, pe direcția nord-sud, este de circa 100 m.

Spre dimineață simți cum ceața nopții  se topeşte în văzduhul strălucitor de lumină. Stelele de pe cer s-au mutat pe pămînt. Pe fiecare fir de iarbă străluceşte un strop de rouă, pânză ţesută cu diamante iar noi cu o sete nepotolită ne avântăm spre crestele zimțate ce ni se deschid în zare. Spre Vârful Ciortea suişul e destul de anevoios traseul fiind pe alocuri expus și dificil mai ales în condiții meteo nefavorabile. Năruiturile de piatră, colţuroase, proaspăt surpate se pun la tot pasul în cale iar  coastele munţilor sunt şi mai prăpăstioase. Într-un ochi se dezvăluie panorama impresionantă cu valea Avrigelului cum firul ei de apă creionează printre stânci cărări spre treptele nesfârșite ale vieții.

Poteca ne îndeamnă în continuare pașii traversând șaua Gârbovei pe sub vârful Gârbova pe versantul sudic.  Aici în șaua largă putem repera în voie ce urmează să întreprindem în continuare respectiv o urcare lungă și în trepte către vârful Scara. Oriunde ai întoarce privirea aici peisajul este copleșitor. Spre nord totul pare abrupt, te întâmpină temutele creste ce se definesc până spre semeția Negoiului iar spre latura sudică se definesc pădurile și văile ce se pierd în conturul zării până spre depărtata Loviște aici la limita topografică a județelor Sibiu, Vâlcea și Argeș.  Privind înapoi îți vine să îți iei la revedere de la lacul Avrig și Portița Avrigului aducând un ultim omagiu  acelui licăr de apă, o oază de viață ascunsă tainic printre scobiturile muntelui.

A urmat apoi un lung popas de câteva ore cum rar am făcut când ne-am avântat pe crestele montane ale Carpaților. Pentru cei care în viaţa lor n-au putut înfrunta greutăţile urcuşului de munte şi n-au putut să simtă farmecul peisajului muntos le este greu să înțeleagă asemenea popasuri îndelungate spre inima muntelui ce îți pot  procura clipe de adîncă mulţumire învăluit fiind de decorul nebănuit al înălţimilor. Ca şi florilor, ca şi pădurilor, soarele dă adevărata splendoare a munţilor. În bătaia luminii apare fiecare vîrf cu particularităţile lui, unul îndărătul altuia, unul mai sălbatic decît altul, creste ce se lasă în toate părţile, născând labirint de forme, unite în câte un pisc mai răsărit.  Aceste clipe ale rătăcirii, ale unei meditații profunde merită a fi savurate din plin măcar o dată când te afunzi pierdut și absorbit de miracolul curiozității aici în Făgăraș, pe crestele Bucegiului, Parângului sau Retezatului.  După această lungă meditație am pornit spre vârful Scara atingând această cotă în jurul amiezii. Vârful Scara (2306 m) este unul dintre vârfurile impresionante ale Crestei Făgărasului, deoarece pe fata lui estică par a curge, spre vale, cascade de grohotisuri. E doar o iluzie creată de imaginea peretelui descompus, din cauza condițiilor meteorologice aspre din zonă si a compoziției rocilor. De pe Vârful Scara, se coboară în șaua cu acelasi nume, timp de 20 de minute, pe marcajul principal, ajungându-se la Refugiul Scara.

Am ajuns și la Șaua Scara. De aici traseele de coborâre sunt multiple atât înspre latura nordică cât și înspre latura sudică a crestei. Spre cabana Bârcaciu se poate coborî prin căldarea Puha, spre cabana Negoiu prin căldarea Șerbotei iar spre satul Sălătrucu prin valea Topogului.

În continuare avântându-ne pe traseul de creastă urcăm și traversăm cele două vârfuri Mâzgavu și coborâm într-un platou larg pregătindu-ne pentru urcușul spre vârful Șerbota.

De pe vârful Șerbota tabloul panoramic devine impresionant și îți taie respirația. Spre est se deschide un peisaj impresionant cu una dintre cele accidentate și sălbatice porțiuni de creastă a Făgărașului,  Custura Sărății și vârful Negoiu. Aici în apropiere de stihiile Negoiului simți cum parcă cerul se unește cu pâmântul. În jurul tău reperezi blocuri de stânci cu greutăţi de neînchipuit;  este viaţa alpină în toiul manifestării ei; este frumuseţea sălbatică şi plăcerea unei osteneli înviorătoare.  Până la vârful Negoiu nu te mai desparte decât creasta îngustă și abruptă a Custurii Sărății.

Custura Sărății  începe de la Vârful Serbota (2331 m) și se termină în Șaua Cleopatrei și are reputatia de a fi cel mai dificil traseu marcat din munții nostri. Deși portiunea măsoară aproximativ 1 km, imediat ce-i privesti poteca, care coboară și urcă pe o creastă foarte stâncoasă și aeriană, în minte iți apar tot felul de variante ocolitoare ale traseului, doar, doar să nu ai de înfruntat necunoscutul înspăimăntător. Totuși, deși pare dificilă, Custura Sărății este amenajată cu lanțuri ajutătoare iar, pentru a o parcurge în siguranță, este necesară atenție sporită și un minim de pricepere la cățărare. Aici drumeții pasionați pot să străbată porțiuni stâncoase și expuse, vor simti că prind aripi pe acest traseu, asemeni unor vulturi, putând să “zboare” cu privirea de pe lespezile asprite de vânturi, până în adâncul văilor acoperite de grohotisuri și bolovani, ori chiar mai departe de acestea, printre păduri dese, spre poalele muntelui, până ce vor intalni în departare linia orizontului. Oricât ar fi de spectaculoasă Custura Sărății, nu este indicată parcurgerea ei pe vreme nefavorabilă.

Dupămasa se apropia cu pași reperezi iar abordarea acestei porțiuni tehnice care ar fi necesitat un timp îndelungat și care ne-ar fi zădărnicit planurile de a ajunge spre seară la refugiul Călțun bucurându-ne în același timp și de spectaculosul tabloul al Negoiului, ne-au silit să coborâm în jos spre valea Sărății în zona de obârșie a izvoarelor Topologului în apropiere de micul lac glaciar Negoiu. Coborârea nu a fost defel ușoară pe un jgeab cu aspectul unui horn plin de grohotiș. Dar aici în acest colț de munte neprofanat parcă de ființa omească aveam să descoperim  năzuinţa de viaţă a plantelor delicate. E cazul bujorului de munte (Rhododendron) sau smârdarul poate cea mai gingaşă plantă de munte amestecată cu iarba și stânca, pe margini cu mărunte fire de mătasă. E delicată floarea, dar minunea dorului de viaţă e neînchipuită. Un petecuţ de zăpadă s-a mai păstrat în acest colț de stâncă uitat parcă de viață și de timp. Simți cum aici aceste flori sunt capabile să învingă scutul morţii, prin căldura trupului lor gingaş, care a topit zăpada, atât ca să-i facă loc spre soare. E contrastul cel mai evocator între viaţă şi piedica morţii, aceasta din urmă făcând loc vieţii. În faţa unor asemenea delicate fiinţe, simţi în suflet un val de simpatie pentru ele, dar şi evocarea biruinţei de a trăi. E o întărire sufletească ce-ţi dă acest unic tablou al făgăduinței.

Dimineața cu forțe proaspete pornim spre ascensiunea măreață a Negoiului. Continuăm spre nord prin estul Lacului Negoiu (1963m) în urcus prin căldare până în Șaua Cleopatrei, unde urma să  întâlnim poteca marcată cu bandă rosie. Văzute printre scamele de nori și negurile ceții, stâncăriile din jur cu formele lor fantastice, păreau bastioanele unui palat zidit de făpturi din basme.

Atrași de frumusețea acelor stânci, suiam din greu poteca strâmtă, căutându-ne mereu loc unde să punem piciorul mai bine. În fața noastră poteca parca urca spre cer, părând să-l sprijine zidul de granit al muntelui iar în jos se adâncea valea pe fundul căreia își mâna grăbite apele pârâul Negoiu.

Cu cât urcam cu atât drumul devenea mai obositor. Rămăsese mult în urmă valea  și nu se mai auzea nici susurul apelor Negoiului licărind undeva jos. Urcam de vreo circa două ore și ne aflam acum la o altitudine ce depășea din nou 2000 de metri. Poteca se pierdea prin stânci pleșuve și grohotiș, lăsându-ne apoi s-o regăsim în cine știe ce ogaș adâncit de torentele născute de ploaie. Aerul tare al înălțimilor carpatice, chiar înțepător, ne răcorea fețele nădușite de efort. Risipa de lumină solară, prea puțin absorbită de vegetația săracă, ca și pârâitul ușor al timpanelor datorită scăderii presiunii ne creau senzația aceea de năuceală în lumea steiurilor de piatră a înălțimilor, poate și din cauza oboselii.  În ultima porțiune a urcușului până spre șa mai întoarcem odată privirea spre valea Negoiului ale cărei conturi se defineau și mai pronunțat într-o oază a frumosului.

Am ajuns și în șaua Cleopatrei ocazie bună să ne tragem sufletul, să admirăm priveliștea superbă de aici. Întorcând privirea, aceasta îți este cucerită pe loc recapitulând parcă în gând imensitatea traseului de creastă străbătut. În linie se dezvăluie profilul vârfului Șerbota iar mai în depărtare Scara, Gârbova și Portița Avrigului risipită parcă printre nori. Dintr-un unghi mai apropiat reperezi linia colțuroasă ce definește Custura Sărății adevărată punte de stânci ale cărei contururi se definesc până în dreptul vârfului Șerbota.

De acolo ultima porțiune de urcuș spre vârful Negoiu capătă accente apoteotice.  Poteca ce acuma a intrat pe traseul de creastă te conduce fix spre vârf  pe un ditamai peretele de stâncă ce din depărtare părea vertical. În curând ajungem la baza acelui perete de stâncă ce părea impenetrabil. Ai nevoie și de mâini ca să urci fiindcă este foarte, foarte abrupt, dar chiar nu e periculos.

Dar în final efortul depus îți este răsplătit fără precupețire. De la altitudinea de peste 2500 de metri totul ni se dezvăluie ca și cum ar fi la picioarele noastre. Am cucerit vârful  Negoiu și parcă ne aflam cu fruntea în cer vrăjiți de panorama fără pereche ce urma să ni se dezvăluie privirii. Dintr-o dată o mare de nori acoperă totul, afară de piscul întunecat pe care ne aflam. Nimic din rest. Unde şi cînd o insulă neagră, vreun vîrf mai semeţ, ce răsare din scamă deasă a norilor învăluraţi, luminaţi până la strălucire de soarele de deasupra lor. Valurile de nori se mişcă, bătute de vânt, ca şi valurile de apă.. Cînd însă e vreun intermezzo de linişte, capătă aspectul mării îngheţate, pe faţa căreia s-a aşternut zăpada de noapte. Izolarea e completă. Eşti deasupra norilor. E închisoare eternă ! E împărăţia cerului ! Vîntul suflă. Marea de nori se agită. Soarele îi măreşte neastâmpărul. Din ceaţa uniformă se rup rotocoale. Devin nori ameninţători, cu forme mereu schimbătoare. Insula, pe care ne găsim, ajunge peninsulă. Creste noi se arată, norii se rostogolesc. Aspectul potopului în retragere, după ce a acoperit munţii, nu putea fi altfel. Cascade de nori se scurg, albe, spumă învolburată, în lungul văii, spre adâncul ei, mistuindu-se de la o vreme. Scene măreţe, de sublim şi groază.

După clipele de extaz oferite de cucerirea vârfului pentru un scurt timp se așterne deprimarea. Negurile încă ne împiedică să surprindem peisajele panoramice de pe vârf. Soarele parcă se încăpățâna să iasă din aceea ceață lăptoasă.  Cu toate acestea parcă chemarea lui fusese  de data  asta  hotărâtoare. Soarele a dat curs rugăminților noastre fierbinți acolo de pe Negoiu iar în curând atmosfera limpezită ne-a lăsat să-i observăm contraforturile ce-l susțineau. Privind retrospectiv de o parte și de alta a vârfului am putut repera valea Laiței ale cărei contururi se pierd până jos în vale spre Porumbacu, valea Negoiu pe latura sudică a crestei precum și Portița Călțunului cu traseul de creastă ce aveea să îl parcurgem în continuare.

