I. PREZENTARE GENERALĂ
Culmi domoale și bucolice, peşteri ascunse, chei care îţi taie răsuflarea, toate creează un peisaj de basm foarte apreciat de cei care se încumetă să străbată Munții Metaliferi un adevărat paradis ascuns din Apuseni. Munții Metaliferi sunt doar o grupă a munților Apuseni și pot fi recunoscuți prin faptul că sunt acoperiți de păduri până în vârf. Toată zona pe care aceștia o străbat este de o frumusețe răpitoare, sălbatică și parcă neatinsă de vremuri. De asemenea, o alta caracteristică aparte a zonei Apusenilor sunt satele risipite și casele oamenilor ce sunt situate la altitudini mari, însă cea mai mare bogăție a acestei zone, este aurul, iar traseul drumețiilor pe aceste culmi te duce chiar pe urmele fostelor mine de aur și prin dealurile care, cel mai probabil, încă ascund această comoară de neprețuit.
Munții Metaliferi constituie subunitatea sudică a munților Apuseni, imediat la nord de cursul inferior al râului Mureș. Teritorial se află parțial în județul Alba și parțial în județul Hunedoara iar capătul vestic aflându-se și pe teritoriul județului Arad. Din punct de vedere al localizării în ceea ce privește grupa muntoasă a Carpațiilor Occidentali, munții Metaliferi se află la sud de munții Bihor, de munții Gilăului și Muntele Mare, la sud-vest de munții Trascăului, la nord de munții Poiana Ruscă, munții Șureanu și la est de munții Zarandului. În delimitarea exactă a munților există unele discuții întrucât masivul Munții Găina aflat la obârșia Crișului Alb ar aparține, conform majorității geografilor, munților Bihor însă pe baza geologilor, această unitate montană ar aparține munților Metaliferi. Ca relief munții Metaliferi sunt o zonă montană cu înălțimi medii. Creste cu înălțimi de peste 1000 de metri se află mai ales în partea nordică. Înălțimile scad treptat spre sud, până în Câmpia Mureșului, până la cotele de 220-230 de metri. Au câteva turnuri de calcar spectaculoase, câteva chei mai scurte. Cel mai aspectuos vârf este fără doar și poate Detunata Goală, cu coloanele de bazalt ca niște tuburi de orgă.
Structura geologică a munților Metaliferi este foarte variată, chiar complicată, poate cea mai variată din Apuseni. Majoritatea rocilor provin din fundul oceanelor cu zeci sau sute de milioane de ani în urmă. Foarte aproape una de alta se găsesc roci cu vârste foarte diferite. Originea majorității rocilor este sedimentară, provenind fie din oceane cu ape reci (șisturi cristaline), fie din oceane cu ape calde (calcare). Majoritatea obiectivelor aspectuoase, atrăgătoare sunt în zonele calcaroase, unde apar ba ca niște conuri albe fotogenice, ba chiar niște chei atrăgătoare precum Cheile Glodului, Cibului, Madei, Ardeului, Uibărești, Ribicioarei, Orminzi, Băiței.
Cel mai spectaculos vârf este Detunata Goală cu coloanele de andezit-bazalt cu aspect de orgă pietrificată, ce reprezintă lava solidificată în coșul unui vulcan. Conul vulcanului a dispărut între timp. Activitatea vulcanică, din perioada formării Carpaților a stat la baza formării minereurilor neferoase, în urma căreia, foarte mult timp Roșia Montană, Brad, Abrud, Zlatna, Săcărâmb au fost sursele cele mai însemnate de exploatare a aurului din Europa. Aceste minereuri conțin, în afară de aur, argint și cupru o serie de elemente, care aici au fost descrise pentru prima dată în lume. Tot din minereul de aici a fost separat și descris în 1788 semimetalul telur.
Vegetația forestieră în munții Metaliferi este de o gamă largă. În zonele mai joase și mai ales pe versanți sudici găsim păduri de ștejar. Puțin mai sus apare gorunul amestecat cu fagul. Pe părțile cu altitudini de peste 1000 de metri domină fagul în amestec cu molid și brad, mai ales pe plaiurile din nord-vest în apropierea Munților Bihorului. În unele văi apare și arinul negru. În zonele calcaroase apar plante termofile submediteraniene. O curiozitate botanică sunt pădurile cu liliac sălbatic și majdrean. Tot pe flancuri calcaroase ale teritoriului găsim și floarea de colț, care apare aici la cea mai joasă altitudine din țară. Tot o curiozitate botanică este și arboretul de la Simeria. În rest din punct de vedere al vegetației predomină pășunile de podiș înalt pretabile atât pentru pășunatul ovinelor cât și al bovinelor.
Din punct de vedere al faunei dintre mamifere găsim mistrețul, căprioara, lupul dar și vulpea, jderul de pădure și de stâncă, dihorul și foarte rar, mai ales în zona de nord-vest, în apropierea munților Bihorului sau munților Gilăului se mai găsesc urși și cerbi. Nu de mult au fost introduși în areal câțiva cerbi lopătari. Dintre păsări se pot aminti gaița, alunarul, graurul, pițigoiul, mierla, sturzul, bufnița, uliul, șorecarul. Ca element nou introdus se poate aminti fazanul. În masiv reptilele sunt bine reprezentate fiind al doilea areal cel mai bine dezvoltat după munții Cernei în ceea ce privește vipera comună, vipera cu corn, năpârca, gușterul iar ca amfibiu întâlnim salamandra.
Legat de populația ținutului în trecut aceasta a fost multietnică. Nord vestul teritoriului aparține Țării Moților, unde populația foarte săracă în veacurile trecute s-a ocupat de creșterea animalelor și prelucrarea lemnului remarcându-se în special ca și meșteșug dogăritul, celebrele buți și ciubere. Spre sud-est în secolele 18-19 s-au extins mineritul și prelucrarea metalelor prețioase, mai ales în văile din zona Brad, Abrud, Roșia Montană și Zlatna. În restul zonei majoritatea populației s-a ocupat cu agricultura de tip montan și cu exploatarea forestieră. În ceea ce privește potențialul turistic al peisajelor din Munții Metaliferi acesta este mult mai mare decât este cunoscut sau publicat. Pe lângă obiectivele naturale atrăgătoare de la Detunata Goală, Cheile Cibului, Cheile Glodului, Cheile Madei, Măgurile Săcărâmbului sau Rezervația Boholț zona este presărată și cu o serie de monumente istorice și muzee situate mai ales în orașele și comunele ținutului Zlatna, Brad, Almașu Mare, Abrud, Roșia Montană.