Varful Negoiu (2535 m). este al doilea vârf ca înalțime din Carpații românești și are forma unei piramide stâncoase impunătoare. De la înaltimea lui se poate admira, în   toată splendoarea ei, Creasta Făgărașului.  Însă sunt puține zilele în care Vârful Negoiu nu este înconjurat de nori și de vânturi puternice, iar urmele iernii se pot vedea până târziu, în august, sub forma limbilor netopite de zăpadă. În lunile iulie, august si septembrie, mulți drumeți îl urcă, unii în forță, alții gâfâind, cu ultimele puteri, deoarece ascensiunea pe Negoiu este destul de solicitantă pentru începători. Cum aș putea descrie mai pitoresc și mai alegoric Negoiu decât ca fiind acel  munte cel mai inalt dintre nesfarșita mulțime de munți, în ale căror văi locuiește neamul românesc. El intregește parcă Bucegii  si Ceahlăul și cu negurosul său pisc, stă ca un uriaș, care s-a ridicat în picioare și se uită de-a lungul tuturor meleagurilor locuite de români, ca să vadă roată pe lângă sine neamul românesc de pretutindeni. La picioarele lui se întinde țara lui Negru-Vodă și strâmtul șes al Făgărașului, pe care Oltul îl incinge ca un brâu și care parcă-l ține lipit de picioarele puternicului munte. Legendele spun că aici de pe vârful Negoiului, când e vremea limpede și nu e prea mult soare, ca să-și joace căldura prin zări, ochii netruditi ai omului străbat îndepărtările spre miazănoapte, peste văile Ardealului, mai până la marginile lui,  iar spre răsărit, vezi până și plaiurile Buzăului și mai departe, spre adânc, până unde bănuiesti că în ceața albăstruie, se ascunde liniștita întindere a Mării Negre. Spre apus, vezi țara care a fost cuib a Dacilor celor războinici, Hațegul cel plin de ruini de cetăți de-ale strămoșilor noștri, pământul pe care a stat Sarmisegetuza lui Decebal. Daca îți întorci ochii spre miazăzi, vezi departe, departe, o dungă albă ca de oțel, parca e un fulger care, căzând acolo, vezi munții, cum coboară și se fac dealuri și se fac coline și se fac în urmă una cu nesfarșitul șes al Țării Românești. Acolo e Dunărea și pământul până la ea e țara Basarabilor, al căror cuib a fost dincolo de Olt, până în muntii Severinului. De aici, de pe Negoiu, când te uiți roată, până unde poate străbate puterea ochiului, se văd păduroșii munți, ce se țin unii de alți, si-n dreapta si-n stânga, sate ascunse prin văi, iar la poalele lor, câmpii udate de râuri și lanuri de grâu pe câmpii ca aurul topit și revărsat.

Părăsind acest Olimp al Carpaților Românești ne-am îndreptat spre Portița Călțunului urmând a străbate Strunga Doamnei. Lăsând vârful Negoiu în urmă, poteca de creastă străbate un univers al stâncilor sălbatice. Blocuri de granit compact definesc profilul neasemuit al Lespezilor. Sus acolo în negura norilor vârfurile Lespezi și Cornul Călțunului ne zâmbesc întregind decorul de splendoare al Negoiului. Privind mai în depărtare linia crestei observăm cum aceasta se definește pierdută în zare având în prim plan vârfurile Lăițel și Laița.

Practic de la vârful Negoiu poteca  coboară pe lângă creastă până la o bifurcație, de unde se poate coborî spre sud ocolind Vârful din Strungi și abrupturile lui prin Șaua Doamnei. Spre nord se află Strunga Dracului, un horn abrupt și dificil, echipat cu lanțuri. Varianta prin Strunga Dracului este închisă datorită pericolului mare de prăbușiri de pietre și a faptului că protecțiile cu care era echipat traseul au fost distruse de căderile masive de pietre din zonă.

Urmând traseul bandă galbenă spre sud la început ne așteaptă o coborâre accentuată traversând versantul spre est până în căldarea Berbecilor. De aici începe urcușul înapoi spre creastă până în dreptul Strungii Doamnei.

Parcurgerea Strungii nu prezinta dificultati deosebite, fiind vorba de un horn destul de strâmt, asigurat cu cablu pe partea stângă la coborâre.

După traversarea acestui obstacol în față se deschide parcă ca un evantai panorama din dreptul Portiței Călțunului. Din portița Călțunului se poate admira, mai ales în lumina caldă a după-amiezii, priveliștea deosebită a Lacului Călțun, a vârfului Lăițel și a Crestei Estice a Făgărașului. De aici se coboară spre lac printre bolovani, pe lespezi imense, traseul nefiind dificil. Lacul glaciar Călțun face parte din Parcul Național Golul Alpin al Munților Făgăraș. Este situat la baza vârfului nemilos al Lespezilor, un bloc impracticabil de șisturi cristaline străbătut numai de capre negre. Peretele parcă atrage toată năsprasna, tot vântul și tot frigul. Când bate soarele e bine, când nu, te înfioară suflarea rece și umedă a stâncii.

Peretele Lespezilor a transformat Căldarea Călțun într-un tărâm al bolovanilor și al stâncilor pe care le prăvălește la tot pasul. Tot coborâșul șerpuiește printre astfel de obstacole de piatră. Aici simți cum parcă toată splendoarea Făgărașului îți taie respirația.

Aici din portița Călțunului ne apare parcă în toată măreția seducătoare și semeață, piramida zimțată a Negoiului. Aici observi dintr-o altă perspectivă brâna stâncoasă a crestei dăltuită de ape și ghețari a vârfului.

Tot aici din Căldarea Călțunului se deschide pentru prima dată o superbă perspectivă asupra crestei estice a Făgărașului cu vârfurile Podragu, Arpașu Mic și Arpașu Mare toate aproape de 2500 de metri.  La orizont în zi senină se poate observa și silueta semeață a suveranului, vârful Moldoveanu, stăpânul absolut, cel mai înalt loc din România.

Lacul glaciar Călțun este situat la limita dintre județele Argeș și Sibiu. Altitudinea la care este situat lacul este de 2135 metri, iar acesta se întinde pe o suprafață de 7751 metri pătrați și are o adâncime de circa 12 metri. Era în jurul amiezii  când am atins pentru prima dată cu vârfurile degetelor apa cea rece a Lacului Călțun (2135 m). A fost suficient de rece încât să mă trezească și să mă facă să simt din nou acele sentimente atât de dragi mie: libertate și victorie. Ajunsesem la unul din cele mai frumoase lacuri din Făgăraș, iar muntele ne-a acceptat și ne-a lăsat să ne apropiem pentru o clipă de infinit, cerând în schimb doar respect.

Aici lângă vechiul refugiu Călțun ridicat în urmă cu 40 de ani am făcut parcă o fotografie pentru eternitate mulțumind în gând acelora care în condiții vitrege au ridicat acest edificiu ce dăinuiește parcă semeț aici la poalele vârfului Negoiu. Nu peste mult timp în în toamna anului 2014, grație unei echipe de șapte profesioniști și 48 de voluntari implicați, împătimiți ai muntelui, printre care și arhitectul Marius Miclăuș s-a ridicat un nou refugiu asemenea celor din Alpi, a cărui arhitectură ușor futuristă se suprapune natural contextului.

De aici din Căldarea Călțunului am început să urcăm prelung și susținut către vârful Lăițel îndreptându-ne pașii grăbiți spre Bâlea.

Urcând tot mai sus reperăm parcă mai magnific și mai spectaculos tabloul stâncos al Negoiului precum și ochiul de diamant al Călțunului. Privit de aici Negoiu este dragoste la prima vedere. Iarna înghețat și viscolit ne apare hipnotic, magnific, distant și trufaș însă vara devine cald, prietenos, concesiv și afectuos.  Cât despre lacul Călțun acesta este precum o picătură în palma muntelui, adăpostit de mulțimea lespezilor uriașe, un lac de cleștar dăltuit în piatra nestemată a Lespezilor.

Am ajuns și pe vârful Lăițel după un urcuș susținut aruncând parcă pe masa de joc ultimele forțe.

De aici coborâm  în șaua Lăițel traversând o zonă dificilă, echipată cu lanțuri și cabluri.

Urmează ocolișul la sud de vârful Laița după care se intră scurt pe versantul nordic pe unde se ocolește o scurtă porțiune accidentată.  De aici urmează o traversarea expusă prin sud, pe sub custura Turnului Paltinului.

Urcând într-o zonă pietroasă în curând ajungem într-un platou înalt la sud de vârful Paltinu. Spre latura nordică a crestei reperâm magnifica Vale a Doamnei ce se pierde în vale până la Bâlea Cascadă iar în final Căldarea Bâlei.

Coborâm la malul lacului Bâlea. O nouă aventură pe creasta Făgărașului se apropia de  sfârșit.  Din Avrig, Negoiu, Călțun și Bâlea amintiri noi adunăm cu drag.  Mai privim ca un la revedere sau mai degrabă cu un mesaj –Plec dar nu te părăsesc- semețele creste ce se definesc spre est cu vârfurile Iezerul Caprei, Văiuga, Capra și Vânătoarea lui Buteanu.

Lacul Bâlea își trage numele dintr-o legendă ce mai dăinuiește și astăzi în gura poporului din satele de la poalele munților Făgăraș. Se povestește că în timpuri străvechi, viețuia prin părțile locului un cioban cu numele de Bâlea. Era chipeș la statură drept, ca un trunchi de brad, voinic și frumos fiind al cincelea copil al unei femei sărace, rămasă tânără văduvă. Toți ceilalți frați mai mari își rostuiseră viața, numai el, Bâlea stătea necăpătuit slugă la un bogătan care era stăpânul unei târle frumoasee, sub vârful Muntelui Negoiu.  Feciorul se împlinise ca un brăduleț de toată minunea și-și întărise puterile de a fost în stare să lupte cu o namilă de urs ce dăduse iama în cioporul de oi. Acest fapt de bărbăție făcu să i se ducă vestea ca despre un viteaz adevărat, care poartă lupte grele, până la curtea împăratului.  Se întâmplase ca tocmai în acea vreme oștile vrăjmașe ale unui vecin hrăpăreț să cotropească împărăția. Cum împărătul era bătrân, nu avea nădejde în căpetenia de oști, cară să-i ducă povara războiului și hotărâse să aleagă căpitan pe unul dintre supușii săi, cel mai destoinic. Și auzind împăratul de Bâlea ciobanul se înfățișă numaidecât înaintea împăratului. Propunerea fu acceptată iar Bâlea un cioban oarecare, neștiut până la isprava cu ursul ajunsese căpitan în oștirea împăratului. Prin istețimea lui, Bâlea reuși degrabă să se dea cu meșteșugul armelor, astfel încât în scurtă vreme, ajunsese unul dintre cei mai pricepuți oșteni, iar vitejia lui, cu mult mai presus de a altora, îl ridică în ochii tuturor. Într-un iureș ce surprinsese pe dușmanii care călcaseră împărăția, Bâlea curăță iute pământul strămoșesc de cotropitori, înfățișându-se împăratului ca biruitor. Împăratul vru să îl răsplătească însă pe Bâlea îl apucă dorul de turmele sale lăsate vraiște atâta vreme. Ceru dezlegare de la împărat pe care acesta o acceptă în cele din urmă cu mâhnire în suflet.  Văzându-l și fetele împăratului câtu-i de chipeș Bâlea, îndată se și gândiră, fiecare în ale ei, cum să-l ia de bărbat. Și fiecare se hotărâ să i-o înainte celorlalte ca să-l înduplece.  Bâlea însă păru că nu le vede și se întoarse la stâna lui. Într-o după amiază aproape de seară sosi la stâna lui Bâlea o urâțenie de babă care ceru adăpost pentru o noapte.  Bâlea omenos din fire o primi și-i dădu un sălaș pe un cojoc întins lângă focul din mijlocul stânei, ba o și ospătă, așa cum se ospatează cei care trec pe la stână.  Baba care nu era alta decât fata cea mare a împăratului, preschimbată, nu știa cum să facă să își mărturisească dragostea. A doua zi dimineață, își scoase din desagi hainele ei scumpe, țesute din fir de aur. Așa iarăși preschimbată, se înfățișă înaintea ciobanului, tocmai sus, în vârful Paltinului. Bâlea se uită la aceea frumusețe de fată înveșmântată în straie împărătești și nu-i venea să creadă. Fata îi mărturisi că fusese baba de aseară preschimbată. Fermecat de minunea din fața ochilor ciobanul o ceru de soție și de îndată se gândiră la pregătiri de nuntă. Numai că vremea frumoasă cu soare se schimbă în câteva cesuri. Lumea se pomeni cu un vânt năprasnic și rece de-ți îngheța inima. O săptămână întreagă bătu crivățul, iar gerul adus de el prinsese a îngheța apa scursă din zăpada ce se topise, astfel că nemărginitul plai se prefăcu într-o nemărginită față de sticlă. Pe alocuri, zăpada ce căzuse în clipele de odihnă ale vântului se îngrămădise în troiene ca și cum s-ar fi întors iarna în lege. Și ca și cum n-ar fi fost destul, se porni o viforniță cu zăpadă de nu se mai vedea lumea. Turmele erau luate de furia vântului și purtate în neștire prin văgăuni ori înecate în lac. Satele și adăposturile de tot felul fuseseră făcute una cu pământul. Minte de om nu mai pomenise o vreme așa de dușmănoasă. Bâlea o cuprinsese pe domniță binișor de subsuori și se avântă cu ea spre un adăpost. Dar unde s-ar fi putut găsi un adăpost în pustietatea aceea măturată de viforniță. În deznădejdea lor, alergau încoace și încolo, doar vor scăpa de pierzanie. Tot rătăcind și ferindu-se de jgheaburile unde se adună zăpadă, s-au pomenit spre vârful muntelui. Deoadată însă, pe povârniș, se porni la vale o mare încărcătură de zăpadă care-i izbi și purtă în neștire, trăgându-i pe amândoi, Bâlea și domnița în străfundurile apelor. De atunci lacul acela a prins a se numi Bâlea și tot așa i-a rămas numele până astăzi.   (Emil Bejan -Călător pe valea Cibinului -Legende și povestiri sibiene).

Căldarea Glaciară Bâlea care adăpostește emblematicul lac (4,6 ha, altitudine 2034 m) cu cea mai frumoasă cabană semilacustră, este pe departe cel mai important centru al sporturilor de altitudine din Carpații României.  Situată în inima masivului Fagaras – el însusi cel mai grandios complex montan al Carpatilor noștri – zona Bâlea Lac, parte a rezervatiei naturale omonime (180 ha suprafață) prezintă un relief glaciar tipic cu morene, terase, vale in forma „U” dominat de creste adânc crenelate din care se înalță dinspre nord-est spre sud-vest vârfurile Văiuga 2443 m, despărțit de Iezerul Caprei 2417 metri,  de Șaua Caprei 2315 metri și Paltinul 2398 metri. De aici coboară muchia Bâlii spre nord până dincolo de Cascada în Vârful Mierea la 1500 m. Peisajul de o frumusețe austera unică este copleșitor atât vara cât mai ales în anotimpul alb. Atunci se mută aici fascinanta lume a nordului înghetat cu zăpezi înalte, sclipitoare atârnate parcă de streașina înalțimilor ce se contopesc în albul norilor efemeri.  Din Șaua Netedului – „poarta” accesibilă a Rezervatiei Faunistice Arpășel – privirea cuprinde o nesfarsită succesiune de culmi înalte care ascund văi glaciare complexe suspendate sau simple, vârfuri ascuțite și pinteni, ace și turnuri masive aliniate cuminte pe un fronton alpin cu iz himalaian.  Vegetatia din perimetrul lacului este de tip hidrofil, fiind formată din rogozuri și plante ca: patlagina alpină, păpadia alpină, splina, etc.  Flora alpină mai cuprinde gențiane, garofițe, flori de colț și sangele voinicului. Pe Muchea Bălei crește o vegetatie variată ce cuprinde smârdar, merișor, garofița cu flori roșii si militea, precum și floarea de colț și  macul galben.

Simți pe moment cum piscurile nu se lasă doborâte ci asemenea unor mușuroaie se țin în șiruri neîntrerupte.  Prizonieri ai viitorului ce ne aștepta, ne resemnam cu soarta parcă imobilizaţi. Ne-a trecut prin minte vorba înţeleaptă a unui om învăţat: „Omul e mai slab decât un ou, dar mai tare decât un munte”. Pericolul dă curaj; naşte voinţă, chiar când duşmanul pare de neînvins. Ne unim puterile slabe și coborâm voinicește în căldarea Podrăgelului. Cu cât coborâm cu atât mai mult ni se dezvăluie silueta zveltă și mlădioasă a lacului Podgrăgelul  Aici în căldarea mai puțin umblată de turiști într-o liniște dumnezeiască el apare tăcut, enigmatic un ochi de smarald sădit în inima carpaților făgărășeni. Lacul Podrăgel la o altitudine de 2030 m se află în Căldarea Podrăgelului, între Piscul Podragului (Muchia Turnurilor Podragului) și Piscul Podrăgelului (Coama Vârtopului), sub traseul marcat cruce albastră (Cabana Podragu – Curmătură dintre Lacuri – Strunga Podrăgelului – „Portița Fruntii” – Portița Arpașului/Fereastra Zmeilor). Efortul de până aici ne-a fost răsplătit pe măsură. Privind în vale se dezvăluie sublim și orașul Victoria aici la granița județelor Sibiu și Brașov.  La o tresărire a privirii reperăm și creasta colțuroasă, sălbatică ce se definește între vârfurile Arpașu Mare și Podragu.

Sentimentul este copleșitor și simți cum parcă noi oamenii suntem este un fir de nisip pierdut în complexitatea universului. în fapt în fața veșniciei naturii ce suntem noi oamenii, niște biete viețuitoare care percepem că timpul nemilos, tiranic ne pecetluiește fără cale de întoarcere destinul. Însă naturii nu-i pasă de timp, avem multe de învățat de la ea. Timpul nu iubește și nu urăște pe nimeni, el este cu toți indiferent, el îi poartă pe toți la fel. De aceea cunoașterea-i măreață și frumoasă, cunoașterea-i mai scumpă ca un șirag de perle, căci timpul nimicește orice comoară dar înțeleptul și-nvățatul nu vor pierde niciodată. Până la vârful Viștea Mare nu ne mai desparte decât șaua Orzănele traversând santinela țepoasă a vârfului Ucișoara 2399 metri.

Patrulaterul Meridionalilor – Splendidul Bucegi

Semeţi, periculoşi şi misterioşi, Munţii Bucegi sunt consideraţi în literatura cu preocupări în domeniul paranormal un adevărat „pol energetic“. De la tuneluri subterane până la „guri de rai“, cărări ireale şi locuri foarte încărcate energetic, Munţii Bucegi suscită imaginația celor care le străbat potecile.  Dintre toţi munții României poate cea mai spectaculoasă priveliște o au Munții Bucegi când sunt priviți dinspre Valea Prahovei. Masivi și solizi, cu abrupturi amețitoare ce susțin un imens platou alpin, acești munți sunt considerați leagănul turismului montan românesc.

Șansa mi-a oferit ocazia să observ cel mai bine aceste semeții ale României de pe creasta Baiului.  Acolo de pe vârful Băiuțu, culmea Zamora și vârful Baiu Mare,  Bucegii prin complexitatea și măreția formelor lui orografice,  alcătuiesc  una dintre cele mai remarcabile individualități geografice și  turistice din lanțul Carpaților românești și  cea mai reprezentativă dintre ele, prin multiplele posibilități  ce le oferă pe plan tehnic-alpin vastele lui zone de stâncă.

Există o foarte bogată literatură de specialitate pe tema misterelor și a fenomenelor paranormale din Bucegi. Potrivit acesteia, munții Bucegi ar fi presăraţi de locuri misterioase, zone foarte încărcate energetic, unde aparatura se declanşează singură sau oamenii resimt simptome ciudate, portaluri prin care oamenii dispar şi apar în alte locuri, la foarte mare distanţă. Despre Bucegi se mai spune că sunt presăraţi de tuneluri subterane de zeci de kilometri, dar şi de locuri în care oamenii se vindecă miraculos datorită „apei vii“ şi a „gurilor de rai“. Originea exactă a numelui Bucegi, munţii de piatră din inima României, este disputată de filologi. „Buceagul“ sau „bugeacul“ pare să fie izvorul denumirii, un cuvânt care desemnează în limbajul oamenilor de la munte atât muşchiul din pădure cât şi pustiul sau jnepenii.  Varianta arhaică a numelui „Bucegi“ este „Buceci“, denumire folosită şi astăzi de bătrânii de la munte, și despre care lingviştii spun că provine din „huceag“, „buceag“ sau „bugeac“.  Este un cuvânt prea puțin lămurit pentru că desemnează, deopotrivă covorul de muşchi verde şi moale al pădurii, un păduriş des și jos sau chiar pământul pustiu, lipsit de păduri, doar cu buruieni şi ierbărie. Chiar şi tufele joase de jnepeni, numite şi buceag, poate că au dat numele Bucegilor. Este cert, însă, că localităţi cu numele de Buceag sau Bugeac mai există în ţară, în judeţele Constanţa, Ialomiţa şi Teleorman, punând la socoteală şi Bugeacul istoric din Basarabia, teritoriu ce aparținea regatului dacic al lui Burebista. Originea numelui nu poate fi găsită nici în limbile vecine. Lingvistul Sextil Puşcariu susţine că numele Bucşoiului, unul din munţii care ajunge în vârful Omu, derivă de la Buc, Bucur, tot așa cum şi Buceci, Bugeci derivă de la Buc cu același sufix ca în Măneciu sau Moeciu.  Iar Bucur este un nume autentic dacic. Munții Bucegi se întind de-a lungul porțiunii superioare a Văii Prahovei, în estul Carpaților Meridionali și privesc maiestuos spre orașele presărate ca niște perle pe aceasta vale:  Predeal, Azuga, Bușteni, Poiana Tapului, Sinaia. Se întind pe teritoriul județelor Dâmbovița, Prahova si Brașov.
Versantul prahovean este stâncos și abrupt, are o diferență de nivel de peste 900 m, prezintă pereți goi de stâncă, brăzdați de hornuri adânci și  încinși cu brâne înierbate, colți și țancuri ce domină văgăunile adânci ale văilor – Morarului, Cerbului, Valea Albă, Jepilor, Urlătoarea Mare, Babei, Izvorul Dorului.  În contrast izbitor cu versantul abrupt prahovean, de cealaltă parte a munților, spre Izvorul Dorului și Ialomița, se întinde un platou înalt, acoperit cu întinse pajiști alpine și jnepenișuri.  Trăsătura esențială a peisajului său geografic rezidă în tranziția bruscă de la formele impunătoare ale abrupturilor stâncoase – care alcătuiesc, în general, versanții săi exteriori – la întinderile, pe alocuri monotone, ale marilor poduri din creștetul culmii principale, iar de aici, spre vest, la cuprinsurile liniștite din bazinul superior al Ialomiței, cu plaiuri prelungi ce se revarsă spre sud, înveșmântate în imense pajiști alpine, cu ape care-și croiesc drum prin ganguri înguste sau traversează la mici răstimpuri padinile largi si luminoase ce se succed de-a lungul acestei văi;  în sfârșit, cu vechi și întinse molidișuri din umbra cărora se înalță pereți sălbatici și sculpturale coloane de calcar. Masivul Bucegi are o suprafață de circa 300 km2, se află la extremitatea estică a Carpaților Meridionali, desfășurându-se între Valea Prahovei la est și culoarul Branului și Valea Ialomiței la vest; cade brusc spre nord către depresiunea Bârsei și spre sud, până la contactul cu Subcarpații de curbură. Fiind de o mare complexitate structurală și morfologică, masivul apare ca o cetate naturală, cu incinta suspendată la 1600 – 2500 m, sprijinită de abrupturi puternice.  Masivul Bucegi are o formă de potcoavă deschisă spre sud, din centrul căreia izvorăște râul Ialomița. Ramurile principale ale potcoavei se întâlnesc în extremitatea nordică chiar în Vârful Omu, punctul culminant al masivului. În afara celor două ramuri principale, tot din zona vârfului Omu se mai desprind culmi scurte și abrupte. Către est pornește muntele Moraru, spre nord-est Bucșoiu formează parte din cumpăna apelor, iar către nord Padina Crucii separă căldările glaciare Mălăiești și Țigănești. Situată între Valea Prahovei și cea a Ialomiței, culmea principală a Bucegilor este caracterizată în primul rând prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean (abrupt și stâncos, cu o diferență de nivel de 500–900 m) și platoul Bucegilor (podiș înalt, având altitudini cuprinse între 1600–2400 m și o înclinare de la nord către sud). Delimitat de abrupturi, acest masiv  se înscrie în forma unui semicerc dispus în amfiteatru, cu deschidere sudică, către Valea Ialomiței, purtând în peisajul său amprenta structurii și a litologiei. Nordul orografic principal îl constituie Vârful Omu din care liniile de relief  cvasigeometrizate înscriu doua aliniamente de vârfuri: a) în Est, abruptul prahovean al Bucegilor dominat de Coștila (2.480 m), Caraiman (2.284 m), Jepii Mici (2.143 m), Jepii Mari (2.072 m), Piatra Arsa (2.071 m), Furnica (2.103 m), Vârful cu Dor (2.030 m), Vânturișu (1.851 m); b) în Vest, abruptul brănean marcat de vârfurile Doamnele (2.189 m), Tătarul (1.998 m), Lucacila (1.895 m).  Din punct de vedere geologic masivul Bucegi s-a format odată cu sectorul Carpațiilor Meridionali și cu întregul lanț carpatic, în timpul orogenezei alpine. Carpații Meridionali și grupa Bucegilor s-au înălțat cu cca 1000m la sfârșitul Neogenului și la începutul Cuaternarului. Masivul Bucegi reprezintă un larg sinclinal, de direcție nord-sud, cuprinzând depozite sedimentare mezozoice, așezate în transgresiune peste un fundament de șisturi cristaline. Aceste depozite sunt formate în cea mai mare parte din calcare jurasice, conglomerate de Bucegi și gresii micacee. Către marginea răsăriteană a masivului, în porțiunea inferioară a abruptului prahovean, conglomeratele de Bucegi se reazămă pe formații ale flișului cretacic inferior, cuprinzând stratele de Sinaia, precum și depozitele de marne și gresii aparținând etajelor Barremian și Apțian. Relieful carstic este legat de masa calcarelor de pe latura vestică a rezervației, în sectorul Strunga-Grohotiș-Guțanu, iar local de unele blocuri cu dimensiuni mai mari incluse în masa de conglomerate. Specific este exocarstul cu Japiezuri în forme și dimensiuni variabile, unele coline și avene. Dezolvarea se îmbină sezonier cu înghețul și dezghețul, contribuind la dezvoltarea reliefului ruiniform de pe abruptul calcaros.