În aceşti munţi, poporul român a scris pagini de istorie, de eroism fără egal în însângeratul an 1784, Răscoala lui Horea şi anul 1848, de mari speranţe, când toată suflarea munţilor, bărbaţi, copii, femei au pus mâna pe arme luptând pentru libertate. Menționată încă înaintea erei noastre, când istoricul grec Herodot a pomenit că în munții de la nord de Mureș agatârșii explorează aur, zona Metaliferilor are puternice rădăcini ancorate în timp și legate de exploatarea acestui metal prețios. Mineritul aurului, împreună cu cel al argintului și al cuprului a continuat și în timpul Imperiului Roman și mai târziu în Evul Mediu. Din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea acest ținut ca și toată Transilvania a aparținut regatului Ungar, iar apoi un secol mai târziu Principatului Transilvaniei. Din secolul al XVIII-lea după înfrângerea războiului de eliberare al Transilvaniei și Ungariei de sub dominația austriacă, toată Transilvania a devenit parte componentă a imperiului habsburgic iar între anii 1867-1918 a aparținut monarhiei austro-ungare. Până în secolul al XIX-lea tot ținutul de la Abrud până la Arad a aparținut comitatului Zarand cu reședința la Baia de Criș sau Abrud. Primul document scris despre zonă a apărut în secolul al XII-lea și apoi în secolul al XIV-lea. În timpul Regatului Ungar și mai târziu în timpul Principatului Transilvaniei, și în această zonă moșiile, marile proprietăți funciare au fost atribuite nobilimii maghiare iar populația română deși majoritară a rămas în iobăgie mai târziu fiind încadrată în rândurile muncitorilor exploatați în minele bancherilor de la Viena. Ca să scape de mizerie o parte dintre moți au vrut să se înroleze ca grăniceri în armata austriacă. Între timp a izbucnit răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan cu un puternic impact în ținutul Zarandului. Proprietarii minelor nestând în zonă au scăpat. În afară de nemulțumirile materiale, răsculații au fost revoltați că religia ortodoxă nu le-a fost recunoscută și că nu prea au avut școli. Singura școală medie din zonă se afla la Brad. O pagină memorabilă de eroism pentru locuitorii zonei a scris-o Ecaterina Varga. Din 1840 Ecaterina Varga, o nobilă mai modestă din Hălmagiu observând situația foarte grea mai ales a moților care au lucrat la mine, a făcut mai multe contestații la cabinetul imperial și s-a dus chiar la Viena la o audiență în interesul populației din zonă. Din cauza insistenței sale, ea a și fost închisă de autorități timp de 4 ani fără judecată. În ciuda acestor acte îndrăznețe și curajoase personalitatea ei este pe nedrept uitată în ultimii 40-50 de ani. Ulterior peste ținuturile din această zonă a trecut tăvălugul revoluției de la 1848 care a continuat ca un război de eliberare a Ungariei de atunci de sub absolutismul austriac. Kossuth, conducătorul mișcării pașoptiste ungare, a început tratative cu Avram Iancu conducătorul populației române din zonă. Moții au avut mai multe condiții, cu majoritatea cărora Kossuth a fost de acord în afară de una sau două, din cauza cărora nu s-a legat o alianță. Aflând austriecii de insuccesul tratatului, i-au promis lui Avram Iancu tot ce a cerut și chiar în plus, dacă atacă localitățile de la poalele munților cu populație majoritar maghiară. Cu ajutorul armelor primite de la armata imperială a început un atac al orașelor Aiud, Zlatna și Abrud. Observând că austriecii n-au respectat nimic din cele promise, Avram Iancu a reînceput tratativele cu Kossuth, cu ajutorul deputatului Dragoș, ajungând la o înțelegere. Neaflând de această înțelegere, colonelul maghiar Hatvani a pornit un atac sângeros împotriva moților, răzbunând o acțiune anterioară. În urma acestui atac, toate speranțele unei înțelegeri cordiale între români și maghiari s-au prăbușit. Din cauza înșelăciunii austriecilor și văzând vărsarea de sânge inutilă, Avram Iancu s-a prăbușit psihic într-o boală din care nu mai avea să își revină până la sfârșitul vieții. Cam aceasta a fost scurta istorie a zonei. Moții aceeași oameni dârzi ai zonei și-au continuat traiul de zi cu zi confruntându-se cu aceleași neajunsuri de la o epocă la altă. După prăbușirea regimului comunist mineritul din zonă și-a redus semnificativ ponderea, ultimele mine fiind închise spre conservare la începutul anilor 2000. A urmat apoi conflictul surd a diferitelor organizații nonguvernamentale în menținerea și conservarea patrimoniului de la Roșia Montană, dispute sterile care nu au generat nimic benefic locuitorilor din zonă care se confruntă în prezent cu un șomaj cronic. Sper ca pe viitor atracțiile turistice și naturale ale zonei să trezească un mai viu interes autorităților de la nivel central și local în promovarea acestei zone de o inestimabilă valoare.
ZONA CHEILOR DIN BAZINUL VĂII GEOAGIU -ALMAȘU MARE
Cheile calcaroase din această zonă se pot vizita parțial dinspre sud, dinspre localitatea Geoagiu, de lângă DN 7, din valea Mureșului, și parțial dinspre nord respectiv de la Zlatna de pe valea Ampoiului. Din localitatea Geoagiu se urcă spre N-NV, pe valea Geoagiului în amonte. După 3 km derivă spre stânga drumul spre stațiunea balneară Geoagiu Băi.
Urmând drumul după încă 4 km ajungem în localitatea Bozeș. De aici drumul se bifurcă, spre nord un drum ne duce la Bâcaia și apoi spre Cib, iar un alt drum spre nord-nord-vest ne îndreaptă spre Ardeu și Balșa.