Dacă ai un dor ce te frământă, Nu căta că-i drum obositor. Hai prietene pe munte,  Pe cărările Bucegilor. Pe cărări umblate doar de ciute, Sub aripa Caraimanului, Vei afla povești nemuritoare, Spuse doar de glasul muntelui.  Am pășit pe tărâmul tainic al cărărilor Bucegilor din dreptul localității Bran într-un loc în care pe bună dreptate legenda se împletește cu adevărul și prezentul cu istoria. Comuna Bran (în germană Törzdorf sau Törzburg, în maghiară Törcsvár, varianta românească veche: Turciu)  este situată în nord-estul culoarului depresionar Rucăr-Bran, la poalele de nord-vest ale Munţilor Bucegi şi cele de est ale Masivului Piatra Craiului, pe râul Turcu, la 28 de km de Braşov.  Toponimicul de Bran vine din limba turcă și înseamnă poartă. Cu toate aceasta, localitatea Bran nu avea nici o legătură cu satul Poarta, ele erau despărțite inițial de o pădure deasă de brad și fag, pădure ce se întindea dinspre sud-estul actualului castel până la actuala biserică ortodoxă a comunității Poarta. La începutul secolului XIII, Ordinul Teutonic construiește un fort din lemn, cunoscut ca Dietrichstein. După distrugerea fortului în 1242 de către mongoli, regele Ludovic I al Ungariei, ordonă în anul 1377 construcția unui castel din piatră. În tot acest timp, în jurul fortăreței, Branul începea să se dezvolte. Poziționat în vârful unei stânci abrupte, castelul veghea asupra unei rute comerciale strategice dintre Transilvania și Valahia. În 1498, Bran intră sub jurisdicția Brașovului după ce Regatul Ungariei a fost înfrânt de Imperiul Otoman, Bran a devenit în secolul XVI, parte a Principatului Transilvaniei, ca mai apoi să fie anexat Imperiului Habsburgic. În 1804, comuna devine parte integrantă a Imperiului Austriac și în 1866 al noului stat dualist austro-ungar. În urma primului război mondial, va face parte din Regatul României, alături de restul Transilvaniei.

Pornind din dreptul KM 0 din localitatea Bran, drumul te poartă lin traversând satul Poarta pe toată lungimea lui (cca 3.5 km) până ajungi la baza pârtiei Bran-Zănoaga.  Odată cu traversarea satului Poarta,  am luat contact pentru prima dată cu  poalele munților Bucegi.  Aici podoaba vegetaţiei ce-l acoperă e una din latura atractivă a lor. Variați în amănuntul formelor, sunt variaţi şi prin asemănarea cu florile. Prin sufletul lor mai ușor de prins, fac legătură între sufletul omului și „duhul” munţilor.

Continuăm cu un urcuș susținut pe lângă baza Salvamont Bran și începem după aia  urcarea pieptiș. Cu cât urcăm mai mult cu atât ni se deschide mai larg panorama spre culoarul Rucăr-Bran și munții Piatra Craiului care ne desfată privirea.  Aici ne-am permis un binemeritat popas de reculegere gustând din plin farmecul naturii. Atmosfera curată, flacără vie a smirdarului, şopotul cetinilor, pajiştea verde, murmurul izvoarelor, şopotul încadrat în măreţia formelor,  fac din munţi altarul de purificare sufletească, sub influenţa măreţiei naturii, cînd gingaşă, cînd impunătoare.  Respirăm din adânc aerul  proaspăt, răcoros, ce pare că miroase-a zăpadă, ochii noștri sorb cu nesaţ depărtările, şi un sentiment de voioşie, de copilărească semeţie ne face să ne ridicăm fruntea şi să cautăm falnic în jurul nostru, ca şi cum noi am  fi lucrat  la aşezarea atâtor podoabe, ca şi cum, în aceea clipă, doar pentru noi, se înalţă-n slăvi de pretutindeni popoarele de munţi. Cum poți să descrii de aici panorama ce ți se oferă în zare înspre Culoarul Rucăr -Bran. Chiar trecute demult în istorie, timpurile cavalerilor, meşteşugarilor şi boierilor au lăsat urme de neşters prin această trecătoare naturală, cu care au fost dintotdeauna legate cele două tărâmuri ale noastre: Transilvania şi Ţara Românească. Mult înainte ca saşii din jurul Braşovului să se bucure de comerţul cu românii bogaţi din Câmpulung Muscel, prin pasul dintre Munţii Piatra Craiului şi Iezer, pe o parte, şi Leaota şi Bucegi, pe partea opusă, strămoşii noştri duceau turme şi cirezi spre plaiurile mănoase de sub creste. Din Vama castelului, drumul se întinde spre marginile Branului, lăsând de-o parte și de alta case arătoase, multe primitoare de turişti dornici de aerul strecurat prin stâncile și pădurile muntelui. Dincolo de Moeciu  cu o măreţie tăcută, întregul masiv al Pietrei Craiului se ridică mai sus de dealuri și văi, ca un corp lung de balaur. Sub cer senin, în tabloul acesta pictat cu verde, alb şi albastru, distingi urmele mici lăsate de stăpânirea omului: case risipite, garduri ca nişte linii subţiri, fâneţe îngrijite, sălaşuri şi stâni.

În curând intrăm în tainica pădure a Bucegiului iar drumul  pe sub bolțile palatului fermecat e mai variat.  Plasticii şi coloritului i  se adaugă  variaţia muzicii,  a izvoarelor țâșnite parcă din coasta muntelui, care întregește măreţia tabloului natural.  De aici poteca urcă spre dreapta în lungul muchiei prin pădure şi după circa 10 minute ajunge în altă poieniţă (1 205 m) de unde drumul continuă în urcuş prin pădurea de pe flancul estic al muchiei şi ne conduce în Poiana Pănicerului (1 385 m) situată pe un prag larg al coamei care desparte V. Pănicerului (stânga) de V. Oprişului (dreapta).

O ultimă alimentare cu apă și continuăm urcușul de data asta mai pieptiș și mai pronunțat printre secularii molizi dimprejur.

După un urcuş pronunţat prin plantaţia de molid ieşim pe muchia Clincea pe care continuăm prin rarişti de molid şi poieniţe şi după circa 25 min. din Poiana Zănoaga ajungem în Poiana Clincei (1 640 m). Poteca urmează prin molidişul des de-a lungul muchiei şerpuind pe ambele flancuri ale acesteia şi după încă 15 min. ne conduce la limita superioară a pădurii într-o şa a crestei, la baza unui ţanc stâncos (1 765 m). Încet, încet pătrundem în zona de creastă. Privind spre aceea stâncă am simțit parcă cum întreg Bucegiul cu formele sale mitologice mă invita într-o călătorie extatică pe culmi nebănuite.

Bun venit în ținutul mitico-legendar al Bucegiului ar fi fost mesajul de întâmpinare iar în curând peisajul din jur nu avea cum să mă dezamăgească. Pe o coamă un pic mai sus,  ca de pe scena unui adevărat amfiteatru am putut admira în voie panorama deosebită spre Măgura Codlei și Brașov.

Continuând pe firul potecii dăm de noi și noi provocări. Decor nou, viață nouă, priveliște nouă după monotonia orelor petrecute prin pădure. Mohoreala dispare, ești ca înviat la viață care la rândul ei e plină de contraste. În curând în jur apar tainicele piatre ce formează materialul decorativ al formelor, calcarul alb, neamul comun al marmurei nobile. Tabloul din jur începe cu bolovani albicioși, rotunjiți, ce răsar parcă ca niște oșteni din învelișul verde și des al brazilor. Stânci de piatră albe ca varul îți dau impresia că parcă formează zidurile unei întărituri. Aici în coasta muntelui mozaicul de culori devine bogat.  Albul stâncilor, verdele ierbii proaspete și roșu de cărămidă sfărâmată a apusului de soare nasc o policromie mai vie. Simți cum natura te primește în alte  încăperi  decât cele în care ai pășit anterior.

 Am ajuns și în punctul denumit  La Stânci. Drept în față ni se dezvăluie într-o panoramă deosebită întreg peretele stâncos al Muntelui Țigănești.  Admirând din nou acest tablou fermecător al naturii m-am convins că misteriosul Bucegi într-adevăr ascunde taine nebănuite și în această porțiune mai puțin cunoscută poate de cei care îi calcă cărările. Deși imaginea lui comună rămâne întipărită cu ceea ce se vede înspre valea Prahovei, aici înspre Bran-Moeciu-Țigănești,  zona abruptului brănean sau brașovean, divinitatea a clădit cu dalta sa magică forme nebănuite.  Mai întorc încă odată privirea spre Poiana Clincea și îmi iau la revedere de la Turnul Clincei care în solitudinea sa stâncoasă veghează parcă ca un străjer hotarul nețărmuit al Branului.

Am ajuns pe Culmea Țigănești seara făcând dreapta sub abruptul vârfului pe curbă de nivel ascendentă. În curând peste fața munților se așează cortina străvezie a amurgului; numai unul spre apus, mai surâde blajin. E semețul Bucșoiu. Pe el, cel din urmă îl mângâie soarele, dispărut pentru ceilalți.

Imediat ca după o comandă se ridică luna plină, aruncând peste măreața scenă o lumină fosforescentă ce părea că se cerne din adâncul văzduhului. Era îndeajuns de clară pentru ca să mai deșlușească profilul colțurat al uriașilor, adormiți parcă în cântecul izvoarelor și susurul cetinelor din vale.

Aici pe culmea  Țigănești lumina de la răsărit e magică. Prinsă și în locul potrivit face un adevărat spectacol.  Cel puțin așa s-a văzut peste crestele semețe ale  Bucegilor. Răsărind dinspre Predeal razele blânde ale soarelui parcă mângăie peretele crenelat al Bucșoiului. Jos înspre stâna și lacul Țigănești liniștea parcă de mormânt a nopții este înlocuită de lătratul surd al câinilor ce parcă anunță un nou episod din șirul necontenit al vieții.

Întorcând privirea simți cum peisajul în sine te domină, se impune dezvăluind întreaga panoramă muntoasă a masivului Piatra Craiului ce se profilează ca un zid crestat , înalt sprijinind parcă cerul la orizont. Mult mai în spate înspre stânga ca un străjer stau parcă de veghe și crestele masivului Iezer-Păpușa.  Într-adevăr aici de sus simți cum încă o dată Piatra Craiului își arată grămada zimțată a stâncilor goale surpate spre Zărnești dar și spinarea  ca o muchie de creastă îndreptată către Moeciu. Între cele două năruituri uriașe de munți se dezvăluie șaua presărată cu arbori, pășuni și case răsfirate, peste care urcă șerpuitul drum sub cetatea Branului, agățat parcă sub vârfurile priporoase de stâncă.

Culmea Ţiganești pornește de la Omul către apus și  apoi către Nord,  pe o lungime de circa 10 km., până în hotarul comunelor Sohodol și Poarta-Bran. Culmea Țiganești se prezintă ca o spinare sinoasă și înaltă, compusă din câteva unități și culmi  alpine așezate fie cu fața către Nord, fie către Apus, fie,  în sfârșit, către Sud și anume: 1. Padina Crucii se desprinde către Nord din spinarea înalta a Țigăneștilor, care pleacă din vârful Omul și culminează cu vârful La Scara (2.421 m.); ea este cuprinsa între văile Mălăești și Țiganești și ajunge cu ramificațiile ei până aproape de Uzina Electrica Râsnov și valea  Ghimbavului; înălțimea maximă este 2.417 m iar elemente turistice sunt Hornurile Mălăeștilor situate în peretele din fundul văii cu același nume și Cabana Mălăești (1.578 m.).

2. Ţigănești, muntele care a dat numele lui întregului complex, își schimbă brusc direcția spre Nord, imediat după vârful. La Scara, prelungindu-se prin muntele Velicanul între valea  Țigăneștilor și depresiunea Branului, până în hotarul Sohodolului.  Înălțimea maximă este de  2.421 metri  iar elementele turistice sunt Colții la Scara, formațiune calcaroasă situată  lângă vârful cu același nume.

3. Clincea se desprinde din spinarea Ţigăneștilor la cota 2.220 m. și se îndreaptă spre N.V. între vârful Sohodolului și vârful. Urlătoarea Clincii; înălțimea maximă fiind de  2.220 m. iar elemente turistice sunt Colții Clincii și stâncile La Biserica.

4. Ciobotea este un munte extrem de sălbatic și foarte puțin umblat, formând abruptul nord-vestic al Bucegilor, deasupra Branului; face corp comun cu spinarea Ţigăneștilor, între valea Urlătoarea Clincii și izvoarele văii Poarta.  Înălțimea maximă este de  2.197 metri în vârful. Lancia iar  elemente turistice sunt Urlătoarea Clincii, mare cascadă pe valea cu același nume, Colții Ciobotei, Brâul Ciobotei „La Polițe” și Casa de vânătoare Polițe (1.623 m).

5. Scara-Gaura este ultimul component al culmii Țigănești așezat cu fața spre sud și făcând, ca și Ciobotea, corp comun cu spinarea înaltă a Ţigăneștilor la Podul Spintecăturii, între izvoarele văilor Poarta și Gaura. Înălțimea maximă este de  2.275 metri iar elementele turistice sunt abruptul Găurii „La Gălbinari”, circul glaciar al Găurii, situat imediat sub Omul, Cheile Găurii la „Moara Dracului” și Cătunul mic.

Părăsind universul fascinant al Țigăneștilor ieşim pe creastă prin pajiştea scundă cu bolovăniş , apoi din nou printre pâlcurile de smârdar de pe versantul Văii Ţigăneşti şi după circa 15 minute de la ramificaţia cu poteca ce duce spre Mălăiești revenim pe culme într-o şa  unde apare spre est și sud-est Vf. Omu.

În curând am intrat în zona frământată a Colţilor Ţigăneştilor.  Poteca trece mai întâi printr-o şa stâncoasă, coboară apoi pe muchie (de unde în dreapta jos se deschide căldarea superioară a Văii Ciubotea) şi ocolind pe la bază Turnul Ţigăneştilor, iese pe o coastă înierbată şi puternic înclinată.

După un urcuş repede prin câteva serpentine scurte pe această coastă trecem pe o brână pe la baza unui turn din calcare (Căciula lui Ţepeş)

şi apoi intrăm în hornul „La Scara” care coboară vertiginos sub noi până în fundul Văii Ţigănești. Poteca iese repede din horn pe muchie, deasupra Văii Ciubotea şi de aici, printr-un urcuş pieptiş şi scurt ne conduce din nou în Culmea Ţigăneşti, nu departe de punctul de desprindere a acesteia din platoul Vârfului Scara (stâlp de marcaj, 2 390 m).

Am intrat în zona platoului de creastă. De aici continuăm în urcuş foarte uşor spre sud, sud-est pe flancul vestic al Culmii Țigăneşti la mică distanţă sub linia de creastă şi după încă circa 5 minute întâlnim drumul ce vine din dreapta de la  Bran prin Ciubotea (stâlp indicator 2415 m).

Urcuşul încetează curând în marginea platoului Vârfului Scara.  Aici sus pe creastă nu are cum să nu te izbească originalitatea tabloului natural  de o feerie într-adevăr izvorâtă parcă din poveşti.  Privind înspre văile Ciubotea și Gaura observi cum apele curgătoare au tăiat văi adînci, chei înguste, vâlcele numai colţuri de stînci; umezeala a sculptat fine decoruri plastice, răsplata urcuşului; urmele gheţarilor adaugă însă variaţiuni grandioase.  Nu sînt atât de impresionante, ca în Parîng ori Retezat, dar impunătoare îndeajuns prin largi perspective deschise. De jur împrejur Omul este săpat cu asemenea circuri, continuate prin larga deschidere de pe valea Mălăeştilor.

Întorcând privirea spre stânga nu ai cum să nu te înfiori admirând verticalitatea peretului stâncos din dreptul Bucșoiului.  Privit de aici el se dezvăluie ca un vârf  aprig și semeț greu de învins împrumutând parcă trăsăturile și profilul granitic al Negoiului.

Poteca urmând Culmea Scara începe să coboare pe sub creastă şi curând ne conduce într-o şa la obârşia Hornului Mare al Ţigăneştilor (2 385 m) prin care jos, la 400 m diferenţă de nivel sub noi, se zăreşte fundul Văii Ţigăneşti.

Întorcând capul înspre șaua Scara observăm cum pe culmea Țigănești se dezvăluie parcă  ca niște himere siluetele unor oi.  Cocoțate pe țancurile abrupte  simți cum plaiul mioritic capătă valențe nebănuite chiar și acolo unde vântul și asprimea crestei domnesc în atotputernicia lor.

Continuăm coborâşul uşor pe flancul sudic al crestei, şi după circa 10 minute ajungem în Curmătura Hornurilor la obârşia Hornului Mare al Mălăieştilor, deasupra căldării superioare a Văii Mălăieşti, unde întâlnim venind din dreapta drumul (marcat cu cruce roşie) de la Bran prin V. Gaura (2315 m). După 100 de pași mai departe trecem pe la obârşia Hornului Mic.

Urcăm uşor pe flancul sudic şi ieşim din nou pe creastă, unde întâlnim curând drumul ce vine din stânga din V. Mălăieşti (2 385 m). De aici, un urcuş uşor şi continuu de 15 minute ne conduce la Cabana Vf. Omu (2 507 m).  Acolo sus pe platoul din dreptul cabanei Omu am împărtășit parcă sentimentul datoriei deja împlinite. Cabana Omu, din Vârful Omu nu a fost mereu cea care este acum, acolo. Prima construcție a fost ridicată în 1888 de către Siebenburgischer Karpaten Verein. Inaugurarea a avut loc la 2 septembrie, iar cabană a fost cunoscută sub numele de ”€œCasa de piatră de la vârful Omul”. În anul 1900 este construită o a două cabană, din lemn, de către Societatea Carpatină Sinaia. Cele două construcții funcționează o perioadă simultan, iar în octombrie 1911 cabană de lemn este distrusă de un incendiu. Anul următor, în 1912, Societatea Carpatină Sinaia hotărăște refacerea cabanei dar acțiunea rămâne doar un proiect. Cabana Omu, din piatră pare că a fost una din primele construcții de acest gen din Carpați.

Cotim la stânga pe traseul de creastă încercând să învingem parcă semeția Bucșoiului. Cum să compari urcușul în sine pe vârful Bucșoiu Mare. Prin duritatea și verticalitatea peretelui său de creastă acest vârf cel mai tehnic din masivul Bucegi îți testează răbdarea, îndârjirea și tenaticitatea,  însă ajuns acolo sus împărtășești aceleași sentimente unice și neprețuite ca și pe de pe celelalte vârfuri semețe ale Carpaților Românești.

Vârful Bucșoiu este vârful muntos clasat al treilea între vârfurile muntoase din Munții Bucegi, cu altitudinea de 2.492 m, fiind depășit doar de Omu, 2.507m și Bucura Dumbravă, 2.503 m. Accesul pe vârf se poate face din mai multe direcții : dinspre vârful Omu, dinspre cabana Poiana Izvoarelor sau dinspre valea Mălăiești prin Brâna Caprelor. Este vizibil de pe creasta Munților Piatra Mare, precum și de pe Valea Râșnoavei.

Fără îndoială, Bucșoiul este stâpânul regatului nordic al Bucegilor. Forma sa masivă, piramidală, și văile ce scapă vertical din cele două creste ale sale îl fac deosebit de atrăgător pentru iscoditorii în abrupt. Totuși, multe zone ale Bucșoiului au rămas insuficient scormonite de turiști, fiind o lume tainică de piatră în care doar caprele negre se încumetă a colinda după plac. De pe șaua Bucșoiu spre stânga în dreptul văii Moraru observi parcă cum mijește ca o perlă nestemată stațiunea Predeal străjuită parcă de culmea zimțuită, înaltă a Brânei Morarului.

În final am ajuns și pe vârful Omu.  Când te vezi aici pe creștetul pleșuv al Omului, întâi te încearcă un fel de neastâmpăr,o dulce neliniște,parc-ai fi gata să zbori. Ești cuprins de ceva așa de măreț și de sărbătoresc,că uiți deodată și de osteneală, de foame, și de  sete, și nu te mai înduri să stai jos. Privești uimit în toate părțile, respiri din adânc aerul  proaspăt, răcoros, ce pare că miroase-a zăpadă. Aflat la 2505 metri, Vârful Omu este al unsprezecelea vârf muntos din România, dar, totodată, și cel mai înalt loc din țară, populat permanent. Aici se află o cabană și o stație meteorologică. Legendele care au dat numele acestui vârf sunt numeroase și la fel de misterioase. Denumirea, în acest caz, este una abstractă, „Omu“, fără o corelație cu un fenomen natural sau vegetativ. De asemenea, vârful muntos a fost asociat cu vechii daci și existența, pe acest loc, a unui vechi sanctuar plin de energii speciale, vindecătoare.  Una dintre poveștile asociate cu Vârful Omu este a unui păstor care s-a rătăcit în masivul Bucegi și a ajuns până în vârful cel mai înalt al muntelui. Nici chiar de la această înălțime nu a putut, însă, să se orienteze, așa că, furios, a început să blesteme. Drept pedeapsă, Dumnezeu l-a transformat într-o stâncă, care se poate vedea și astăzi, iar de atunci numele acestui vârf a fost Omu (om). Aceeași stâncă este izvorul unei alte legende. Doar o dată pe an, în asfințitul din noiembrie, stânca își lasă umbra pe platou, desenând o imagine umană, de unde și numele „Omu“.

Când Bucegii dau zvon de piatră și izvoare. Oriunde ai fi răspunde la a lor chemare. Caraimanul, Coștila ascunsă sub un nor și Morarul te vor primi la pieptul lor. Pornim spre vârful Coștila. De jur împrejur bolovani risipiţi, ce-ți dau impresia a  crede că ești pe ruinile unei cetăţi fantastice.  Împrejur e  linişte, nicio adiere de vânt, nicio pasăre în aer, soarele scânteie pe muchile Coştilei, ce-şi sprijină spinarea de cei doi uriaşi bătrâni: Morarul,  pe culmea căruia poţi sta c-un picior în Muntenia şi cu altul în Transilvania,şi Caraimanul,cu ţancuri ascuţite,pe brânele cărora cresc friguroasele steluţe de munte,«Floarea reginei».

Am ajuns și pe vârful Coștila admirând parcă farmecul ce se desfășoară peste vârfurile luminate ce par că stau la sfat. Câtă prefacere în suflet nu-ți trezește manifestarea cea mai rigidă a naturii, care taie în piatră expresii variate și adânci. Vârful Coștila este vârful muntos clasat al cincilea între vârfurile muntoase din Munții Bucegi, cu altitudinea de 2.490 metri, depășit de Omu, 2.507m, Bucura Dumbravă, 2.503 m, Vârful Capul Morarului 2.501 m și de Bucșoiu, 2.492 m. Vârful este vizibil de pe creasta Pietrei Mari, precum și de pe Valea Prahovei, fiind ușor de recunoscut prin releul montat pe acesta. Releul de radioteleviziune este obiectiv strategic, în trecut fiind păzit de o unitate militară (UM 02415 București). Și astăzi accesul pe acest vârf este limitat, însă doar de gardul releului. De aici drumeția până spre vârful Caraiman ne-a purtat pe platoul înalt al Bucegilor o adevărată autostradă montană la circa 2400 de metri. Terenul plat din jur îți dă impresia că aici pot ateriza nemijlocit avioane de pasageri. Cum poți asemăna acest platou dacă nu ca un Tibet al Carpaților Românești.

Am ajuns în dreptul vârfului Caraiman spre seară încununând cu succes încă o zi petrecută pe splendidele cărări ale Bucegilor. Vârful Caraiman este un vârf muntos din Munții Bucegi, cu altitudinea de 2.384 m. Este vizibil de pe creasta Pietrei Mari, precum și de pe Valea Prahovei, sau de pe creasta Bucegilor, fiind ușor de recunoscut prin crucea așezată pe unul din versanții săi. Și în acest loc al Bucegiilor legenda parcă se împletește cu adevărul. Legenda Caraimanului cuprinde în sine adevăruri legate de multe realități ale vieții de toate zilele. Caraiman era un mare vrăjitor, bun la suflet, care avea o sumedenie de copii, pe care-i crescu în frica lui Dumnezeu. Când se făcură mai mari însă, copiii, care se pogorâseră din munți în mai multe rânduri, printre oamenii de la șes, prinseră gustul avuțiilor atunci cearta izbucni între ei. Dornici de a-și împărți încă, din viața bătrânului lor părinte averea lui, sfada nu mai contenea, fiecare susținând să-și rezerve pentru sine partea cea mai mare. Bătrânul vrăjitor mâhnit în fundul sufletului de cele ce vedea, se hotărî să facă el rânduială, împărțindu-le în mod înțelepțesc tot avutul său. Un timp după aceasta, certurile se potoliră, cei,mai cuminți dintre copii, căznindu-se cu trudă să înflorească partea ce li se hărăzise, iar cei trândavi să-și petreacă viața în petreceri si lenevie. Bătrânul părinte, un uriaș, care rezistase vremurilor, drept și mândru, făcând să reînvie natura cu vraja sunetelor ce le scotea din cimpoiul său fermecat, de-atâtea dezamăgiri și necazuri, începu să se încovoaie. Copiii cei leneși, risipindu-și avutul, râvniră la acea a fraților harnici într-o noapte mișelește aceștia din urmă fură toți uciși. Când a doua zi în zori, vrăjitorul Caraiman văzu măcelul se cutremură și mari șiroaie de lacrimi începură să-i curgă, formând pârâurile ce brăzdează și astăzi muntele, ducând imaginea vie a durerei sale departe, tocmai la Dunăre, tocmai la Mare! Luându-și apoi cimpoiul minunat, încercă să-și farmece copiii ucigași cu sunetele sale, punându-i pe calea bună. Aceștia subjugați o clipă, se hotărăsc spre a nu se lăsa fermecați, să-i fure cimpoiul. Nereușind, într-o noapte pe când tatăl lor dormea cu cimpoiul strâns la piept, îl străpunseră cu o suliță, care găurind cimpoiul, îi pătrunse adânc în inimă, omorându-l! În clipa, însă, când uriașul își dete sufletul, se dezlănțui o furtună năprasnică, care prăbuși în prăpăstii pe copiii criminali, cari pe dată fură schimbați în stânci, privind în sus spre locul nelegiuirei lor. Priviți-l bine, uriașul Caraiman doarme și va dormi d’apururi colo sus, pe muntele ce de-atunci îi poartă numele, ținând strâns cimpoiul fermecat, care în zilele de furtună, prin rana ce i s-a făcut de fiii criminali, scoate un vaet de jelanie, care înfioară întreaga Vale a Prahovei.”

Cortina străvezie a serii se revarsă peste Crucea Eroilor Neamului precum și peste noianul munților din jur  iar în văzduhul nedefinit plutesc constelaţiile becurilor electrice din Azuga și Bușteni, luna și  boghioasele stele de pe cerul senin.

Cum aș putea descrie un răsărit de soare la Crucea Eroilor Neamului de la Caraiman când stâncile  sunt luminate cu aureola soarelui ce le mărginește farmecul.  Observi cum munții nu sunt rigizi și privindu-i într-una ajungi să îi socoți prieteni. Nu te mai ostenești privindu-i cum sunt îmbujorați de zorii zilei.  Facem un scurt reper vizual al zonei,  iar tabloul panoramic capătă contururi și forme sublime ce tind spre absolut.  Întorcând privirea spre stânga observi Brâna din dreptul  Coștilei asemeni unui cub modelat în stâncă iar calcarele și conglomeratele ce-l alcătuiesc dau material minunat pentru sculptura în amănunt, prin ajutorul dăltiţelor cu care natura știe să lucreze. Gândurile parcă plutesc și îți  sunt ancorate înspre fantasticele sculpturi ce le poate natura scoate din rigida piatră, îți amintesc parcă de  blocul de marmoră din care Michelangelo, cu voinţa-i neînfrîntă, cu perseverenţă supraomenească, a scos mult admirata statuie a lui David.