Drumul de pe valea Bâcaia, apoi de pe valea Cibului este carosabil chiar până la Zlatna. La 3 kilometri de satul Bozeș se află un izvor de apă minerală feruginoasă. Continuând pe vale în sus, spre nord la 2 kilometri se ajunge în satul Bâcaia, de unde de la confluența pârâielor Cib și Bâcaia se continuă tot spre nord pe valea Cibului în sus, unde se ajunge la primul obiectiv de vizitat în Cheile Bâcaiei. Strâmtoarea este relativ scurtă circa 400 de metri, cu pereți calcaroși, înalți de circa 50 de metri de unde se pot observa lapiezuri, grohotișuri, arcade și guri de peșteri.
Ieșind din chei, valea Cibului se lărgește, laturile devine mai domoale, dar după 1 kilometru se ajunge între pereții stâncoși ce definesc Cheile Cibului.
Drumul pietruit părăsește valea, urcând ușor spre dreapta. Trecând de prima strâmtoare se zăresc casele satului Cheile Cibului mărginite de o parte și de alta de pereții calcaroși ai Pleșei Ardeului, un adevărat meterez stâncos, care închide orizontul spre sud, ca un contrafort. Spre stânga peretele Vânătorii se înfățișează ca un bastion imens.
Continuând pe valea Cibului în amonte, urmează a două strâmtoare cu pereți calcaroși între Piatra Cerătăului la stânga și Piatra Corbului la dreapta. Ieșind din chei se continuă casele satului Cheile Cibului, apoi urmează localitatea Cib.
La intrarea în satul Cib se desprind două marcaje, spre stânga pe marcaj triunghi roșu pe un drum de 2 kilometri se ajunge la Cheile Glodului unele din cele mai lungi și sălbatice chei din zonă iar în continuare pe marcaj cruce roșie drumul trece prin satul Cib iar peste dealuri se continuă până la Zlatna circa 10 kilometri. Vizitarea Cheilor Cibului și a Cheilor Bâcaiei se poate aborda și dinspre nord, pornind din Zlatna spre sud-vest prin comuna Almașu Mare, unde se poate vizita și muzeul etnografic Achim Emilian. De pe acest drum (Zlatna-Almașu Mare) se poate ajunge atât în satul Cib pentru vizitarea cheilor Cibului și Bâcaiei, cât și în satul Glod, de unde se pot accesa Cheile Glodului.
Un alt traseu propus pentru vizitarea altor chei și pereți stâncoși fotogenici ai zonei, pornind tot dinspre sud, pleacă tot din localitatea Bozeș. Urmând drumul spre nord-vest în amonte după 6 kilometri se ajunge în satul Ardeu. Imediat înaintea localității spre stânga, spre vest se află scurtele, doar foarte spectaculoasele Chei ale Ardeului cu particularități de geneză și evoluție inedită. Este o strâmtură îngustă, cu pereți înalți. Un caz tipic de formare a unor chei, când în urma unei fisuri tectonice, se formează întâi o peșteră care pe urmă, prin erodare și corodare se mărește, se adâncește, apoi prin prăbușire se deschide. Vizitarea cheilor se rezumă doar la privirea lor din cele două capete iar parcurgerea cheilor este posibilă numai trecând prin albie. Dacă se urmează pârâul Ardeu 600 de metri spre nord pe strada satului, apoi încă 1 kilometru pe o potecă se ajunge la capătul inferior al Cheilor Glodului. Dintre cele 5 chei ale zonei, acestea sunt cele mai lungi, în jur de 2 kilometri și totodată cele mai sălbatice. Albia pârâului între pereți înalți și abrupți este presărată cu câteva repezișuri și vârtejuri. Parcurgerea pe jos a cheilor este o înfruntare grea, care cere efort și experiență în cățărare. Frumusețile cheilor merită un efort și pentru câteva detalii pentru cei pasionați de fotografie.Indicat ar fi să fie parcurse și prin apă mai ales în lunile caniculare de vară.
Un alt traseu de drumeție pornește din mijlocul satului Ardeu pe drumul carosabil spre Balșa de unde după 2 kilometri, unde încep casele comunei, spre stânga se văd niște pereți stâncoși, sub care meandrează Cheile Madei. Din păcate aceste chei nu sunt amenajate și nu se pot parcurge decât parțial atât din amonte cât și din aval. Au o lungime de circa 1,5 kilometri cu pereți înalți, fiind cei mai înalți pereți din toate cele 5 chei ale zonei. Versanții abrupți sunt presărați cu lapiezuri, grohotișuri și nișe. În chei albia pârâului are o serie de vârtejuri (bulboane). Cheile Madei pot fi vizitate și dinspre sud din satul Mada, de pe drumul Geoagiu-Bozeș. Cu 1,5 kilometri înainte de satul Bozeș traseul deviază spre stânga, urmând în amonte pârâul Geoagiu. Satul Mada se întinde chiar până la intrarea inferioară a cheilor.
II. DRUMEȚIA PROPRIU-ZISĂ
Toată lumea, fără îndoială, caută fericirea, dar problema care se pune este: o găsim noi oare urmând calea naturii și cedând înclinațiilor ei obișnuite sau înăbușind aceste înclinații și ținând cu pasiune la partea câștigului personal, egoismului îngust sau chiar numai la aspectul privind protejarea vieții – Anthony Ashley Cooper, conte de Shaftesbury (1671-1713) filozof, estetician și moralist englez.