Pe partea dreaptă se observă profilul dantelat al Brânei Mari a Caraimanului ale cărei trepte sublime coboară până jos în vale unde parcă pictat pe un șevalet de un artist sublim se dezvăluie silueta scăldată în soare a Bușteniului.

Drept în față ne zâmbește printre purpura de nori Crucea Eroilor Neamului de la Caraiman element simbol al Văii Prahovei.

Crucea Eroilor de pe Muntele Caraiman, denumită oficial Crucea comemorativă a eroilor români din Primul Război Mondial, este un monument istoric  situat în Munții Bucegi, pe teritoriul județului Prahova. Acesta este de forma unei cruci latine, având o înălțime de 39,3 metri și a fost construit între anii 1924-1928 în apropiere de Vârful Caraiman, la altitudinea de 2291 m, pentru a cinsti memoria celor 30.000 de militari români căzuți în luptele de pe Valea Prahovei, în Primul Război Mondial. Alte denumiri sub care este întâlnit monumentul sunt: Crucea Eroilor Neamului, Monumentul Eroilor de pe Caraiman sau popular, Crucea de pe Caraiman. Conform unei legende, monumentul de pe Caraiman a fost realizat datorită unui vis pe care l-ar fi avut Regina Maria, în care a văzut Munții Bucegi „stropiți cu sângele eroilor”. În urma acestui vis, ar fi decis edificarea monumentului de pe Caraiman. Legenda a circulat și în perioada comunistă și mai apoi, fără ca cineva să aducă vreo dovadă în acest sens. Rezultatul acestei legende a dus la atribuirea meritelor de inițiere și construire Reginei Maria. În urma cercetărilor pe care Paul Adrian Cristescu le-a făcut, a reieșit dintr-un articol apărut în Ziarul „Tricolorul” – Bușteni, nr. 21 din 1 ianuarie 1922, că inițiativa a aparținut comunității locale din Bușteni. S-a constatat deasemenea, inexistența vreunui document autentic care să releve legătura dintre acest monument și membrii Casei Regale, Ferdinand I sau Regina Maria. Din mulțimea monumentelor care s-au ridicat în România pentru comemorarea ostașilor români din Primul Război Mondial, monumentul de pe Caraiman este singurul despre care nu există informații detaliate în presa acelor timpuri. Nu s-a putut proba până în anul 2018, nici măcar presupusa zi a sfințirii Crucii Eroilor, 14 septembrie 1928. Nu există nici imagini și nici știri de presă în acest sens. Regina Maria nu a consemnat nimic în însemnările ei despre monumentul de pe Caraiman. Ea a făcut doar mențiuni despre participarea la dezvelirea altor monumente, așa cum a fost și Ultima grenadă de la Bușteni din data de 9 septembrie 1928. Crucea Eroilor de pe Muntele Caraiman a fost realizată în perioada 1924 – 1928. În puținele informații documentare rămase despre acest monument, se afirmă faptul că structura metalică ar fi fost construită din elementele metalice provenite din demontarea podurilor distruse în Primul Război Mondial. Din cercetările întreprinse, a reieșit cu claritate că traversele structurii metalice nu provin din elemente metalice contorsionate. În urma unei analize aprofundate a relației dintre constructorul monumentului, Direcția de Poduri a C.F.R., și Societatea Anonimă Uzinele de Fier și Domeniile din Reșița (U.D.R.) s-a constatat că în primul deceniu de după terminarea marii conflagrații mondiale, a existat un interes important în reciclarea materialelor feroase rezultate ca urmare a distrugerilor de război. Cum Uzinele Reșița erau singurele în măsură să asigure procesarea fierului vechi, procesare care a avut la bază convenții încheiate cu Direcția de Poduri C.F.R, rezultă că structura metalică a monumentului a fost realizată din fier reciclat, fapt care a redus în mod considerabil cheltuielile de edificare.

Pe platou la mare înălțime, Babele la sfat s-au adunat, Numai Baba Mare stă deoparte,  Și-și pune întrebări neîncetat. Oare Sfinxul care tace într-una, Și privește în zări nepăsător, Se iubește în taină cu Bătrâna , Sau le face curte doamnelor.  Într-un final apoteotic pe creasta Bucegiului, am ajuns și pe platoul din dreptul Babelor și a Sfinxului. Uriașii sculptați în piatră ne-au zâmbit în soare răspunzând  parcă  omagiului adus de noi acestora , mulțumindu-le încă odată  de tot prinosul de frumos pe care cărările Bucegilor ni l-a putut oferi, locuri tainice în care parcă reverberezi și retrăiești legendele sacre și mitologice ale acestui masiv, cu siguranță unul dintre cele mai frumoase masive din România. Babele sunt formațiuni stâncoase situate în apropiere de vârful Baba Mare (2292 m), situat în masivul Bucegi din Carpații Meridionali. Important obiectiv turistic, Cabana Babele este situată sub vârful cu același nume și este punctul de plecare central în drumețiile din munții Bucegi. Babele sunt „martori de eroziune”, formate prin erodarea eoliană diferențiată a diferitelor strate geologice în care sunt sculptate (conglomerate cretacice) și se găsesc în imediata vecinătate a cabanei cu același nume.
Ciupercile de piatră numite „Babele” — monumente ale naturii — aflate chiar în fața cabanei, precum și Sfinxul din imediata apropiere, constituie atracții importante, explicând afluența turiștilor la cabana Babele. Păstrând legătura cu Sfinxul, Babele au fost supranumite „Altarele ciclopice din Caraiman”, fiind închinate Pământului și Cerului, Soarelui și Lunii, ca și lui Marte, zeu al războiului și al agriculturii. Despre apariția lor s-au format legende și teorii. Unii cercetători apreciază că agenții modelatori au fost apa și vântul cu sprijinul înghețului și dezghețului. Se are în vedere și alternanța rocilor, gresii și calcare de pe platou. Însă nu poate fi negată intervenția umană la finisarea formelor mai mult sau mai puțin regulate. Până acum, nici o dovadă științifică nu a putut explica pe de-a întregul acest fenomen și, astfel, legendele în jurul acestor stânci se dezvoltă în continuare.

Sfinxul  este o formaţiune pietroasă din Munţii Bucegi, situată la înălţimea de 2216 metri altitudine. Cu dimensiuni de 8 metri înălţime şi 12 lăţime, este o atracţie a platoului Bucegi datorită asemănării sale cu un cap uman. Maniera de conturare a acestei forme inedite este una naturală, vântul puternic a sculptat în piatră pe parcursul a milioane de ani. Oamenii au asemănat Sfinxul din Bucegi cu o fiinţă spirituală, o entitate care protejează ţinuturile cu puterile sale. Masivitatea formaţiunii, chipul cu o înfăţişare dură, buzele puternice, orbitele mari au determinat aceste credinţe locale, care treptat s-au transmis. De-a lungul timpului, Sfinxul din Bucegi a fost considerat un mister al lumii, iar legendele nu s-au lăsat aşteptate. Multe persoane, mai ales străini nu s-au sfiit să spună ca Sfinxul este rezultatul muncii umane şi că a fost creat şi aşezat intenţionat la 2216 metri înălţime. Alte voci au afirmat cu tărie că Sfinxul din Bucegi este o copie a Sfinxului de la  Giza, Egipt, din cauza faptului că mai mult sau mai puţin întâmplător ambele construcţii au aceeaşi înălţime, 8 metri. Tot din categoria legendelor face parte şi ideea conform căreia Sfinxul din Bucegi a fost centrul energetic al extratereştrilor. Contrar tuturor zvonurilor lansate cu privire la Sfinxul din Bucegi s-a demonstrat ca formarea acestuia s-a realizat pe parcursul a milioane de ani, în mod natural. Numerosi specialişti geologi, români dar şi străini au analizat construcţia şi au concluzionat ca ea este rezultatul vântului şi a apei de ploaie.

Bușteniul poate fi încadrat ca și epilog și punct terminus al drumeției în masivul Bucegi. Decorul în care acesta este așezat este parcă binecuvântat de Dumnezeu împrumutând parcă ceva din farmecul Dolomiților.  Poeni întinse, acoperite cu flori, s-aştern între izvoare.Case frumoase,vesele,un adevărat orăşel de munte,se răsfaţă la soare pe tăpşanul din stânga, în fund codru de brazi, iar din întunericul codrului, se râdică, vinete şi prăpăstioase, crestele Bucegilor, cu brâie albe de zăpadă aproape tot timpul anului şi cu ţancuri ascuţite,pe care numai vulturii şi norii le ating. De nicăiri nu se văd aşa de bine şi de aproape uriaşii gemeni din faţa Zamorii, stâncoşii Jepi ce stau ca două străji la meterezele Bucegilor. În acest decor mi-am luat la revedere de la Crestele Bucegilor martorii tăcuți ai Văii Prahovei. Privind de acolo de jos semețele creste,  împărtășești parcă sentimentul că uneori ambiția și perseveranța unor lucruri bine făcute biruiesc întotdeauna în calea destinului care poate uneori în viață te îndrumă pe asemenea cărări abrupte ce par imposibil a fi atinse.

Despre Bucegi s-au scris cărți și s-au născut nenumărate legende. Însă fața lui adevărată nu poate fi descoperită decât explorându-l în adevăratul sens al cuvântului. Deși imaginea lui rămâne întimpărită cu ceea ce se vede pe Valea Prahovei cu zona Jepilor, masivul ascunde multe taine și pe latura vestică unde abruptul brănean-brașovean oferă niște imagini splendide pe care cu greu ți le poți scoate din memorie. Mulțumescu-ți Bucegiule pentru frumusețile oferite. Vei avea întotdeauna un loc special în sufletul meu.

Patrulaterul Meridionalilor – Maiestuosul Parâng

Fericirea nu trebuie căutată în ceea ce pare extraordinar, rar, ieşit din comun, ci în lucrurile simple şi accesibile care ne înconjoară în viaţa de fiecare zi. Pentru a simţi bucuria inefabilă a vieţii ajunge doar să realizezi că aproape fiecare clipă este o poartă către ea. Pentru a putea atinge fericirea, trebuie să treci dincolo de cuvinte şi aparenţe, să vezi simplitatea naturii, fiinţei şi a sufletului. România este înzestrată cu adevărate temple ale naturii cărora merită să le arătăm sacrilejul şi recunoştinţa. Sunt printre noi nealterate de sute de ani, puncte de identitate comune cu strămoşii noştri iar nouă nu ne revine decât simplul efort de a le descoperi. Unul din aceste locuri de vis cu siguranță este masivul Parâng  eternul străjer al Văii Jiului, care te poartă pe cărări sălbatice și te primește în inima lui asemeni unei gazde bune. Legendele spun că demult trei ursitoare au fost fascinate de frumusețea Parângului și l-a binecuvântat să fie locuit de un popor harnic și viteaz geto-dacii.  Parângul este un tărâm mirific cu priveliști sălbatice, un colț de natură încântător cu lacuri de turcoaz, pajiști verzi, vârfuri ce parcă străpung cerul și râuri cristaline. Pășind pe potecile sale vei descoperi calmul și armonia înălțimilor și poți admira fascinanta lume alpină.

Urmând traseul de creastă al Parângului descoperi plăcerea de a păşi printre nori, iar bucuria sufletului nu se opreşte aici. Peisajul este unul desprins parcă din povești și în acelaşi timp te duce cu gândul la istoria încărcată a neamului românesc care, adesea și-a găsit refugiul, din calea cotropitorilor, în inima munților. Munții Parâng fac parte din Carpații Meridionali, fiind cuprinși în spațiul dintre Jiu, Strei și Olt, ocupând o suprafață de circa 1100 Km². De la 2519 metri altitudine ( vârful Parângul Mare ), ei domina zările Gorjului,  Vâlcei și ale Hunedoarei și se pot compara cu puternicele cetăți ale Retezatului. La nord, munții Parâng se învecinează cu munții Șureanu, iar în partea de nord-est cu munții Retezat. La vest de Jiu întâlnim munții Vâlcan, de care sunt despărțiți printr-un impresionant defileu (al Jiului ), cea mai sălbatică despicătură transversală a Carpaților. Munții Căpățânii se înșiră la est în continuarea culmii principale a Parângului, iar cei ai Lotrului sunt legați de Parâng prin culmea Poiana Muierii-Tărtărău-Tâmpa. Dinspre Petroșani , Munții Parâng apar ca o imensă fortificație dominată în aparență de turnul vârfului Cârja (2405m), în realitate, spre sud pe acest pisc, creasta urcă perceptibil până la vârful Parângul Mare. Culmea principală a masivului mai este jalonată și de vârfurile: Parângul Mic (2074m), Stoienița (2421m), Gemănarea (2416m), Gruiu (2345m) , Pâcleșa (2335m), Mohoru (2337m) etc.

Parângul se caracterizează prin îmbinarea celor două tipuri de relief glaciar carpatin: alpin – cu creste ascuțite, complexe de circuri, văi glaciare – și carpatic – cu interfluvii plate larg ondulate, vârfuri conice cu circuri de mici dimensiuni. Primul tip este caracteristic zonei dintre Parângul Mic și Mohoru, iar cel de-al doilea zonei Iezer-Urdele-Micaia. Din punct de vedere geomorfologic, culmea principală a Munților Parâng poate fi împărțită în două sectoare: sectorul vestic mai înalt, marcat predominant de relief glaciar și sectorul estic cu altitudini reduse. Sectorul vestic, care delimitează depresiunea Petroșani, include vârfuri de peste 2300 m, în care au fost sculptate mai multe complexe glaciare axate pe sistemul de văi ce alcătuiesc obârșiile Jiețului (Pârleele, Silvei, Roșiile, Ghereșu). Alte complexe glaciare sunt: Mija, Cârja, Parângu Mare, Ieșu, Coasta lui Rus, Setea Mare. Circurile glaciare au versanți îmbrăcați de mase de grohotiș, creste secundare zimțate și abrupte, numeroase lacuri glaciare,  praguri glaciare pe care se dezvoltă cascade. Circurile glaciare au o distribuție alternativă de-a lungul crestei principale fiind mult mai dezvoltate în partea nordică unde sunt etajele Roșiile, Cârja, Gâlcescu. Văile glaciare au o mare extindere pe versantul nordic, una dintre cele mai lungi fiind Jieț (circa 8 km). Cele mai spectaculoase circuri glaciare s-au format între vărfurile Cârja și Mija (Șaua Custurii), între Vârful Gemănarea și Silveiu sau la sud de vârful Setea Mare. Microrelieful de eroziune glaciară cuprinde: berbeci glaciari (roci mutonate), formațiuni din căldările glaciare Zănoaga, Găuri și Gâlcescu, Roșiile, Sliveiu; suprafețe structurale șlefuite de ghețari (căldarea Gâlcescu), striații glaciare în căldarea Ieșu. Prezența calcarelor pe rama sudică a determinat apariția unor forme carstice: peșteri, chei, doline și polii. Cele mai spectaculoase sunt Peșterile Muierii și Polovraci, Cheile Oltețului și Galbenului. Semeția masivului este dată de lanțul de vârfuri muntoase multe peste 2300 de metri începând cu vârful Parângu Mare cu 2.519 metri al patrulea vârf ca mărime din Carpații României.

și trei vârfuri de peste 2.400 de metri: Gemănarea, cu 2.426 m, Stoinița, cu 2.421 m și Cârja cu 2.405 m

și aproximativ 15 vârfuri de peste 2.300 m.  Pe lângă salba de vârfuri impresionante, munții Parâng adăpostesc 22 de lacuri mai importante, 18 lacuri mai mici și peste 25 ochiuri de apă, în marea majoritate de origine glaciară adevărate podoabe nestemate sculptate în piatră. Dintre aceste lacuri amintim : lacul Roșiile, cel mai mare și adânc lac glaciar din masiv (3,76ha; 17,6 m adâncime) situat la o altitudine de 1980 metri;

lacul Câlcescu, cel mai frumos lac (3,02 ha; 9,3m adâncime) situat la o altitudine de 1935 m

, dar deosebit de interesante sunt și lacurile Verde (0,16ha; 6,5m adâncime ),Mic și Slivei;

lacul Cârja situat sub vârful cu același nume

lacul Mija (0,8ha; 6,5m adâncime; 1980m alt.) ochiul de sidef al Parângului,

sau lacul Mândra (1,12 ha; 8,3m adâncime ) situat la o altitudine de 2148m,  socotit lacul cu așezarea cea mai înaltă din munții Parâng.

E vremea crestelor urcate în zori. Pe razele de soare în Parâng. Urcând senin uitând de ploi şi nori. În murmurul zăpezilor ce plâng. 

Așa a început o prima drumeție în masivul Parâng călător pribeag pentru început pe malurile Lotrului în căutarea Lacului Gâlcescu. Valea Lotrului este o mică parte din Elveția sau Austria, atât de frumos a desenat natura cu al său penel la poalele Munților Parâng. Râul Lotru pare că își îndrumă apele spre nicăieri, dar este doar o iluzie, pentru că unduirea sa își face loc printre păduri spre Olt. Un adevărat spectacol și o minunată zonă turistică a României ce neapărat trebuie să o vedeți. Valea Lotrului este o zonă surprinzătoare foarte frumoasă și foarte liniștită. Izvorând din Lacul Gâlcescu (Masivul Parâng), Lotrul separă Munții Latoriței de cei ai Lotrului. Râul a fost „strunit”, prin numeroasele lacuri de acumulare care au făcut din zonă cea mai mare amenajare hidrografică din țară. Lacul Vidra, situat la o altitudine de 1.289 m, este rezervorul principal al sistemului hidro-energetic Lotru, colectând, prin tuneluri subterane de peste 150 km, apele afluenților Lotrului și ale lacurilor de acumulare Petrimanu și Galbenu, de pe râul Latorița. Obișnuit cu măreția Oltului, pe care tocmai l-am părăsit, Lotrul  părea la început un râu oarecare. Dar nu merită să te lași înșelat, căci frumusețea locurilor nu se dezvăluie dintr-o dată. Râul se arată cu zgârcenie. Îl ghicești cumva susurând printre pietrele din stânga șoselei și pe sub pitoreștile poduri de lemn suspendate pe cabluri metalice.

Părăsind cursul vijelios al Lotrului mai departe traseul te transpune spre Poiana Zănoagei,

pentru ca mai apoi furisându-ne, printre lespezi și tufe de jnepeni, să dăm din nou de cele doua firicele de apă, ce se unesc apoi într-un emisar ce se pravălește în cascade peste pragul glaciar ascuns în întunecimea jnepenilor, formând izvorul principal al Lotrului. În apropierea emisarului (spre nord) am descoperit o mlaștină de turbă ce adăpostește o floră interesantă.

Depășind acest magic covor vegetal la început timid mai apoi în profunzime se dezvăluie tabloul panoramic al Căldării Gâlcescu ce adăpostește în mijlocul ei lacul Gâlcescu ochiul de diamant  al Vâlcei. Circul Gălcescu, modelat în granite si granodiorite, este cel mai complex, fiind format din mai multe trepte delimitate de rupturi de pantă. Lacul Gâlcescu (denumit pe hărțile vechi Câlcescu) se află la o altitudine de 1.925 m, la nord-est de vârful Parângul Mare, fiind cel mai întins iezer glaciar din acest masiv (3,2 hectare)  și cu o adâncime de 9.6 m. Lacul Gâlcescu este declarat monument al naturii, iar împrejurimile constituie o rezervație naturală (geologică, floristică și peisagistică). Rezervația de la lacul Gâlcescu se afla în bazinul Lotrului și a fost înființată încă din 1932, cuprinzând lacul și împrejurimile sale.
Lacul Gâlcescu este mărginit spre sud de blocuri mari de grohotiș, adesea aflate într-un echilibru fragil. Celelalte maluri sunt înierbate și străjuite de jnepeni.

Am poposit la malul lacului împărtășind din nou sentimente mărețe. Mozaicul de culori devine bogat. Privind spre căldarea Dracului nu ai cum să nu descoperi pieptul dezgolit al crestelor tăiate parcă cu paloșul, contrastând prin albul lor de marmură cu verdele jnepenilor și cu albastrul de turcoaz al lacului.

Căldarea Dracului, unică în sălbăticia ei, se află pe cea mai înaltă treaptă din Circul Gâlcescu, sub vârful Setea Mare, adăpostind în partea de jos trei ochiuri de apă, între care lacul Păsări este cel mai mare. Ceva mai jos și spre est se afla căldarea lui Vidal, în care sclipește parcă oglinda de apă a lacurilor Vidal si Pencu, iar pe ultima treapta se află căldarea Gâlcescu, cea care adăpostește lacul cu același nume și care e cea mai întinsă. Părăsind lacul Gâlcescu regreți despărțirea de desăvârșita liniște care te recreează și parcă îți vine să îți iei la revedere de la firavul izvor al Lotrului ce pornește din acest lac,  aceea trâmbă de apă ce iese gâlgâind rostogolindu-se peste muchia stâncilor, formând o cascadă ca laptele, răsfirată în șuvițe grăbite printre cultucele moi de mușchi și printre stufosul jnepeniș. Îi auzi glasul înăbușit o bucată de vreme, înainte de a se afunda în tăinuitu-i drum întunecat. Nu se pierde. Apare din nou cine știe unde, din ce coastă de munte, spre a-și urma din nou cărarea la lumină apoi prin tărâmul nesfârșit de brazi de la poale.

E dimineaţă, sunt un pic cam nătâng, dar mă duc spre Parâng. În desagă am luat şi palinca şi o tai către Rânca. Crestele grele încep la Urdele. Şi  tot aşa mai dragă barosani până  la Petroşani.  Aşa a început aventura pe creasta Parângului în cursul lunii august 2017. Cu 13 vârfuri dintre care 4 peste 2400 de metri ( vf. Parângul Mare 2519 metri, vf. Gemănarea 2437 metri, vârful Stoieniţa 2421, vârful Cârja 2405 metri) şi 5 peste 2300 de metri (vf. Ieşu 2366 metri, vf. Setea Mare 2365 metri, vf. Gruiu 2345 metri, vf. Mohoru 2337 metri, vf. Pâcleşa 2335 metri), cuprinzând 15 şei şi dispusă pe o lungime compactă de circa 47 de km din care am parcurs circa 35 de km, creasta Parângului este a treia ca lungime după creasta Făgăraşului şi a munţilor Rodnei. Cum poţi descrie Transalpina cel mai înalt drum rutier din România cât și din întregul lanț al Munților Carpați, atât din țară cât și din afara ei, atingând altitudinea maximă (2145m) în Pasul Urdele . Transalpina supranumită „Drumul dintre munți“ nu este doar cea mai înaltă șosea din România, ci și un traseu de poveste. De-a lungul drumului, sunt dispuse monumente ale naturii și bijuterii arhitecturale ridicate în urmă cu câteva secole.

Potrivit legendei, șoseaua ar fi fost amenajată în urmă cu două mii de ani. Se spune că legiunile romane ar fi construit-o, în drumul lor spre Sarmisegetusa. De asemenea, era folosită ca drum de transhumanță de ciobanii din Oltenia și Transilvania, în secolul al XVIII-lea. Șoseaua a căpătat denumirea de “Drumul dintre munți” după ce a fost reabilitată între 1934 – 1938, în timpul domniei lui Carol al II-lea. I se mai spune și  DrumulRegelui – pentru că a fost reconstruit și inaugurat în 1938 de Regele Carol al II-lea. Toată familia regală l-a parcurs atunci, în ziua inaugurării.  Părăsind Transalpina în faţa noastră s-a dezvăluit tabloul aproape piramidal al Iezerului străjuit mai în spate de culmea Mohorului culmi teribil de grele la urcat.  Însă e frumos muntele când eşti sus, pe vârf, în lumea tovarăşilor lui care se îngrămădesc în juru-i, spre a asculta povestea ori sfatul unei căpetenii. Parîngul însă nu are cum să nu te fascineze; privind din înălţimea lui cu un soi de dispreţ binevoitor asupra lumii mărunte, cu trai restrîns şi schimbător. El reprezintă doar veşnicia. Impunător sub mantia de păşunilor alpine, în bătaia luminii nu mai reprezintă rigiditatea golaşelor creste stâncoase.

În fund, de la apus spre răsărit se înşiră ca nişte sentinele uriaşe  Gruiu, Pâclişa, PiatraTăiată,Coasta lui Rus. Din spatele Mohorului, grebenii Părângului se despart în două şiruri,şi apucând între ei undele Lotrului de la obârşie, le împreună mai încolo cu ale Lotriţei şi le duc degrabă în vale, clăbucindu-le de stânci, până dincolo de Brezoi, unde Lotrul se varsă în Olt.

Încălecăm şi o  luăm înainte, pe coama Mohorului, spre Piatra Tăiată. Ca-ntr-o minunată panoramă ni se arată acum,de jur împrejur, îndoiturile Parângului, cu crestele încununate de raze, cu văile adânci şi întunecoase, spintecate de izvoare repezi, şi umbrite de păduri seculare.

Ne uităm la vârfurile acestea stâncoase ce se-nalţă-n cer ca nişte falnice turnuri de cetăţi, şi gândul parcă te duce cu sute de ani în urmă, în trecutul viforos al poporului român. Din  câte primejdii nu ne-au scăpat pe vremuri munţii şi codrii aceştia! Aici, în întăriturile acestea au stat adăpostiţi  aproape o mie de ani strămoşii noştri, când, prin şesurile Dunării, curgeau puhoaiele de barbari, când se năpusteau cu duiumul împingându-se unele peste altele asupra Europei, jefuind oraşele şi pustiind pământul pe unde treceau. În munţii aceştia s-a închegat tăria şi unitatea neamului românesc. Ei au fost ocrotirea şi scăparea noastră în zilele de groază,cetatea sfântă în care s-au păstrat aşa de curate credinţele, limba  şi datinile poporului nostru. În locurile acestea tăinuite, pe veci îngrădite de străjile Carpaţilor, plutesc umbrele strămoşilor noştri, de-nainte descălecătoare. Aici,în şoptitul izvoarelor şi-n freamătul codrilor, a răsunat pentru întâia oară frumoasa noastră doină, şi nu e pârău, nici plai, de care să nu fie legată o amintire scumpă sufletului nostru, nu e vârf de munte, în tot cuprinsul acesta,care să nu-şi aibă povestea şi cântecul lui. Traversând creasta privirea îţi este cucerită de căldările glaciare adevăraţi ochi de diamant podoabe nestemate care îţi cuceresc inima şi gândurile. Dispuse parcă ca un şirag de pietre preţioase ele  completează tabloul aproape edenic al Parângului. Am putut astfel observa perdeaua de mister din jurul lacurilor Gâlcescu şi Păsări amplificată de vremea rea ce se apropia

, curcubeul de vis de la lacul Zănoaga

, enigmaticul lac Ghereşu

şi magnifica privelişte din căldarea Roşiile.