Drumețiile care îți mână pașii spre cărările munților Apuseni au întotdeauna un farmec aparte. Aici de fiecare dată simți cum natura se întovărășește cu omul într-o armonie ce tinde spre perfecțiune iar peisajele feerice din jur răsplătesc pe deplin osteneala drumețului. Din orice colț sau masiv ai aborda Apusenii aceștia în sinea lor oferă același cadru natural pitoresc, atât după înfățișare și caracterul lor geologic variat cât și după firea populației. Aici apele taie coastele în adânc iar frumusețile sunt ascunse în văi, contrast mare prin sălbăticia lor frumoasă, cu liniștea de pe culmile domoale. Mijlocul lunii august 2019 m-a transpus încă odată în decorul pitoresc pitoresc al Apusenilor mai precis în munții Metaliferi o altă poartă legendară de intrare în ținutul moților. Frământaţi, tăiaţi de jghiaburi strîmte cu greu de cucerit, Munții Metaliferi au rămas locuiți de o populație deprinsă cu asprimea naturii, hârșiţi de nevoi, tenaci în vitalitatea lor. Sunt cunoscuți în general sub numele de moţi, deşi o parte îşi zic topi, iar alta mocani. Arhaismul vieţii lor fac atracția Munţilor Metaliferi, ca şi minunăţiile naturii, aici mai variate și mai tainic ascunse, ambele împletindu-se în fermecătoare tablouri. Din păcate, drumurile care duc în inima Munţilor Metaliferi sunt anevoioase și lipsite de marcaje deosebite. Însă pentru a pătrunde în părțile cu un pitoresc deosebit mersul pe pe jos este cel mai lesnicios mijloc de a pătrunde în acest paradis ascuns al Apusenilor presărat de numeroase peşteri ascunse și chei care îți taie răsuflarea.
14 August 2019 era în sine o zi ca oricare alta din sezonul estival. Dacă majoritatea oamenilor au ales să își petreacă un binemeritat concediu la mare pe litoralul românesc sau pe țărmurile însorite ale Greciei sau Turciei pentru mine plaiurile Apuseniului rămâneau la fel de ademenitoare iar o scurtă răcoreală prin cheile Glodului și Cibului devenea foarte tentantă ca și întrebarea retorică în sine – În august ce preferi. Și am spus Metaliferi. Și astfel cu gânduri plăcute și speranțe mari am pornit în explorarea unui alt colț încântător al României, aici la granița Albei cu Hunedoara de pe valea Ampoiului până spre malurile liniștite ale Mureșului ce de milenii încoace își mână apele spre șesul Banatului în dreptul localităților Geoagiu, Orăștie, și Simeria. Urmăm așadar intinerariul temeinic studiat acasă pe ruta Sibiu-Sebeș-Alba Iulia-Zlatna. Părăsind Alba Iulia și urmând în amonte cursului râului Ampoi, nu este timp de plictiseală pentru că deodată ce ai deschis ochii și te vezi înconjurat de dealurile acoperite de păduri, de localnici primitori și dornici să povestească cu un călător ca tine, te vei simți în largul tău și gata de a pleca să descoperi tot ce are de oferit această zonă minunată. Trebuie să ai încredere, merită tot drumul mai ales că Munții Metaliferi sunt presăraţi cu monumente naturale și sunt plini de vegetaţie. Numaidecât transpuși în acest peisaj idilic poposim în Zlatna făcând astfel cunoștință cu un vechi centru minier al Transilvaniei.
Istoria localității este clădită pe grumazul și munca asiduă a băieșilor de altă dată, destine frânte sub roata nemiloasă a exploatării minereurilor din zonă. Munții noștri aur poartă însă deseori truda și sudoarea oamenilor locului s-a amestecat nemijlocit cu puritatea acestui metal prețios. Cu toate acestea pășind pe străzile orașului merită să evocăm în treacăt istoria acestei localități care începe după unele surse istorice chiar de pe vremea agatârșilor (trib geto-dacic) primii care au săpat prin măruntaiele muntelui în căutarea prețioaselor minerale. În epoca daco-romană localitatea s-a numit Ampelum, conform primei atestări documentare din anul 158 d. Hr. de pe vremea împăratului Antoninus Pius. Pe teritoriul localității au fost descoperite vestigii constând din obiecte datând din Epoca Bronzului și începutul Epocii Fierului. În timpul împăratului Traian aici a fost instalat Marcus Ulpiu Herminus un reprezentant direct, „procurator aurarium”, iar în timpul lui Septimius Sever orașul a fost ridicat la rang de municipium. Devenind cel mai important centru din Munții Apuseni, a fost păzit de un detașament al Legiunii a XII-a Gemina. Localitatea a primit toponimicul Zlatna datorită bogăției resurselor de aur din zonă, „zoloto” din limba slavă însemnând „aur”. La 1201 a fost menționat cu denumirea de „Ţara Abrudului şi Zlatnei”, iar în secolul al XIII-lea zona a fost donată de regii Ungariei bisericii romano-catolice din Alba Iulia. În 1357 localitatea avea rangul de “târg”, iar minerii au obținut din partea regilor o serie de privilegii care le-au fost confirmate între anii 1317-1557. Populaţia majoritar românească avea ca jude în 1365 pe cneazul Nicolaie, fiul lui Cîndea. Locuitorii au încercat să scape de sub dominaţia bisericii romano-catolice din Alba-Iulia prin mişcări populare precum cele din 1424 şi 1428. Zlatna nu a reuşit însă să devină oraş liber şi plătea un impozit de 60 florini aur şi urbură din metale nobile. În perioada Principatului Transilvaniei Zlatna a devenit domeniu fiscal arendat unor străini care au exploatat fără milă populația. Între anii 1619-1620, Gabriel Bethlen, principe al Transilvaniei (1613-1629) a colonizat la Zlatna câteva sute de mineri germani şi slovaci. La jumătatea secolului al XVII-lea, Zlatna a devenit centrul domeniului aurifer al Munţilor Apuseni. Începând cu anul 1748, au început să se construiască topitorii şi şteampuri puse în funcţiune de forţa motrice a apei. Zlatna a devenit centru industrial important prin topitoriile sale, dintre care cea construită în 1850 a funcționat până în secolul XX. Aici a fost utilizată pentru prima oară în Transilvania maşina cu aburi. În anii 1757 şi 1761 locuitorii din Zlatna au participat la mişcarea lui Sofronie şi au simpatizat cu răscoala ţăranilor condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Zlatna a devenit un puternic centru al revoluţiei de la 1848, la 9 Aprilie 1848 având loc aici prima întrunire a intelectualilor din Munţii Apuseni. În luptele care s-au dat la 16-17 aprilie 1849, Zlatna a fost incendiată de trupele lui Kemeny Farkas. Atunci au ars şi vechile topitorii de aur. După cel de-al doilea război mondial Zlatna a cunoscut o evoluţie industrială în care au fost neglijate problemele de mediu. Zlatna a devenit oraș la 17 Februarie 1968. După prăbușirea regimului comunist localitatea a intrat într-un ușor declin economic accentuat însă la începutul anilor 2000 prin desființarea ultimelor mine și demararea acțiunilor de ecologizare a zonei. După ce s-a confruntat cu un șomaj cronic, în prezent localitatea este în găsirea unei noi identități în care turismul și creșterea animalelor sunt în măsură să ofere un viitor prosper pentru evoluția ulterioară a localității.
Situat în depresiunea omonimă, dominat de vârfurile Dâmbău, Breaza, Jidovu şi Măgura Dudaşului, pe cursul superior al râului Ampoi, la confluenţa cu pârâul Vâltori, la 38 km vest de municipiul Alba Iulia, orașul Zlatna păstrează același decor idilic asemănător cu orașele înfrățite cu acesta din Țara Moților: Brad, Abrud și Câmpeni. Pășim pe străzile sale iar canicula părea că se instalează încă de la primele ore. Reperăm și o zonă ce pare a fi parcul central al orașului iar o frumoasă dioramă cu metalele din zonă ne face încă odată să reflectăm despre faptul că multitudinea de minerale din aceste ținuturi rămân în continuare un tezaur prețios dăruit nouă de divinitate în forme variate de la aur, argint până la fier și cupru.
Mai înaintăm câțiva zeci de metri prin parc descoperind o statuie cu bustul regelui Decebal de care se leagă o altă legendă a localității a unui destin curmat în mod tragic. Aici la Ranistorum -Zlatna hărțuit de legiunile romane se presupune după unele surse istorice că bravul rege dac Decebal și-ar fi curmat viața, într-un gest simbolic de demnitate, motiv pentru care se explică și amplasarea statuii acestuia în parcul central al orașului.
Facem o plecăciune în fața statuii ultimului rege al Daciei libere și ne continuăm drumul confuzi încercând să reperăm traseul ce urma să ne îndrume pașii spre satul Cib și înspre culmile domoale ale Metaliferilor. Din informațiile culese de la locuitorii din zonă poteca marcată spre satul Cib ar fi la circa un kilometru de centrul localității. Neștiind în ce direcție să o apucăm pornim mai departe pe strada principală a orașului. Printre pâlcuri de case coastele prelungi și molcome ale Metaliferilor începeau să se dezvăluie privirii bătute de razele nemiloase ale soarelui.
În curând ajungem la capătul localității pe drumul ce duce spre Abrud. Cotim stânga pe centura orașului Zlatna de la intersecția cu drumul ce duce spre Almașu Mare. După încă un kilometru pe centura Zlatnei paralel cu râul Ampoi reperăm în sfârșit drumeagul marcat cu cruce roșie, traseul nostru de urmat. Poposim câteva minute la malul râului Ampoi împărtășind câteva gânduri frumoase în legătură Zlatna oraș animat cândva de acel avânt al exploatării miniere, ctitorie a primelor vestigii de patrimoniu industrial care acum în liniștea sa încet, încet încearcă să se redefinească spre o nouă identitate.
Urcăm o mică hulă părăsind ultimele case ale localității istoviți la propriu de arșița de afară ce nu dădea semne că ar ceda foarte ușor. Însă chiar când arșița verii așterne galbenul istovirii, verdele înviorării nu se șterge. Ajungem într-o mic desiș de arbori iar un binemeritat popas pentru hidratare era recomandabil chiar necesar.
Ne refacem forțele și continuăm să urcăm coasta dealului în lung. Un prieten patruped reperat de pe drum continuă să ne țină tovărășie cu o bucurie exuberantă greu de descris. Mai facem o serpentină și în curând dintr-un luminiș reperăm o ultimă panoramă cu orașul Zlatna mărginit pe cealaltă parte de crestele domoale ale Trascăului cu vârfurile Dâmbău, Breaza şi Măgura Dudaşului mărginite de celebrul furnal, emblemă al erei industriale ce a guvernat cândva localitatea.
După această încântătoare panoramă continuăm hoinăreala pe spinarea tărăgănată a dealurilor printr-un mic desiș de pădure. Drumul în sine e rău cu hopuri și creste ascuțite de noroi uscat de culoare roșu-gălbui. Noroc că nu le prea simți osteneala. Se îngrijesc pentru aceasta păsările pădurii. În lungul drumului e un concert de te-ai opri la tot pasul. Vedeai în același timp câtă valoare are pădurea. O aruncătură de băț ne desparte de poiana Dumbrăvița.
În poiana Dumbrăvița popasul este inevitabil. Nu poți să nu te oprești, oricât de indiferent ai fi la frumusețile naturii. Peste orizontul larg se revarsă lumina bogată a soarelui. De acum încolo cărarea ne poartă prin bucolice poieni întinse, mărginite de dealuri pitorești ce conferă peisajului un caracter aparte iar drumeției un adevărat aer de promenadă. Privind spre stânga în zare se dezvăluie tabloul panoramic cu poienile și din loc în loc cu avenul stâncos al Trascăului însă și pe partea dreaptă urmând culmile domoale ale Metaliferilor peisajul nu are cum să nu te fure și să te transpună instantaneu într-o beatitudine bucolică.
Părăsim poiana ocolind cu grijă o turmă de oi aflată la păscut în zonă și numaidecât pătrundem din nou într-un pâlc de pădure urcând dealul Jidovului. Reperăm și un izvor de apă din care ne alimentăm numaidecât și pornim mai departe. Dealul Jidovului este un minunat post de observare iar suișul lui este o preumblare. Spinarea tărăgănată nu te obosește, iar când ai ajuns sus, priveliștea te recreează. Pe lângă pitorescul inedit al fânețelor din zonă reperăm pentru ultima dată panorame superbe cu crestele Trascăului bătute din plin de lumina puternică a soarelui de august.