Căldarea Roşiile m-a uluit atât de impresionantă ca peisaj.  Străjuită de stâncile negre al Gemănării, de piscul Parângului Mare, imensitatea întregului corp stâncos, cred că oferă una din cele mai magnifice privelişti din Carpaţi mai ales dacă ai norocul să o surprinzi la lumina străvezie a apusului de soare. Lacul Roşiile  se întinde pe o suprafaţă de 3,76 ha,  fiind situat la altitudinea de 1980 m. Adâncimea maximă a lacului este de 17,6 m şi este  considerat lacul glaciar cu cea mai mare adâncime din Munţii Parâng.

Îndreptându-ne privire spre creastă observăm cum se înalță puternicul vârf triunghiular Gruiul (2345 m), cu prăvălişuri şi pereţi la nord şi cu pante ierboase foarte înclinate pe alocuri, la sud. Înaintea noastră poteca urcă accentuat  Gruiul, apoi cam la jumătatea ascensiunii începe să-l ocolească pe faţa sudică.

Coborâm spre şaua Gruiu iar seara începe să se lase bine de tot. Jos înspre căldarea Mândrei luna se oglindeşte în apa lacului ca o genună.

Coborâm spre a campa la malul lacului încununând cu succes o zi lungă plină de provocări şi surprize pe creasta Parângului.  Nimic nu-i mai senin în lumea asta. Decât un lac de munte în Parâng, În care capre negre își sorb viața, Și în care stele strălucesc râzând. Cum aş putea descrie sentimentele unice trăite la malul lacului Mândra.  Drăgălăşenia lui, mai ales în răsărit de soare, cînd faţa-i e poleită cu aur, este neuitată,în mijlocul năruiturilor de stînci. Neuitată îmi va rămînea şi amintirea nopţii cu lună plină petrecută la marginea ochiului de apă cu tainică sclipire. A fost împlinirea unei temerare dorinţe de a trăi cîteva ore în singurătatea măreaţă. Puterea farmecului netrăit ce-l revărsa ceaţa argintată, ca o ploaie diafană, lăsată de lumina lunii; cerul de un senin impresionant cu rare stele boghioase, din ce în ce mai luminoase; luciul nestins al lacului; umbrele clar conturate ale coastelor din jur, totul se închidea o grandioasă scenă, care mă ţinu legat locului. Nici o mişcare în jur; nici o adiere nu tulbura liniştea ce ne învăluia tot mai adînc.  Lacul Mândra – este lacul glaciar situat la cea mai mare altitudine (ca amplasare) din Masivul Parâng 2148 m.  Dimineaţa când cerul e senin, aici la malul lacului  de un albastru mediteran, vizibilitatea devine depărtată şi limpede. Priveliştea într-adevăr este impresionantă. Prinzi maiestatea domniei munţilor.

Am urcat din nou la șaua Gruiu urmând o ultimă ascensiune spre apogeul drumeţiei,  vârful Parângu Mare al patrulea vârf semeţ al Crestei Carpaţilor Româneşti. Din şaua Gruiu până în colţul vârfului am avut de  a face cu cea mai dură ascensiune de pe creastă pe lângă muchia de răsărit a vârfului. În final atingem  vârful secundar, situat tot pe acoperişul Parângului Mare iar efortul ne-a fost răsplătit pe măsură. De aici se deschide cea mai profundă privelişte spre căldarea Roşiilor, în care atât lacul Mândra, situat pe prima terasă, cât şi Lacul Mare al Roşiilor, pe a treia terasă, ne apar sclipitoare în imensitatea câmpurilor mate de grohotiş cu care este presărată valea.

În curând aveam să ajungem şi la baliza care marchează 2519 metri altitudine a vârfului Parângu Mare.  Ajunşi am acolo sus am simţit cum parcă muntele ne-a transmis ceva  din energia lui şi m-a făcut să  plutesc  cu gândul către o lume mai bună, căci de acolo de sus creaţia Divină se vede altfel.

Vârful nu prea ascuţit se înalţă binişor din podul crestei. Cu uşoare deplasări pe un cerc cu rază mică putem cuprinde o panoramă uriaşă, similară celei de pe vf. Negoiu sau Moldoveanu. Turul de orizont din vârful Parângul Mare cuprinde aproape întreg masivul. Spre nord putem repera Valea Jieţului, mărginită de creasta Cârja-Parângul Mare şi de ramificaţiile acesteia la vest, precum şi de Dereşul-Pietrele-Ciobanul-Capra la est, care se desfăşoară într-un frumos evantai, puternic reliefat.

În sectorul sudic remarcăm clinurile prelungi, ramificate şi înalte ale Păpuşii-Corneşu, iar central, enormul trident dirijat de vf. Molidvişul spre Fântâna Untului (vest) şi Plasele-Rotunda (est). Creasta de legătură dintre aceştia cu vf. Parângul Mare trece prin vf. Ţapul şi vf. Mândra (2360 m), vecinul de la sud al celui mai mare pisc (într-o vreme numele de Mândra era dat chiar Parângului Mare). De altfel, localnicii numesc şi acum vârful cel mai înalt al masivului în două feluri: ciobanii de pe versantele sudice, din Oltenia, îl numesc Parângul Mare, în schimb cei din căldările nordice ale Roşiilor şi Dereşului, care aparţin comunelor Livezeni şi Petrila, îl numesc tot Mândra.

În continuare urmând traseul crestei înalte de 2500 m altitudine poteca o apucă  spre vest şi după parcurgerea în lungime poate a cele mai înalte şei carpatine, printre lespezi mărunte şi porţiuni ierboase în creştetul munţilor, ajungem şi la vârful Gemănarea.  Vârful principal Gemănarea (2432 m), nu este altceva decât culminaţia vestică a crestei Sliveiul. Culmea Sliveiul mai este denumită uneori de turişti muchia Zănoaga Sliveiului. Creasta desprinsă spre răsărit separă două circuri glaciare: cel al Sliveiului (nord) de cel al căldării seci a Roşiilor (sud); împărăţia acestuia din urmă, cea mai vastă aglomerare de stânci din masiv, „culege” toate „torentele” de grohotiş de sub pereţii de vest şi mai ales pe cele de sub vf. Parângul Mare.

Următorul  pisc (2410 m) pe care poteca însă îl ocoleşte este cel al Stoeniţei (vecinul sudic al Cârjei), al cărui pinten de răsărit împarte în două compartimente căldarea cu lacuri a Sliveiului.

Urcând  înspre   vârful Stoeniţa, pe care îl poţi atinge numai abătându-te la stânga din potecă pentru 10 minute, am traversat o șa stâncoasă din care porneşte în jos un perete foarte înclinat; în continuare se coboară un moţ pietros şi se traversează din nou o şa.

În dreptul şeii Stoiniţa am trebuit să facem un scurt popas. O turmă de oi mărginită de câini ciobăneşti,  adevăraţi cerberi carpatini traversa nestingherit poteca de creastă.  Atunci pe moment mi-am adus aminte că Parângul este şi va rămâne masivul în care fenomenul transhumanţei s-a manifestat cel mai pregnant,  punte de legătură identitară şi comună între regiunile istorice Ardeal şi Oltenia. Transhumanţa este un fenomen frecvent în viaţa păstorească şi se întâlneşte pretutindeni. La unele popoare, o întâlnim numai în diferite epoci ale istoriei. La români, însă, a fost de veacuri şi s-a continuat, indiferent de împrejurări. Aceasta dovedeşte, nu o stare de primitivism, ci că păstoritul la noi a fost o ocupaţie de căpetenie. Trebuie menţionat că, transhumanţa se întîlneşte numai la popoarele stabile, cu alte cuvinte, numai la popoarele cu un stadiu de civilizaţie înaintat. Transhumanta nu este nomadism. Popoarele nomade nu au patrie. Ele se stabilesc acolo unde, pentru un moment, vitele lor pot să pască, iar după ce au terminat păşunile, au plecat în altă parte, fără să se mai întoarcă.

În final traversând şi şaua Stoiniţa a urmat un alt vârf o altă provocare, impozantul vârf Cârja turnul de control al Petroşaniului. În dreapta, pe tot parcursul traseului până la vârf, panta e mai dulce şi ierboasă; în schimb, în stânga, profilul este prăpăstios. Poteca devine uneori tangentă cu marginea pereţilor stâncoşi, de unde cutreierăm cu privirea amănuntele nesfârşite ale colţilor, pereţilor fisuraţi, ale marilor blocuri de piatră, pătate cu galbenul şi cenuşiul lichenilor. Pe vârful Cârja ni s-a dezvăluit o panoramă covârşitoare. Pe fundul căldării Cârjei nesfârşite depozite morenice sunt împrejmuite de pereţii verticali, ce o înconjoară pe trei laturi. Căldarea este seacă şi nu lasă loc pâraielor la suprafaţă decât mult mai jos, în apropierea unei târle de berbeci. Din vârf se desprinde spre nord-est o creastă ascuţită, frumoasa Custură a Cârjei.

După panorama excepţională de pe vârful Cârja traseul de creastă urmează o coborâre anevoioasă şi destul de abruptă printre grohotiş până în dreptul refugiului Cârja.

Construit în anul 1889 la iniţiativa sasului Rudolph Schutte un împătimit iubitor al muntelui refugiul construit din lespezi şi adăpostit în căuşul de piatră al crestei s-a încăpăţânat să reziste timpului deşi asupra lui s-au abătut nenumărate furtuni, troienit de zăpezi şi vifore.  Am poposit aici pentru o ultimă noapte petrecută pe creasta Parângului. Sub farmecul măreţ al naturii impunătoare, îmi lămuream licăririle născute în sufletul celor ce trăiau mai adesea cu ea. Aşa au luat naştere poveştile; aşa a izbucnit în versuri simple răscolirea sufletului celui izolat de lume.

Dimineaţa  din dreptul refugiului privirea mi-a fost fost cucerită  de piscul cu adevărat semeţ al Cârjei: pe de o parte un perete imens (nordul vârfului), pe de altă parte o spinare înclinată, terminată într-un circ glaciar sec (nord-vest); acesta din urmă stând la obârşia văii Caprelor.

De aici până în staţiunea Parâng mai era o aruncătură de băţ. Însă cum poţi să părăseşti Parângul fără a împărtăşi clipa unei ultime desfătări vizitând căldarea impresionantă a Mijei. Acest lucru merită cu prisosinţă a fi făcut mai ales că abaterea de la traseu de circa o oră nu este în măsură să dezamăgească drumeţul avid în explorarea cărărilor tainice ale muntelui. Pornind pe traseul marcat cu bulină galbenă în faţa ochilor în prim plan ţi se dezvăluie ca un uriaş ceaun spectaculoasa căldare a Mijei.

Traversând valea Caprelor şi urmând un scurt urcuş pe potecă în curând eşti transpus la malul lacului Mija pe care l-am denumit ochiul de sidef al Parângului. Lacul este de o sălbăticie și o frumusețe aparte care pur și simplu te copleșesc. Situat la o altitudine de 1980 m pe fundul căldării glaciare și înconjurat din toate părțile de creste abrupte, Lacul Mija (care pe unele hărți apare sub denumirea Lacul Zăvoaiele sau Lacul Luncii) are o suprafață de 0,8 ha și o adâncime maximă de 6,5 m. Este mic, dar merită tot efortul de a ajunge până la el. La final de drumeţie trecând parcă peste toate  obstacolele  naturii,  am avut pe moment  impresia că lacul este perla muntelui, atât de bine este protejat de marele străjer, am avut  bucuria să descopăr un lac cu apă cristalină şi rece ca gheaţa. O adevărată oază pentru trecători. Aici pe malul lacului  decoperi un loc ideal pentru a asculta liniştea, pentru a medita sau pur şi simplu, decoperi plăcerea de a fi una cu natura, o natură în sânul căreia simţi că nimeni şi nimic nu te poate atinge. Pereţii muntoşi, care îngrădesc lacul Mija, îţi lasă impresia că sunt  ziduri ale unei cetăţi, pregătite să nu cedeze niciodată.

După un astfel de popas, drumul până la staţiunea Parâng decurge, parcă, mai uşor. După traversarea şeii Caprelor poteca te conduce lin până la staţiunea Parâng punct terminus al crestei Parângului. Întorcându-mi privirea parcă am încercat să îmi iau la revedere de la Cârja, Gemănarea şi Parângu Mare mulțumind pentru toate frumuseţile oferite,  însă aceştia nu îmi răspund salutului acoperindu-se într-o perdea de negură anunţându-mi parcă sec că spectacolul feericelor creste ale Parângului s-a terminat.

În faţă ca un ultim panou ni se dezvăluie un mesaj relevant: Parâng Rege al Munţilor, Eu simplu muritor te salut şi te ador. Citind aceste cuvinte nu ai cum să nu împărtăşeşti clipe de o emoţionantă frumuseţe care te fac tocmai să-ţi fie dragă natura nu numai pentru că e din ţara ta, ci în sine ca motiv de mulţumire şi răscolire de gânduri pentru tot ceea ce ea îţi oferă într-o viaţă scurtă, efemeră consumată  de lupta absurdă a traiului zilnic.