Pe cealaltă parte a culmii peisajul rămâne în continuare încântător și dă naștere unor decoruri atractive. Mici poienițe mărginite de pâlcuri de pădure întregeau decorul idilic al zonei. În fundal ca o centură de fortificații crestele Șureanului dinspre Orăștie păreau a trasa extremitățile acestui tablou zugrăvit în linii armonice bine definite. Trecem pe lângă o carieră de piatră și urmăm linia prelungă a culmii traversând din când în când mici pâlcuri de pădure. Marcajul a dispărut sau cel puțin nu l-am mai putut repera însă înspre valea Muncelului începeau să se ivească timid și primele case ale satului Cib.
Aventurându-ne prin aceste poieni și desișuri de pădure am pierdut cu desăvârșire noțiunea timpului simțind cum terenul e variat în monotonia aparentă. Dealuri și munți se îmbină până în ceața nedeslușită a depărtării, scăldați în lumina și căldura zămislitoare de bogății a soarelui. Peisajul e de o frumusețe blândă care încântă și captivă. Am ajuns în dreptul satului Cib în jurul după amiezii despărțindu-ne și de tovarășul nostru patruped care destoinic ne-a urmat până în aceste locuri. Aici pâlcuri de păduri, petece aurite de holde, covoare de trifoi ori păşuni alcătuiesc mozaicul tabloului încadrat, în mijlocul căruia stau grămadă casele satului, înşirate în lungul drumului. În depărtare reperăm și Piatra Cerătăului și zona de intrare în Cheile Cibului.
Pătrunzând în inima satului Cib ne-am simțit parcă din nou transpuși într-un univers patriarhal, ancestral. Despre satul Cib, mai demult Cibu, în maghiară Cseb, în germană Tropfbach, actualmente trecut în județul Alba/Fehér megye/Kreis Weißenburg primele menționări documentare vin din anii 1407, 1412 villa Cheeb. În evul mediu și epoca premodernă a făcut parte din comitatul Hunedoarei/Hunyad vármegye/Komitat Hunyad(1784 Hunyad vármegyében a Maros melléki járásban lévő Csob nevezetű olá falu…). În anul 1515, satul s-a găsit printre posesiunile domeniului cetății Stremț/Diódi vár/Nußschloss, reşedinţă a puternicei familii a comiţilor de Geoagiu/Algyógy/Gergesdorf, al căror reprezentant, pe nume Andrei/András, a fost, pe la sfârşitul sec. al XIII-lea, şi vicevoievod al Transilvaniei. În anul 1910, din cei 873 de locuitori, 870 erau români. 185 erau greco-catolici și 688 ortodocși. Satul are două frumoase biserici, construite de cele două comunități ale satului, greco-catolică și ortodoxă. Biserica ortodoxă a fost construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În 1870 s-a realizat foișorul de lemn cu două registre, și un foișor de lemn la partea superioară. Pictura veche nu s-a mai păstrat, actuala frescă fiind realizată în 1923, de zugravul Jigmond de Bucium.
După circa 45 de minute de hoinăreală pe ulițele satului ajungem și la intersecția cu marcajul triunghi roșu ce ne indică direcția spre Cheile Glodului primul obiectiv cu adevărat măreț din zonă. Drept în față stâncile semețe ale Cibului își dezvăluiau silueta somptuoasă însă preferăm doar să le adresăm un cald salut de moment urmând ca trecerea prin acest portal desăvârșit al Metaliferilor să fie amânată cel puțin deocamdată.
Părăsim drumul asfaltat și cotim pe drumeagul situat pe partea dreaptă în sensul de mers venind dinspre satul Cib. Până la baza cheilor Glodului acesta ne poartă pe bucolice culmi deluroase admirând cu nesaț în privire pentru a nu știu câta oară pitorescul Apuseniului. Instantaneu îți vin în minte versurile perfect croite și armonios împletite cu decorul idilic al zonei: Sună tulnicul-n Ardeal, Tulnicu-n în Ardeal, Buciumă din deal în deal, Tulnicu-n în Ardeal, Și se aude peste văi, Până peste văi, Să joace și moții mei, Joacă moții mei. Asta-i hora moților din inima munților, Hora moților săltată, De la Iancu nost lăsată. Ardealul e pământ sfânt, Am făcut un legământ, Glia îți vom apăra, Cât îi verde cetina. Aici parcă totul este încântător și interesant prin romantismul peisajului, prin arhaismul populaţiei blânde şi prea răbdătoare. Probabil mulți vor spune cu siguranță, iar colindă ăsta pe dealuri. Însă și acest relief colinar mai ales în aceste zone din Ardeal sunt în măsură să te ancoreze în lumea arhaică a satului de altădată. În acest locuri simți cu adevărat cum naturii i se întovărășeşte omul. Cât de curând ultimele raze purpurii ale zilei ce se apropia de sfârșit se vor revărsa ca un abur sângeriu peste culmile domoale ale dealurilor dimprejur. Aici printre locuri de fâneață, arborii cu frunze verzi-gălbui semn că toamna se apropia cu pași repezi dau podoaba locului, formând un tablou al liniștii. Pe partea stângă admirăm și pintenul stâncos dinspre cheile Cibului ce se dezvăluie deasupra pădurii, mărind decorul ce-l admiri de pe lespedea unde se află amplasată o cruce de metal ce-și înalță brațele pe ecranul albastru al cerului.
Ajungem după 45 de minute și la intersecția cu un indicator de marcaje ce ne indică direcția clară spre cheile Glodului și Ardeu și a urmat apoi o coborâre prelungă până la baza cheilor. Între timp, astrul strălucitor al zilei se înclinașe îngrijorător spre capătul orbitei sale diurne și aurea cu suflarea sa roșie ca focul această superbă lume bucolică.
Era timpul să acționăm dacă voiam ca în ziua următoare să explorăm universul tainic din adâncurile pădurii. Aici la baza deșișului de pădure am întins cortul. Cât de curând se lasă noaptea și văluri întunecate se aștern peste culmile care cu puțin timp înainte fuseseră scăldate în roșu auriu. În liniștea pitorească a locului la lumină de lămpaș ne simțeam pe deplin integrați și absorbiți de mrejele naturii. Astfel a luat sfârșit o zi de vară hoinărind pe culmile și dealurile Metaliferilor simțind cum pacea înviorătoare și armonia locului te străbate pânâ-n adânc aici într-un alț colț magic al Apuseniului la limita județelor Alba și Hunedoara.
Dimineața ne-a regăsit înarmați cu forțe proaspete în explorarea ținutului de poveste ale Cheilor Glodului. După o scurtă ploaie de noapte decorul din jurul cheilor ne-a întâmpinat cu câteva neguri tronând deasupra culmilor păduroase. Însă acest lucru nu a fost în măsură să ne înăbușe dorința arzândă de a gusta una din plăcerile sublime de a rătăci preț de câteva clipe printre piedestalele pe care natura a fost în măsură să le ofere cu atâta gratitudine nouă oamenilor ale căror destine efemere merită să se încline preț de câteva clipe în fața binefacerilor ei.
Trecem gardul despărțitor și numaidecât suntem transpuși într-un decor minunat, ca și când a apărut după o cotitură, aranjat de meșteri iscusiți în arta coloritului și a plasticii. Frumoase sunt și celelalte multe chei din cuprinsul României. Unele sunt mai mărețe altele însă sunt mai adânci, mai tăinuite. În schimb intrarea în Cheile Glodului, deșteaptă fiori, pare că ai pătrunde într-un lung tunel care nu știi unde duce. Nici nu ai putea bănui podoaba locului perfect camuflat într-o pădurice unde își face loc suvița limpede de apă a Ardeului, pârâul care a despicat pragul, clădind minunea de frumusețe. Am ajuns la prima traversare a pârâului de culoarea cuprului, care curgea lin peste întinderea de bolovani netezi și ruginii. Din păcate, în apă constatăm că există foarte multă mizerie, adusă de viituri, începând de la peturi, cauciucuri și tot felul de textile care contrastează cu peisajul naturii cu toate că Cheile Glodului sunt o arie naturală protejată ce face parte din situl Natura 2000. Dar să privim partea bună a drumeției. Pe măsură ce înaintăm în jurul nostru observăm multitudini de stânci și pietre gri cu galben și cu roșu violaceu dovada certă a existenței mineritului din amonte.
Înaintăm nestingheriți cu cizme de cauciuc prin apă prin defileul ce părea că se strânge tot mai mult. Din anticameră în anticameră decorul sublim naște tablouri vii fermecătoare. Mărginiți de pereții stâncoși simțim cum pe sub apă stau ascunși bolovani mai mici sau mai mari, sunt hopuri unde apa poate fi până la gleznă, dar la al doilea pas poate ajunge și până la genunchi. Mai înaintăm un pic și după o cotitură a pârâului reperăm gura întunecoasă a unei peșteri semn că aici cadrul natural e într-o continuă transformare.
A urmat apoi intrarea în zona ”La Strâmtură” iar totul începea să capete forme apoteotice. Aventura vieții era pe cale să înceapă. Drumul îngust, numai pentru picior, acum e săpat în piatră, acum trece peste grohotişurile năruite.Şi aşa, pas cu pas, nici nu ştii când se scurge vremea, mai ales că nu e popas în care tabloul să nu se schimbe chiar în cuprinsul restrâns al despicăturii. În prima fază la gura strâmtorii care se vede, apa e până la glezne dar cât de curând ne ajunge până la genunchi. La nici 5 metri în fața ochilor noștri se ridică în stânga și dreapta ziduri înalte stâncoase de calcar. Au suprafețele lucioase, neuniforme și pline de scobituri, rezultate din eroziunea pârâului Ardeu, care străbate acest canion fabulos. Din cauza culorii apei, pereții de calcar sunt la bază de nuanță ocru, iar în sus, prind o varietate de culori metalice de la verde spre galben și albastru, culminând cu griul uscat al stâncilor, ce se pierd în verdeața pădurii. E un tablou absolut mirific.
În final pășind pe treptele calcaroase în care apa se scurge în vârtejuri și cascade miniaturale reperăm și ieșirea din strâmtură. Acolo apa este în măsură să îți ajungă până la gât. Mă aventurez într-o tentativă nereușită care este sortită din start eșecului.
Video cu traversarea ultimei porțiuni la Strâmtură din Cheile Glodului
Abrupturile definesc măreţia acestor chei, ele înmagazinează în verticalitatea lor o atracţie greu estimabilă.În această lume a titanilor simți jos cum doar jos firul văii Cibului, direct implicat în geneza acestor forme atât de diverse ca înfăţişare, şerpuieşte prin meandre de rocă, călătorind spre aval. Cariul vremii, slujindu-se de colţii apei, dezmembrează structurile cele mai trainice. Dar şi căderile au măreţia lor, iar piatra munţilor ştie cum să piardă – cu grandoare şi demnitate. Printre aceste monumente ale naturii camuflate discret descoperim și primele case din satul Cheile Cibului. Aici o mână de oameni au ales să își clădească căminele printre taluzurile stâncoase adevărate altare dedicate parcă venerării îndelung a acestor pereți de stânci megalitice. Facem un scurt popas în dreptul unui marcaj indicator ce ne indica direcția de urmat pe viitor.
Cei 15 kilometri până la Geoagiu păreau că urmează a se derula o bună bucată de vreme prin acest culoar creionat prin inima stâncilor. Rămânem captați în continuare de fascinatul perete al Cerătăului ce se înfățișa de astă dată în toată splendoarea lui pe partea dreaptă fără însă să sesizăm că și pe partea stângă se creionau alte bastioane stâncoase de o neasemuită frumusețe. Urmăm drumul care coboară tot agale și după traversarea unui scurt desiș de pădure în dreptul unei gospodării rămânem din nou pironiți fascinați de un alt tablou încărcat de un pitoresc și farmec nebănuit. Peretele Cerătăului în plin apogeu al creației sclipește printre razele blânde ale după amiezii iar pe partea dreaptă în premieră reperăm talvegul stâncos al Vânătorii. Acești doi coloși de piatră par că se întrec într-o luptă nesfârșită veghind de milenii încoace acest tărâm fermecat al Metaliferilor. Înspre pârâul Cib mici turnulețe de calcar se defineau ca adevărate sfetnice sculptate desăvărșit de bagheta magică a Creatorului. Privind aceste minuni ale naturii ai dori ca totul să dureze o veșnicie sau, ca un copil, să strigi tare mulțumirea pe care o simți. Sunt momente de extaz firesc, când socoți frate apa și soarele și munții, căci te simți una cu toate în desăvârșitul unison din jur.
În continuare urmăm în coborâre pârâul Cibului care după câteva mici meandre se îndreaptă spre sud, unde decopertează în albie, prin adâncire, calcarele din actuala culme Pleaşa Ardeului. Urma să facem cunoștință cu alte două minuni ale zonei respectiv tabloul stâncos al Pleșei Ardeului, un adevărat meterez stâncos, care închide orizontul spre sud, ca un contrafort și Piatra Corbului răsărită maiestuos printre desișul arborilor.
Cu pași reperezi ne apropiam de finalul cheilor. Urmam nestingheriți drumul și valea care începea să devină tot mai largă. Jos în vale prin întunecimea pădurii ni se dezvăluiau ascunse tainic următorul obiectiv al zonei, Cheile Bâcaiei.
După câteva serpentine ajungem într-o zonă mai largă a porțiunii de drum și numaidecât mai întoarcem o dată privirea spre a face o radiografie finală a Cheilor Cibului. La apelul nominal ne răspund încă odată cu maximă dezinvoltură la unison Pleașa Ardeului, Piatra Vănătorii și Piatra Corbului cu piepturile lor de calcar dezgolite, tăiate cu paloșul contrastând cu verdele pajiștilor din jur, cu albul lor de marmură dar și cu restul înălțimilor împădurite.
Între Cheile Cibului și cheile Bâcaiei nu te mai desparte decât o porțiune de drum de circa un kilometru. Și astfel din tablou în tablou, de aproape ca și de departe, ochii nu se ostenesc, iar sufletul e mereu împrospătat de mulțumirea născută din ceea ce vezi. Am ajuns și la baza Cheilor Bâcaiei. Venind dinspre Cheile Cibului aceste chei par a îmbrăca o formă miniaturală servind cel mult ca o anticameră pentru drumeții care se avântă venind din sensul opus de la Geoagiu și Bozeș spre satul Cib. Strâmtoarea acestor chei este relativ scurtă circa 400 de metri, cu pereți calcaroși, înalți de circa 50 de metri de unde se pot observa lapiezuri, grohotișuri, arcade și câteva guri de peșteri.
Scurta noastră introspecție prin aceste chei ne-a fost brusc întreruptă de un ajutor nesperat. Un localnic binevoitor s-a oferit să ne conducă cu mașina până în satul Bozeș scutindu-ne astfel de un drum chinuitor de 5 kilometri de altfel lipsit de spectaculozitate și peisaje.
De la satul Bozeș au urmat apoi alți șase kilometri chinuitori la pas până la stațiunea Geoagiu Băi, ultimii trei trudiți din greu pe serpentinele din fața stațiunii. Situată la confluenta cursului inferior al râului Geoagiu cu râul Mures, într-o depresiune formată din ultimele ramificații a Munților Metaliferi localitatea Geoagiu Băi este cunoscută încă de pe timpul romanilor când a purtat numele de Gemisara si ulterior Termele Dodonei. Dezgroparea statuilor reprezentându-i pe Esculap si Egeea stau mărturie vieții intense din acele timpuri. Pe lângă vestigiile istorice și frumusețea munților Metaliferi stațiunea este recomandată pentru apele mezotermale minerale folosite pentru cura internă (gastrite cronice, afecțiuni cronice hepatobiliare si diabet, alergii, anemii și convalescențe după boli infectioase) și externă (afecțiuni ale aparatului locomotor, ale sistemului nervos periferic, în tulburări circulatorii și afecțiuni ginecologice). Am ajuns în stațiunea Geoagiu Băi în cursul orelor 09:00 seara. Întrucât ziua de 15 august coincidea cu zilele orașului peste tot pe străzile stațiunii era animație iar locurile de cazare prin hoteluri lipseau cu desăvârșire. În grădina bătrânei Maria care binevoitoare și-a oferit serviciile, am întins cortul admirând în plină noapte spectacolul artificiilor și cu bucuria împărtășită în adâncul sufletului că șansa mi-a oferit și de astă dată ocazia să încununez cu succes încă o călătorie în ținutul arhaic de poveste al Apuseniului unde natura e la ea acasă, îndemnând călătorul să exclame la tot pasul: „Cât e de frumos!”; fie că e vorba de satele pline de tradiții ale moților, fie că e o drumeție prin chei feerice și de o nebănuită frumusețe ascunse tainic prin mrejele pădurilor, sau o incursiune în istoria „de aur” a locului: de aur la propriu.
III. IMPRESII LA FINAL DE DRUMEȚIE
Parte din Munții Apuseni, Metaliferii sunt o comoară ascunsă a Carpaților Occidentali. Concluzionând pe bună dreptate pot afirma că deși a fost o drumeție atipică fără a explora vârfuri și culmi înalte Munţii Metaliferi mi-au dat ocazia descoperirii unor chei de excepţie ascunse timid printre culmile deluroase domoale. A fost una dintre puţinele dăţi în care m-am simţit din nou transpus în lumea arhaică a satului de altădată. Ţin totodată să mulțumesc şi oamenilor inimoşi din zonă în special preotului din satul Cib care ne-a oferit apă şi ne-a invitat cu drag la masa satului organizată de Sfânta Maria, localnicului care ne-a transportat cu maşina de la Bâcaia până în satul Bozeş fără să cerem precum şi bătrânicii din Geoagiu Băi care ne-a lăsat să campăm în grădina ei în condiţiile în care toate locurile din staţiune erau ocupate întrucât se organiza în acel moment zilele staţiunii. Deşi nu prea sunt umblaţi acești munţi mai ascund multe secrete care pot fi descoperite cu multă temeinicie şi atenţie de turiștii dornici să-i descopere frumusețile nebănuite.